Suveranitatea statului şi integrarea europeană /La souveraineté d’Etat et l’integration européenne

Marius Balan

Conceptele cu care operează dreptul public şi ştiinţa politicii au semnificaţii variabile. Departe de a fi instrumente neutre şi obiective menite a explica şi clarifica anumite procese, ele constituie instrumente polemice, arme doctrinare ale unei confruntări cu o considerabilă miză politică ale căror funcţii şi semnificaţii se schimbă în raport de împrejurări. Naşterea lor este legată de o anumită constelaţie de circumstanţe istorice, de anumite confluenţe, convergenţe, conflicte sau opoziţii de mentalităţi ori interese, iar viaţa lor este durabil marcată de acestea; schimbarea inevitabilă şi greu reversibilă a acestor factori antrenează pe de o parte modificarea rolului, funcţiilor şi chiar a sensului noţiunilor respective, iar pe de altă parte, ocultarea totală sau parţială a semnificaţiei lor iniţiale.

Sub aspect metodologic, ni se pare relevantă „istoria conceptelor”: „o metodă specializată de critică a surselor, atentă în privinţa utilizării noţiunilor politice şi sociale esenţiale”1. Istoricitatea conceptelor politice este examinată fără a limita demersul ştiinţific la simpla istorie a limbajului; istoria conceptelor înnoieşte istoria ideilor şi a doctrinelor încercând „să rupă naivul cerc vicios care leagă cuvintele de lucruri2 [...]. Un cuvânt devine concept atunci când totalitatea unui ansamblu de semnificaţii şi de experienţe politice şi sociale în care şi pentru care acest cuvânt este utilizat intră în acel unic cuvânt. [...] Un cuvânt conţine posibilităţile unor semnificaţii, un concept reuneşte în el un ansamblu de semnificaţii”3. Importantă pentru decelarea câmpului semantic al unui concept este aşadar evidenţierea contextului teoretico-istoric în care acesta operează, precum şi a rolului şi funcţiilor ce-i revin în cadrul acestui context.

Un aspect deosebit de important – şi a cărui semnificaţie poate fi doar greu supraestimată – vizează caracterul polemic al noţiunilor incidente sferei politice. Ele sunt relevante nu numai – şi nu în primul rând – din perspectiva intereselor şi soluţiilor pe care le promovează, cât mai ales din cea a realităţilor şi instituţiilor pe care le combat sau resping. Este meritul lui Carl Schmitt de a fi evidenţiat caracterul eminamente polemic al conceptelor politice4, a căror înţelegere este condiţionată în mare măsură de reconstituirea circumstanţelor istorice concrete în care au apărut şi în care operează precum şi a constelaţiei de interese şi forţe care i-a marcat naşterea.

Conceptul de suveranitate5 este una din noţiunile cheie ale teoriei moderne a statului. Naşterea şi 1 Reinhard Kosellek, Le futur passé, Paris, èditions de l’EHESS, 1990, p. 105, apud Olivier Beaud, La notion de

constitution chez Montesquieu. Contribution à l’étude des rapports entre constitution et constitutionalisme, în Dietrich Murswieck, Ulrich Sorost und Heinrich A. Wolff, Staat – Souveränität – Verfassung. Festschrift für Helmut Quaritsch zum 70. Geburtstag, Duncker & Humblot, Berlin, 2000, pp. 408-448, la p. 414.

2 Ibid., p. 109 3 Ibid., p. 110.4 Carl Schmitt, Der Begriff des Politischen, Duncker & Humblot, München şi Leipzig, 1932.5 Helmut Quaritsch, Staat und Souveränität, Athenäum Verlag, Frankfurt (M.), 1970; idem, Souveränität.

Entstehung und Entwicklung des Begriffs in Frankreich und iin Deutschland vom 13. Jh. bis 1806, Duncker & Humblot, Berlin, 1986 (în continuare: H. Quaritsch, Souveränität); Carl Schmitt, Politische Theologie. Vier Kapitel zur Lehre der Souveränität, Duncker & Humblot, München und Leipzig, 1922 (în româneşte: Teologia politică, traducere de Lucian Turcescu şi Lavinia Stan, Universal Dalsi Bucureşti, 1996, citată prescurtat: C.

evoluţia sa au coincis cu apariţia şi dezvoltarea statului modern. Odată cu cristalizarea unei doctrine coerente a suveranităţii, în special pe baza importantei opere a lui Jean Bodin, harta politică a Europei s-a transformat treptat dintr-un covor de petice, corespunzând domeniilor feudale ale nenumăraţilor seniori laici şi ecleziastici, aflaţi în complicate raporturi de rudenie, dependenţă sau alianţă şi marcaţi de interminabile dispute privitoare la ierarhii, ranguri şi ordinea de precădere a acestora, în imaginea unui continent acoperit de suprafeţe relativ mari şi uniform colorate, atestând existenţa unor entităţi politice centralizate, exercitând asupra unor teritorii determinate şi strict delimitate, o putere considerabilă, constant şi uniform exercitată de un corp de magistraţi şi funcţionari disciplinaţi, încadraţi într-o ordine ierarhică precisă şi aplicând norme juridice clare şi sistematizate, formulate de regulă în scris.

Pentru Bodin, suveranitatea este „acea putere perpetuă şi absolută” a unei Republici, „pe care romanii o numeau majestas”. El insistă în mod deosebit asupra caracterului permanent al puterii, iar termenului „absolut” îi dă o altă accepţiune decât cea curentă până atunci.6 Puterea „absolută” era nu numai discreţionară şi nesupusă vreunui control, ci şi nelimitată în privinţa întinderii sale. Principele era liber să încalce propriile jurăminte făcute supuşilor săi, să nu respecte legile înaintaşilor săi şi nici legile proprii; puterea sa era însă limitată de dreptul divin, de dreptul natural şi de „legile fundamentale ale regatului”.

În Capitolul X al primei cărţi, Bodin enumeră cele 8 atribute considerate de el esenţiale ale suveranităţii: primul, cel mai important şi care le înglobează pe toate celelalte este „cel de a face legi, obligatorii pentru toţi supuşii săi în ansamblu, şi pentru fiecare din ei în particular”. Pentru el legea este „justa comandă” a acelei persoane sau a acelui grup de persoane, care are autoritate absolută asupra tuturor celorlalţi, fără excepţie (afară doar de însuşi legiuitorul), fie că respectiva comandă îi priveşte pe toţi sau numai pe unii. Aici iese cel mai clar în evidenţă unilateralitatea conceptului de suveranitate. Legiuitorului nu îi este necesar consimţământul cuiva; nici a unui superior (caz în care ar fi el însuşi supus), nici al unui egal (atunci suveranitatea ar fi împărţită cu acesta) şi nici a inferiorilor (caz în care nu ar mai fi suveran). Supuşilor li se recunoaşte calitatea de a fi autori ai cutumei, însă cutuma este plasată pe o poziţie inferioară legii scrise, trebuind să admită prioritatea celei din urmă.

Al doilea atribut al suveranului este dreptul de a purta război şi de a încheia pace. Urmează dreptul de a institui înalţii demnitari ai statului, de a se pronunţa în apel, ultimă instanţă în privinţa cauzelor soluţionate de orice curte de justiţie a ţării, dreptul de a graţia persoanele condamnate şi de infirma în parte sentinţele propriilor sale curţi, pentru a reduce pedepsele privitoare la viaţă, proprietate, onoare sau domiciliu, dreptul de a primi jurământul de credinţă şi omagiul, dreptul de a bate monedă, precum şi dreptul de a percepe taxe şi impozite.7

Concepţia lui Bodin, a unui principe independent în exterior şi a cărui putere este nelimitată

Schmitt, Teologia politică); Hermann Heller, Souveränität. Ein Beitrag zur Theorie des Staats- und Völkerrechts, Walter de Gruyter, Berlin und Leipzig, 1927; Hans Kelsen, Das Problem der Souveränităt und die Theorie des Völkerrechts, ediţia a 2-a, J.C.B. Mohr (Paul Siebeck), Tübingen, 1928 (prima ediţie: 1920); Werner von Simson, Die Souveränität in rechtlichen Verständnis der Gegenwart, Duncker & Humblot, Berlin, 1965; Michael W. Hebeisen, Souveränität in Frage gestellet. Die Souveränitätslehren von Hans Kelsen, Carl Schmitt und Hermenn Heller im Vergleich, Nomos Verlagsgesellschaft, Baden-Baden, 1995;1970; Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Lumina Lex, Bucureşti, 1998 vol. I, pp. 204-213; Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, pp. 83-112; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat, Arad, 2001, pp. 180-184; Ioan Muraru şi Simina Elena Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol II, Editura All-Beck, 2003, pp. 61-66.

6 Caracterul “absolut” al puterii regale mai fusese menţionat în epocă. Astfel, Thomas Smith, în lucrarea sa De Republica Anglorum, 1583, consacră un capitol întreg „regelui absolut”. Pentru el, ca şi pentru predecesori şi contemporani, puterea absolută era discreţionară şi în afara oricărui control, însă în limitele stabilite prin lege şi tradiţie. Depăşirea acestor limite însemna şi pierderea posibilităţii de a invoca acest caracter „absolut” al puterii. Pentru versiunea electronică a textului: <<http://www.constitution.org/eng/repang.htm>>.

7 Bodin exceptează un singur atribut al suveranităţii de la regula unilateralităţii, şi anume dreptul de a institui noi impozite. Într-un stat monarhic, această competenţă revine ce-i drept suveranului, dar poate fi exercitată doar cu consimţământul celor trei stări. Acest „paradox al impozitării” poate fi explicat ca fiind o concesie a teoreticianului statului, făcută stadiului dreptului constituţional din secolul XVI. Vezi H. Quaritsch, Souveränität, p. 60.

pe plan intern se impune treptat în Europa. Reţeaua complicată de relaţii personale, bazate pe vasalitate, fidelitate, omagiu ori rudenie se destramă treptat, făcând loc unor comunităţi politice reunind teritorii compacte, cu limite bine definite. La mai puţin de un secol de la apariţia lucrării sale, Sfântul Imperiu German, entitate politică reprezentativă în cel mai înalt grad pentru raporturile politice şi juridice ale Evului Mediu va apare unora dintre jurişti ca o structură anacronică şi greu de justificat în forma existentă atunci.8

Receptarea importantei lucrări a lui Bodin a fost grav afectată de publicarea de către el în anul 1580 a lucrării De la Démonomanie des sorciers9, ceea ce i-a adus reproşul de a justifica publicistic isteria în masă a vânătorilor de vrăjitoare declanşate în epocă; consecinţa a fost o reacţie de respingere din partea gânditorilor raţionalişti din secolele XVII şi XVIII. Bodin a fost o personalitate contestată şi în mediile catolice ale Franţei, i s-a criticat relativismul teologic şi i-a fost pusă la îndoială chiar sinceritatea credinţei creştine; toate operele sale publicate au fost condamnate de Sfântul Scaun, atitudine ce s-a menţinut până în secolul XIX.10

Nu este de mirare că în deceniile următoare, în Europa au fost receptate mai ales concepţiile despre stat şi suveranitate expuse într-o lucrare de drept al ginţilor: De iure belli ac pacis de Hugo Grotius.11 Pentru a asigura regulilor de purtare a războiului elaborate de el o audienţă maximă, el se arată mai tolerant decât Bodin faţă de realităţile statele ale epocii sale.12 Tratând în Capitulul III al primei sale cărţi despre „Împărţirea războiului în public şi privat”, autorul examinează totodată şi „înţelesul puterii suverane”. Ea este cea „ale cărei acte sunt în aşa măsură independente, încât ele nu pot fi anulate prin hotărârea unei alte voinţe omeneşti.” Subiectul în sens larg al puterii suverane este statul, iar subiect în sens strict este „persoana, una sau mai multe, potrivit legilor şi obiceiurilor fiecărui neam.”13 Puterea nu încetează să fie suverană în cazul în care este incompletă14 sau afectată de condiţii, în urma unor promisiuni făcute supuşilor, astfel încât, în cazul încălcării acestora, puterea este pierdută.15 Condiţionarea validităţii unor acte regale de încuviinţarea senatului ori a altor adunări nu contravine suveranităţii şi nu semnifică o împărţire a acesteia. Această condiţionare este pusă pe seama voinţei anterior exprimate a monarhului.16

Pentru Hobbes, puterea suverană poate fi obţinută în două moduri: prin forţă naturală (cucerire), sau prin acordul tuturor membrilor comunităţii, de a se supune unui om sau unei adunări, pentru a fi protejaţi astfel împotriva tuturor celorlalţi.17 Supuşii nu pot schimba forma de guvernământ odată stabilită, întrucât ar însemna o modificare unilaterală a contractului social originar, puterea suverană nu poate înceta prin renunţare din partea titularului ei. Nici un om nu poate contesta suveranul instituit de majoritate, iar actele acestuia din urmă nu pot fi contestate în drept de supuşii săi, întrucât în baza contractului social, fiecare individ devine autor al acestor acte; orice ar face suveranul, el nu poate fi pedepsit de aceştia. Suveranul este abilitat să determine ceea ce este necesar pentru pacea internă şi pentru protecţia supuşilor săi, putând stabili în acest sens şi ce doctrine sunt potrivite pentru a le fi propagate. El are dreptul de legiferare (the right of making rules) şi de a judeca orice litigiu sau controversă, de a face pace sau a purta război, de a-şi alege consilierii şi miniştrii, atât în caz de pace cât şi de război, de a-şi recompensa sau pedepsi supuşii, 8 Astfel, Samuel Pufendorf publică sub pseudonimul Severinus de Monzambano lucrarea De Statu Imperi

Germanici (1667), în care consideră Imperiul ca o anomalie, similară unui monstru (Cap. VI, § 7).9 Jean Bodin, De la Démonomanie des Sorciers, a Paris, chez Iacques du Puys Librairie Iuré, à la Samaritaine,

MDLXXX, reimpresiune la Georg Olms Verlag, Hildesheim, Zürich, New York, 1988.10 Vezi H. Quaritsch, Souveränität, pp. 72 şi urm. şi, mai ales, H. Quaritsch, Staat und Souveränität, pp. 285 şi

urm., precum şi 298 şi urm.11 Publicată pentru prima oară în 1925, lucrarea este accesibilă cititorului roman prin traducerea ediţiei din 1663:

Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, traducere, note şi comentarii de George Dimitriu, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1968.

12 H. Quaritsch, Souveränität, p. 75.13 H. Grotius, op. cit., I. 3, VII, la p. 162 a ediţiei româneşti.14 Ibid., I. 3, XIV, la p. 177: “trebuie să deosebim între suveranitate şi modul deplin de a o deţine”; “nu numai că cele

mai multe puteri suverane nu sunt deţinute pe deplin, dar multe puteri care nu sunt suverane sunt deţinute pe deplin”.

15 Ibid., I. 3, XVI, la pp. 178-179.16 Ibid., I. 3, XVIII, la pp. 180-181.17 Th. Hobbes, Leviathan, XVII, 15, pp. 109-110.

precum şi de a acorda onoruri şi distincţii. Drepturile suveranului sunt indivizibile şi nu pot fi cedate fără a renunţa prin aceasta la puterea suverană, iar toate puterile şi privilegiile sunt neavenite în prezenţa puterii suverane. Acumularea atâtor puteri este pentru Hobbes un rău mai mic decât lupta pentru a le obţine.18

În opinia lui Rousseau, suveranitatea este exercitarea voinţei generale. Ea nu poate fi înstrăinată şi este indivizibilă. Suveran nu este decât o fiinţă colectivă (poporul), care nu-şi poate încredinţa viitorul voinţei unui singur om. Gânditorul genevez respinge principiul separaţiei puterilor, considerând că adepţii acestuia iau drept părţi ale autorităţii suverane ceea ce nu reprezintă decât manifestări ale ei; neputând împărţi suveranitatea în principiu, o împart după obiectul ei.19 Noutatea gândirii lui Rousseau nu constă în elaborarea teoriei contractului social (teorii contractualiste existau de secole în gândirea politică europeană), nici în legitimarea puterii politice prin consimţământul celor guvernaţi, ci mai ales în legarea conceptului modern de putere absolută şi neîngrădită (=suveranitatea) de voinţa poporului. Monarhii nu apar decât ca agenţi ai voinţei generale, executanţi ai acesteia şi nu titulari ai suveranităţii. Caracterul absolut al suveranităţii este subliniat cu claritate. Se admite că indivizii particulari pot avea opinii sau interese diferite de ale suveranului, dar trebuie să se supună necondiţionat voinţei acestuia. Oricine va refuza să se supună voinţei generale va fi constrâns de corpul întreg al „suveranului”; ceea ce nu înseamnă altceva decât că „va fi forţat să fie liber”.

Pentru William Blackstone, în orice formă de guvernământ este necesară o autoritate supremă, irezistibilă, absolută şi incontrolabilă, în care să rezide iura summi imperi sau drepturile suverane. Această autoritate trebuie să întrunească următoarele calităţi: supremaţie, înţelepciune, bunătate şi forţă. Puterea suverană, care constă în primul rând în prerogativa de a „face legi” (the power of making laws), poate rezida într-o adunare compusă din toţi membrii societăţii (şi atunci avem o democraţie), dintr-un consiliu format dintr-un număr restrâns de membri (caz în care avem o aristocraţie) sau în mâinile unei singure persoane (monarhie). Oricare ar fi forma de exercitare a acestei puteri, toţi trebuie să se conformeze acesteia. Din fericire pentru constituţia britanică, susţine autorul, puterea legislativă e distinctă de cea executivă, cea din urmă e atribuită regelui (de aici decurgând toate avantajele pe planul fotei şi eficienţei ale unei monarhii absolute), pe când prima, lorzilor spirituali şi temporari (adică unei adunări aristocratice).20 Puterea legislativă este adevărata putere suverană având întotdeauna autoritate egală şi absolută; nici o putere de pe pământ nu o poate contracara.21

Calitatea poporului de titular al puterii suverane este confirmată cu vigoare de către Sieyès, prin doctrina puterii constituante. Pledoaria sa pentru conferirea unor largi prerogative adunărilor Stării a treia este argumentată pe reprezentativitatea acesteia; practic ea se confundă cu poporul Franţei. Împrejurarea că în cazul consultării Stărilor Generale (=adunarea celor trei stări ale regatului: clerul, nobilimea, precum şi locuitorii oraşelor, provinciilor şi comunităţilor rurale), era necesar votul concurent al tuturor stărilor i se părea total contrarie raţiunii şi echităţii. Faptul că aceste reguli fuseseră instituite cu mult timp în urmă, confirmate de practică, având caracter de lege nescrisă, ba chiar de lege fundamentală a regatului i se părea irelevant. Poporul este puterea constituantă, iar aceste adunări nu sunt decât puteri constituite, care pot fi oricând înlăturate sau modificate de puterea originară, constituantă.

Constituţia franceză din 3 septembrie 1791, stabileşte în primul articol al Titlului III (puterile publice), că „Suveranitatea este una, indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă. Ea aparţine naţiunii; nici o parte a poporului şi nici un individ nu pot să-şi atribuie exerciţiul acesteia.” Poporul, „de la care singur emană toate puterile” nu o poate exercita decât prin delegaţie, Constituţia franceză fiind reprezentativă, iar reprezentanţii sunt Corpul legislativ şi regele (art. 2 al

18 Ibid., Cap. XVIII, pp. 110-118.19 Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, traducere de H.H. Stahl, apărută la Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1957, Cartea a II-a, pp.103-107 şi 114-161, în special pp. 114-117.20 William Blackstone, Commentaries on the Laws of England (1765), Introduction, Vol. I, pp. 49 şi urm. (versiunea

electronică a textului acestei capitale lucrări este accesibilă la http://www.yale.edu/lawweb/avalon/blackstone).21 Ibid., p. 90.

aceluiaşi titlu).22 Constituţia anului I (1793), care nu a mai fost pusă în aplicare, cuprinde dispoziţii accentuează această idee Art. 25 din Declaraţia de drepturi care precede actul constituţional prevede că „suveranitatea rezidă în popor şi este una şi indivizibilă şi imprescriptibilă şi inalienabilă”; în continuare se stabileşte că nici o parte a poporului nu poate exercita puterea poporului în întregul său, dar poate exercita dreptul de a-şi exprima liber voinţa (art. 26) iar orice individ care uzurpă suveranitatea va fi pedepsit cu moartea (art. 27).23 Poporul suveran constă în „universalitatea cetăţenilor francezi”, care în vederea exercitării suveranităţii, este distribuită în adunări primare de canton (art. 7 şi respectiv 2 al Actului constituţional).24 Constituţia anului III (1795), a Directoratului păstrează terminologia celei precedente: în Declaraţia de drepturi „Suveranitatea rezidă esenţialmente în universalitatea cetăţenilor” şi nici un individ şi nici o reuniune parţială de cetăţeni nu-şi pot atribui suveranitatea (art. 17 şi 18).25

Terminologia constituţiilor franceze a avut un impact larg în doctrina şi în practica politică şi legislativă a epocii care a urmat. O putem recunoaşte cu uşurinţă în formularea art. 2 al Constituţiei române din 1991.26

În perioada care a urmat, suveranitatea a început să fie privită tot mai frecvent ca rezidând în popor; noţiunii de putere constituantă i se asocia aproape întotdeauna poporul, punându-se chiar la îndoială faptul că de la Sieyès încoace, s-ar fi atribuit altcuiva această putere.27 Odată cu instituirea treptată a unor restrângeri şi limitări ale puterii monarhului prin sistemul monarhiei constituţionale, problema suveranităţii îşi pierde brizanţa politică.

Pe plan constituţional, soluţia constă în încredinţarea puterii legislative deopotrivă monarhului cât şi adunărilor reprezentative. Monarhul păstrează în general un drept de veto, pe care îl exercită însă de obicei cu mare reţinere. Parlamentul nu cenzurează actele monarhului însă exercită controlul asupra activităţii guvernului; de regulă însă, actele monarhului au nevoie de contrasemnătura unui ministru. În statele din Vestul Europei, în special în Marea Britanie şi în Franţa, dependenţa guvernului faţă de parlament nu încetează să crească, pe când în centrul Europei, guvernul păstrează o libertate de mişcare mult mai mare, fiind controlat doar pe calea normelor generale ale legiuitorului şi prin adoptarea ori neadoptarea legilor bugetare. În Germania, responsabilitatea guvernului faţă de Reichstag este acceptată printr-un act constituţional abia în 1918, în ultimele zile ale Imperiului. Suveranitatea nu se mai discută sub aspectul determinării titularului ei, ci sub cel al stabilirii organelor care exercită prerogativele legislative şi sub aspectul determinării competentei reziduale, adică a stabilirii organului care va exercita acele competenţe care nu sunt expres menţionate în legea fundamentală.

Această tendinţă de atenuare a mizei politice şi a potenţialului destabilizator al conceptului de suveranitate (mai exact al problemei determinării suveranului) este favorizată şi de succesul crescând al abordărilor pozitiviste în ştiinţa dreptului.

Un exemplu ilustrativ al acestei orientări îl reprezintă analiza suveranităţii făcută de John Austin în Prelegerea a VI-a din The Province of Jurisprudence Determined.28 Suveranitatea este privită ca noţiune corelativă a supunerii (subjection), legată inseparabil de expresia „societate politică independentă”.29 Pornind de la constatarea lui Hobbes, conform căruia „legislatorul nu este

22 Vezi Les Constitutions de la France depuis 1789, Présentation de Jacques Godechot, Garnier-Flammarion, Paris, 1970, pp. 33-57, la p. 38 (lucrare citată în continuare: Les Constitutions …), iar pentru versiunea electronică a constituţiilor franceze, vezi site-ul Universităţii din Pérpignan: <<www.mjp.univ-perp.fr/france/index.htm>>.

23 Les Constitutions …, pp. 79-92, la p. 82.24 Ibid., p. 83.25 Ibid., pp. 101-141, la p. 142.26 Textul constituţional românesc prevede că: (1) „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”, iar în alineatul 2: “ Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.27 O scurtă prezentare a tezei puterii constituante a monarhului în Carl Schmitt, Verfassungslehre, pp. 79-80. Tot

acolo, autorul menţionează, că Egon Zweig, în Die Lehre vom pouvoir constituant, neagă că s-ar fi formulat o asemenea teză, puterii constituante asociindu-i-se întotdeauna poporul.

28 John Austin, The Province of Jurisprudence Determined, (ediţia originară: 1832) Edited by David Campbell and Philip Thomas, Ashgate / Dartmouth, Aldershot, Brokfield USA, Singapore, Sydney, 1998, pp. 143-257.

29 Ibid., p. 146.

cel prin a cărui autoritate legile sunt făcute, ci cel prin a cărui autoritate legile sunt menţinute, autorul consideră că „superioritatea numită suveranitate”, precum şi societatea politică independentă implicată prin suveranitate, se distinge de alte categorii de superioritate şi de alte forme de societate prin două caracteristici: (1) cea mai mare parte a societăţii date (the bulk of given society) se află în obişnuinţa (habit) de a se supune faţă de un superior comun şi determinat, fie că e vorba de o persoană individuală, fie de un anumit corp constituit de persoane; şi (2) un anumit individ sau un anumit corp de indivizi nu se găseşte în obişnuinţa (habit) de a se supune unui superior uman determinat (italicele aparţin autorului).30 În mod strict, suverană sau supremă este o anumită parte a societăţii (la limită chiar o persoană), şi nu societatea în sine.31 Orice formă de guvernământ este fie o monarhie, fie o aristocraţie. Împrejurarea că anumiţi monarhi au prerogative limitate implică faptul că a-i numi „suverani” le este o formulare improprie, de natură a crea confuzii în privinţa naturii adevăratei suveranităţi; monarhia limitată nu este monarhie.32 Puterea suverană este incompatibilă cu orice limitare juridică, iar suveranul nu poate avea drepturi şi obligaţii faţă de cei supuşi; nici chiar din prezenţa suveranului în faţa unui tribunal nu se poate conchide că ar avea drepturi şi obligaţii faţă de aceştia.33 Pentru Austin, legea în sens pozitiv este emanaţia suveranului.34

Carl Friedrich von Gerber încearcă să eludeze miza politică a conceptului de suveranitate. El postulează că suveranitatea nu este ea însăşi putere de stat, ci doar o caracteristică a puterii de stat depline. Pentru el, „expresiile <<suveranitatea principelui>>, <<suveranitatea poporului>>, <<suveranitatea naţională>> sunt doar formule pentru diverse orientări politice. Termenul de suveranitate nu se află în nici o relaţie cu noţiunea de drept al monarhului în sens restrâns; şi totuşi, suveranitatea este atât de des confundată cu principiul monarhic”.35

În deceniile următoare, „desprinderea” suveranităţii de contextul şi de determinările politice continuă. Savantul olandez Hugo Krabbe susţine că suveran nu este statul, ci dreptul, elaborând în acest sens conceptul de „suveranitate dreptului” (Rechtssouveränität). Prin aceasta, autorul are în vedere „un ideal, care a fost creat în privinţa dreptului. În acest caz, de această doctrină [a suveranităţii dreptului] se leagă năzuinţa de revela pe cât posibil dreptul <<corect>>, şi de a organiza prin urmare statul în aşa fel, încât ideea de dreptate să poată dobândi în mod nestânjenit validitate.”36 El se concentrează pe problema fundamentelor validităţii normelor juridice, susţinând că legiferarea constituie o acţiune a „conştiinţei juridice organizate”.37 Ideea de autoritate este relativizată sau chiar negată: dacă în „vechea concepţie privind statul şi dreptul”, pentru validitatea dreptului era necesară o „autoritate” (Obrigkeit) aflată deasupra poporului, care stabilea dreptul, în noua sa doctrină, dreptul este recunoscut ca o normă, a cărei forţă obligatorie decurge din natura spirituală a omului, şi anume din sentimentul juridic şi din conştiinţa juridică prezente în el.38 Soluţia renunţării la „ideea de autoritate superioară” (Obrigkeitsidee), împreună cu noţiunea înrudită

30 Ibid., p. 147.31 Ibid., p. 148.32 Ibid., pp. 162 şi urm.33 Ibid., pp. 195 şi urm.; p. 199.34 “Fiecare lege pozitivă (sau fiecare lege numită în mod simplu şi strict astfel) este dată (is set), direct sau indirect, de

către un individ sau un corp suveran, către membri unei societaţi politice independente în care autorul ei [al legii] deţine poziţia supremă. Cu alte cuvinte, este dată, direct sau indirect, de către un monarh sau un număr [de indivizi] suveran, către o persoană sau [mai multe] personae, aflate în stare de supunere (subjection) faţă de autorul ei”. Ibid., p. 232.

35 Carl Friedrich von Gerber, Grundzüge eines Systems des heutigen deutschen Staatsrechts, ediţia a 3-a, 1880 (prima ediţie: 1865), p. 22, nota 5, apud G. Jellinek, Allgemeine Staatslehre, dritte Auflage, unter Verwertung des handschriftlichen Nachlasses durchgesehen und ergänzt von Walter Jellinek, Berlin, Verlag Julius Springer, 1921 (prima ediţie: 1900), p. 474.

36 Hugo Krabbe, Die moderne Rechtsidee, Haag, Martinus Nijjhof, 1919, p. 39. Lucrarea reprezintă o versiune îmbunătăţită a lucrării din 1906, Die Lehre der Rechtssouveränität, Groningen, axată în primul rând pe respingerea „teoriei suveranităţii statului“; în noua vresiune, autorul se concentrează asupra alternativei: „suveranitatea dreptului“. Pentru o analiză critică a lucrării, făcută din perspectiva evoluţiei conceptului de suveranitate, vezi Carl Schmitt, Teologia politică, pp. 40 şi urm.

37 Ibid., pp. 106 şi urm.38 Ibid., p. 165.

de suveranitate (statală) este susţinută apoi şi în contextul cristalizării „comunităţii juridice internaţionale” şi a formării „statului mondial”.39 Entuziasmul lui Krabbe este greu de înţeles astăzi40 deşi tendinţele receptate în lucrarea sa (discreditarea ideii de autoritate, erodarea încrederii în stat, creşterea interdependenţei statale, expansiunea dreptului internaţional,) persistă în linii mari şi în zilele noastre.

Direcţia stabilită de Krabbe este urmată de Hans Kelsen41, autor al unei teorii consecvent moniste a dreptului. Urmărind sistematic consecvenţa metodologică, el elimină din discuţie toţi factorii consideraţi nejuridici: considerentele economice, sociale, politice, morale sau religioase. Examinarea dreptului din perspectiva lor are valoare ştiinţifică, dar produsul se numeşte atunci ştiinţă economică, sociologie, politologie, etică, teologie şi nu ştiinţa dreptului. Din perspectivă juridică, o normă trebuie analizată nu sub aspectul utilităţii pe plan politic, social sau economic şi nici a relevanţei politice şi nici al conţinutului (economic, social, politic, moral etc.) al reglementării ci doar sub aspectul pur juridic al validităţii. Temeiul juridic al validităţii unei norme nu poate fi decât o altă normă juridică. De aici decurge viziunea sa asupra dreptului, ca un ansamblu ierarhizat de norme juridice, privit ca un lanţ neîntrerupt de atribuiri succesive, unde fiecare normă îşi derivă validitatea de la o normă superioară (căreia i se atribuie autoritatea în baza căreia se operează reglementarea concretă) , ceea ce face logic necesară existenţă unei norme fundamentale (Grundnorm), izvor ultim al validităţii tuturor celorlalte, premisă transcedental-logică a dreptului.

Dezvoltarea consecventă a sistemului său l-a determinat pe Kelsen să anuleze orice distincţie dintre stat şi drept, dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, dintre dreptul public şi dreptul privat, dintre persoana fizică şi persoana juridică şi dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv.

Ideea suveranităţii îi apare lui Kelsen ca dispensabilă, putând fi înlocuită prin postulatul unităţii ordinii juridice. „Suveranitatea ca esenţă (Innbegriff) a drepturilor suverane individuale nu este prin urmare nimic altceva decât dreptul internaţional public obiectiv – şi dacă excludem drepturile suveranităţii interne – inclusiv ordinea juridică, garantată de dreptul internaţional public, a statelor individuale, în măsura în care interesele statelor individuale (sau mai concret: interesele indivizilor care constituie statele) sunt protejate prin aceasta. Suveranitatea, în a cărei noţiune se manifestă unitatea sistemului privită drept calitate a acestuia, devine simbol al însuşi sistemului. În locul unităţii conţinutului se manifestă conţinutul ca atare.42 ”

O viziune diametral opusă, de pe poziţii pronunţat etatiste şi conservatoare, este promovată de Carl Schmitt. „Unitatea şi puritatea pot fi uşor obţinute atunci când unitatea de bază este ignorată cu emfază şi atunci când, din motive formale, tot ceea ce contrazice sistemul este exclus ca impur.”43 Schmitt deplasează centrul de greutate al analizei suveranităţii de la situaţia normală la starea de excepţie, de la norma juridică la decizie. Situaţia normală, cea în care normele juridice au validitate şi sunt aplicate i se pare mai puţin relevantă; chiar şi ea are ca premisă o decizie fundamentală, că există normalitate. Cel care decide asupra excepţiei (şi invers, asupra normalităţii, în sensul inexistentei unei situaţii excepţionale) este suveran. Suveranitatea implică abilitarea de a decide că o anumită situaţie se află în limitele normalităţii, rămânând sub imperiul normelor juridice 39 Ibid., pp. 264 şi urm.40 Trebuie să avem în vedere circumstanţele istorice ale publicării lucrării sale. Prima versiune (1906) apare în plină

“belle époque”, cu puţin timp înaintea celei de-a doua Conferinţe de la Haga. Încrederea în progresul civilizaţiei umane şi a dreptului era aproape nelimitată, iar ideea soluţionării – cel puţin în „lumea civilizată“ prin mijloace paşnice, prin proceduri reglementate juridic, a tuturor problemelor politice şi economice părea realistă şi foarte fiabilă. La data apariţiei celei de-a doua versiuni (1919), evitarea repetării dezastrului recent încheiat al conflagraţiei mondiale era la ordinea zilei, iar soluţia era căutată mai ales în punerea rapidă şi energică în aplicare a ideilor şi proiectelor pacifiste şi internaţionaliste care circulau intens în perioada antebelică.

41 Lucrările pincipale: Allgemeine Staatslehre; Der soziologische und der juristische Staatsbegriff; Das Problem der Souveränität un die Theorie des Völkerrechts, ediţia a 2-a, Tübingen, 1928 (prima ediţie: 1920); Reine Rechtslehre, Wien, 1934 (în româneşte: Doctrina pură a dreptului, Humanitas, Bucureşti, 2000).

42 H. Kelsen, Allgemeine Staatslehre, pp. 110-111, apud Michael W. Hebeisen, op. cit., pp. 227-228. În privinţa analizei concepţiei kelseniene, vezi: Hersch Lauterpacht, Kelsen’s Pure Science of Law, în Modern Theories of Law, London, Oxford University Press Humphrey Milford, 1933, pp. 105-138; Michael W. Hebeisen, op. cit., pp. 42-45, precum şi 157-332; şi Gheorghe Emil Moroianu, Actualitatea normativismului kelsian, Editura All, Bucureşti, 1999.

43 C. Schmitt, Teologia politică, pp. 39-41.

existente, sau transcede limitele acesteia şi necesită o intervenţie directă şi personală a suveranului. Organul sau autoritatea în care rezidă suveranitatea este cel abilitat să decidă în privinţa excepţiei. Pentru Schmitt, încercarea de a substitui elementul personal şi decizia personală printr-un sistem abstract de norme şi atribuiri reprezintă o ignorare a esenţei politice a statului, o fugă de decizie. Suveranitatea apare ca un spaţiu de penetrare a politicului în domeniul ştiinţei dreptului. Pe baza unei metafore preluate de la gânditorul conservator spaniol Juan Donoso Cortés, Schmitt secularizează o imagine teologică şi prezintă suveranul străpungând crusta superficială a normalităţii şi a normativităţii, asemenea lui Dumnezeu, care printr-o minune suspendă valabilitatea legilor naturii, restabilind prin această intervenţie directă şi personală echilibrul politic (cosmic) temporar perturbat.

Concepţia normativistă în privinţa suveranităţii a mai fost criticată şi din perspectiva opusă abordării conservatoare schmittiene, a stângii. Social-democratul Hermann Heller a examinat „criza istorico-spirituală a dogmei suveranităţii” pornind de la analiza genezei şi evoluţiei acestui concept; a evidenţiat faptul, uitat sau ignorat de contemporanii săi, că în concepţia lui Bodin, puterea suveranului nu era nici pe departe nelimitată. Meritul acestui autor, în opinia lui Heller, constă în faptul că a sesizat primul individualitatea statului în contextul condiţiilor geografice şi climatice şi, ţinând cont de consideraţii de ordin geografic, antropologic şi istoric, a subordonat totuşi individualitatea statului celor mai înalte principii juridice44. În opinia autorului german, doctrina contemporană a dreptului internaţional public (ilustrată în special de concepţia lui Kelsen), încerca dacă nu să elimine conceptul de suveranitate, măcar să-i extragă „colţii veninoşi”, prin construirea acestui concept ca o capacitate juridică normată juridic, ca o competenţă de drept internaţional sau ca o sferă de apreciere discreţionară conferită de dreptul internaţional. O asemenea soluţie este înşelătoare; dreptul internaţional există doar atât timp cât există cel puţin două entităţi teritoriale cu putere de decizie, absolut independente45. Statul apare prin urmare ca o „unitate de decizie şi acţiune”, suveranitatea sa este premisa unei ordini internaţionale viabile şi efective. Teza finală a lucrării sale citate de noi este: „suveranitatea este calitatea unei unităţi universale de decizie teritorială şi de acţiune (Entscheidungs- und Wirkungseinheit), în baza căreia aceasta din urmă se afirmă în numele dreptului, iar în caz de nevoie, chiar şi împotriva dreptului”46. Heller consideră suveranitatea ameninţată din două direcţii: dinspre liberalism, a cărui luptă contra suveranităţii constituie o expresie a acelei utopii imanente care doreşte să realizeze ideea ca atare, adică să realizeze ideea de drept fără intervenţia vreunei voinţe, precum şi dinspre naţionalismul statal, care urmând direcţia gândirii hegeliene, ridică la rang de idee realitatea actualului stat naţional47.

Analiza evoluţiei conceptului de suveranitate denotă caracterul polemic şi miza politică pe care noţiunea respectivă le-a primit de-a lungul timpului. Iniţial suveranitatea era un concept menit să delegitimeze Res publica christiana – aceea tradiţională ordine politico-juridică medievală în care formaţiunile politice europene erau înglobate într-un continuum politico-religios încadrat într-o structură ierarhică piramidală condusă de papă pe plan spiritual şi de împărat pe plan secular – şi să fundamenteze teoretic ordinea internaţională modernă, în care state distincte, separate de frontiere „etanşe” sunt conduse în mod centralizat de o autoritate independentă faţă de orice putere politică sau spirituală din exterior şi dispunând de structuri centralizate, apte să facă efectivă o putere de dominaţie absolută, contra căreia orice opoziţie devine ilegitimă sau chiar criminală. Ulterior, pe măsură ce harta politică a Europei se reconfigurează urmând schema statelor suverane, conceptul este însuşit şi utilizat în scopuri politice diferite, fiind invocat în sens contrar de către susţinătorii unor cauze opuse. Suveranitatea este invocată de monarh dar şi de către popor. Din acest moment disputa nu va mai privi acceptarea conceptului de suveranitate ci doar problema titularului suveranităţii. Nu există semnul mai cert al impunerii decisive a unui concept în planul gândirii politice şi juridice decât împrejurarea că părţi aflate în conflict recurg deopotrivă la el, 44 Hermann Heller, Die Souveränität. Ein Beitrag zur Theorie des Staats- und Völkerrechts, Berlin und Leipzig,

Walter de Gruyter, 1927, pp. 15-16.45 Ibid., p. 155.46 Ibid., p. 161.47 Ibid., pp. 174 şi urm.

revendicându-l ca element central în legitimarea propriilor poziţii. În fine, atunci când schema clasică a statului modern a fost pusă în discuţie şi problema deschiderii statului către cooperarea internaţională a devenit acută, s-a impus reconsiderarea suveranităţii.

III. Aspecte actuale ale suveranităţii

Evoluţia raporturilor politice interne în statele europene precum şi a relaţiilor internaţionale în epoca postbelică a determinat reconsiderarea în mare măsură a conceptului de suveranitate. Făgaşul controverselor doctrinare în această privinţă a fost însă trasat în perioada premergătoare şi imediat ulterioară primului război mondial; pe plan teoretic ar fi puţine de adăugat48 la cele spuse deja cu decenii în urmă de către Hans Kelsen, Carl Schmitt49 şi Hermann Heller. Chiar şi apariţia organizaţiilor supranaţionale – în primul rând a Uniunii Europene – precum şi a problemelor referitoare la suveranitatea acestora şi a statelor membre duce în bună măsură la o reluare a controverselor din secolul XIX referitoare la suveranitatea în cadrul confederaţiilor şi a federaţiilor, discuţie ilustrată prin opera unor autori precum James Calhoun, Konstantin Frantz, Max von Seydel sau Georg Jellinek50.

Deşi conceptul de suveranitate ca atare mai este încă pus în discuţie, fiind deseori asociat cu cel de stat naţional, era statelor suverane nu pare a fi apus încă. Creşterea interdependenţei pe plan mondial impune însă o deschidere crescândă a statelor faţă de comunitatea internaţională. Statele contemporane sunt angrenate într-o reţea de angajamente internaţionale în cele mai diverse domenii, de la navigaţia pe fluviile internaţionale, circuitul poştal şi de telecomunicaţii ori transporturile aeriene şi până la statutul juridic al individului, drepturile fundamentale sau menţinerea păcii ori protecţia mediului înconjurător. Majoritatea problemelor ridicate de activitatea statală în aceste domenii nu pot fi soluţionate decât în baza unei abordări globale şi a unei cooperări internaţionale continue şi susţinute. Teoretic angajamentele internaţionale luate în acest sens nu afectează suveranitatea statului, după cum obligaţiile asumate de un individ prin convenţii liber încheiate nu îi afectează acestuia capacitatea juridică şi libertatea individuală. Câtă vreme statul este legat prin obligaţii pe care şi le-a asumat în mod liber prin tratate internaţionale, în principiu, suveranitatea sa nu este afectată. Există totuşi o distincţie de grad, în funcţie de numărul şi de ponderea obligaţiilor unui subiect de drept. După cum un individ care s-a împovărat prin mai multe contracte de vânzare-cumpărare cu plata în rate, a căror achitare îi epuizează cea mai mare parte a veniturilor, este considerabil restrâns în libertatea sa de mişcare, în alegerea sau schimbarea locului de muncă sau în planurile de viitor, în comparaţie cu situaţia sa anterioară, un stat la începutul secolului XXI se află faptic într-o poziţie mult diferită de cea deţinută la mijlocul secolului XIX. Reţeaua densă de obligaţii internaţionale, participarea la diverse organizaţii internaţionale, a căror reguli trebuie respectate, precum şi interesul de a menţine bune relaţii măcar cu anumite state din considerente strategice, economice sau comerciale determină o situaţie total diferită pentru statul contemporan. El nu încetează să fie suveran; nici unul din angajamentele internaţionale asumate în

48 Este semnificativ cazul unei lucrări destul de recente, F. H. Hinsley, Suveranitate, traducere de Adriana Fekete şi Ovidiu Ursa, CEU Press, [Editura] Ştiinţa, Chişinău, 1988 (ediţia originală: Cambridge University Press, 1986). Autorul examinează pe larg conceptul de suveranitate în lumea antică (pp. 22-35), apariţia teoriei moderne despre suveranitate (pp. 36-99), istora modernă a conceptului de suveranitate în interiorul comunităţii (pp. 100-125) şi istora conceptului în relaţiile interstatale (pp. 126-170), pentru a expune foarte sumar aspectele mai recente şi contemporane ale problemei precum şi concluziilor (pp. 171-187).

49 Este de menţionat de exemplu că teoria postbelică a sferelor de influenţă sau a “suveranităţii limitate” se regăseşte în concepţia schmittiană a “macrospaţiilor”, formulată în 1939 ca o “doctrină Monroe germană” în lucrarea Völkerrechtliche Großraumordnung mit Interventionsverbot für raumfremde Mächte, Berlin und Wien, Deutscher Rechtsverlag, 1939. Profesorul Mircea Djuvara, care a luat parte la simpozionul din aprilie 1939 unde a fost prezentată prim versiune a acesteia, a recenzat-o politicos dar negativ în „Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti”, 1939, pp. 389 şi urm. Autorul român a mai examinat aceeaşi lucrare în studiul său Le nouvel essai de philosophe politique en Allemagne, publicat în „Revista de Drept Public”, nr. 1-2 / 1939, pp. 97-156, la pp. 137-142.

50 Pentru o prezentare sintetică a discuţiilor privind problema suveranităţii în asociaţiile de state, anterior cristalizării distincţiei schematice dintre confederaţie ca uniune de drept internaţional şi federaţie ca formaţiune de drept intern, vezi C. Schmitt, Verfassungslehre, pp. 361-391.

cadrul organizaţiilor internaţionale nu îi afectează suveranitatea. Faptic însă suveranitatea este în bună măsură „eviscerată” prin numărul mare şi importanţa practică a obligaţiilor internaţionale; puterea discreţionară şi marja de mişcare care rămân statului sunt destul de reduse. Această situaţie nu este rezultatul unei acţiuni malefice menite a submina deschis sau deghizat statul naţional şi suveranitatea sa ci consecinţa inevitabilă a cerinţelor economice şi a nivelului tehnologic al epocii, a comunicaţiilor rutiere, feroviare, aeriene, telefonice sau prin internet, a televiziunii prin satelit, a mondializării comerţului, a dezvoltării explozive a informaticii. Soluţionarea tuturor problemelor decurgând din aceste domenii implică, după cum am mai menţionat, cooperarea la nivel internaţional51.

Cu toate acestea, suveranitatea, diminuată în fapt prin multitudinea angajamentelor internaţionale ale unui stat, nu încetează să existe. Ea este chiar – după cum remarca Heller – premisa existenţei unei ordini internaţionale efective. Obligaţiile internaţionale nu pot fi duse la bun sfârşit în absenţa unei entităţi care să garanteze respectarea lor şi să transpună în planul dreptului intern, normele dreptului ginţilor, asigurând totodată realizarea acestora prin organele sale executive şi judecătoreşti.

Spre deosebire de participarea la organizaţiile internaţionale, calitatea de membru într-o organizaţie supranaţională afectează direct şi în mod expres suveranitatea statelor membre. Tratatul constitutiv al unei asemenea entităţi prevede transmiterea unor prerogative suverane ale statelor membre către organele acesteia. Cazul cel mai semnificativ este cel al Uniunii Europene. Crearea în 1951 a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, urmată în 1957 de Comunitatea Economică Europeană şi de Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a reprezentat pentru multe state ale continentului nostru intrarea într-o eră nouă a relaţiilor pe plan regional. Tratatul de la Maastricht din 1992 creează Uniunea Europeană, bazată pe trei piloni. Primul („pilonul comunitar”) îl constituie cele trei comunităţi europene, în special Comunitatea Europeană (fosta Comunitate Economică Europeană); al doilea pilon este reprezentat de Politica externă şi de apărare comună, iar cel de-al treilea constă în Cooperarea în domeniile Justiţiei şi al Afacerilor Interne.

Pornind de la o Comunitate instituită într-un cadru de cooperare punctual, Uniunea Europeană a fost de la început o structură integratoare52; o perioadă ea a rămas în limitele tradiţionale ale dreptului internaţional public, ca formă instituţionalizată de cooperare interguvernamentală între state suverane. Treptat organele comunitare au dobândit noi prerogative sau şi le-au lărgit pe cele existente53, ceea ce a impus luarea în considerare a problemei suveranităţii Uniunii.

Formulată în alţi termeni, problema suveranităţii în contextul integrării europene ar echivala cu a cere un răspuns la întrebarea dacă şi în ce măsură s-a constituit un centru de putere al cărui titular poate juca în mod efectiv rolul de judecător în propria cauză, îşi poate stabili şi rediscuta în mod liber şi autonom limitele propriei competenţe şi care poate chiar modifica baza juridică a propriei legitimităţi.

Deşi răspunsul la această întrebare este negativ, problema suveranităţii nu este prin aceasta epuizată. Indiscutabil asistăm la un proces treptat de erodare a suveranităţii statale, fără ca în locul statelor să apară o entitate suverană statală, suprastatală sau cavsistatală care să poată revendica poziţia de putere supremă sau de punct de convergenţă a abilitărilor juridice succesive. Problema 51 În baza suveranităţii sale naţionale, un stat ar putea foarte bine interzice survolul teritoriului său de către aeronave

străine, denunţând eventual acordurile privind aviaţia civilă la care este parte. Pe plan strict juridic, nimic nu se poate opune unui asemenea demers. Urmarea practică directă ar fi însă foarte gravă: pierderea legăturilor aeriene cu exteriorul, cu toate costurile economice care decurg de aici. La fel un stat poate foarte bine să dispună aplicarea unui anumit tarif vamal exorbitant anumitor produse importate, refuzând să adere la convenţiile comerciale în materie sau denunţându-le pe cele deja încheiate. Şi în acest caz, costurile ar fi mult prea mari, implicând măsuri similare din partea altor state şi diminuarea sensibilă a exporturilor.

52 Vezi Corneliu Liviu Popescu, Natura juridică a suveranităţii unionale europene, în Suveranitate naţională şi integrare europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 281-372, la p. 298.

53 Pentru o expunere sintetică a evoluţiei comunităţilor europene, vezi Emanuel Corneliu Mogârzan, Introducere în dreptul comunitar, Editura Fides, Iaşi, 2003, pp. 33-72.

suveranităţii este indisolubil legată de cea a statalităţii organizaţiei suprastatale europene precum şi de cea a unei redefiniri a statului în contextul deschiderii acestuia faţă de cooperarea internaţională şi de integrarea supranaţională. Caracteristică definitorie a puterii de stat54, suveranitatea trebuie examinată în corelaţie cu celelalte două elemente ale statului: teritoriul şi poporul. Creşterea gradului de interdependenţă a statelor contemporane, permeabilizarea şi relativizarea frontierelor, diminuarea rolului naţiunii şi al statului naţional precum şi pierderea semnificaţiei şi importanţei principiului unicităţii cetăţeniei reprezintă factori ce impun în viziunea unor autori reconsiderarea rolului acestor noţiuni, ca şi a noţiunii de „dominaţie” inextricabil legată de conceptele de putere de stat şi de suveranitate. A fost pusă la îndoială chiar şi utilitatea sub aspect explicativ a acestor concepte pentru realităţile social-politice şi juridice contemporane55. Departe de a constitui un regim în care dominaţia (Herrschaft) este absentă56, democraţie reprezintă însă o formă determinată de dominaţie politică în care nimeni nu poate deţine şi exercita puterea în nume propriu57. Negarea sau relativizarea ideii de dominaţie, a statului şi a suveranităţii are efecte considerabile asupra validităţii unei ordini democratice şi asupra legitimării oricărei puteri politice.

Limitarea suveranităţii statului prin asumarea de obligaţii implicând delegarea unor competenţe către organe ale unei entităţi supranaţionale nu implică automat şi eviscerarea suveranităţii poporului, a temeiului ultim al legitimării oricărei autorităţi. În terminologia tratatelor comunitare termenul de suveranitate este evitat, textele menţionând doar preocuparea pentru respectarea „identităţii naţionale” a statelor membre. Dacă admitem suveranitatea poporului ca fundament al legitimităţii oricărei autorităţi publice, comunitare şi statale, va trebui să avem în vedere cel puţin trei exigenţe fundamentale:

- crearea unor forme organizatorice statale sau de integrare a statelor, capabile să exprime şi să traducă cât mai fidel cu putinţă voinţa poporului sau a popoarelor statelor integrate;

- crearea sau ameliorarea formelor existente de integrare;- recunoaşterea dreptului popoarelor, în caz de integrare statală, de a interveni, pe căile

democraţiei directe sau semi-directe, în problemele cheie ale naţiunii sau naţiunilor integrate.58

Dificultatea practică a problemei suveranităţii unei structuri suprastatale contemporane, ca şi în cazul suveranităţii statale rezidă în ultimă instanţă în dificultatea găsirii unei surse ultime, supreme legitime şi incontestabile a autorităţii şi nu în ultimul rând în legitimarea ca atare a oricărei dominaţii politice. Ideea de unilataralitate aflată la baza oricărei construcţii teoretice de natură a justifica şi legitima puterea de dominaţie exercitată în cadrul şi în limitele unei comunităţi politice pare a fi inactuală sau chiar irelevantă într-o societate caracterizată printr-un ridicat grad de deschidere faţă de cooperarea internaţională, printr-o pluralitate reală şi efectivă pe planul afilierilor, problemelor şi soluţiilor politice, economice, sociale, ideologice şi culturale şi în care deciziile se iau în tot mai mare măsură prin consultarea, implicarea sau participarea tuturor factorilor şi grupărilor afectate de o decizie sau interesate de realizarea acesteia. Aceste transformări ale procesului deciziei politice răspund unor necesităţi practice determinate de creşterea 54 În celebra teorie a celor trei elemente ale statului, Jellinek a privit suveranitatea doar ca trăsătură a puterii de stat,

fără a-i atribui rolul de element definitoriu al acestuia (G. Jellinek, op. cit., pp. 474 şi urm.); o posibilă explicaţie a acestei modeste poziţii o constituie intenţia de a sprijini pe cât posibil sub aspect doctrinar ideea supravieţuirii caracterului de stat, în cadrul „Reich”-ului german antebelic, a statelor componente.

55 Vezi Helge Rossen-Stadtfeld, Demokratische Staatlichkeit in Europa: ein verblassendes Bild, în „Jahrbuch des Öffentlichen Rechts der Gegenwart“, Neue Folge, Bd. 53 (2005), pp. 45-77, în special la pp. 46-55.

56 În acest sens: Hans Kelsen, Vom Wesen und Wert der Demokratie, 2. Aufl., JCB Mohr, Tübingen, 1929, p. 14. Autorul argumentează această opinie prin constatarea că într-o democraţie obiectul şi subiectul autorităţii şi dominaţiei coincid.

57 Vezi Ernst-Wolfgang Böckenförde, Die Zukunft politischer Autonomie. Demokratie und Staatlichkeit in Zeichen der Globalisierung, Europäisierung und Individualisierung, în M. Meyer / G. Kohler, Die Schweiz – für Europa?, München, 1998, pp. 63-90, text reprodus în Ernst-Wolfgang Böckenförde, Staat, Nation, Europa. Studien zur Staatslehre, Verfassungstheorie und Rechtsphilosophie, 2. Aufl., Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2000, pp. 103-126, la p. 107.

58 Vezi Genoveva Vrabie, L’integration européenne et la souveraineté d’Etat, în „Buletinul Ştiinţific al Universităţii <<Mihail Kogăniceanu>> din Iaşi“, nr. 11 / 2002, pp. 176-185, la pp. 182 şi urm. (text preluat în Genoveva Vrabie, Etudes de droit constitutionnel, Institutul European, Iaşi, 2003, pp. 276-288).

complexităţii lumii în care trăim iar luarea lor în considerare este evident inevitabilă. Problema este dacă aceste elemente determină în mod necesar reconsiderarea statului, a ideii de dominaţie politică şi de suveranitate, precum şi a democraţiei într-o asemenea măsură încât să putem conchide că noţiunile respective şi-au pierdut puterea explicativă în raport cu realitatea politică actuală şi relevanţa practică sub aspectul configurării normative a acestei realităţi.

Un autor contemporan afirmă – în mod logic şi consecvent, după negarea relevanţei actuale a noţiunilor de suveranitate şi a dominaţiei statală – că democraţia nu mai trebuie privită în prezent ca mod de exercitare a puterii politice în numele poporului şi prin autorităţi legitimate prin voinţa acestuia, ci ca mod de participare (Beteiligung) la un anumit mediu, în sens de spaţiu al negocierii (Verhandlungsraum), de instrument de mediere (Vermittlungswekzeug), de comunicare în cadrul unor procese de coordonare şi decizie (Abstimmungsprozesse), de complexitate şi anvergură spaţială, socială şi economică diferite. Democraţia viitoare ar viza mai puţin procesul de atribuire a deciziilor şi determinarea autorităţii responsabile în privinţa formării voinţei şi a deciziei politice cât mai ales procesele de observare şi supraveghere (Beobachtung) şi de control a unor asemenea procese de formare a voinţei politice şi de decizie.59

Diminuarea unilateralităţii procesului decizional precum şi implicarea unor factori non-statali în procesul decizional reprezintă în opinia noastră maxime ale înţelepciunii politice, reţete ale adoptării unor decizii corecte şi eficiente. Legitimarea unei decizii adoptate într-un asemenea mod este o problemă diferită. Împrejurarea că în momentul de faţă greu s-ar putea invoca o comunitate politică, o „naţiune europeană” care să înlocuiască – sau mai exact să integreze – naţiunile statelor membre în numele căreia o decizie să fie adoptată astfel încât respectiva decizie să fie acceptată fără obiecţie şi privită ca legitimă este mai degrabă un factor ce atestă caracterul nedesăvârşit al stadiului actual al construcţiei europene, vădind slăbiciunea momentană sau chiar reversibilitatea teoretică a procesului integrării suprastatale europene. Dificultăţile – sperăm pasagere – ale procesului decizional şi de formare a voinţei politice la nivel suprastatal european atestă caracterul incomplet al acestui nivel şi nu irelevanţa noţiunilor de dominaţie statală, naţiune şi suveranitate sau perimarea procesului decizional unilateral prin care o problemă greu solubilă este tranşată în mod suveran în momente de criză.

O asemenea decizie poate fi legitimată numai prin recursul la autoritatea unei comunităţi politice naţionale, poporul sau popoarele Uniunii Europene60.

De altfel nici nu trebuie să ne aşteptăm ca apariţia unei noi entităţi suverane suprastatale europene să fie marcată în mod solemn printr-un act de naştere cu dată certă, în aşa fel încât de la un moment determinat în timp să putem afirma că statele membre ale Uniunii Europene au încetat să fie suverane, în locul lor născându-se ca entitate suverană o Uniune cu puteri lărgite. Instituirea unui asemenea centru de putere are loc întotdeauna printr-un proces relativ îndelungat de uzurpări simbolice, de delegitimări succesive a poziţiilor vechilor centre de putere, prin construirea unor relaţii în care instituţiile şi conceptele cu care opera vechea ordine juridică devin inactuale sau irelevante.

59 Helge Rossen-Stadtfeld, op. cit., loc. cit., la p. 76Ş autorul îl citează în acest sens pe Helmuth Schulze-Fielitz, Das Parlament als Organ der Kontrolle im Gesetzgebungsprozess, în Horst Dreier / Hasso Hofmann (Hrsg.), Parlamentarische Souveränität und technische Entwicklung, Berlin, Duncker & Humblot, 1986, pp. 71 şi urm.

60 Genoveva Vrabie, op. cit., loc. Cit., pp. 182 şi urm.