UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞIFacultatea de Asistenţă Socială şi Sociologie

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ

Suport de cursAnul II – sociologie

semestrul I

Titular de curs: Lect. Dr. Alina Hurubean

- 2008 -

PROGRAMĂ ANALITICĂ

DISCIPLINA: METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ

ANUL DE STUDIU: II; semestrul: I

SPECIALIZAREA: sociologie

TITULARUL CURSULUI: Lector univ. dr. Alina HURUBEAN

VOLUMUL ACTIVITĂŢII: 28 ore de curs; 28 ore de seminar

CREDITE ALOCATE: 7

OBIECTIVELE DISCIPLINEI:

a) familiarizarea studenţilor cu problematica generală a metodologiei ştiinţelor sociale;

b) înţelegerea de către studenţi a specificului metodelor calitative şi cantitative de investigare a realităţii socioumane;

c) formarea deprinderilor necesare utilizării corecte a metodelor şi tehnicilor de cercetare sociologică;

d) formarea deprinderilor de proiectare, aplicare şi evaluare a stategiilor de cercetare-acţiune/investigare-intervenţie în domeniul social.

CONŢINUTUL CURSULUI

Capitolul I: Fundamentele metodologiei cercetării sociale

1.1. Caracteristici ale cunoaşterii ştiinţifice a realităţii socioumane

1.2. Cercetare calitativă versus cercetare cantitativă

1.3. Teorie şi metodă în cercetarea sociologică. Ipoteză, explicaţie şi construcţie

teoretică în sociologie

Capitolul II: Metode calitative de culegere a datelor

2.1. Metoda observaţiei

2.1.1. Caracteristicile observaţiei ştiinţifice

2.1.2. Tipuri de observaţie. Observaţia participativă

2.1.3. Reguli de observare

2

2.2. Tehnica documentării sociale

2.2.1. Ce este un document social?

2.2.2. Tipuri de documente sociale

2.2.3. Analiza documentelor

2.3. Metoda interviului

2.3.1. Definirea şi caracteristicile interviului

2.3.2. Tipuri de interviu

2.3.3. Etapele realizării interviului. Interviul calitativ

2.3.4. Tehnici de ascultare activă şi tehnici de intervievare

2.3.5. Focus-group

2.4. Studiul de caz

2.4.1. Studiul de caz ca strategie de cercetare calitativă

2.4.2. Design-ul studiilor de caz

2.4.3. Realizarea studiilor de caz. Colectarea datelor

Capitolul III: Design-ul proiectului de cercetare socială (de tip calitativ sau mixt)

3.1. Etapele proiectului de cercetare calitativă a fenomenelor socioumane

3.2. Identificarea unei probleme sociale şi convertirea acesteia în temă de

cercetare

3.3. Întrebările şi obiectivele cercetării

3.4. Construirea unui cadru teoretic pentru cercetarea empirică

3.5. Eşantionarea în cercetarea calitativă

3.6. Construirea instrumentelor de culegere a datelor

3.7. Studiul pilot

3

TIPURI DE ACTIVITATE DIDACTICĂ (metode şi instrumente de lucru): dezbaterea/problematizarea/argumentarea teoretică; prelegerea; simulări şi aplicaţii ale metodelor şi tehnicilor de investigare şi intervenţie; utilizarea computerului pentru informare (internet) şi prezentări (PowerPoint).

FORME DE EVALUARE: lucrări de seminar; examen scris; proiect de cercetare/investigare socială (fiecare dintre aceste trei tipuri de activităţi va primi o notă separată de la 1 la 10, apoi se va face media).

TEMĂ PENTRU EXAMEN: realizaţi o microcercetare socială pe o temă din aria tematică precizată în ”ghidul metodologic pentru tema de examen”, detaliind etapa studiului pilot prin testarea/punerea la lucru a metodologiei proiectate (realizarea unui număr de observaţii, interviuri, anchete prin chestionar etc.).

REZULTATELE ÎNVĂŢĂRII - obiective operaţionale (pentru studenţi):

- să cunoască sensul conceptelor fundamentale cu care operăm în perimetrul metodologiei sociologice: metodă, tehnică, procedeu, instrument de cercetare; obiectiv/subiectiv; calitativ/cantitativ; triangulare; design de cercetare; ipoteză; variabilă;

- să cunoască etapele unei cercetări aplicative şi, în principal, continutul unui design de cercetare calitativă;

- să delimiteze şi să formuleze o temă de cercetare pentru propriul proiect de cercetare şi să construiască designul cercetării respective; să ştie să pregătească şi să realizeze o cercetare aplicativă (microcercetare de tip calitativ sau mixtă).

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:

AGABRIAN, Mircea, Cercetarea calitativă a socialului, Editura Institutul European, Iasi, 2004.

ALMOND, Gabriel & VERBA, Sidney, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci

naţiuni, Editura Du Style, Bucureşti, 1996.

BĂBAN, Adriana, Metodologia cercetării calitative, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-

Napoca, 2002.

BOUDON, Raymond (coord.), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, 1997.

CHELCEA, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative,

Editura Economică, Bucureşti, 2001.

CHELCEA, Septimiu, Cum să redactăm o lucrare de diplomă, o teză de doctorat, un articol

ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.

DE SINGLY, François, BLANCHET, Alain, GOTMAN, Anne, KAUFMANN, Jean-Claude,

Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv ,

Editura Polirom, Iaşi, 1998.

GOODMAN, Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 1992.

4

ILUŢ, Petre, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997.

KING, Gary, KEOHANE, Robert, VERBA, Sidney, Fundamentele cercetării sociale, Polirom,

Iaşi, 2000.

KING, F. Ronald, Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele ştiinţelor sociale,

Editura Polirom, 2005.

KRUEGER, A. Richard, 2005, Metoda focus Grup. Ghid practic pentru cercetarea aplicată,

Editura Polirom.

MĂRGINEAN, Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

MUCCHIELLI, Alex, Dicţionar al metodelor calitative, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

ROTARIU, Traian şi ILUŢ, Petre, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Polirom, Iaşi, 1997.

ROTARIU, Traian (coord.), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Polirom, Iaşi, 1999.

SILVERMAN, David, Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării, textului

şi interacţiunii, Polirom, 2004.

YIN, K. Robert, Studiul de caz. Designul, colectarea şi analiza datelor, Editura Polirom, 2005.

ZAMFIR, Cătălin şi VLĂSCEANU, Lazăr (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel,

Bucureşti, 1993.

*** Revista Sociologie Românească, Editura Polirom (volumul II, Nr. 4/2004 etc.)

*** Dicţionar de sociologie – Oxford, Editat de Gordon Marshall, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 2003.

Ghid metodologic pentru proiectul de cercetare (tema de examen)

TEMĂ PENTRU EXAMEN: realizaţi un proiect de cercetare (design de

cercetare/investigare psihosocială calitativă sau mixtă) pe o temă din domeniul asistenţei

sociale. Proiectul de cercetare să cuprindă doar faza de pregătire a cercetării şi etapele

specifice acestei secvenţe (cele opt etape în varianta de mai jos, de la etapa formulării

temei, a documentării, a construirii ipotezelor până la etapa alegerii metodelor/tehnicilor

de cercetare şi construirea instrumentelor de culegere a datelor, respective studiul pilot:

grila de observaţie; ghidul de interviu; grila de analiză a documentelor; strategia studiului

de caz; grile de evaluare operaţională şi de diagnostic social etc.; detalii găsiţi în suportul

5

de curs şi în acest ghid). Această lucrare va primi un punctaj separat, după care se va face

media cu nota obţinută la proba examenului scris şi la activitatea de seminar.

Pentru proiectul de cercetare alegeţi o temă din următoarea ”arie tematică”:

FORME ALE VIOLENŢEI ÎN SPAŢIUL SOCIAL – metodologii de investigare şi

intervenţie. Pentru început, realizaţi o listă de teme din acest registru tematic, optaţi

pentru una dintre acestea, apoi delimitaţi (restrângeţi) tema după criteriile cercetării

ştiinţifice (tema cercetării poate viza o forma de violenţă (de exemplu, violenţa

intrafamilială, violenţa în şcoala, violenţa simbolică, delincvenţa juvenilă etc.);

comportamente agresive (profilul agresorului/victimei; simptomatologia formelor de

abuz al minorului etc.); analiza cadrului legislativ şi instituţional specializat pe

problematica prevenirii/combaterii formelor de abuz etc. Pentru tema aleasă se stabileşte

cazuistica adecvată (cazurile/universul cercetării/populaţia) după criteriile cercetării

calitative.

Tema de examen este un exerciţiu de formare a deprinderilor de cercetare

ştiinţifică necesare studenţilor pentru redactarea unor lucrari pe parcursul facultăţii,

respectiv teza de licenţă, la final. Această temă de examen se centrează pe următoarele

obiective: identificarea formelor de manifestare a violenţei în spaţiul public şi privat;

analiza caracteristicilor (pattern-ului) diferitelor ipostaze ale comportamentului agresiv;

formularea unor explicaţii teoretice pe această temă (teorii existente; noi sinteze

teoretice); identificarea şi/sau proiectarea unor strategii, respectiv instrumente de

investigare/diagnoză şi prevenţie/intervenţie adecvate cazurilor specifice de violenţă.

Întrebările şi consultaţiile le puteţi solicita la adresa de mail: alinahurubean @ yahoo.fr

Designul cercetării = planul/planificarea cercetării; demersul care stabileşte

legătura între întrebările cercetării, metodele de investigare şi procedeele de analiză a

datelor, toate plasate în contextul teoretic pentru care s-a optat iniţial. Etapele designului

sunt iterative/flexibile.

Etapele designului calitativ:

1. Tema cercetării: analiza problemei/ liste de teme potenţiale/informare-

documentare-reformularea temei/delimitarea ei (restrângerea); motivarea

alegerii temei – argument; faceţi diferenţa între o problemă socială şi o temă

de cercetare, respectiv între aria tematică şi delimitarea temei de cercetare.

6

2. Întrebările şi obiectivele cercetării; obiectivele pot fi: descriptive (ce?);

explicativ/comprehensive (de ce?); de schimbare/intervenţie socială.

Obiectivele delimitează câmpul cercetării, indicând cât mai precis ce se va

studia.

3. Documentarea teoretică: ordonarea surselor de informare; revederea

literaturii, organizarea şi selectarea ei în vederea elaboraării unui model

teoretic al cercetării empirice sau a cadrului teoretic/conceptual (”harta

conceptuală”) pentru o cercetare de tip calitativ.

4. Cadrul teoretic de referinţă sau ”harta conceptuală” = cadru de lucru

conceptual; o schemă explicativă (”hartă cognitivă”) asupra realităţii de

studiat. Componente: lista conceptelor esenţiale (referitoare la categoria de

subiecţi şi la problemele pe care urmează să le investigăm); rafinarea

conceptelor şi precizarea sensului lor; teorii (opţiunea pentru anumite teorii;

modelarea lor), ipoteze. Ipotezele au un rol important în cercetare pentru

faptul că orientează/direcţionează investigarea. În cercetările de tip calitativ

ipotezele au un statut aparte în sensul că scopul acestui demers nu este să

testeze ipoteze (ca în cercetarea cantitativă), ci dezvoltă (construieşte) ipoteze

explicative care se îmbogăţesc pe întreg traseul cercetării şi sunt, ulterior,

integrate în teorii.

5. Eşantionarea calitativă sau delimitarea universului cercetării: subiecţii

sau unităţile de analiză ce vor fi cercetate. Selectarea/eşantionarea se face

după principiul relevanţei şi nu după cel al reprezentativităţii statistice. Este o

eşantionare teoretică şi nu probabilistă. De asemenea, se stabileşte locul şi

timpul cercetării.

6. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de culegere a datelor: interviul liber

(nestructurat); interviul semistructurat; observaţia participativă; analiza

documentelor.

7. Studiul pilot/cercetare exploratorie – permite revizuirea planului cercetării;

rafinarea metodelor, testarea întrebărilor, clarificarea aspectelor confuze,

exersarea abilităţilor cercetătorului. În cercetarea calitativă sunt permise

reveniri şi reformulări ale componentelor planului cercetării şi în secvenţa de

7

culegere a datelor. Se poate spune că, în cazul cercetării calitative schema

cercetării se ”modelează” pe întreg traseul investigării. CC este un proces

reiterativ.

8. Aspecte organizatorice referitoare la cercetarea de teren: echipa de

cercetare; resurse; calendar etc.

NOTĂ: lucrările care se vor dovedi a fi plagiate (copierea, rezumarea, parafrazarea

cuvintelor, ideilor şi argumentelor unor autori fără a menţiona corespunzător numele şi

titlurile la referinţele bibliografice ale lucrării) vor fi sancţionate prin neacordarea unei

note de trecere la această disciplină.

BIBLIOGRAFIE TEMATICĂ pentru proiectul de cercetare:

AGABRIAN, Mircea, 2004, Cercetarea calitativă a socialului, Editura Institutul European, Iasi.

CHELCEA, Septimiu, 2003, Cum să redactăm o lucrare de diplomă, o teză de doctorat, un

articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Editura Comunicare.ro, Bucureşti.

CURIC, Ina, VĂETIŞI, Lorena, 2005, Inegalitatea de gen. Violenţa invizibilă, Editura Eikon,

Cluj-Napoca.

ECO, Umberto, 2006, Cum se face o teză de licenţă, Editura Polirom, Bucureşti.

MILEY, Karla Krogsrud, O’MELIA, Michael, DU BOIS, Brenda, 2006, Practica asistenţei

sociale. Abordarea participativă, Editura Polirom.

MUNTEAN, Ana; SAGEBIEL, Juliane (coord.), 2007, Practici în asistenţa socială. România şi

Germania, Editura Polirom, Bucureşti.

MOSCOVICI, Serge; BUSCHINI, Fabrice, 2007, Metodologia ştiinţelor socioumane, Editura

Polirom, Iaşi.

NEAMŢU, Cristina, 2003, Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de

comportament ale elevilor, Editura Polirom, Iaşi.

NEAMŢU, George (coord.), 2003, Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom.

NEAMŢU, George, STAN, Dumitru (coord.), 2005, Asistenţa Socială. Studii şi aplicaţii, Editura

Polirom.

RĂDULESCU, Sorin M., 2001, Sociologia violenţei (intra)familiale. Victime şi agresori în

familie, Editura Lumina Lex, Bucureşti.

TUTTY, Leslie, ROTHERY, Michael, GRINNELL, Richard, 2005, Cercetarea calitativă în

asistenţa socială. Faze, etape şi sarcini, Editura Polirom.

8

ŞOITU, L., HĂVÂRNEANU, C., 2001, Agresivitatea în şcoala, Editura Institutul European, Iaşi.

*** Asociaţia Alternative Sociale Iaşi – studiul: Traficul de Fiinţe Umane, 2005.

*** Centrul Parteneriat pentru Egalitate Bucureşti – raport de cercetare - 2003 – Violenţa în

familie şi la locul de muncă.

9

Capitolul I

FUNDAMENTELE METODOLOGIEI CERCETĂRII SOCIALE

1. Principii şi concepte de bază în metodologia cercetării sociale

2. Cercetarea calitativă şi cercetarea cantitativă – caracteristici epistemologice şi

metodologice

3. Cercetarea-acţiune sau traseul de la ştiinţă la schimbarea socială

4. Proiectarea cercetării sociale. Designul cercetării calitative

1. Principii şi concepte de bază în metodologia cercetării sociale

Ce este metodologia?

Orice ramură de cunoaştere ştiinţifică şi de acţiune eficientă are un corp

metodologic propriu care direcţionează şi organizează activitatea specifică domeniului

respectiv. În sfera socio-umanului, metodologia este definită ca o analiză sistematică a

metodelor şi tehnicilor pe baza cărora se realizează o cercetare teoretică sau aplicativă.

Metodele se află în centrul patrimoniului unei discipline. Ele sunt esenţiale pentru

formarea oricărui cercetător/specialist într-un domeniu. Într-un sens, metodele sunt mai

importante decât ideile pentru a face ştiinţa să progreseze, chiar dacă nu beneficiază

de aceeaşi recunoaştere (în sociologie, de exemplu, Paul Lazarsfeld este astăzi mai puţin

citat decât Talcott Parsons, deşi inovaţiile sale metodologice, la fel ca şi ideile lui

Parsons, au făcut epocă).

Metodologia cercetării ştiinţifice a unui domeniu de cunoaştere cuprinde:

definirea adecvată a domeniului studiat (ce cunoaştem?); enunţurile teoretice

fundamentale admise ca referinţe pentru construcţia paradigmatică şi metodologică a

ştiinţei; principii şi reguli de desfăşurare a investigaţiilor; metode şi tehnici de culegere a

10

datelor, de prelucrare, analiză şi interpretare a acestora (cum se realizează cunoaşterea

ştiinţifică?); criterii de evaluare/testare a rezultatelor; strategii de elaborare a modelelor

explicative (teorii ştiinţifice); demersul autoreflexiv al ştiinţei respective (filosofia

ştiinţei).

Metodologia cercetării (a cunoaşterii ştiinţifice) este “expresia conştiinţei critice,

autoreflexive şi constructive a unei discipline. Uneori metodologia cercetării este

considerată ca ramură a filosofiei ştiinţei, dezvoltându-se în relaţie cu epistemologia. În

această ipostază se admite că s-ar constitui o metodologie generală ale cărei scopuri

transcend pe cele ale oricărei discipline pentru a se ocupa de problemele comune întregii

cercetări ştiinţifice. Acesteia i-ar fi asociate metodologii particulare specializate

disciplinar. Comunicarea permanentă dintre metodologia generală şi metodologiile

particulare ar acţiona ca un factor de convergenţă a strategiilor de cercetare şi ca o cale

de accentuare a caracterului unitar şi global al cunoaşterii ştiinţifice. Deocamdată, însă,

nu este constituită o metodologie generală a cercetării ştiinţifice, analizele

concentrându-se la nivelul metodologiei particulare de genul metodologia cercetării

sociologice” (Lazăr Vlăsceanu), metodologia psihologiei, a asistenţei sociale,

metodologia analizei politice etc. Cu toate că nu există încă un corpus unitar al

metodologiei ştiinţelor sociale, oricare dintre metodologiile particulare (specifice unei

anumite ştiinţe sociale şi ramurilor acesteia) se raportează la un nucleu comun al

cercetării sociale (principii, metode şi tehnici de culegere a datelor, de analiză, prelucrare

şi interpretare a datelor) pe care îl adaptează şi îl asimilează în funcţie de obiectul propriu

de studiu.

Condiţionarea teoretică a metodologiei

Metodologia nu este, însă, pur şi simplu o colecţie de metode şi tehnici de

abordare cantitativă sau calitativă a socialului; nu este un “inventar” de tehnici, fie

acestea şi integrate strategic. Opţiunile metodologice sunt puternic condiţionate de

perspectiva teoretică adoptată de cercetător. Este esenţial să amintim faptul că o metodă

este totdeauna un mijloc şi nu o finalitate în sine; metoda este maniera de a acţiona, dar

ea nu defineşte obiectivele de atins şi valorile la care ne raportăm. Metoda este un

instrument pentru atingerea unor obiective prealabil definite, ea este subordonată

11

valorilor şi finalităţilor postulate în teorie. Ori de cîte ori optăm pentru o anumită metodă

de investigaţie şi intervenţie socială, pornim de fapt de la o supoziţie teoretică

(teorie de referinţă) care condiţionează demersul cercetării şi cel al acţiunii. Nici

domeniul asistenţei sociale nu face excepţie de la această condiţionare teoretică, analiza

şi interpretarea aceluiaşi fenomen social (problemă socială) poate fi diferită, în funcţie de

perspectivele teoretice pentru care optează practicianul. De aceea, se consideră că

metodologia oricărui domeniu de cunoaştere fundamentală sau aplicativă are o

componentă teoretico-epistemologică (formată din teorii de referinţă şi modele

explicative) şi o componentă tehnic-normativă (incluzând metode şi tehnici de culegere a

datelor empirice, tehnici şi procedee de prelucrare a datelor, de analiză şi interpretare a

acestora; principii metodologie etc.).

Transferul metodologic în ştiinţele sociale

În câmpul ştiinţelor sociale există un permanent transfer (hibridare;

transdisciplinaritate) teoretic şi metodologic. Toate ştiinţele sociale permit schimburi de

concepte, metodologie, descoperiri, teorii sau perspective. “Metodele şi teoriile sunt, în

general, mai uşor de exportat, dat fiind că metodologii caută adesea să le aplice la un

număr cât mai mare posibil de fenomene sociale, în timp ce conceptele şi descoperirile

au, în mod obişnuit o utilizare mai limitată. (…) De fiecare dată ştiinţa progresează”

(Dogan & Pahre, 1993: 132). În anumite domenii s-au realizat progrese în planul

cunoaşterii graţie inovaţiilor metodologice importate din alte ştiinţe. Integrarea teoriilor

din domeniul sociologiei familiei şi a psihologiei copilului în practica asistenţei sociale a

permis o înţelegere mai nuanţată a fenomenelor investigate şi adoptarea unor strategii de

intervenţie mai eficiente. Transferul metodologic între ştiinţe este, de cele mai multe ori,

benefic pentru că produce inovaţii ştiinţifice, alteori, însă, poate să dezbine comunităţile

ştiinţifice.

Principii metodologice în cercetarea socială

Alături de principiul complementarităţii cantitativ-calitativ (căruia i-am rezervat

un spaţiu extins în economia cursului pentru că acoperă două tradiţii majore în cercetarea

socială) există şi alte principii a căror cunoaştere şi aplicare este cerută de însăşi

12

specificul obiectului cercetat – realitatea socioumană. Aceste principii fac apel la

unitatea şi complementaritatea dintre: obictiv-subiectiv; macro-microsocial;

individualism-holism metodologic; universalism-contextualism; nomotetic-idiografic;

teoretic (reflexiv)-empiric (concret); natural-provocat; emic (“interior”)- etic

(“exterior”); explicativ-comprehensiv, dublete conceptuale care desemnează, deopotrivă,

caracteristici ale realităţii socioumane şi ale cunoaşterii ştiinţifice a acesteia, indicând

necesitatea adecvării instrumentarului metodologic şi al nuanţării demersului cognitiv

(vezi Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, pp. 24-41).

Cercetătorul/analistul în domeniul ştiinţelor sociale trebuie să-şi ghideze

activitatea în funcţie de codul deontologic al profesiei, conceput în baza respectării

valorilor sociale prevăzute în Declaraţia universală a drepturilor omului (1948).

O tipologie a cercetărilor sociale

Practica cercetării sociale a consacrat mai multe tipuri de cercetări: a) cercetări descriptive/cercetări explicative; b) cercetări fundamentale/aplicative; c) experimentale/neexperimentale; d) cu o singură metodă/cu mai multe metode; e) longitudinale/transversale; f) cu interacţiunea cercetător–subiect/fără interacţiune; g) interactivă/noninteractivă; h) calitativă/cantitativă etc.

Clasificări ale metodelor utilizate în ştiinţele sociale

a) criteriul temporal: metode transversale (observaţia, ancheta, testele

sociometrice etc.) surprind fenomenele şi procesele sociale la un moment dat; metode

longitudinale (studiul de caz, biografia, studiul panel ş.a.) – studiază evoluţia

fenomenelor sociale;

b) criteriul reactivităţii (gradul de intervenţie al cercetătorului asupra obiectului de

studiu): metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic); metode

cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată etc.); metode

de observaţie (studiul documentelor sociale, observaţia);

13

c) criteriul numărului unităţilor investigate: metode statistice (ancheta socio-

demografică; sondajele de opinie; analizele statistico-matematice) – investighează un

număr mare de unităţi sociale; metode cazuistice (biografia, studiul de caz, monografia);

d) criteriul poziţiei ocupate în procesul investigaţiei: metode de culegere a datelor

(observaţia, documentarea, interviul, sondajul de opinie, experimentul ş.a.); metode de

prelucrare a datelor (prelucrare computerizată); metode de analiză şi interpretare a

datelor (analiza comparativă; fenomenologică; analiza de conţinut; analiza de discurs);

e) după “natura” datelor culese: metode principale, vizând cunoaşterea “existenţei

sociale” (observaţia de teren; documentarea; experimentul social); metode “secundare”,

vizând orizontul subiectivităţii umane/faptele de conştiinţă sau percepţiile subiective ale

realităţii trăite de actorii sociali (interviul, chestionarul, testele şi scalele de măsurare a

atitudinilor); metode “de sinteză” (monografia, studiul de caz).

2. Cercetarea calitativă şi cercetarea cantitativă – caracteristici

epistemologice şi metodologice

Dezvoltarea metodelor cercetării sociale s-a realizat, începând cu finele secolului

al XIX-lea, în orizontul marilor teorii sociologice. Astfel, sociologiile de tip pozitivist,

considerând obiectul de studiu (”realitatea socioumană”) un lucru, un fapt analizabil pe

cale experimentală, şi-au construit instrumente în ideea obţinerii unei cunoaşteri exacte.

Pozitivismul ştinţelor naturii a fost extrapolat în ”ştinţele spiritului” (ulterior, ştiinţele

sociale”) cu precădere la nivel metodologic. Sociologia se dorea a fi o ştiinţă pozitivă a

faptelor sociale şi drept urmare trebuia să facă apel la metode de tipul observaţiei,

experimentului şi documentării, metode ce permit contactul direct cu fenomenele sociale

şi cunoaşterea lor obiectivă. A.Comte (1798-1857) - creatorul pozitivismului ca şi curent

filosofic - pune bazele sociologiei ca ştiinţă şi o concepe ca inginerie sau fizică socială.

Pozitivismul, în sens larg, devine principiu de cunoaştere ştiinţifică şi acreditează ideea

că există o singură formă legitimă de cunoaştere ştiinţifică, şi anume, cea bazată pe

observaţia concretă, directă, obiectivă a faptelor. Pornind de la aceste premise teoretice,

14

pozitivismul sociologic a generat următoarele orientări metodologice: empirismul,

operaţionalismul, analiza structurală, funcţionalismul, sistemismul.

Ca reacţie la adresa pozitivismului s-a dezvoltat sociologia comprehensivă sau

interpretativă, subliniind specificul subiectiv al realităţii sociale şi dezvoltându-şi

metodologia în jurul strategiilor înţelegerii şi interpretării. Reprezentanţii de seamă ai noii

orientări sociologice, precum W. Dilthey (1833-1911) şi Max Weber (1864-1920),

consideră că lumea omului este în primul rând o realitate subiectivă, un complex de trăiri

şi relaţii afective, iar faptele sociale sunt, în esenţă, fapte ale spiritului. Dacă reducem

viaţa socială la o ţesătură de fapte obiective pe care ştiinţele sociale trebuie să le măsoare

sau să le explice, riscăm să uităm că membrii unei societăţi sunt şi subiecţi care, prin

reprezentările, valorile şi acţiunile lor, participă la punerea în mişcare a societăţii (Jean

Baudouin, 1999). Aşadar, investigaţia ştiinţifică nu se poate rezuma doar la elaborarea

unor explicaţii cauzale, referitoare la apariţia şi evoluţia fenomenelor sociale, ci trebuie

să descifreze sensurile şi senmificaţiile profunde ale acestora, punînd în joc strategii

comprehensive şi interpretative de cunoaştere (în cadrul cărora, metodele şi tehnicile

adecvate de cercetare socială vor fi interviul, povestea vieţii, observaţia participativă

etc.). Aceste deziderate teoretice şi metodologice au fost dezvoltate în cadrul sociologiei

weberiene, a interacţionalismului simbolic, etnometodologiei, fenomenologiei

sociologice, constructivismul, persectiva culturalistă, feminismul ş.a.

Aşadar, din punct de vedere epistemologic, putem afirma că modelul cantitativist

de investigare porneşte de la supoziţia că există o realitate socială exterioară, obiectiv-

structurată pe care încearcă să o cunoască elaborând descrieri şi explicaţii de tip pozitivist

(nomotetic), iar modelul calitativist de investigare socială are în atenţie subiectivitatea

umană, socialul construit şi interpretat prin interacţiunea simbolurilor, motivaţiilor,

aşteptărilor şi reprezentărilor individuale şi colective, cunoaşterea fiind de tip

comprehensiv şi idiografic. Aceste opţiuni epistemologice se reflectă în plan

metodologic prin următoarele aspecte: ceretarea cantitativă se bazează pe tehnici

structurate (anchetă cu chestionar standardizat, plan observaţional riguros, interviu

structurat, experiment etc.), în timp ce abordarea calitativă uzează tehnici nonstructurate

(observaţia participativă, interviul intensiv, interviul de grup, studiul de caz, monografia).

Astfel, s-a instituit, în cadrul ştiinţelor sociale şi umane, distincţia între metode/tehnici

15

statistice (care îşi propun să măsoare un număr mare de entităţi sociale) şi metode

cazuistice (specializate pe studiul integral al câtorva unităţi/fenomene socioumane

considerate semnificative). Specificitatea fundamentală a metodelor calitative constă în

faptul că acestea se înscriu în paradigma comprehensivă (interpretativă), adică în

perspectiva epistemologică ce consideră fenomenele umane ca fenomene cu sens care pot

fi “înţelese” printr-un efort specific (empatie) legat deopotrivă de natura umană a

cercetătorului şi de natura acestor fenomene semnificative.

Comparaţia dintre cele două strategii majore de cercetare aplicativă se realizează

având în atenţie criterii de ordin epistemologic (presupoziţii teoretice; teorii de referinţă;

paradigme şi rolul acestora în proiectarea cercetării; rezultatele cercetării şi construcţia

teoretică) şi metodologic (designul cercetării; metode de culegere/analiză a datelor; rolul

cercetătorului; tipul datelor culese; prezentarea rezultatelor obţinute şi a raportului de

cercetare etc.).

Cercetarea cantitativă (CCn):

- fundament epistemologic pozitivist ;

- explicaţie cauzală; măsurare (frecvenţa ; amploarea fenomenului; corelaţii între variabile măsurabile); testarea ipotezelor; informaţii precise şi generalizabile;

- obiectivitatea; neutralitatea; exterioritatea investigării şi a cercetătorului ;

- fundamentarea teoretică a cercetării – teorii existente ; operaţionalizarea conceptelor; ipoteze ; variabile măsurabile; demers deductiv;

- metode structurate (standardizate); reguli stricte;

- eşantioane reprezentative/de tip statistic;

- cercetare transversală;

- rezultate/teorii cu rază mare de generalitate (generalizarea rezultatelor cercetării);

- rezultatele cercetării sunt exprimate în cifre, tabele, grafice;

Cercetarea calitativă (CC) :

- fundament epistemologic comprehensiv-interpretativ;

- înţelegerea sensurilor şi semnificaţiilor fenomenelor sociale (comprehensiunea); informaţii bogate, de profunzime, detalii;

16

- “interioritatea” abordării; implicarea subiecţilor investigaţi; subiectivitatea (trăiri, sentimente, convingeri, valori, motivaţii etc.) ca ”obiect de studiu”; implicarea cercetătorului;

- cercetează evenimente neobişnuite sau întâmplări obişnuite şi activităţi cotidiene surprinse în mediul lor natural (cercetare naturalistă);

- priveşte holistic fenomenele studiate (ca unitate, ca întreg); investighează în profunzime şi în detaliu;

- faptele au prioritate în raport cu teoriile (pre)existente; demers inductiv de cunoaştere/investigare;

- metode nestructurate; flexibilitate;

- eşantionare teoretică;

- cercetare longitudinală;

- rezultate/teorii particulare (teorii bazate pe fapte (teorii emergente)/Grounded theory/ teorii care redau imaginea realităţii văzută prin ochii subiecţilor investigaţi);

- rezultatele cercetării sunt exprimate în cuvinte şi imagini;

***

Rezumând constatăm că cercetarea cantitativă este un proces liniar în care

cercetătorul, înainte de a începe cercetarea de teren, îşi construieşte un model explicativ

al fenomenului ce urmează a fi investigat, formulează un set de ipoteze şi

operaţionalizează atent conceptele (Chelcea, 2004: 43). În acest context, teoriile şi

metodele au prioritate faţă de obiectul cercetării. Spre deosebire de traseul cercetării

cantitative, cercetarea calitativă utilizează scheme de cercetare flexibile care să permită

observarea fenomenelor prin ochii subiecţilor investigaţi, ceea ce impune precauţii în

privinţa construirii unor cadre de referinţă prealabile (Silverman, 2004: 64). Calitativiştii

propun scheme de cercetare deschise, nestructurate care pot fi adaptate la aspecte

neprevăzute, apărute pe parcursul cercetării. ”Etichetele” definitorii ale CC sunt: holistă;

naturalistă; ”realitatea trăită” (date neprovocate); flexibilă; dinamică; metode ne-

/semistructurate; inductivă; dezvoltă ipoteze; cercetător reflexiv; interpretativă

(comprehensiune); cunoaştere în profunzime. ”Etichetele” definitorii ale CCn:

pozitivistă; măsurare; explicaţie cauzală; testează ipoteze; fragmentară; deductivă;

cercetător neutru, obiectiv; privire din exterior.

17

Deosebirile epistemologice şi metodologice dintre cele două abordări (cercetări)

nu împiedică însă complementaritatea lor şi necesitatea îmbinării celor două tipuri de

metode pe parcursul investigărilor sociale concrete (Băban, A., 2002). De exemplu,

elaborarea unui chestionr ar trebui să fie precedată, îndeosebi în cazul unor populaţii sau

probleme mai puţin cunoscute, de un studiu pregătitor, în care să se folosească interviuri

individuale şi de grup libere şi de profunzime, analize de documente, autobiografii.

De asemenea, în urma aplicării unui chestionar se poate trece şi la utilizarea altor metode,

intensiv-calitative, pentru completarea datelor culese prin chestionar şi/sau pentru

prelucrarea lor (triangularea metodologică). Şi în cuprinsul cercetărilor calitative se

folosesc date cantitative (statistici, analize cantitative) ca punct de plecare sau metode

computerizate de analiză a datelor calitative. “Insinuarea că noi, ca (sociologi)

profesionişti, trebuie să alegem o metodă de cercetare sau alta este absurdă, stupidă şi

naivă. Fiecare dintre ele ne ajută în mod semnificativ să cunoaştem sfera socială şi,

atunci când sunt folosite împreună, pot să o facă şi mai bine” (MILEY, O’MELIA, DU

BOIS, 2006: 29).

Specialiştii în domeniul socioumanului pledează pentru respectarea, pe parcursul

investigărilor ştiinţifice, a principiului triangulării (strategia de triangulare) care

porneşte de la premisa că realitatea socioumană fiind foarte dinamică şi complexă impune

combinarea mai multor perspective teoretice, metodologice, precum şi consultarea mai

multor surse de date cu scopul de a obţine o imagine cât mai completă (mai bogată) şi

mai validă a realităţii studiate.

În literatura de specialitate, se vorbeşte despre patru tipuri de triangulare: a

datelor, a cercetătorului, teoretică şi metodologică. Triangularea datelor (a surselor)

presupune culegerea datelor din mai multe surse (persoane, grupuri, contexte sociale). De

exemplu, cercetarea fenomenului abandonului şcolar la adolescenţi poate fi studiat în

şcoli din mediul rural sau urban, în şcoli publice comparativ cu şcolile particulare.

Triangularea cercetătorului se referă la situaţia în care mai mulţi cercetători vor participa

la cercetare sau traseul investigării realizat de un cercetător va fi reluat de un alt

cercetător (pentru verificarea/validarea rezultatelor).

Triangularea teoretică prevede că interpretarea datelor se va face plecând de la

mai multe cadre teoretice (Iluţ, P., 1997). Combinarea lor va oferi investigatorului

18

posibilitatea analizei/interpretării unui fenomen din mai multe perspective teoretice. De

exemplu, într-un studiu asupra fenomenului de abandon şcolar, cercetătorul/practicianul

poate să-şi interpreteze rezultatele plecând de la teoria deficitului, a carenţei: tânărul

părăseşte şcoala lipsit fiind de potenţial intelectual şi/sau de motivaţie. De asemenea,

rezultatele sale ar putea fi interpretate pornind de la teoria incompatibilităţii culturale:

şcoala posedă o cultură care este prea îndepărtată de cultura familială şi socială a

tânărului. Un alt exemplu, analiza tranziţiei politice româneşti poate fi analizată dintr-o

dublă perspectivă: instituţională şi aceea a culturii politice.

Triangularea metodologică constă în recurgerea la mai multe tehnici de culegere

a datelor (observaţii, interviuri, analiza documentelor etc.) pentru a obţine forme de

expresie şi de discurs variate, reducând astfel slăbiciunile şi distorsiunile inerente

fiecăreia dintre ele. De exemplu, investigarea fenomenului abandonului şcolar poate

demara prin intervievarea individuală semidirijată a unui număr de tineri, după care pot fi

realizate interviuri pe grupe mici. De asemenea, cercetătorul poate solicita subiecţilor

investigaţi să reprezinte, prin desen, imaginea lor despre şcoală în momentul respectiv şi

imaginea şcolii ideale etc.

Ce este cercetarea calitativă?

Multă vreme considerate ”rudele sărace” ale cercetării ştiinţifice, devalorizate

fiindcă nu corespundeau exigenţelor epistemice, împrumutate din ştiinţele exacte şi

naturale, metodologiile calitative au cunoscut, din anii ’60, o dezvoltare considerabilă,

care le-a asigurat validitatea şi legitimitatea pană astăzi, când asistăm la o proliferare a

cercetărilor calitative şi a lucrărilor despre această direcţie de cercetare.

Debutul cercetării calitative coincide cu procesul de configurare a ştiinţelor

sociale şi umane, în special cu eforturile întreprinse pentru diferenţierea acestora de

ştiinţele naturii, motiv pentru care se admite că orientarea calitativistă este

consubstanţială dezvoltării disciplinelor socioumane (Iluţ 1997, 42). Cercetarea calitativă

îşi are rădăcinile în sociologia comprehensivă a lui Weber, în proiectul ştiinţelor omului

al lui Dilthey şi a fenomenologiei lui Husserl. Calitativismul s-a impus ca metodologie

principală în antropologia socială şi culturală anglo-saxonă, ca şi în etnologia franceză a

începutului de secol XX. În sociologie, în special în Statele Unite, statutul şi importanţa

19

cercetării calitative au diferit de la o perioada la alta. Epoca de glorie a Şcolii de la

Chicago, din anii 1910 până în anii ’40, a fost urmată de o dispariţie aproape completă a

abordărilor calitative până la sfârşitul anilor ’60, când s-a produs o renaştere

spectaculoasă a acestei direcţii de cercetare şi care s-a dovedit a fi durabilă, astfel încât

astăzi nu i se mai contestă statutul ştiinţific (Mucchielli 2002, 55-58).

Cercetarea calitativă se individualizează în raport cu cercetarea cantitativă prin

anumite caracteristici teoretice şi metodolgice, dintre care se impune precizarea celor

mai importante:

- modelul calitativist de investigare socială are în atenţie subiectivitatea umană,

socialul construit şi interpretat prin interacţiunea simbolurilor, motivaţiilor,

aşteptărilor şi reprezentărilor individuale şi colective, cu alte cuvinte, cercetarea

calitativă vizează realitatea trăită şi construită social, lăsând actorii sociali să

vorbească şi abordând obiectul de studiu într-un mod deschis şi amplu (holistic);

cercetarea calitativă îşi îndreaptă atenţia spre aspectele vieţii cotidiene, spre

microsocial, particular, unic şi individual, aspecte surprinse în contextul lor

natural (obişnuit; nealterat);

- în plan metodologic, cercetarea calitativă se remarcă prin utilizarea metodelor şi

tehnicilor nestructurate sau semistructurate de culegere a datelor (observaţia

participativă, interviul intensiv, interviul de grup, studiul de caz, monografia) -

metode cazuistice, specializate pe studiul integral al câtorva unităţi/fenomene

socioumane considerate semnificative;

- design-ul cercetării nu este niciodată complet determinat înainte de startul

cercetării, ci evoluează pe parcursul culegerii datelor; cercetarea calitativă este o

cercetare flexibilă care nu face uz de cadre teoretice şi metodologice restrictive,

iar etapele de culegere şi de analiză a datelor nu sunt separate într-o manieră

tranşantă, uneori chiar se suprapun;

- acceptă implicarea investigatorului în mânuirea tehnicii pe care o utilizează (nu se

poate vorbi de neutralitatea/obiectivitatea absolută a cercetării);

- se finalizează cu o povestire sau o teorie şi nu cu o demonstraţie (Moscovici şi

Buschini 2007, 178-186).

20

Metodele calitative de culegere a datelor au cel puţin trei caracteristici:

a) implicarea investigatorului în mânuirea tehnicii pe care o utilizează (nu se poate vorbi

de neutralitatea/obiectivitatea absolută a cercetării); b) tehnicile calitative de culegere a

datelor nu conţin, adesea, nici o grilă sau alte categorizări a priori ce permit ghidarea

automată a cercetării (non-directivitatea lor fundamentală); c) metodele calitative de

analiză a datelor vizează înţelegerea semnificaţiilor fenomenelor cercetate (Mucchielli

2002: 56). O metodă calitativă de cercetare (investigare) socială este o modalitate de

cunoaştere ştiinţifică ce utilizează diverse tehnici de culegere şi de analiză calitative cu

scopul de a explica, prin comprehensiune, un fenomen uman/social. Specificul cercetării

calitative constă în faptul că se ocupă de “studierea oamenilor în mediul lor natural, în

viaţa de toate zilele. Ea vizează cunoaşterea modului în care trăiesc oamenii, în care

vorbesc şi se comportă, precum şi a lucrurilor care îi bucură sau îi supără...Ea ţinteşte

mai ales spre cunoaşterea sensului pe care îl au pentru oameni propriile cuvinte şi

comportamente” (MILEY, O’MELIA, DU BOIS, 2006: 18). În literatura de specialitate,

cercetarea calitativă este caracterizată prin următoarele calificative: comprehensivă,

holistă, inductivă, naturalistă, ecologică, umanistă, ancorată empiric, centrată pe analiza

fină a complexităţii sociale, aproape de logicile reale, sensibilă la contextul în care se

derulează evenimentele studiate, atentă la fenomenele unice, particulare, precum şi la

fenomenele de excludere şi marginalizare (Mucchielli, 2002: 56).

ORIENTĂRI EPISTEMOLOGICE ŞI METODOLOGICE ÎN

SOCIOLOGIE

- Secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX – sociologia clasică - şcoala franceză (A. Comte; E. Durkheim); şcoala germană (Max Webwe; Georg Simmel); şcoala americană

- A. Comte – 1822 lansează termenul de „fizică socială” – ştiinţă pozitivă a faptelor sociale/ explicaţie şi predicţie;

- Sociologia contemporană – diversitate; încercări de sinteză (T. Parsons); vocaţia ingineriei sociale.

21

Orice metodologie are ca fundament o teorie. Dezvoltarea metodelor cercetării

sociologice s-a realizat, începând cu finele secolului al XIX-lea, în orizontul marilor

teorii sociologice. Astfel, sociologia de tip pozitivist, considerând obiectul de studiu un

lucru, un fapt analizabil pe cale experimentală, şi-au constituit instrumente în ideea

obţinerii unei cunoaşteri exacte. Sociologia comprehensivă sau interpretativă, subliniind

specificul subiectiv al realităţii sociale, şi-a dezvoltat metodologia în jurul strategiilor

înţelegerii şi interpretării. Astfel, pe traseul istoriei sociologiei s-au conturat, în principal

două tipuri de orientări teoretice şi un tip de sinteză, presupunând metodologii specifice:

- sociologia pozitivistă care consideră fenomenele sociale ca şi cum ar fi „obiecte”

manipulabile (lucruri) şi care creează modele statistico-matematice ale acestora;

- sociologia de orientare interpretativă practică o metodologie a înţelegerii şi

interpretării semnificaţiilor sociale vehuiculate în comunicarea socială;

- sociologia critică se preocupă de sesizarea disfuncţiilor din viaţa socială –

propunând o abordare sintetică, pozitivistă şi interpretativă.

Paradigma pozitivistă

Presupoziţii teoretice şi instrumente metodologice:

- pozitivismul este un curent de gândire care a apărut în secolul al XIX-lea; iniţiatorul

său a fost Auguste Comte; în secolul XX se dezvoltă neopozitivismul (pozitivismul

logic/Cercul de la Viena), baza întregii epistemologii contemporane;

- afirmă trei postulate fundamentale: unitatea ştiinţei; utilizarea, în ştiinţele

socioumane, a unei metodologii care să fie întocmai cu cea din ştiinţele exacte; scopul

ştiinţei constă în căutarea legilor generale de producere a fenomenelor sociale şi

naturale;

- faptele sociale pot fi cunoscute în acelaşi mod ca şi fenomenele fizice („faptele

umane trebuie studiate ca lucruri”). Realitatea socială este direct observabilă şi

măsurabilă. Nu există o realitate dincolo de realitatea observabilă;

- singura formă legitimă de cunoaştere este cea bazată pe observaţia concretă, directă şi

obiectivă a faptelor sociale; cercetătorul observă realitatea socială, stabileşte relaţii

cauzale, surprinde regularităţi, măsoară parametrii investigaţi, caută să descopere legi

sociale şi comportamentale;

22

- metodele şi tehnicile din ştiinţele naturii pot fi aplicate şi în sociologie, pentru că

faptele sociale pot şi trebuie sa fie tratate ca şi „obiecte” (modelul ştiinţelor naturii);

- cunoaşterea sociologică are un caracter tehnic, tinzând să conducă la o „inginerie

socială” asemănătoare celei tehnice;

- rientările pozitiviste au pus problema măsurării în sociologie şi au impulsionat

dezvoltarea cercetărilor empirice;

- cunoaşterea ştiinţifică a socioumanului este o cunoaştere riguroasă, instrumentală

(după modelul ştiinţelor naturii); metodele adecvate cunoaşterii ştiinţifice sunt:

observaţia, experimentul, documentarea – metode ce permit contactul direct cu

fenomenele sociale şi cunoaşterea lor obiectivă. Este preferată metoda experimentală,

însoţită de un ansamblu de tehnici de investigare şi analiză caracterizate prin rigoare,

obiectivitare, cuantificare şi coerenţă internă;

- societatea funcţionează ca un organism; societatea este ordine, coeziune, echilibru,

unitate; există o specializare şi o diviziune a muncii în societatea modernă, dar

societatea îşi menţine integritatea pentru că părţile sunt interdependente. Rolurile

sociale se întrepătrund, creând solidaritatea socială;

- există insituţii şi mecanisme specializate în păstrarea ordinii sociale care veghează la

funcţionarea optimă a societăţii;

- comportamentele umane trebuie să fie conforme cu normele şi valorile societăţii, un

rol important în acest sens avându-l socializarea individului;

- există o delimitare clară între normalitate – anormalitate socială.

Sociologia pozitivistă şi orientările ei metodologice: operaţionalismul;

empirismul; analiza structurală; funcţionalismul; sistemismul, comportamentalism,

teoriile psihologiei experimentale.

Paradigma comprehensivă (interpretativă)

Presupoziţii teoretice şi instrumente metodologice:

- se dezvoltă în secolul al XIX-lea, ca reacţie la pozitivism, un curent de gândire

promovat de W. Dilthey şi Max Weber, care a pus bazele unei noi paradigme în

ştiinţele socioumane, paradigma comprehensivă; epoca de glorie a acestei

perspective teoretice şi a cercetărilor calitative dezvoltate de aceasta s-a situat în

23

intervalul anilor ’20-’40 ai secolului XX, după care a urmat un recul al acestora până

la sfârşitul anilor ’60 care au marcat renaşterea cercetăriii calitative;

- în literatura de specialitate, cercetarea calitativă este caracterizată prin calificativele

următoare: comprehensivă, holistă, inductivă, naturalistă, ecologică, umanistă,

ancorată empiric, centrată pe analiza fină a complexităţii sociale, aproape de logicile

reale, sensibilă la contextul în care se derulează evenimentele studiate, atentă la

fenomenele unice, particulare, precum şi la fenomenele de excludere şi marginalizare

(Mucchielli, 2002);

- omul şi realitatea socioumană – univers subiectiv, un complex de trăiri, afecte,

idealuri, valori, reprezentări, simboluri;

- oamenii nu pot fi studiaţi ca şi cum ar fi obiecte; esenţială este descifrarea

semnificaţiilor şi sensurilor fenomenelor sociale precum şi înţelegerea experienţei

individuale;

- comportamentul uman este rezultatul scopurilor, proiecţiilor şi valorilor individului;

- realitatea este construită social; faptele sociale sunt, în esenţă, fapte ale spiritului;

- distincţia normalitate – anormalitate este condiţionată social-istoric;

- societatea nu este ordine şi armonie; inegalitatea, conflictele de interese şi valori,

schimbarea sunt fenomene inevitabile;

- cei care deţin puterea economică şi politică deţin şi capitalul simbolic pe care îl

impun celorlalţi prin, aşa-numita, “violenţă simbolică”;

- instituţiile şi mecanismele de menţinere a ordinii au caracter constrângător, coercitiv

şi manipulează individul;

- specialiştii în domeniul socio-uman trebuie să fie capabili să medieze conflicte, să

gestioneze crize, să declanşeze schimbări sociale.

- cunoaşterea ştiinţifică a socio-umanului nu se rezumă la elaborarea unor explicaţii

cauzale, ci pune în joc strategii comprehensive şi interpretative de cunoaştere, în

cadrul cărora metodele şi tehnicile adecvate de investigare sunt: interviul, metoda

biografică şi alte metode calitative, de profunzime;

Sociologia comprehensivă şi metodologiile interpretative: interacţionalismul

simbolic; etnometodologia; fenomenologia sociologică, existenţialism, feminism.

24

3. Cercetarea-acţiune sau traseul de la ştiinţă la schimbarea socială

Dintre multiplele strategii şi metode prin care se realizează cercetarea calitativă la

ora actuală, strategia cu cea mai largă aplicabilitate şi cu cele mai importante mize

profesionale şi sociale s-a dovedit a fi cercetarea-acţiune. Acesta este un demers cu o

dublă referinţă – ştiinţifică şi praxiologică - în care interacţionează cercetători şi

practicieni/asistenţi sociali, direcţionaţi de un dublu obiectiv: de a produce cunoştinţe şi

de a face schimbări într-o structură socială dată (Vilbrod şi Ionescu 2004, 299).

Cercetarea-acţiune solicită implicarea actorilor sociali, a practicienilor în co-producerea

cunoştinţelor rezultate din analiza acţiunii concrete. Prin strategii de cercetare-acţiune se

pot aborda probleme de actualitate şi de maximă urgenţă pentru statutul profesiei şi

pentru reformarea sistemului românesc de asistenţă socială, precum: diagnoza stării

actuale a sistemului de asistenţă socială, evaluarea trebuinţelor sistemului, identificarea şi

evaluarea nevoilor şi problemelor diferitelor categorii de clienţi ai asistenţei sociale (a

unor categorii sociale defavorizate sau aflate în situaţii de risc), elaborarea unor standarde

în pregătirea profesională a asistenţilor sociali, adaptate sectorului în care aceştia

profesează, validarea bunelor practici, cercetări în mediul penitenciar; în mediul

spitalicesc; studii de impact; studii exploratorii – tipuri de cercetări care pot influenţa

deciziile la nivelul politicilor, programelor şi practicilor directe.

Autorul acestei metode, psihologul american Kurt Lewin milita, în anii ’40,

pentru orientarea ştiinţelor sociale către rezolvarea de probleme concrete, respectiv

pentru valorizarea utilităţii sociale a cercetării. K. Lewin introduce termenul de cercetare-

acţiune definindu-l ca o strategie de cercetare comparativă a condiţiilor şi consecinţelor

diverselor acţiuni sociale, demers care conduce la implementarea unor noi acţiuni

sociale, generate de cercetare (Băban 2002, 81). Cercetarea-acţiune generează cunoştinţe

prin provocarea şi studierea schimbării sociale. Procesele de schimbare sunt cele care

iluminează procesul de investigare pentru faptul că schimbările nu sunt introduse după

finalizarea cercetării, ci printr-un proces continuu, în spirală. Demersul cercetării-acţiune,

aşa cum l-a conceput K. Lewin, este o metodă ce produce o schimbare controlată în

contextele vieţii reale, cu scopul de a analiza ştiinţific specificul acţiunii şi efectele

produse. Cercetarea-acţiune se distinge de alte tipuri de intervenţie prin faptul că are ca

25

obiectiv explicit construcţia cunoaşterii şi, în acelaşi timp, se individualizează în raport cu

alte forme de cercetare prin faptul că antrenează şi ”subiecţii” cercetării în identificarea

nevoilor/problemelor sociale, respectiv în proiectarea intervenţiilor adecvate (Moscovici

şi Buschini 2007, 47-48). Lewin şi continuatorii lui au aplicat cercetarea-acţiune în

domeniul dezvoltării resurselor umane şi a educaţiei adulţilor în ţările sărace, prin

practicile de emancipare, precum şi în domeniul studiilor asupra organizaţiilor.

Cercetarea-acţiune (eng. action-research; fr. action-recherche) este o strategie de

cercetare, care reuneşte mai multe caracteristici definitorii (Mucchielli 2002, 51-53):

- este o cercetare aplicată (“cercetare de teren”) centrată pe rezolvarea unei

probleme concrete şi pe optimizarea acţiunii sociale. Problematica cercetării nu

decurge din teorii prealabile, ci survine din situaţii sociale concrete (luate ca

obiect de cercetare); de aceea, ea nu se poate derula în laboratoare, birouri,

universităţi, ci se realizează exclusiv în mediul social în care a apărut problema şi

presupune inegrarea cercetătorului în viaţa de zi cu zi a persoanelor implicate în

problemă şi colaborarea cu persoanele implicate în problema respectivă;

- este o cercetare implicată, altfel spus, ”pariul positivist” al observării neutre şi

externe a fenomenelor sociale este recunoscut ca fiind imposibil de câştigat,

deoarece, investigatorul/cercetătorul nu poate să nu ia poziţie faţă de realitatea

studiată. Această poziţie nu este doar ideologică, ci şi pragmatică, în măsura în

care cercetătorul, prin simpla sa prezenţă, influenţează evenimentele observate. În

derularea cercetării-acţiune, investigatorul abandonează rolul de observator

exterior în favoarea unei atitudini participative. El trece de la observaţia exterioară

la cea empatică şi participativă, implicându-se într-o relaţie de cooperare-ajutorare

cu sistemul client investigat; (de exemplu, investigarea abandonului şcolar în

şcolile gimnaziale induce anumite comportamente celor investigaţi);

- este o cercetare combinată, în sensul că se realizează prin echipe

multidisciplinare, fiind o acţiune colectivă care pune în joc strategii de cercetare

şi de intervenţie. Este o acţiune în care interacţionează cercetători şi actori

implicaţi în contexte sociale concrete (de exemplu, cercetarea modului de

funcţionare al unei instituţii în vederea eficientizării muncii);

26

- este participativă – cercetătorul şi membrii comunităţii-grupului cu care se

lucrează convin asupra detaliilor de procedură şi colaborează pe tot parcursul

perioadei de cercetare, învăţând unii de la alţii cum să procedeze de la elaborarea

planului, până la colectarea datelor şi aplicarea planurilor de schimbare. În timp

ce cercetătorul-practician are rolul de coordinator-educator, participanţii pot avea

rolul de informatori, investigatori, planificatori, facilitatori, beneficiar. Subiecţii

cercetării au un statut de egalitate, de parteneriat cu cercetătorii (Miley; O’Melia;

Du Bois 2006, 491);

- este o cercetare angajată, sens care trimite la utilitatea socială a cercetării,

rezultatele acesteia având valoare în calitate de elemente ale unui proces de

schimbare socială. În acest context, cercetătorul devine agent al schimbării, el îşi

va “transporta” metodele/teoriile din cabinetul său de lucru în viaţa organizaţiilor,

a familiei, a comunităţii punându-se în serviciul acţiunii. Intervenţia sa devine

cercetare-acţiune, fie că îşi propune să schimbe atitudinile oamenilor faţă de

minorităţi sau persoane defavorizate, fie că propune noi strategii de organizare şi

gestionare a unei instituţii; de asemenea obiectivele, orientarea generală şi

finalitatea cercetării şi intervenţiei sociale se negociază de către cercetătorul-

practician şi clientul, respectiv beneficiarul;

- este o cercetare calitativă caracterizată prin faptul că: este naturalistă, adică se

efectuează chiar la locul acţiunii, cu actorii implicaţi, cu ajutorul unor procedee

foarte puţin structurate; face apel preponderent la metode calitative de culegere a

datelor şi de “prelucrare” a acestora; oferă ocazia unei explicări şi unei analize a

acţiunii mai degrabă decât unei expuneri a rezultatelor în teoretizări abstracte.

Deşi este un demers preponderant calitativ, cercetarea-acţiune poate să

încorporeze şi date cantitative, ”ca punct de plecare pentru o reflecţie critică/auto-

critică ori ca formă preliminară de evaluare” (Dafinoiu şi Lungu 2003, 329).

Tipuri de cercetare-acţiune

Dincolo de aspectele generale şi definitorii ale demersului cercetare-acţiune,

există o tipologie diversă (Mucchielli 2002) prin care se concretizează acest demers şi în

raport cu care designul şi practica cercetării cunoaşte multiple variaţii. Astfel: cercetarea-

27

intervenţie este o intervenţie la nivelul practicilor problematice şi constă în cercetarea

acestor practici şi a intervenţiei exercitate; cercetarea-experimentare constă în punerea la

încercare a unei strategii, metode sau produs; cercetarea-acţiune-formare este aplicabilă

în educaţie sau în campanii de informare şi educare a populaţiei; cercetarea-în-acţiune

este o cercetare a practicienilor asupra eficacităţii propriei acţiuni; interogare reflexivă a

practicienilor în diverse situaţii profesionale pentru a îmbunătăţi raţionalitatea şi

corectitudinea propriilor practici; cercetarea de advocacy sau cercetarea prin acţiune

(cercetare în vederea acţiunii) – necesară în cazul grupurilor de populaţie care sunt

dezavantajate sau oprimate; cercetarea – acţiune “pură” sau “clasică” este demersul cel

mai complex, având ca element definitoriu faptul că produce schimbare socială şi se

focalizeză pe studierea schimbării produse, fiind o încercare de îmbunătăţire a practicii

sociale prin schimbarea ei. Astfel, cercetarea-acţiune generează cunoştinţe prin studierea

schimbării, iar responsabilii pentru acţiune sunt implicaţi în îmbunătăţirea ei (participare

autentică). De asemenea, implică actorii sociali în formularea teoriilor asupra practicii

lor, fiind un proces sistematic de învăţare (învăţare experienţială) prin care actorii sociali

îşi testează practicile, ideile şi presupoziţiile lor despre acţiune şi profesie.

Designul cercetării-acţiune 

Cercetarea-acţiune se derulează în formă ciclică ce se continuă în spirală, accentul

căzând ritmic pe acţiune şi reflecţie pe un traseu descris de următoarele componente :

observare – reflectare – acţiune - planificare – revizuirea planului – acţiune -reflectare

(Băban 2002, 82-83). Acest specific al cercetării-acţiune este descris de K. Lewin ca fiind

demersul ce ”procedează la o serie de paşi în spirală, fiecare din ei fiind compus dintr-un

cerc al planificării, acţiunii şi descoperirii rezultatelor acţiunii” (apud. Dafinoiu şi

Lungu 2003, 328). Deşi nu există reţete general valabile, designul cercetării-acţiune fiind

flexibil, acesta poate fi vizualizat în următoarea variantă:

1. Definirea problemei sociale/profesionale – context social/profesional; discuţii

cu actorii implicaţi, respectiv alţi profesionişti; populaţia afectată de problemă –

explorare/descoperire;

28

2. Strategia de investigare/cercetare sau analiza nevoi-probleme (metode de

culegere a datelor) ; elaborarea diagnozei sociale (evaluarea preliminară/ starea de fapt):

informare teoretică; prezentarea problemei în termeni de simptome/cauze/efecte; 

3. Elaborarea strategiei de acţiune/intervenţie/schimbare socială (obiective;

resurse; activităţi; calendar s.a.);

4. Aplicarea acesteia şi monitorizarea continuă a acţiunii şi a efectelor ei;

5. Analiza de impact – evaluarea sporului de cunoaştere teoretică şi practică,

evaluarea eficienţei acţiunii şi a impactului asupra beneficiarilor; acest gen de cunoaştere

influenţează deciziile la nivelul politicilor, programelor şi practicilor directe, contribuie la

baza de cunoştinţe şi deprinderi profesionale.

6. Reconsiderarea planului de acţiune în lumina noilor date; ”învăţarea lecţiei” ca

urmare a rezultatelor acţiunii/schimbării sociale; reluarea procesului de câte ori va fi

necesar (Băban 2002, 82-83); asigurarea durabilităţii acţiunii/strategiei experimentate.

Relevanţa cercetării pentru practica profesionala. Practicianul-cercetător

Cercetarea-acţiune îşi impune exigenţele şi în planul exercitării profesiei de

asistent social, context în care se vorbeşte despre practicianul-cercetător (engl. scientist-

practitioner care s-ar putea traduce prin practician reflexiv şi agent al schimbării).

Acesta este un rol socio-profesional care presupune:

- reflecţia asupra condiţiei (statutului) profesiei şi asupra calităţii propriei munci;

- profesionalizarea în domeniul în care lucrează prin acumulari teoretice (cunoştinţe

generale şi de specialitate) şi practice (abilităţi) cu privire la investigarea şi

intervenţia socială şi psihosocială ştiinţifică;

- perfecţionarea continuă (long life learning);

- integrarea cercetării-acţiune în formarea profesională continuă şi în practica

profesională;

- iniţierea/participarea/coordonarea unor proiecte de cercetare cu scop de

intervenţie şi schimbare socială.

29

***

Demersul cercetare-acţiune răspunde, aşadar, unui triplu obiectiv: realizarea

schimbării sociale, îmbogăţirea cunoştinţelor ştiinţifice cu referire la realitatea socio-

umană precum şi eficientizarea practicilor sociale şi profesionalizarea practicienilor.

Cercetarea-acţiune este o strategie prin care se pot obţine noi achiziţii de ordin

praxiologic, epistemologic şi metodologic. Rezultatele obţinute prin cercetarea-acţiune

sunt integrate mai întâi în practică şi apoi în teorie, traseul fiind invers faţă de cel urmat

în cercetarea socială clasică. Acestea sunt principalele argumente pentru adoptarea

cercetării-acţiune ca şi componentă a formării profesionale în domeniul ştiinţelor sociale,

având ca finalitate asumarea rolului de practician-cercetător, care contribuie la sporul

cunoaşterii practice, este implicat în rezolvarea unor probleme punctuale şi în proiectarea

unor politici sociale de perspectivă.

30

4. Proiectarea cercetării sociale. Designul cercetării calitative

Designul cercetării = planul/planificarea cercetării; demersul care stabileşte

legătura între întrebările cercetării, metodele de investigare şi procedeele de analiză a

datelor, toate plasate în contextul teoretic pentru care optează cercetătorul. Etapele

designului sunt iterative/flexibile. De asemenea, nu se poate vorbi despre un model

standard în cercetarea calitativă, importantă este respectarea principiilor generale şi a

logicii cercetării ştiinţifice. Varianta de lucru a designului pe care v-o propun mai jos este

orientativă şi răspunde în principal obiectivelor didactice pe care ni le propunem.

Cercetarea calitativă se realizează în practică printr-un demers reiterativ (nu secvenţial, ca

în prezentarea didactică de mai jos), în sensul că analiza datelor (secvenţa a treia) începe

chiar din faza de colectare a datelor şi continuă în timpul redactării raportului de

cercetare. Varianta de lucru ce urmează este o adaptare după modelele propuse în

literatura de specialitate unde puteţi găsi şi alte variante de design.

Design-ul cercetării este doar una dintre secvenţele cercetării de teren aplicative, a

cărei derulare care presupune trei secvenţe importante:

a) pregătirea (proiectarea; designu-ul) cercetării;

b) derularea investigaţiei/culegerea datelor de teren;

c) finalizarea cercetării (analiza, prelucrarea, interpretarea datelor) şi redactarea

raportului de cercetare.

În cadrul fiecărei secvenţe de cercetare delimităm mai multe etape al căror

conţinut diferă de la un tip de cercetare la altul (CC sau CCn).

Etapele designului calitativ:

1. Identificarea unei probleme sociale (aria tematică a cercetării): o

problemă socială de actualitate şi de interes pentru comunitate nu este acelaşi lucru cu o

problemă (temă) de cercetare. Problema socială identificată coincide, de fapt, cu o arie

tematică din care noi trebuie sa ”extragem” (să restrângem/să delimităm) o temă de

cercetare. De exemplu: violenţa (intra)familială este o arie tematică de interes pentru

cercetătorul-practician în câmpul social. Din această vastă arie tematică se pot extrage

multiple variante tematice pentru o cercetare de teren, în funcţie de opţiunile şi

31

posibilităţile cercetătorului (de exemplu, violenţa asupra copiilor, femeilor, bătrânilor;

violenţa fizică, psihologică, economică, simbolică etc.; violenţa la locul de muncă;

hărţuirea sexuală; trafic de persoane etc.)

2. Documentarea teoretică se referă la ordonarea surselor de informare;

revederea literaturii, organizarea şi selectarea ei în vederea elaborării unui cadru/model

teoretic al cercetării empirice. În cercetarea calitativă, rolul cadrului teoretic iniţial este

disputat/contestat considerându-se că o consultare prealabilă şi amănunţită a literaturii de

specialitate poate induce idei preconcepute şi poate limita/cenzura investigarea

”naturalistă” a fenomenelor sociale în complexitatea şi contextualitatea lor. Riscurile

documentării teoretice prealabile (cunoaşterea teoriilor existente şi a cercetărilor

precedente) sunt mai mici decât avantajele consultării lucrărilor de specialitate.

Avantajele documentării constau în faptul că oferă cercetătorului repere în delimitarea

temei, în formularea obiectivelor/întrebărilor cercetării, în evitarea problemelor/greşelilor

cu care s-au confruntat alţi cercetători şi în identificarea lucrurilor deja cunoscute (este

ineficient să pornim de la zero în condiţiile în care există deja o bază de cunoştinţe

acumulate). În cercetarea calitativă, documentarea teoretică se poate face înainte de

culegerea datelor, fiind în acelaşi timp permisă revenirea la sursele bibliografice ori de

câte ori este nevoie. Există şi CC care nu pornesc de la un cadru teoretic, scopul lor fiind

acela de a dezvolta o teorie pe baza datelor culese (teoria emergentă/Grounded Theory).

3. Delimitarea temei cercetării: analiza problemei (ariei tematice) identificate

iniţial, întocmirea unei liste de teme potenţiale (violenţa fizica asupra femeilor, copiilor,

bătrânilor; abuz sexual etc.); delimitarea ei (restrângerea); reformularea temei (daca este

cazul); motivarea alegerii temei – argument; precizarea categoriei de subiecţi ce urmează

a fi investigată (de exemplu, pentru tema violenţei familiale ne interesează categoria

femeilor care au suferit violenţe din partea partenerilor lor şi care caută soluţii pentru

ieşirea din situaţie); unde (locul/comunitatea) şi când (intervalul de timp) se va derula

cercetarea.

4. Întrebările şi obiectivele cercetării; obiectivele pot fi: exploratorii (cum? ce

se întâmplă?); descriptive (ce?); explicativ/comprehensive (de ce?); de

schimbare/intervenţie socială sau emancipative (cum?). Obiectivele delimitează câmpul

cercetării, indicând cât mai precis ce se va studia (ce vrem să aflăm despre subiecţii

32

investigaţi şi problemele lor). Obiectivele trebuie să fie restrânse şi clar formulate. De

exemplu, pentru tema referitoare la femeile care au suferit agresiuni din partea

partenerilor lor, obiectivele unei cercetări calitative ar putea fi: ”Ce simt subiecţii care se

află într-o astfel de situaţie?”; ”Care sunt problemele cu care se confruntă?”; ”Ce fac

(sau ar putea să facă) în situaţia în care se decid să-şi părăsească partenerii?” ; ”Ce

servicii sociale şi sisteme de spijin pot accesa?” etc.

5. Cadrul teoretic de referinţă sau ”harta conceptuală” = cadru de lucru

conceptual; o schemă explicativă (”hartă cognitivă”; model teoretic) asupra realităţii de

studiat. Componente: lista conceptelor esenţiale (referitoare la categoria de subiecţi şi la

problemele pe care urmează să le investigăm); rafinarea conceptelor şi precizarea

sensului lor; teorii (opţiunea pentru anumite teorii; modelarea lor), ipoteze. Ipotezele au

un rol important în cercetare pentru faptul că orientează/direcţionează investigarea. Ele

”sunt tentive de răspuns la întrebările cercetării” şi sunt formulate în mod frecvent

”în forma particulară a relaţiei dintre două concepte” (Agabrian, 2004: 37).

În cercetările de tip calitativ ipotezele au un statut aparte, în sensul că scopul acestui

demers nu este să testeze ipoteze (ca în cercetarea cantitativă), ci dezvoltă

(construieşte/generează) ipoteze explicative care se îmbogăţesc pe întreg traseul cercetării

şi sunt, ulterior, integrate în teorii. Cercetările care au ca scop testarea teoriei, pornesc de

la un cadru teoretic elaborat, în timp ce o cercetare care îşi propune generarea teoriei, va

porni de la o schemă conceptuală/teoretică deschisă şi flexibilă care poate fi revizuită în

etapa culegerii şi, respectiv, a analizei datelor. Aşadar, configuraţia cadrului teoretic

diferă în funcţie de strategia cercetării calitative pentru care s-a optat: testarea unei teorii

în teren pentru a fi ulterior redefinită; strategia descriptivă (studii de caz; istorii de viaţă);

strategia interpretativă sau elaborarea de teorii bazate pe datele culese.

6. Eşantionarea calitativă sau delimitarea universului cercetării: subiecţii

sau unităţile de analiză ce vor fi cercetate (o instituţie sau organizaţie; unităţi mass-media

(emisiunea; filmul; reclama; presa scrisă) pot fi luate ca obiect al cercetării).

Selectarea/eşantionarea se face după principiul relevanţei (cazuri tipice; cazuri

excepţionale; cazuri politice; cazuri aleatorii) şi nu după cel al reprezentativităţii

statistice, fiind o eşantionare teoretică şi nu probabilistă. Se lucrează cu un număr mic de

persoane (15-20 sau chiar mai puţini) pentru a câştiga ân profunzimea investigaţiei. De

33

asemenea, se stabileşte locul, timpul cercetării şi modalitatea de acces la subiecţi,

respectându-se etica cercetării calitative (obţinerea consimţământului; protejarea

participanţilor; păstrarea confidenţialităţii şi anonimatului; onestitate şi integritate

proesională). De exemplu, pentru tema precizată mai sus ne interesează categoria

femeilor care au suferit agresiuni din partea partenerilor, s-au refugiat într-un adăpost

pentru femeile aflate în dificultate şi au decis să trăiască independent după plecarea din

adăpost. Le putem identifica şi contacta în adăpostul pentru femeile agresate (pe baza

propriilor mărturii) sau putem investiga acele cazuri care au părăsit adapostul şi au

început o viaţă independentă.

7. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de culegere a datelor: interviul liber

(nestructurat); interviul semistructurat; observaţia participativă; analiza documentelor;

metode vizuale (fotografia; filmul).

8. Studiul pilot/cercetare exploratorie – permite revizuirea planului cercetării;

rafinarea metodelor, testarea întrebărilor, clarificarea aspectelor confuze, exersarea

abilităţilor cercetătorului. În cercetarea calitativă sunt permise reveniri şi reformulări ale

componentelor planului cercetării şi în secvenţa de culegere a datelor. Se poate spune că,

în cazul cercetării calitative schema cercetării se ”modelează” pe întreg traseul

investigării. CC este un proces reiterativ.

9. Aspecte organizatorice şi deontologice referitoare la cercetarea de teren:

echipa de cercetare; resurse; calendar etc.

34

Rezumat:

În limbajul de specialitate al ştiinţelor socioumane, termenii de “cantitativ” şi “calitativ”

au primit o extrapolare care se abate mult de la înţelesul lor curent, fiind utilizaţi pentru a

desemna două mari paradigme (pozitivist-explicativistă; comprehensiv-interpretativă). Unii

specialişti în domeniul socioumanului contrapun în teorie şi în practica cercetării cele două

abordări şi chiar afirmă superioritatea uneia asupra celeilalte. Sunt însă numeroşi autori (Septimiu

Chelcea, Petru Iluţ, Alex Mucchielli ş.a.) care susţin complementaritatea şi interferenţa dintre

cele două paradigme şi metodologiile corespunzătoare lor, poziţie la care subscriem şi noi.

Comparaţia dintre cantitativ şi calitativ trebuie realizată din perspectiva celor două planuri:

epistemologic şi metodologic (metode preferate, operaţii concrete de culegere, prelucrare şi

prezentare a datelor).

Ca orientare generală, investigarea (cercetarea) de tip cantitativ se raportează la

presupoziţiile teoretice ale pozitivismului, care este modelul de cercetare în ştiinţele naturii. În

secolul al XIX-lea, A. Comte avansa ideea că abordarea realităţii sociale este necesar să fie pusă

sub semnul studiului pozitiv (exact) al faptelor, în spiritul şi cu metodele identice sau analoage

celor din ştiinţele naturii.

Reacţia de opoziţie la pozitivismul disciplinelor socioumane a venit din partea filosofilor

neokantieni germani de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în special W. Dilthey care a operat o

deosebire tranşantă între “ştiinţele naturii” şi “ştiinţele culturii” (ale spiritului). Acestea din urmă

nu se pot baza pe metodele consacrate în studiul naturii, întrucât obiectul lor de cercetare are un

alt specific, şi anume: el este produsul subiectivităţii umane, al motivaţiilor şi intenţiilor

oamenilor concreţi. Cunoaşterea socioumanului nu se poate reduce la explicaţia rece, obiectivă,

din exterior, ci presupune înţelegerea subiectivităţii umane ce stă în spatele faptelor exterioare. S-

a impus astfel distincţia dintre “înţelegere” sau “comprehensiune” şi “explicaţie”. În cadrul

explicaţiei, cercetătorul, aplicând principiile pozitiviste ale investigaţiei, lucrează cu scheme

cauzale şi cu subsumarea fenomenelor particulare la legi generale. De asemenea, el face apel la

măsurarea fenomenelor şi la prelucrarea statistică a datelor. Încercând o abordare calitativă,

comprehensivă a fenomenelor sociale, investigatorul face apel la intuiţie, empatie (capacitatea de

a-l înţelege pe celălalt) şi la experienţa trăirilor proprii. Cele două perspective de abordare

teoretică, respectiv practici de cercetare trebuie privite în complementaritatea lor, fiecare în parte

şi împreună ne ajută să înţelegem complexitatea fenomenelor şi proceselor socioumane.

35

Concepte-cheie:

Cercetare calitativă/cercetare cantitativă; paradigmă; cercetare aplicativă/cercetare fundamentală;

triangulare teoretică şi metodologică; design de cercetare; ipoteze (vezi conţinutul cursului).

Metoda = în sensul utilizat în ştiinţe şi în filosofie, este un mod de cercetare, o manieră de

cunoaştere sau de transformare a realităţii; este o manieră de a face un lucru urmând anumite

principii şi parcurgând nişte etape într-o anumită ordine, imprimând acţiunii coerenţă şi

continuitate (de exemplu, ancheta reprezintă o metodă; chestionarul apare ca tehnică; modul de

aplicare – prin autoadministrare – este un procedeu; lista cu întrebări/chestionarul tipărit este

instrumentul de investigare).

Tehnica = ansamblu de prescripţii metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă în

planul parxisului sau al reflecţiilor teoretice. Tehnicile sunt formele concrete pe care le îmbracă

metodele, fiind posibil ca una şi aceeaşi metodă să se realizeze cu ajutorul unor tehnici diferite.

Procedeul = modul de utilizare a instrumentelor de investigare ştiinţifică.

Instrumentul = un mijloc material utilizat de cercetător pentru conoaşterea ştiinţifică a

fenomenelor sociale (de exemplu: foaia de observaţie; ghidul de interviu; aparatura tehnică).

Strategia = arta de a pune în relaţie un ansamblu de factori – resurse umane, materiale,

insituţionale – şi organizarea lor în vederea atingerii scopului propus. Strategia presupune

combinarea unor metode şi tehnici de investigare şi intervenţie socială, ghidate de un set de

presupoziţii adecvate obiectivelor stabilite. Strategia a devenit un termen de referinţă în

terminologia actuală a asistenţei sociale şi se concretizează în iniţierea unor proiecte de

intervenţie în sensul schimbării.

Întrebări:

- Care este fundamentul teoretic (epistemologic) al celor două tipuri majore de cercetare

socială (calitativă şi cantitativă)?

- Menţionaţi şi explicaţi caracteristicile metodologice ale cercetării calitative.

- Comparaţi cele două strategii de cercetare (calitativă şi cantitativă) şi argumentaţi

complementaritatea lor.

- Explicaţi corelaţia dintre cercetarea ştiinţifică şi profesiile sociale (problemele sociale).

36

- Explicaţi şi exemplificaţi principiul condiţionării teoretice a metodologiei de cercetare.

- Care este profilul profesional (atribuţii/abilităţi/competenţe şi condiţii de posibilitate) al

sociologului ca practician-cercetător?

- Descrieţi şi explicaţi caracteristicile definitorii ale strategiei cercetare-acţiune.

Aplicaţii:

- Realizaţi un design de cercetare calitativă pe o temă din domeniul sociologiei.

- Prezentaţi o situaţie de cercetare în care se poate concretiza principiul triangulării.

- Realizaţi un design de cercetare-acţiune pe o temă relevantă pentru ştiinţele sociale.

Teme de reflecţie/întrebări:

** delimitări conceptuale preliminarii: concepte – cheie- caracteristici ale cunoaşterii ştiinţifice a realităţii socioumane/ cunoaştere comună

vs. cunoaştere ştiinţifică ; « ruptura epistemologică »;- concepte : obiectiv-subiectiv delimitare ontică şi epistemologică ; metodă,

tehnică, procedeu, instrument ;- ce este imaginaţia sociologică ?- originile sociologiei ca ştiinţă. Părinţii fondatori- teorie şi metodă; construcţie teoretică; rolul teoriei (explicaţie şi

predicţie/înţelegere); exemple de teorii/paradigme;

** tipuri de cercetări aplicative (empirice): distincţia între cercetare fundamentală – cercetare aplicativă; distincţia teoretic/empiric; calitativ (CC) /cantitativ (CCn) (cercetare; paradigmă; metodologie); CC şi CCn – comparaţie realizată din perspectiva celor două planuri: epistemologic şi metodologic (metode preferate, operaţii concrete de culegere, prelucrare şi prezentare a datelor); complementaritatea CC – CCn; condiţionarea teoretică a cercetării aplicative; principiul triangulării teoretice şi metodologice;

** design-ul cercetării calitative – exemple de cercetări aplicative.

37

Capitolul II

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ A

REALITĂŢII SOCIOUMANE

1. METODA OBSERVAŢIEI

1.1. Caracteristicile observaţiei ştiinţifice

1.2. Tipuri de observaţie

1.3. Reguli de observare

1.4. Avantaje şi dezavantaje ale utilizării metodei observaţiei

1.1. Caracteristicile observaţiei ştiinţifice

Observaţia este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice care

presupune accesul direct la obiectul cercetat. În ştiinţele socioumane, observaţia este

utilizată în combinaţie cu alte metode de cercetare, precum interviul, studiul de caz,

studiul documentelor etc. Spre deosebire de observaţia spontană, plasată în contextul

vieţii cotidiene, (şi care este nesistematică, intuitivă şi ambiguă din punctul de vedere al

conceptelor folosite), observaţia ştiinţifică este o acţiune planificată, ghidată de scopuri şi

ipoteze, desfăşurată după reguli precise şi îndelung verificate.

Observaţia ştiinţifică se remarcă prin următoarele caracteristici:

- este fundamentată teoretic - utilizează concepte, scheme de analiză, teorii şi modele

explicative cu privire la fenomenele investigate;

- este sistematică şi organizată metodic;

- este integrală - "obiectul" observat este privit ca întreg situat într-un context

determinat;

- este repetabilă şi verificabilă - pentru obţinerea unor date veridice, observaţia poate fi

repetată, reconstituind pe cât posibil condiţiile iniţiale. Acest lucru nu este, însă,

realizabil în cazul fenomenelor/evenimentelor unice;

- are o finalitate teoretică (testarea sau îmbogăţirea teoriilor existente; construcţii

teoretice noi) sau o finalitate practică (vizând schimbarea socială) bine precizate;

38

- caracterul de non-intervenţie – observatorii nu provoacă deliberat situaţii specifice şi

nu manipulează participanţii; observatorul urmează fluxul evenimentelor;

- observaţia nu este o metodă pasivă de cercetare; observatorul nu este un fotograf al

fenomenelor sociale. A observa înseamnă a selecta, a clasifica, a categoriza, a analiza

şi a organiza cele percepute.

Definiţie: observaţia este procesul de urmărire şi descriere sistematică a

comportamentelor şi evenimentelor studiate în mediul social natural. Este o metodă

ştiinţifică de colectare a datelor cu ajutorul simţurilor în vederea testării ipotezelor şi a

construcţiei teoretice.

1.2. Tipuri de observaţie

Investigaţia socială, realizată în scopul cercetării teoretice sau al intervenţiei

practice, poate face apel la un tip sau altul de observaţie în funcţie de obiectivele

urmărite. În literatura metodologică sunt menţionate mai multe tipologii ale observaţiei

care au la bază criterii diferite de clasificare. Astfel:

- după scopul investigaţiei deosebim: observaţia exploratorie, observaţia de

diagnostic, observaţia experimentală;

- după gradul de implicare a observatorului în contextul realităţii de studiat:

observaţia externă (non-participativă) şi observaţia participativă;

- după gradul de structurare: observaţie structurată şi observaţie nestructurată

(calitativă);

Observaţia exploratorie; observaţia de diagnostic; observaţia experimentală

Observaţia exploratorie se utilizează atunci când nu deţinem informaţii

suficiente despre realitatea ce urmează a fi investigată. Astfel de observaţii au fost

utilizate pentru prima dată de antropologi şi etnologi în studierea societăţilor arhaice.

Observaţia exploratorie se realizează la primul contact al cercetătorului cu fenomenul

social, motiv pentru care acest tip de observaţie este puţin sistematizată, situându-se la

nivelul descriptiv al cunoaşterii ştiinţifice. Observaţia exploratorie precede şi pregăteşte o

cercetare având un rol important în construirea ipotezelor pentru investigarea metodică

ulterioară, respectiv pentru planificarea unei intrevenţii sociale.

39

Observaţia de diagnostic constă într-o analiză de profunzime a unei realităţi cu

scopul elaborării diagnozei sociale. Diagnoza (psiho-) socială este un demers complex şi

de durată ce presupune utilizarea unor modalităţi de investigare combinate: observaţii şi

interviuri repetate, analiza documentelor. Un diagnostic realizat pe baza unei investigaţii

ştiinţifice cuprinde, în fapt, două componente: un diagnostic descriptiv (diferenţial) şi un

diagnostic explicativ (cauzal, etiologic). Precizarea diagnosticului diferenţial constă în

descrierea amănunţită a condiţiilor obiective şi subiective ce caracterizează problema

socială şi analiza sistematică a ''simtomatologiei'' cazului respectiv. De exemplu, în

categoria problematică a ''minorilor cu tulburări de comportament'' putem repera ca

diagnostic diferenţial cazurile de ''abandon şcolar'', ''delincvenţă'', ''vagabondaj'',

''toxicomanie'' etc.

Diagnosticul diferenţial, descriptiv trebuie completat de un diagnostic explicativ

care inventariază cauzele ce au generat problema respectivă. Diagnosticul cauzal serveşte

elaborării unui plan de intervenţie adecvat soluţionării cazului/problemei sociale

investigate.

Observaţia experimentală este utilizată îndeosebi pe parcursul derulării unui

plan de intervenţie, prin care se declanşează procese de schimbare socială ce reunesc

caracteristicile unei situaţii experimentale (manipularea variabilelor; verificarea unor

ipoteze; construirea unui sistem controlabil de observat).

Observaţia externă; observaţia participativă

Observaţia externă (non-participativă) este utilizată de către jurnalişti, oameni de

ştiinţă, medici, asistenţi sociali, analişti politici. În acest caz, observatorul se situează în

afara sistemului observat. Acest tip de observaţie se recomandă în situaţiile în care

încadrarea investigatorului în grupul sau colectivitatea ţintă este dificilă, inadecvată sau

imposibilă.

Observaţia participativă presupune integrarea observatorului în comunitatea

cercetată, pentru o perioadă mai lungă de timp, în scopul unei cunoaşteri în profunzime,

de tip calitativ. Observaţia participativă se defineşte prin câteva caracteristici de bază:

- surprinde existenţa cotidiană a unei comunităţi pentru a obţine o imagine

autentică asupra acesteia;

40

- este un studiu comprehensiv şi holistic asupra unei unităţi sociale (cultură,

subcultură, grup, organizaţie, credinţe, obiceiuri, modele acţionale, interacţiuni sociale

etc.);

- este un demers de tip calitativ atât sub aspectul realităţii studiate (aspecte unice,

particulare ale vieţii sociale), al principiilor şi strategiei metodologice utilizate (primează

abordarea comprehensivă, “din interior” a fenomenelor sociale; ipotezele şi categoriile de

analiză sunt flexibile, suportând modificări pe parcursul cercetării prin confruntarea cu

noi date), cât şi sub aspectul rezultatelor (teorii particulare sau cu rază medie de

generalitate, teorii interpretative etc.);

- se derulează potrivit unor principii şi reguli specifice de ordin metodologic şi

deontologic: observatorul trebuie să respecte normele de convieţuire şi obiceiurile

colectivităţii investigate; să nu lase impresia că este o autoritate şi să nu joace rolul de

conducător sau sfătuitor; să nu şocheze prin vocabularul utilizat, prin cunoştinţele sale

sau prin vestimentaţie; să nu forţeze situaţia de observaţie; să înregistreze cât mai

fidel datele empirice; să manifeste interes egal faţă de toţi membrii comunităţii

respective, pentru a câştiga încrederea lor şi, mai ales, pentru a obţine acordul

autorităţilor formale şi informale;

- identitatea observatorului poate fi dezvăluită total, parţial sau deloc. De

asemenea, gradul de implicare în viaţa comunităţii poate varia, implicând o poziţie de

neutralitate sau una de actor social (membru activ sau membru periferc);

- pe parcursul observaţiei participative este necesară adesea utilizarea unor

observatori membri ai grupului investigat sau asistat. Aceasta este tehnica participantului

observator care este solicitat de către investigator (asistent social) să culeagă informaţii

cu privire la activitatea propriului grup.

În contextul CC (cercetare calitativă), observaţia pune accent pe înţelegerea

omului “real” în situaţii comune de viaţă. Scopurile observaţiei calitative sunt: a vedea

prin ochii persoanelor observate evenimente, acţiuni, norme, valori; a descrie contextul

şi persoanele observate cu scopul de a permite înţelegerea a ceea ce se întâmplă acolo; a

contextualiza social şi istoric evenimentele observate pentru a fi corect înţelese; a

integra, a vedea viaţa socială ca un sistem de evenimente şi procese interconectate; a

evita utilizarea prematură a teoriilor şi conceptelor, înainte ca fenomenul să fie cu

41

adevărat înţeles; a oferi un design de cercetare flexibil care o permite investigare

deschisă spre aspecte neaşteptate sau neprevăzute (Băban, 2002: 72).

Observaţia structurată; observaţia nestructurată

Observaţia structurată se distinge prin faptul că face apel la grile de categorii,

scale de evaluare, tabele de analiză, construite în prealabil, care ghidează observaţia şi

ordonează materialul empiric vizat. Categoriile de observaţie sunt clase de fenomene

sociale, comportamente, atitudini, reprezentări, formulate ca indicatori relevanţi care

permit analiza cantitativă (statistică) a proceselor şi relaţiilor sociale. Sistemul de

categorii, construit pe baza operaţionalizării unor concepte şi ipoteze, este utilizat şi sub

denumirea de ghid (grilă) de observaţie. Construirea sistemului de categorii pune

problema fidelităţii, validităţii şi eficienţei acestui instrument de culegere a datelor. Sub

aspectul gradului de cuprindere a realităţii, sistemul de categorii poate fi exhaustiv

(acoperind toată gama actelor comportamentale specifice fenomenului studiat), sau

nonexhaustiv (selectiv); în raport cu gradul de omogenitate al fenomenelor vizate,

sistemul de categorii poate fi unidimensional sau multidimensional (S. Chelcea, 2000).

Observaţia structurată este o metodă cantitativă, riguroasă şi sistematică.

Obiecţiile pe care calitativiştii le aduc, în mod frecvent, acestui tip de observaţie vizează

faptul că “fragmentează realitatea socială atât de policromă, în categorii prestabilite,

lăsând pe dinafară dimensiuni şi aspecte importante şi neputând reda complexitatea şi

fluiditatea interacţiunilor umane.” ( Petru Iluţ, 1997: 79).

Observaţia nestructurată (calitativă), spre deosebire de cea structurată

(cantitativă), nu face apel la o shemă prestabilită de categorii sau ipoteze, acestea urmând

să fie elaborate pe parcursul investigaţiei sau la sfârşitul acesteia. Acest tip de observaţie

se utilizează în cercetările antropologice, în studiile etnografice şi în practica asistenţei

sociale, mai ales sub forma observaţiei participative.

1.3. Reguli de observare

Utilizarea observaţiei, ca metodă fundamentală de investigare socială şi

psihosocială, presupune respectarea unor reguli generale referitoare la pegătirea

observaţiei, la realizarea acesteia/înregistrarea datelor empirice şi analiza acestora. În

42

acest sens, în orice tip de observaţie cercetătorul (practicianul) trebuie să răspundă la un

set de întrebări care sistematizează activitatea de observare: Ce să observe? Cum să

observe? Cine va fi observat? În ce scop se realizează observaţia? Unde se realizează

observaţia? Cât timp se va aloca? Cum să înregistreze faptele observate? Cum să le

interpreteze? Cum valorifică rezultatele în cadrul planului de intervenţie?

Cu ajutorul metodei observaţiei putem culege date de natură diferită, precum:

- manifestări de conduită (comportamente individuale şi colective surprinse în

context natural; activităţi de joc, învăţare sau muncă; acţiunile şi interacţiunile umane

cotidiene);

- aspecte legate de comunicarea interpersonală (limbaj verbal şi nonverbal;

calitatea comunicării; mesajele transmise);

- aspecte referitoare la mediul social (condiţii materiale şi de locuit; reţeaua de

relaţii; structuri instituţionale; funcţionarea acestora).

Aşadar prin intermediul observaţiei înregistrăm, în mod direct, date vizând

factorii obiectiv-structurali ai realităţii sociale, şi indirect, prin reflectarea lor în acte de

conduită, obţinem date despre universul subiectiv-simbolic.

Pentru a culege aceste tipuri de informaţii putem efectua observaţii integrale sau

selective, structurate sau nestructurate, spontane sau provocate, transversale sau

longitudinale. Indiferent de tipul de observaţie pentru care optează investigatorul,

utilizarea acestei metode presupune parcurgerea etapelor ce intervin în orice investigare

ştiinţifică şi anume: pregătirea investigaţiei; culegerea datelor şi analiza/interpretarea

acestora. Astfel, pregătirea observaţiei presupune cumularea următoarelor condiţii:

stabilirea obiectivelor cercetării, selectarea unităţilor de observare (subiecţi; secvenţele

comportamentale), alegerea tehnicilor de observare şi a procedeelor de notare a datelor

(Septimiu Chelcea, 2001: 381).

Derularea observaţiei presupune ca informaţiile culese să fie notate cu fidelitate

şi la intervale cât mai scurte de timp. În acest scop se utilizează: jurnalul de teren, fişele

descriptive, scalele de tip check-list (listă de înregistrare). Notarea se realizează atât

înaintea demarării observaţiei propriu-zise, în timpul observaţiei, cât şi imediat ce

procesul s-a finalizat. Notele de observaţie trebuie să includă:

43

- descrierea contextului în care are loc observaţia (data, ora, durata observaţiei, locul

desfăşurării, circumstanţele observării, aparatele utilizate (reportofon, camere de filmat));

- descrierea participanţilor, particularităţile de vârstă, sex, etnie, religie, educaţie,

statut socio-profesional;

- detalii despre observator;

- descrierea acţiunilor participanţilor, a comportamentelor verbale şi non-verbale,

secvenţe comportamentale etc.;

- interpretarea situaţiilor; opiniile, ipotezele şi interpretările observatorului trebuie

notate separat de datele empirice.

- impresii generale sau analiza reflexivă a observatorului.

Notele de observaţie trebuie revăzute, completate, corectate şi clasificate de îndată

ce acest lucru este posibil (Septimiu Chelcea, 2001: 381-382). Acest demers este urmat

de analiza datelor observaţiei, care poate să urmeze unul sau mai multe din următoarele

criterii: a) cronologic (se descriu evenimentele în succesiunea lor cronologică); b)

evenimente cheie (sunt prezentate şi interpretate evenimentele majore, relevante pentru

fenomenul studiat); c) contextul (fiecare cadru/loc – de exemplu, şcoala, familia, instituţia

- în care s-a desfăşurat observaţia poate deveni o unitate de analiză); d) persoanele

(indivizii/grupurile observate); procesele (ex. luarea de decizii, comunicarea, rezolvarea

de probleme, schimbare/adaptare etc.); e) problemele cheie (exprimate în forma

variabilelor dependente).

Informaţiile obţinute prin intermediul observaţiilor, completate cu datele culese

prin interviuri şi analiza documentelor, furnizează cercetătorului/practicianului din

domeniul sociouman materialul necesar investigării cazului şi clarificării problemelor

sociale (politice) în scopul structurării unor explicaţii, diagnoze şi predicţii sau în scopul

proiectării unor intervenţii specializate.

1.4. Avantajele şi limitele utilizării metodei observaţiei

Avantajele utilizării metodei observaţiei sunt:

- permite accesul la informaţii în situaţii în care alte metode nu sunt eficiente (de

exemplu atunci când subiecţii nu pot da sau nu vor să dea informaţii despre ei);

- permite descrierea evenimentelor aşa cum au loc în realitate;

44

- este relativ puţin costisitoare;

- situaţia observată poate fi replicată (repetată).

Limitele utilizării acestei metode sunt:

- nu poate fi utilizată pentru determinarea comportamentelor unor grupuri mari;

- nu pot fi culese observaţii despre trecut şi nu permite predicţii;

- există anumite domenii în care (din motive etice sau de altă natură) nu poate fi

utilizată;

- observatorul poate fi o sursă de eroare;

- dificultatea de a controla toate variabilele implicate în fenomenul investigat;

- prezenţa observatorului modifică, adesea, comportamentul subiecţilor observaţi;

- rezultatele nu sunt generalizabile.

Observatorul ca sursă de erori. O serie de caracteristici ale observatorului pot

genera informaţii distorsionate sau false. Cauzele posibile ale acestor erori sunt:

- lipsa de abilitate şi de interes în investigarea problemelor sociale;

- inconsistenţa observaţiilor – se datorează dificultăţilor cercetătorului de a rămâne

constant în atitudine pe tot parcursul observaţiei sau, în situaţia în care sunt implicaţi

mai mulţi observatori care nu fac observaţii uniforme;

- atitudinea observatorului – tendinţa observatorului de a percepe situaţii în

concordanţă cu ideologia (convingerile, valorile etc.) personală, producând o

distorsionare a realităţii;

- lipsa de cunoştinţe – informaţii deficitare despre categoriile implicate în cercetare,

- lipsa de familiaritate cu grupul observat (cu unităţile de cercetare);

- distorsiuni în înregistrarea şi analiza datelor datorate nerespectării regulilor specifice

acestei etape.

Întrebări de verificare:

- Cum se stabileşte un sistem de categorii de observaţie (grila de observaţie)?

- Care sunt caracteristicile observaţiei participative?

- Care sunt regulile înregistrării (notării) faptelor de observaţie?

- Care sunt avantajele/dezavantajele recursului la metoda observaţiei în cunoaşterea

realităţii socioumane

45

2. STUDIUL DOCUMENTELOR SOCIALE

2.1. Ce este un document social?

2.2. Tipuri de documente sociale

2.3. Metode de analiză a documentelor

2.1. Ce este un document social?

În cercetarea şi intervenţia socială, tehnica documentării este utilizată în scopul

culegerii de date despre un aspect al socialului la care nu avem acces prin observaţie

directă sau în scopul informării teoretice, în sensul consultării unei bibliografii şi a

rapoartelor de cercetare cu privire la un domeniu studiat anterior, precum şi în încercarea

de a reconstitui spiritul unei epoci. Documentele sociale sunt valorificate în cadrul unor

ştiinţe teoretice şi aplicative precum istoria, sociologia, antropologia, psihologia, ştiinţele

juridice şi administrative, ştiinţele politice, asistenţa socială. În funcţie de modul de

valorificare, documentele vor fi utilizate ca sursă principală de informaţii sau,

complementar, alături de alte metode şi tehnici.

Documentele sociale conţin relatări despre evenimente, fapte sociale şi despre

reflectarea acestora în conştiinţa subiecţilor (reprezentări, opinii, credinţe, producţii

literare etc.). Din această perspectivă, un document social este orice obiect material sau

text care conţine o informaţie comprehensibilă despre o realitate oarecare; ele sunt

“urme” ale faptelor şi proceselor sociale. Urmele lăsate de faptele anterioare pot fi urme

directe (rezultate din activitatea productivă a oamenilor) şi urme indirecte (texte scrise,

acte oficiale) (Septimiu Chelcea, 2001: 467). În categoria documentelor sociale intră,

aşadar, atât textele scrise, cât şi imaginile fotografice şi cinematografice, înregistrările

audio, produsele activităţii umane, obiectele casnice, simbolice şi de vestimentaţie etc.

2.2. Clasificare documentelor

Marea diversitate a documentelor, utilizate de cercetători şi practicieni pentru

descrierea şi explicarea fenomenelor sociale din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat,

impune clasificarea lor. Principalele criterii de clasificare menţionate în literatura de

specialitate sunt: forma (natura), conţinutul, destinatarul şi emitentul. Combinarea acestor

criterii acoperă diversitatea documentelor sociale (Septimiu Chelcea, 2001: 468-469).

46

Clasificarea după criteriul formei include: documente scrise (texte propriu-zise;

documente oficiale şi neoficiale; publice şi personale etc.) şi nescrise (obiecte cu utilitate

practică, documente fotografice, sonore şi cinematografice).

Clasificarea după criteriul informaţional include: documente cifrice (statistici,

recensământuri) şi necifrice ( având ca suport limbajul natural).

În funcţie de destinatar, deosebim documente personale şi publice, iar în funcţie

de emitent (sursă): oficiale (emise de guvern sau alte autorităţi de stat, cu destinaţie

publică (legi, regulamente) sau cu destinaţie personală (acte de identitate; acte de

proprietate)) şi neoficiale (sunt elaborate de persoane, cu titlu individual (scrisori,

memorii, biografii), sau de diferite asociaţii/organizaţii în nume propriu). Multe

documente neoficiale devin publice, fie că au fost elaborate în acest scop (mesajele

vehiculate de mijloacele de comunicare în masă), fie că devin elemente ale acţiunii

sociale (contractele încheiate între diverşi actori sociali).

În ştiinţele sociale, o utilitate specială o au documentele publice oficiale cu

caracter informativ (cu privire la aspecte ale vieţii politice, economice etc.) sau

prescriptiv (legi, ordonanţe de guvern, regulamente de ordine internă, coduri

deontologice); documentele personale oficiale (certificate de naştere, căsătorie, deces,

buletin de identitate, acte de proprietate, testamente, adeverinţele şi dovezile eliberate de

autorităţi, documente şcolare, fişe medicale etc.) servesc în primul rând pentru

identificarea subiecţilor investigaţi. Documentele personale neoficiale ( jurnale, memorii,

scisori, produsele activităţii) oferă cercetătorului social un bogat material informativ,

relatând experienţe individuale unice sau reprezentative pentru o categorie de populaţie.

Documentele personale oferă o importantă bază de date investigatorului pentru elaborarea

sau verificare ipotezelor, pentru înţelegerea concretă a motivaţiei sociopsihologice a

deciziilor şi acţiunilor individuale. Specificul documentelor sociale constă în ambivalenţa

subiectiv-obiectiv, individual-social. Analiza şi interpretarea acestor date poate fi făcută

la nivelul simţului comun sau poate fi realizată sistematic prin metode ştiinţifice de studiu

al documentelor sociale.

47

2.3. Metode de analiză a documentelor sociale

Analiza documentelor sociale face apel la un ansamblu de tehnici de cercetare

calitativă şi cantitativă pentru descifrarea semnificaţiilor explicite şi implicite ale textului.

Analiza calitativă a unui document, utilizată deopotrivă în critica literară, în cercetarea

istoriei, în sociologie, psihologie socială şi ştiinţe politice se remarcă prin faptul că nu

aplică sisteme precodificate de înregistrare a informaţiilor, presupunând o minimă

sistematizare a instrumentelor de lucru cu textul. Spre deosebire de aceasta, analiza

cantitativă, subordonată dezideratului obiectivităţii şi preciziei, recurge la cuantificarea

documentului (stabilirea unor categorii de analiză, semnalarea frecvenţei acestora,

clasificarea, ierarhizarea lor etc.) şi la analiza statistică a datelor ( Petru Iluţ, 1997: 162).

Deşi introduce un plus de rigoare în cercetare, analiza cantitativă se opreşte mai ales

asupra mesajului manifest al comunicării, asupra componentelor vizibile şi repetabile,

pierzând semnificaţiile profunde şi inedite. De asemenea, analiza cantitativă nu este

aplicabilă oricărui tip de document şi nici nu se utilizează în “formă pură”.

Metoda analizei de conţinut

Această metodă de analiză a datelor se bazează, în principal, pe reducerea

întregului conţinut al comunicării la un set de categorii care reprezintă anumite

caracteristici de interes pentru cercetare. S. Chelcea (2001) defineşte acestă metodă

astfel: analiza conţinutului reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a

comunicării verbale şi non-verbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi

sistematice a conţinutului manifest şi/sau latent pentru a trage concluzii privind individul

şi societatea sau comunicarea însăşi ca proces de interacţiune socială.

Analiza de conţinut se utilizează preponderent în analiza rezultatelor comunicării

scrise (a documentelor scrise: scrisori, jurnale, articole de ziar, cărţi etc.). Ea poate fi

aplicată şi în analiza imaginilor sau a produselor activităţii umane, însă, metoda anlizei de

conţinut s-a dovedit a fi mai adecvată unor documente cu valoare comunicaţională

complexă din domeniul mass-media, statistici oficiale, legislaţie, discursuri, literatură,

corespondenţă personală, jurnale. Analiza de conţinut este de două tipuri, cantitativă şi

calitativă. Analiza conţinutului a apărut (la sfârşitul secolului al XIX-lea) ca o reacţie la

48

modul intuitiv, speculativ şi subiectiv al criticii literare. Realizarea unei cercetări pe baza

acestei metode – care se vrea a fi obiectivă şi sistematică - presupune precizarea unor

referinţe teoretice şi metodologice în raport cu care se face investigarea. Lectura unor

documente sociale, numărarea şi clasificarea unităţilor de analiză a conţinutului unei

comunicări, fără a emite ipoteze şi a formula inferenţe, nu reprezintă o autentică cercetare

ştiinţifică. De aceea, pregătirea teoretică a cercetătorului rămâne hotărâtoare.

A. Analiza de conţinut cantitativă

Analiza cantitativă a documentelor presupune identificarea unor teme, tendinţe,

atitudini, valori, pattern-uri de gândire prezente în diferite documente. Ea a mai fost

numită şi tratarea cantitativă a unui material simbolic calitativ (Iluţ, 1997: 135). Această

metodă serveşte la identificarea determinărilor comunicării, adică la cunoaşterea

caracteristicilor psihologice şi sociale ale autorilor comunicării şi ale publicului receptor.

Etapele analizei de conţinut cantitative sunt:

a) stabilirea problemei de studiat; nu orice problemă de cercetare reclamă aplicarea

tehnicii analizei conţinutului; (ex. “Atitudini faţă de procesul de privatizare a industriei

româneşti în anii ‘90”; “Imaginea studenţilor reflectată în presă”; analiza propagandei

politice a unui partid); b) alegerea/selectarea documentelor relevante pe care se va lucra

(ziare, emisiuni TV etc.); după alegerea unei anumite clase de documente, se trece la

eşantionarea lor dacă este cazul (eşantionare aleatoare); c) parcurgerea (lecturarea)

documentelor selectate; d) formularea unor ipoteze şi transpunerea lor în categorii de

analiză (clase) iar acestea, la rândul lor, în indicatori direct măsurabili în text (procedură

asemănătoare operaţionalizării conceptelor); în calitate de categorii pot apărea activităţile

şi acţiunile umane, procesele/fenomenele psihice şi socialediferite tipuri de unităţi

sociale; schemele de categorii pot avea diferite forme: “tablă de materii”, categorii tip

scală ş.a.; categoriile trebuie să fie clar formulate, exclusive (nici o unitate de înregistrare

să nu poată fi introdusă în mai mult de o singură categorie) şi exhaustive (toate unităţile

de înregistrare să poată fi introduse într-una din categorii)**; e) stabilirea unităţilor de

analiză: unitatea de reperaj sau de înregistrare (acea parte din comunicare/text în care

este prezentă tema; de exemplu, în cazularticolelor de ziar putem considera articolul ca

întreg/paragraful/fraza/propoziţia/cuvântul sau tema ca unitate de reperaj; sau capitolul,

49

dacă ne referim la o carte; “unităţile gramaticale” reperate trebuie transformate în “unităţi

tematice”, adică unităţile de înregistrare urmează a fi clasificate, introduse în rubrici sau

clase (categorii)); unitatea de context (acel segment al comunicării care ne permite să

vedem dacă unitatea de reperaj are orientare pozitivă, negativă sau neutră; mărimea

unităţii de context poate fi mai mare sau cel puţin egală cu unitatea de reperaj; de

exemplu, dacă luăm ca unitate de înregistrare cuvântul, unitatea de context va fi

propoziţia, fraza sau paragraful); unitatea de numărare are funcţie de cuantificare vizând

lungimea, suprafaţa, durata în timp (ex. cuvântul, propoziţia, fraza, paragraful, articolul,

unităţile tipografice şi centimetrul (pentu stabilirea lungimii rândurilor), coloana, rândul,

pagina, minutul/ora (pentu analiza conţinutului emisiunilor radio/TV); f) codificarea sau

introducerea unităţilor de înregistrare în schema de categorii şi întocmirea unei grile de

analiză cu care filtrăm materialul documentar; g) alegerea procedeelor de analiză

statistică: analiza frecvenţelor (determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de

reperaj şi de context în sistemul categoriilor de analiză); analiza tendinţei se face după

formula AT = F – D/L (AT este indicele de analiză a tendinţei; F = numărul de unităţi

favorabile, D = numărul de unităţi defavorabile, L = numărul de unităţi în legătură cu

tema); acest indice permite evaluarea atitudinii unui emiţător faţă de o persoană, o idee,

un fapt social; tehnica analizei evaluative a textului stabileşte – prin procedee specifice –

direcţia şi intensitatea atitudinilor; analiza contingenţei permite efectuarea unor corelaţii

între cuvinte-cheie; analiza computerizată.

Analiza de conţinut cantitativă este adecvată în studierea eficienţei propagandei

politice. În acest caz se pune problema măsurării conţinutului comunicării în funcţie de

patru sisteme de numărare: măsurarea timpului şi a spaţiului; apariţia/nonapariţia

categoriilor de analiză; frecvenţa lor; intensitatea (când se măsoară credinţe,

atitudini,valori) (Chelcea, 2001: 527).

** Exemple de scheme de categorii: în analiza conţinutului unei lucrări de

propagandă politică, tabla de materii constituie adesea cea mai bună schemă de categorii;

rubricile permanente ale unei reviste formează o posibilă schemă de analiză; normele şi

valorile sociale sunt folosite pentru elaborarea schemei de categorii. De exemplu, au fost

studiate cu ajutorul analizei de conţinut declaraţiile oficiale din perioada 1953-1959 ale

secretarului de stat SUA, John F. Dulles, referitoare la URSS. În cele 434 de documente

50

incluse în analiză s-au identificat 3584 de aserţiuni vizând URSS. Acestea au fost grupate

în patru categorii polare: ostilitate-prietenie, putere-slăbiciune, satisfacţie-frustrare, bun-

rău. S-a constatat că J:F: Dulles considera “inamicul” rău prin definiţie (Chelcea, 2001:

530).

Avantajele metodei analizei de conţinut cantitative: aduce o notă de rigoare în

interpretarea documentelor, permiţând depăşirea afirmaţiilor fără acoperire (de genul:

“Filmele americane sunt pline de scene de violenţă”); permite determinarea tendinţelor

prezente într-un document sau mai multe pe baza cărora se poate caracteriza o epocă, o

structură socială etc.; datele obţinute au un plus de obiectivitate şi nu sunt distorsionate

de relaţia cercetător-subiect; analiza de acest tip nu presupune costuri mari.

Dificultăţile şi limitele metodei se referă la: stabilirea grilei de categorii şi

indicatori; fidelitatea şi validitatea rezultatelor; eşantionarea materialelor etc.

B. Analiza de conţinut calitativă

Analiza calitativă a datelor este un demers discursiv de reformulare, de explicare

sau de teoretizare a unei mărturii, a unei experienţe sau a unui fenomen, în scopul

descoperirii sensului/semnificaţiei realităţii investigate. Cuvintele, care sunt adesea

suportul pe care lucrează analistul, nu sunt niciodată analizate decât prin alte cuvinte, fără

să se treacă printr-o operaţie numerică. Rezultatul obţinut nu este o proporţie sau o

cantitate, ci o calitate, o dimensiune, o extensie, o conceptualizare a obiectului

(Mucchielli, 2002: 33). Câmpul analizei calitative este azi în expansiune şi face obiectul

unor eforturi de clarificare importante. Există mai multe tipuri de analiză calitativă dintre

care enumerăm: analiza fenomenologică, analiza calitativă prin teoretizare (analiza de

conţinut calitativă), analiza tematică, analiza conversaţiilor cotidiene ş.a.

Analiza de conţinut calitativă mai este cunoscută şi sub numele de analiză

calitativă prin teoretizare sau analiză de conţinut iterativă. Aceasta este o metodă care

permite generarea inductivă a unei teorii (asupra unui fenomen cultural, social,

psihologic) prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă şi validă a datelor empirice

(grounded theory). Materialul empiric este în acelaşi timp punctul de plecare al

teoretizării, locul de verificare al ipotezelor şi un ultim test de validare a întregii

construcţii teoretice. Analiza calitativă a documentelor este o activitate iterativă, care se

51

dezvoltă progresiv. Studiul debutează cu o codificare iniţială a informaţiilor şi se

finalizează cu procedurile de validare a teoriilor. Între aceste două extreme, analiza

presupune determinarea şi definirea categoriilor în care se încadrează informaţia analizată

(categorizarea), stabilirea relaţiilor între categorii şi concepte (relaţionarea), definitivarea

unui model prin care se poate construi un edificiu conceptual (integrarea conceptelor).

Aşadar, etapele analizei de conţinut calitative sunt:

a) alegerea materialelor de analizat;

b) codificarea constă în eliminarea informaţiilor nesemnificative şi fixarea celor

esenţiale. Această etapă presupune examinarea atentă şi reformularea

informaţiilor existente în materialul analizat. Cuvintele folosite în codificare

trebuie să fie relativ apropiate ca nivel de abstractizare cu cele prezente în

textul analizat; ele au valoare de simboluri reprezentative pentru textul de

bază. Pentru a codifica un material se pun întrebări de genul: “Despre ce este

vorba aici?”

c) categorizarea – generarea de categorii reprezintă punctul de plecare al unui

drum în care conceptele se vor rafina şi vor fi din ce în ce mai adecvate

realităţii empirice. Se pun întrebări de tipul: “ Ce fenomen are loc?”; “Cum îl

definim?”

d) relaţionarea presupune determinarea relaţiilor care conceptele şi categoriile

deja delimitate. Întrebările care se pun sunt: “Conceptul/categoria x se

corelează cu categoria n?”, “În ce fel?” etc.

e) integrarea – reunirea informaţiilor/explicaţiilor într-un sistem coerent.

Întrebările care se pun sunt: “Care este problema principală?”, “Care este

scopul studiului?”

f) modelarea (construirea modelului teoretic) – precizarea cât mai fidelă a

relaţiilor structurale dintre elementel care definesc fenomenul studiat.

Întrebări: “Care sunt proprietăţile fenomenului?”, “Care sunt antecedentele?”,

“Care sunt consecinţele?”

g) teoretizarea –consolidarea teoriei şi verificarea aplicabilităţii acesteia.

În ştiinţele socioumane, analiza calitativă prin teoretizare, ca demers de

teoretizare progresivă, este frecvent utilizată. A teoretiza nu înseamnă doar a produce o

52

teorie, în sensul strict al cuvântului, ci înseamnă a da un nou sens unor fenomene, a insera

evenimente în contexte explicative, a lega într-o schemă cuprinzătoare actorii,

interacţiunile şi procesele care descriu o situaţie socială dată. Generarea şi verificarea

teoretizării au loc aproape simultan, spre deosebire de teoriile tradiţionale care sunt mai

întâi create, apoi verificate, deseori de cercetători diferiţi şi în condiţii diferite.

La ora actuală, în metodologia cercetării sociale se susţine ideea îmbinării

adecvate între cercetarea de tip cantitativ şi cea de tip calitativ, dorindu-se o “temperare”

a cantitativismului, dublată de aspiraţia spre rigoare a calitativismului. Adepţii

perspectivei calitativiste în cercetarea socio-umanului aplică, la rândul lor, şi un tratament

de tip cantitativ, de stabilire a unor categorii, de codare şi numărare. “Adoptând strategia

multiperspectivală (...) şi coroborând în aceeaşi cercetare metode structurate

(cantitative) cu unele mai flexibile, nestructurate (calitative), se poate ajunge (...) la

rezultate care să depăşească truismele stereotipizate ale simţului comun sau

interpretările speculative fără acoperire în date sistematice – oricât de suptile şi

seducătoare ar fi ele - , dar şi datele empirico-statistice care, în sine, nu spun nimic sau

spun orice” (Petru Iluţ, 1997: 171-171). Aceste tendinţe metodologice se reflectă şi în

ştiinţele politice în cadrul cărora analiza documentelor se raportează la premisa că

documentele sociale, cele scrise ca şi cele materiale, se prezintă ca adevărate “texte

sociale” ce oferă informaţii asupra unui caz particular şi asupra contextului general în

care acesta se încadrează.

Întrebări/exerciţii:

Care este relevanţa documentelor sociale pentru cercetătorul din domeniul

sociologiei? Daţi exemple de teme de cercetare pentru care este adecvat studiul

documentelor sociale.

Care sunt etapele analizei de conţinut cantitative?

Care sunt avantajele şi dezavantajele utilizării tehnicilor de analiză a conţinutului

comunicării în cercetările socioumane?

53

3. METODA INTERVIULUI – elemente teoretico-metodologice

3.1. Definirea şi caracteristicile interviului

3.2. Tipuri de interviu

3.3. Etapele realizării interviului

3.1. Definirea şi caracteristicile interviului

La ora actuală, metoda interviului este utilizată pe scară largă în ştiinţele socio-

umane, ca şi în practica diferitelor profesii (politică, administraţie, jurnalism, asistenţă

socială). Interviul a avut un statut ştiinţific îndelung disputat, reuşind treptat să se impună

ca o modalitate de cercetare legitimă, atât din punctul de vedere al rezultatelor, cât şi din

acela al fundamentării lui teoretice.

Etimologia termenului interviu provine din limba engleză (interview) şi semnifică

întâlnirea şi conversaţia între două sau mai multe persoane (Septimiu Chelcea, 2001:

262). Interviul este o comunicare în care o persoană obţine informaţii de la altă persoană.

Deşi este comparabil cu dialogul, conversaţia, întrevederea şi interogatoriul, interviul nu

se confundă cu nici una dintre acestea. În cazul realizării interviului de cercetare (care

urmăreşte obţinerea de informaţii pentru efectuarea unei anchete sau a unui studiu social)

ca şi în cazul interviului de intervenţie (utilizat de medici, psihologi, asistenţi sociali)

trebuie respectate anumite exigenţe teoretice şi metodologice care diferenţiază această

metodă de alte forme de comunicare verbală.

Aşadar, interviul este o modalitate de investigare ştiinţifică şi de intervenţie

socială bazată pe comunicarea verbală având ca scop principal înţelegerea şi explicarea

fenomenelor socio-umane. Din perspectiva cunoaşterii ştiinţifice, interviul este un

important instrument de culegere a datelor referitoare la experienţa de viaţă a subiecţilor

investigaţi şi, totodată, este o formă de interacţiune psihologică şi socială cu influenţă

imediată asupra comportamentului actorilor implicaţi.

Interviul, ca metodă de investigare ştiinţifică a universului subiectivităţii umane

are câteva caracteristici definitorii prin care se deosebeşte de alte forme de comunicare,

precum şi de alte metode de culegere a datelor verbale, cum ar fi ancheta prin chestionar.

Astfel:

54

Interviul este un “fapt de vorbire”; este o tehnică de comunicare şi de interacţiune

umană bazată pe o relaţie asimetrică între cercetător şi intervievat. Este vorba despre

o interacţiune de tipul: X ≤ Y în care persoana intervievată Y îi transmite lui X,

realizatorul interviului, un volum mai mare de informaţii, comunicarea fiind

lateralizată (Septimiu Chelcea, 2001: 268).

Relaţia dintre X şi Y depinde de status-ul social al persoanelor care interacţionează

(vârstă, sex, nivel de şcolaritate, rasă, religie) şi de modul de desfăşurare a interviului

(debutul, derularea şi finalul convorbirii). Atitudinea adecvată a investigatorului în

acest context interacţional poate fi sintetizată prin sintagma “neutralitate

binevoitoare”.

Interviul nu este o discuţie liberă, fără subiect şi scop. Discuţia se concentrează

aproape totdeauna asupra unui subiect ales de către cercetător.

Spre deosebire de ancheta prin chestionar, care se bazează tot pe comunicarea

verbală, presupunând întrebări şi răspunsuri, interviul este “o situaţie interlocutorie

particulară ce produce date diferite: chestionarul provoacă un răspuns, interviul

determină construirea unui discurs”, aducând în prim plan experienţa trăită a

actorului social, logica şi raţionalitatea acestuia, ceea ce face ca interviul să fie un

demers de tip calitativ (Singly, Blanchet, Gotman & Kaufman, 1998: 136).

Interviul este “un dispozitiv tehnic de producere a unui discurs” cu referire la “fapte

psihologie şi sociale”. Din acest motiv se consideră că interviul produce mai multe

registre ale discursului:

- un discurs factual – discursul despre fapte experimentate (evenimente) şi practici

sociale (comportamente, acţiuni)

- un discurs reflexiv – discursul despre reprezentări (gânduri, sentimente, valori,

atitudini)

- un discurs intenţional – discurs prin care se construieşte imaginea de sine (pozitivă

sau negativă).

Între aceste tipuri de discurs există o anumită incongruenţă ce caracterizează,

adesea, distanţa dintre vorbă şi faptă, dintre atitudinea exprimată verbal şi comportament,

dintre eu-ul privat şi eu-ul public.

55

Faptul că interviul, în anumite ipostaze, sondează nivelurile de profunzime ale

personalităţii celui intervievat implică două aspecte: primul îl vizează pe investigator,

care trebuie să probeze abilităţi speciale de comunicare şi intervievare; al doilea

aspect vizează persoana intervievată care dezvoltă anumite forme de rezistenţă,

datorate în mare parte, mecanismelor de apărare a eu-lui, precum: fuga de răspuns,

raţionalizarea, proiecţia, introecţia, identificarea şi refularea (Septimiu Chelcea, 2001:

270).

Fuga de răspuns se manifestă atunci când subiectul invocă diferite pretexte (lipsa

de timp, neâncrederea) pentru a refuza interviul. Refuzul poate fi politicos sau brutal.

Operatorul de interviu trebuie să prevadă astfel de situaţii şi să pregătească strategii de

depăşire a lor.

Prin raţionalizarea răspunsurilor, indivizii umani încearcă să găsească justificări

aposteriori comportamentelor lor. Coerenţa răspunsurilor la întrebările de motivaţie nu

trebuie să ne facă să credem că totdeauna deciziile oamenilor au fost raţionale.

Proiecţia constă în atribuirea unei alte persoane a propriilor atitudini, interese,

motivaţii.

Introecţia – convingerea că experinţele pe care le-a trăit subiectul a fost urmarea

propriilor hotărâri.

Identificarea - conformarea subiectului intervievat la ceea ce crede că se aşteaptă

de la el (comportament de faţadă).

Refularea, conform psihologiei freudiene, este procesul efectuat de subconştient,

prin care anumite imagini, idei, dorinţe neplăcute pentru subiect sau care contravin

normelor morale, sunt îndepărtate din conştiinţă în zona inconştientului (Septimiu

Chelcea, 2001: 270).

3.2. Tipuri de interviu

În lucrările de specialitate, interviurile sunt clasificate în funcţie de două criterii:

gradul de libertate lăsat interlocuitorului şi nivelul de profunzime al interviului. Gradul

de libertate al interviului derivă din caracterul întrebărilor, din intervenţia sau

neintervenţia cercetătorului în discursul intervievatului. Astfel, unele interviuri sunt

marcate de întrebările precise şi intervenţiile repetate ale cercetătorului, în timp ce altele

56

pot fi “libere”. Cât priveşte nivelul de profunzime al interviului, acesta depinde de

cantitatea şi complexitatea răspunsurilor primite. Alegerea tipului de interviu depinde de

scopul, specificul şi dimensiunea cercetării sau intervenţiei sociale. Astfel, în cazul unui

interviu clinic nu vom putea apela la întrebări scurte şi prevăzute dinainte; în cazul unei

anchete de opinie (în cadrul căreia vor trebui intervievaţi foarte mulţi subiecţi asupra unei

teme precise) nu vom putea lăsa o libertate prea mare discuţiei, ci va trebui s-o conducem

prin întrebări exacte.

În funcţie de gradul de profunzime şi de libertate, distingem trei categorii de

interviuri: interviuri nestructurate sau non-standardizate; interviuri semi-structurate;

interviuri structurate.

Din categoria interviurilor non-standardizate fac parte:

a. interviul clinic: utilizat cu precădere în psihoterapie, în psihanaliză şi în

asistenţa socială. Se caracterizează printr-un grad maxim de libertate

(discursul intervievatului nu este condus de către cercetător) şi un nivel de

profunzime psihologică deosebită. Acest tip de interviu este centrat pe

persoana intervievată (frământări lăuntrice, gânduri intime etc.), fără a avea o

temă stabilită la începutul interviului. Obiectivele acestui interviu sunt de cele

mai multe ori psihoterapeutice;

b. interviul de profunzime: utilizat mai ales în domeniul studierii motivaţiilor. În

acest caz, gradul de libertate este limitat de orientarea discuţiei pe o anume

temă, impusă de intervievant. Interviul caută să culeagă informaţii despre

raporturile dintre persoana intervievată şi tema de discuţie. Obiectivele

urmărite prin acest tip de interviu sunt: diagnosticul social (şi psihosocial),

sprijinul psihologic, studiile de motivaţie, înţelegerea unor modele de acţiune

şi a unor procese psiho-sociale.

Din categoria interviurilor semi-structurate fac parte:

a. interviul centrat (ghidat) cu răspunsuri libere (focused interview) are un grad

de liberate redus, prin impunerea unor teme de discuţie. Intervievantul poate

să nu-şi formuleze întrebările de dinainte (fapt care lasă intervievantului

posibilitatea de a conduce interviul în funcţie de inspiraţia de moment).

Răspunsurile la întrebări sunt libere. Se utilizează astfel de interviuri pentru a

57

studia reacţia indivizilor faţă de anumite situaţii ale căror aspecte au fost

precizate în prealabil. Fiind o investigaţie esenţialmente calitativă, interviul

focalizat este utilizat în cadrul preanchetelor care pregătesc anchetele

cantitative.

b. Interviul cu întrebări deschise are un grad de libertate limitat prin formularea

explicită a întrebărilor, la care subiectul inervievat răspunde liber (adică

răspunsurile nu sunt precodificate). Acest tip de interviu este centrat pe un

anumit subiect de anchetă şi pe perceţia intervievatului cu privire la acel

subiect.

Interviul structurat sau cu întrebări închise are un grad de libertate extrem de

redus pentru ambii interlocutori, întrucât întrebările sunt formulate înainte de începutul

interviului. Ele respectă o anumită ordine. Interviul este centrat pe un anumit subiect de

anchetă, într-un context prealabil stabilit. Se utilizează în diferite sondaje, datorită

faptului că întrebările şi răspunsurile sunt standardizate.

Dacă după criteriile libertăţii şi profunzimii am putut identifica trei categorii ale

standardizării, cărora le-au corespuns cinci tipuri de interviuri, o altă clasificare se

bazează pe maniera în care cercetătorul conduce interviul. Astfel, cercetătorul poate

alege: fie o formulă de interviu dirijat, fie nedirijat (nondirectiv). În primul caz,

cercetătorul este cel care conduce interviul, printr-o serie de întrebări precise pe care i le

pune intervievatul. Acesta din urmă (în măsura în care acceptă să coopereze) răspunde la

întrebări în funcţie de cunoştinţele şi experienţa sa. În al doilea caz, cercetătorul propune

intervievatului una sau mai multe teme de discuţie, urmând ca acesta să se exprime liber

asupra lor. Cercetătorul nu intervine decât din când în când, pentru a putea orienta

discursul intervievatului în aşa fel încât să obţină de la acesta informaţiile de care are

nevoie.

Non-directivitatea este nu numai o problemă de tehnică de intervievare, ci şi o

problemă de atitudine generală faţă de interlocutor. Atitudinea non-directivă are ca

premisă recunoaşterea capacităţii intervievatului de a se exprima coerent asupra

subiectului propus. În acest caz, reuşita interviului depinde de capacitatea cercetătorului

de a crea o atmosferă propice comunicării, în care subiectul interogat să reacţioneze

favorabil.

58

În funcţie de tematica urmărită în interviu, cercetătorul poate opta pentru o

manieră total non-directivă (caz în care el nu face decât să lanseze la început o întrebare

deschisă, pentru a putea demara discuţia, după care lasă o libertate totală intervievatului,

situaţie specifică categoriei interviurilor non-standardizate) sau o non-directivitate

atenuată (în acest caz, pornind de la tema sau obiectivul general al interviului,

cercetătorul explică scopurile specifice, sub-temele, ordinea abordării lor în interviu;

pentru fiecare subtemă cercetătorul formulează câte o întrebare deschisă, menită să

amorseze discuţia. Acesta este cazul interviurilor semi-structurate).

O altă clasificare a interviurilor se face în funcţie de numărul persoanelor

intervievate. Astfel, atunci când interviul este centrat pe un singur interlocutor,

interesându-se doar de răspunsurile lui individuale, avem de-a face cu un interviu

intensiv. Acesta urmăreşte evidenţierea reacţiilor profunde ale individului în legătură cu

o anumită problemă (de exemplu: imaginea de sine, atitudinea faţă de ceva sau cineva

anume, concepţia politică, religioasă, morală, etc.). Interviul extensiv presupune

investigarea mai multor persoane (deci realizarea practică a mai multor interviuri pe

aceeaşi temă). Dacă în cadrul interviului intensiv realizăm un “profil” al persoanei

intervievate, în interviul extensiv nu ne interesează subiecţii luaţi în parte, nici

compararea lor ca indivizi, ci răspunsul “total” al grupului investigat.

În literatura de specialitate consacrată interviului întâlnim şi alte tipologii realizate

în funcţie de diferite criterii de clasificare, şi anume: conţinutul comunicării (interviul de

opinie şi interviul documentar), repetabilitatea convorbirilor (interviuri unice; interviuri

repetate/ “panel”), status-ul socio-demografic al persoanelor intervievate (interviuri

făcute cu adulţi, cu tineri sau copii), modalitatea de comunicare (interviul faţă în faţă;

interviul prin telefon), funcţia îndeplinită în cadrul procesului de investigare (interviuri

de explorare; interviuri cu funcţie principală; interviuri cu funcţie complementară)

(Septimiu Chelcea, 2001: 273- 286).

3.3. Etapele realizării interviului

Realizarea interviului presupune parcurgerea următoarelor trei mari secvenţe:

pregătirea interviului; derularea interviului; analiza discursurilor şi redactarea raportului

de interviu.

59

I. Pregătirea interviului

În realizarea interviului nu există reţete general valabile, fiecare tip de interviu

impunând respectarea unor reguli specifice. Totuşi, putem să identificăm anumite

principii şi strategii care stau la baza desfăşurării corecte a interviului. Pentru ca interviul

să-şi atingă obiectivele, se impun mai multe condiţii: pregătirea lui prealabilă de către

cercetător şi abilităţi de comunicare din partea acestuia, acceptul şi cooperarea

intervievatului, asigurarea unei atmosfere propice comunicării verbale etc.

Aşadar, pregătirea interviului de către cercetător are două dimensiuni: pregătirea

teoretică (le savoir-faire) şi pregătirea practică (le savoir-être).

Pregătirea teoretică trebuie să aibă în atenţie următoarele aspecte:

identificarea şi formularea temei (problemei)

documentarea teoretică asupra problemei puse în discuţie şi asupra caracteristicilor

subiectului (segmentului de populaţie) ce urmează să fie investigat

precizarea scopului şi a obiectivelor interviului

delimitarea populaţiei şi a eşantionului (atunci când este cazul)

construirea unui plan de interviu care să cuprindă ghidul de interviu (pentru

interviurile semi-structurate şi structurate) şi parametrii situaţiei de interviu.

Ultimul aspect menţionat necesită unele precizări: ghidul de interviu este un

ansamblu organizat de teme, subteme şi indicatori care structurează activitatea de

ascultare şi de intervenţie a investigatorului în procesul comunicării. Gradul de

structurare şi organizare prealabilă a ghidului de interviu este condiţionat de tipul de

interviu, de complexitatea problemei investigate, de scopul interviului. Alegerea unui

anumit tip de interviu şi, implicit, construirea ghidului depind de cunoaşterea prealabilă a

situaţiei pe care dorim să o analizăm. Când această cunoaştere este insuficientă folosim

interviuri exploratorii (non-standardizate sau semi-standardizate), iar atunci când

dispunem de informaţii mai exacte despre domeniul studiat putem utiliza interviuri

structurate.

În cazul interviului semistructurat, ghidul de interviu va cuprinde coordonatele

tematice care direcţionează discuţia (exemplul 1). În situaţia realizării unui interviu

structurat, configuraţia ghidului va fi formată din teme, sub-teme, indicatori şi, eventual,

întrebări (exemplul 2).

60

Exemplul 1: ghid de interviu semistructurat

Tema: Participarea politică convenţională (“participare obişnuită”) a studenţilor

Axe tematice:

- discuţii pe teme politice cu alte persoane

- lectura articolelor politice

- persuasiune politică

- participare la rezolvarea problemelor comunităţii

- contacte cu persoane oficiale

- membru al unui partid politic

- activitate în favoarea unui partid politic etc.

Exemplul 2: ghid de interviu structurat

Tema: Participarea politică convenţională a studenţilor

Subteme şi indicatori: se detaliază fiecare din temele identificate anterior (se formulează

subteme) şi acestea se “traduc” în întrebări.

Ghidul de interviu se deosebeşte din punct de vedere funcţional de protocolul

chestionarului prin aceea că organizează intervievarea, dar nu dirijează discursul. Acest

instrument de investigare permite, cel puţin în principiu, atât obţinerea unui discurs

autentic şi personalizat din partea subiectului intervievat, cât şi îndeplinirea obiectivelor

cercetării sau intervenţiei sociale.

Pregătirea practică a interviului vizează abilităţile de comunicare şi relaţionare

pe care trebuie să le probeze investigatorul. Din această categorie menţionăm:

- să inspire încredere intervievatul;

- să ştie să-i suscite şi să-i menţină interesul pentru subiectul inrterviului;

- să manifeste empatie: să înţeleagă ceea ce îi spune interlocuitorul, să fie capabil

de a se pune în situaţia acestuia;

- acceptarea necondiţionată: să fie dispus să asculte şi să fie interesat de ceea ce

spune interlocutorul;

- să asculte şi să nu intervină decât în momentele propice;

61

- să reducă, pe cât posibil, distanţa dintre el şi intervievat (distanţa se datorează

diferenţelor de statut social, de cultură, de sex etc.);

- să fie capabil de a înlătura barierele psihologice ale comunicării şi să-şi dea

seama de mecanismele de apărare a eu-lui pe care interlocutorul le utilizează

pentru a ocoli răspunsurile mai sensibile şi problemele care-l privesc îndeaproape;

- să ştie să exploateze cunoştinţele pe care le posedă interlocutorul în domeniul

cercetat prin interviu.

Literatura de specialitate identifică trei elemente care pot influenţa negativ

calitatea interviului: a. neîncrederea apriorică a intervievatului faţă de cercetător (pentru

a evita această neîncredere, este necesar ca cercetătorul să se prezinte, oferind date despre

el şi despre scopurile investigaţiei sale); b. reacţia negativă faţă de persoana

cercetătorului, pe motive de diferenţă de vârstă, sex, apartenenţă socială şi culturală, rasă

etc. (pentru a evita această reacţie, cercetătorul trebue să-şi “construiască” o înfăţişare

impersonală, neutră, care să nu şocheze prin nimic); c. riscul sugerării şi inducerii

răspunsurilor prin ipotezele cercetării pe care le avansează cercetătorul (pentru ca aceste

ipoteze să nu inducă răspunsurile din partea intervievaţilor, este necesară prezentarea lor

neutră, ca fiind doar unele dintre ipotezele posibilie).

II. Derularea interviului

Derularea interviului presupune atât respectarea unor principii şi atitudini generale

care stau la baza comunicării autentice, cât şi aplicarea unor strategii şi tactici

metodologice adaptate la tipul de interviu. Aspectele metodologice ale derulării

interviului vizează stabilirea parametrilor de interviu:

A: cadrul interviului: locul, timpul, distribuţia actorilor;

B: strategiile de comunicare:

- ascultarea activă (disponibilitatea / empatia);

- tipuri de intervenţie (consemnul, contrazicerea, relansarea).

Toţi aceşti parametri au un rol important pentru faptul că “interviul este

întotdeauna un raport social, o situaţie de interlocuţiune şi un protocol de cercetare.

Această triplă dimensiune dictează principiile de realizare a interviului. Tocmai în

această suprapunere constă dificultatea interviului, pentru că trebuie susţinute simultan

62

o relaţie socială dialogică şi o interogaţie asupra problemei cercetate” (Singly,

Blanchet, Gotman, Kaufmann, 1998: 158).

A: cadrul interviului: locul, timpul, distribuţia actorilor;

Coordonatele spaţiale şi temporale au un impact decisiv asupra derulării

interviului. Inserţia temporală a interviului în cotidian influenţează discursul prin

contaminarea lui de către reprezentările şi acţiunile precedente, contribuind la sporirea

sau diminuarea disponibilităţii celui intervievat. De asemenea, cadrul spaţial comunică

semnificaţii care pot să influenţeze discursul subiectului intervievat. Pentru a demonnstra

efectul factorilor de mediu asupra construcţiilor discursive ale subiecţilor intervievaţi a

fost realizată o cercetare pe grupuri de copii, intervievaţi în trei tipuri de spaţii şcolare –

clasa, cabinetul medical şi curtea şcolii. Studiul a demonstrat că ambientul spaţial şi

material influenţează atât conţinutul, cât şi stilul discursului produs (Singly, Blanchet,

Gotman, Kaufmann, 1998: 159).

În privinţa “distribuţiei actorilor” situaţiei de interviu, cercetătorul trebuie să

ţină seama de caracteristicile ce definesc status-ul social al persoanelor care

interacţionează şi să acţioneze în sensul reducerii “distanţei sociale”. Prima întâlnire cu

participantul la interviu este decisivă în acest sens. Odată stabilită alegerea participanţilor

la interviu (sau odată identificat sistemul ţintă, în cazul unei intervenţii sociale),

cercetătorul va lua legătura personal cu participanţii, pentru a obţine acordul lor de

colaborare. Primul contact cu viitorul intervievat, fie că se realizează telefonic, fie că se

realizează printr-o vizită la domiciliu sau la locul lui de muncă, are o importanţă

deosebită, pentru că de la primul contact începe să se construiască relaţia de comunicare.

Primul contact nu trebuie considerat o simplă întâlnire administrativă care precizează

condiţiile şi tema interviului, dimpotrivă, întâlnirea nu trebuie să aibă un aspect

administrativ, oficial.

După salutul de rigoare, cercetătorul trebuie să expună, pe scurt, obiectivul

investigării sale, subliniind importanţa ajutorului pe care interlocutorului i l-ar putea

acorda. Îi va explica apoi tipul de colaborare pe care îl propune, precum şi ce pregătire

prealablă este (eventual) necesară din partea intervievatului. Este necesară obţinerea

acordului intervievatului asupra înregistrării (audio sau video) interviului. Intervievatul

trebuie să ştie de la început în ce măsură şi în ce manieră va fi asigurată confidenţialitatea

63

informaţiilor furnizate. Asupra tuturor acestor probleme cercetătorul trebuie să ofere

informaţii clare şi detaliate, să răspundă la întrebările viitorului intervievat.

B: strategiile de comunicare

Obiectivul principal al intervievatorului constă în a favoriza producerea unui

discurs pe o temă dată, cu ajutorul unor strategii de ascultare şi de intervenţie. Pentru

a-l face pe interlocutor să vorbească, intervievatorul trebuie să ştie să asculte. Activitatea

de ascultare nu se reduce la înregistrarea pasivă a datelor, ci antrenează operaţii mentale

de selecţie, de comparaţie, de inferenţă şi interpretare. Fiind întotdeauna orientată către

obiective, ascultarea este activă şi, în acelaşi timp, este o activitate de diagnostic (Singly,

Blanchet, Gotman, Kaufmann, 1998: 165).

Ascultarea activă constă în: ascultarea mesajelor verbale; decodificarea

limbajului non-verbal (expresia feţei, calitatea vocii, aspectul general, reacţii de

moment); susţinerea empatică; asumarea tăcerii celuilalt. Tehnica ascultării active

condiţionează atât strategiile de comunicare cât şi interpretarea datelor culese prin

interviu. Ascultarea este cu atât mai performantă, cu cât este instrumentată de obiective

mai exacte şi de un cadru teoretic de referinţă mai explicit.

Ascultarea mesajelor verbale presupune configurarea unui cadru de semnificare

(ascultare) care să permită identificarea corectă a registrelor discursului. Aceasta

înseamnă prelucrarea permanentă a informaţiei comunicate de interlocutor, având în

vedere cele trei dimensiuni ale discursului: discursul factual – ce spune subiectul despre

faptele, evenimentele trăite; discursul reflexiv – ce spune cu privire la gânduri şi

sentimente; discursul intenţional – imaginea de sine pe care o construieşte intervievatul.

Pe parcursul intervievării, comunicarea non-verbală deţine un loc important

(aproximativ 65 % din comunicare). Pentru cercetător, decodificarea limbajului non-

verbal al intervievatului reprezintă o importantă sursă de informaţii care poate întări sau

infirma mesajele verbale. De asemenea, se recomandă ca prin limbajul non-verbal,

cercetătorul să transmită încredere subiectului investigat şi să faciliteze comunicarea.

Susţinerea empatică presupune intervenţii verbale şi nonverbale care punctează

interviul, constituind un indiciu al prezenţei atente a intervievatorului şi având rolul unor

întăriri pozitive ale exprimării interlocutorului. Semnificaţia generală a tuturor acestor

intervenţii este: ”Încerc să înţeleg, fără a judeca”, ”Sunt aici şi vă ascult”. Intervenţiile

64

de susţinere empatică dovedesc că reuşita unei comunicări este în mare parte rezultatul

gesturilor, al posturilor şi al privirilor adoptate în timpul situaşiei de comunicare. În

contextul interviului aplicat în cercetarea socială, ascultarea activă presupune, aşadar,

adoptarea unei atitudini non-directive, empatice, disponibilitate şi acceptarea

necondiţionată a interlocutorului. Prin ascultarea activă, investigatorul se centrează pe

obţinerea de informaţii, fiind mai puţin preocupat să dea sfaturi sau soluţii.

Tăcerile joacă un rol fundamental în cadrul interviului, al comunicării

interpersonale în general. Mai ales în interviul nondirectiv – ca de altfel în orice situaţie

de ascultare aprofundată – este obligatoriu ca intervievatorul să fie capabil să accepte şi

să-şi asume tăcerea interlocutorului. Trebuie să facem deosebirea între două tipuri de

tăceri: tăcerile goale şi tăcerile pline. Tăcerea goală reprezintă încetarea exprimării

interlocutorului şi deopotrivă încetarea reflecţiei acestuia, fiind prin urmare o tăcere în

adevăratul sens al cuvântului. Intervenţiile intervievatorului au loc (şi trebuie să aibă loc)

în timpul acestor tăceri. Tăcerea plină este o tăcere falsă şi corespunde cu încetarea

exprimării şi continuarea reflecţiei interioare. Liniştile pline sunt un instrument esenţial în

reuşita interviului, fiind utile în aprofundare şi implicare. Acestea nu trebuie întrerupte.

Orice intervenţie a intervievatorului într-o tăcere plină echivalează cu tăierea vorbei, care

semnifică fie o agresiune, fie lipsa de înţelegere. În ambele cazuri, consecinţa este

deteriorarea climatului comunicării (Abric, 2002: 62). Factorii care influenţează negativ

derularea unei ascultări eficiente sunt: diferenţele socio-culturale; preocuparea de sine;

graba; prejudecăţile; identificarea cu problema intervievatului (a clientului).

În concluzie, tehnicile de ascultare activă includ:

- atenţie faţă de limbajul non-verbal (propriu şi al interlocutorului);

- utilizarea corectă a parafrazei (reformulării);

- exprimarea empatiei;

- respectarea regulilor de formulare/ordonare a întrebărilor;

- acceptarea pauzelor, a momentelor de tăcere.

65

Pentru a favoriza producerea unui discurs coerent şi fără prea multe digresiuni din

partea interlocutorului, realizatorul de interviu dispune de trei tehnici de intervenţie în

procesul de comunicare:

a) consemnul

b) contrazicerea

c) relansarea: parafraza; completarea; interpretarea; interogaţia.

Consemnul sau întrebarea externă este un mod direct de intervenţie care defineşte

un câmp tematic nou. Orice interviu debutează printr-un consemn iniţial prin care se

furnizează intervievatului contextul tematic şi logic al interviului. Există şi consemne

secvenţiale “formulate ca solicitări de răspuns discursiv cu privire fie la reprezentările

subiectului intervievat, fie la experienţele sale. În primul caz, consemnul induce un

discurs de opinie: «Aş vrea să-mi vorbiţi despre…, despre ce reprezintă acest lucru pentru

dumneavoastră». În cel de-al doilea caz, consemnul induce un discurs narativ: «Aş vrea

să-mi vorbiţi despre…, despre cum se petrec lucrurile»” (Singly, Blanchet, Gotman,

Kaufmann, 1998: 167).

Contrazicerea este un mod de intervenţie care îl constrânge pe cel intervievat să-

şi argumenteze discursul. Folosirea contraargumentării de către investigator nu înseamnă

expunerea propriei sale păreri, ci determinarea interlocutorului să privească problema şi

din alte perspective.

Relansarea este un tip de intervenţie ce survine frecvent pe parcursul interviului,

având rolul de a-l determina pe interlocutor să expliciteze mai bine ideea şi să dezvolte

fragmentul de discurs pus sub semnul întrebării. Relansările au ca suport spusele

anterioare ale celui intervievat. Ele nu comandă discursul, aşa cum fac întrebările directe

(consemnul), nici nu contrazic argumentele enunţate (contrazicerea), ci se intercalează pe

traseul discursului în scopul clarificării lui.

Utilizarea relansărilor pe parcursul interviului are multiple avantaje: permite

intervievatului să audă ceea ce s-a spus; să reflecteze asupra afirmaţiilor şi să le evalueze;

să dezvolte mai bine ideile; să corecteze înţelegerile greşite; să aibă încredere în

investigator etc. Relansările exprimă în acelaşi timp o confirmare a ascultării şi o cerere

de explicitare. Folosirea abuzivă a relansărilor poate să influenţeze negativ comunicarea

producând fragmentarea ei, distorsionarea mesajului şi chiar iritarea interlocutorului.

66

Există mai multe tipuri de relansări dintre care amintim:

1. parafraza (reiterarea)

2. completarea

3. interpretarea

4. interogaţia (Singly, Blanchet, Gotman, Kaufmann, 1998: 168).

1. Parafraza constă în faptul că locutorul preia, repetându-l, un punct de vedere

enunţat de interlocutor. Prin intermediul reiterărilor, intervievatorul nu pare să spună ceva

care să nu fi fost deja spus ci, mai degrabă, el subliniază, sintetizează, reformulează, cere

o precizare, lăsând interlocutorului partea esenţială a construcţiei discursive.

2. Făcând o completare (în forma sintezei parţiale, reformulării concluzive şi

generalizatoare, anticipării ipotetice, deducţiei nesigure şi hazardate – “a face pe prostul”)

investigatorul nu-şi expune punctul de vedere personal, ci dovedeşte faptul că ascultă şi

înţelege cele spuse de interlocutor.

3. Interpretarea este o intervenţie focalizată pe sensul spuselor celui intervievat şi

constă într-o reformulare a sentimentelor/reprezentărilor acestuia, punând astfel în

valoare atitudinea comprehensivă a intervievatorului.

4. Interogaţia se referă la tipurile de întrebări utilizate în cadrul interviului.

Această intervenţie formează conţinutul propriu-zis al interviului. În general, interviul

începe cu întrebări deschise pe tema avută în vedere, pentru ca, pe măsură ce discuţia

avansează, să se ajungă la întrebări din ce în e mai precise şi închise. Aşadar, întrebările

pot fi deschise sau închise. Ele sunt utilizate combinat în interviu, întrebările deschise

fiind, de regulă, urmate de întrebări închise pentru a putea verifica dacă respondentul dă

răspunsuri pertinente. Utilizarea cu preponderenţă a unui anumit tip de întrebări este

determinată de scopul şi strategia investigaţiei: dacă avem în vedere compararea

răspunsurilor date de mai mulţi intervievaţi, pentru a realiza generalizări (analize

cantitative), vom utiliza cu precădere întrebări închise; dacă ne fixăm ca obiectiv analiza

în profunzime a unor fenomene psiho-sociale, atunci vom utiliza mai ales întrebări

deschise (specifice analizei calitative).

În realizarea interviului, se recomandă evitarea utilizării unor întrebări închise,

încă de la început, întrucât acestea pot bloca exprimarea liberă şi spontană a

67

interlocutorului. De aceea este corect să începem cu întrebări care vizează obţinerea unor

informaţii generale despre intervievat (data naşterii, studii, ocupaţie etc.)

Pe parcursul interviului pot să apară momente de tăcere. În special în interviul

non-directiv, tăcerea are o semnificaţie deosebită, întrucât interlocutorul poate să ne

transmită multe informaţii în această manieră non-verbală.

Pentru formularea adecvată a întrebărilor utilizate pe parcursul unui interviu se

impune respectarea următoarelor principii:

- evitarea concurenţei întrebărilor: cercetătorul trebuie să alterneze tipurile de

întrebări pentru a evita monotonia interviului (de exemplu, va trece de la o întrebare

factuală la o întrebare de opinie ş.a.m.d.);

- repetiţia – trebuie pusă aceeaşi întrebare de mai multe ori, dacă se constată că

interlocutorul nu a înţeles-o. În al doilea rând, trebuie pusă aceeaşi întrebare din

puncte de vedere diferite pentru a epuiza subiectul întrebării;

- respectarea contextului cultural al interlocutorului: întrebările trebuie puse din

punctul de vedere al personei intervievate şi al culturii căreia îi aparţine. Pentru

aceasta, este necesară familiarizarea cercetătorului cu limbajul specific

intervievatului, cu valorile şi modelele de acţiune pe care le utilizează;

- evitarea lui “de ce?”. Pe cât este posibil, trebuie să evităm intervenţia cu această

întrebare pentru că ea nu aduce un plus de informaţii, ci îl pune pe interlocutor în

situaţia de a se justifica, fapt ce îl determină să adopte o atitudine verbală mai

reţinută;

- evitarea cuvintelor cu dublu sens (sau cu sensuri multiple), care îl derutează pe

interlocutor;

- formularea de întrebări scurte şi clare. Este recomandabil să nu utilizăm întrebări

prea lungi sau ramificate, întrucât intervievatul poate pierde mesajul lor şi se vede

nevoit să dea răspunsuri evazive;

- neutralitatea întrebărilor. Prin formularea lor, acestea nu trebuie să conţină variante

de răspuns, pentru că interlocutorul va fi tentat să le utilizeze.

68

III. Analiza discursurilor. Redactarea raportului de interviu

Specialiştii în domeniul ştiinţelor sociale utilizează cu predilecţie tehnica analizei

de conţinut, aplicată cu succes în analiza interviurilor, biografiilor sociale şi a

documentelor personale (jurnale, corespondenţă) oferind informaţii importante despre

caracteristicile psihologice şi sociale ale autorilor comunicării. “Analiza de conţinut

reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi

non-verbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinutului

manifest şi/sau latent, pentru a trage concluzii privind individul şi societatea sau

comunicarea însăşi, ca proces de interacţiune socială” (Septimiu Chelcea, 2001: 519).

Utilizarea tehnicii analizei de conţinut presupune, în principal, determinarea

unităţilor de analiză (unităţile de înregistrare) şi construcţia schemei categoriilor de

analiză.

Unitatea de înregistrare indică segmentul de comunicare ales pentru a fi analizat.

Aceasta poate avea dimensiuni diferite: cuvântul, fraza, paragraful, tema, discursul,

articolul etc. Unităţile de înregistrare urmează a fi clasificate în categorii relevante pentru

clarificarea ipotezelor investigaţiei, construindu-se astfel schema de categorii. Acestea

pot fi originale sau standard (scheme de categorii verificate în cercetările anteriare). În

calitate de categorii pot fi invocate: activităţi umane, procese şi fenomene psihice şi

sociale, norme şi valori sociale etc. (Septimiu Chelcea, 2001: 527).

Analiza de conţinut nu este o lectură neutră ci este condiţionată de obiectivele

cercetării şi perspectivele teoretice alese. Fiecare lectură (analiză) extrage din acelaşi text

un sens diferit, în funcţie de ipotezele avansate.

După gradul de formalizare şi în funcţie de categoria analitică utilizată, distingem

mai multe tipuri de analiză de conţinut aplicată datelor culese prin interviu:

d) Analiza per interviu, având ca unitate de analiză fragmentul de discurs

semnificant;

e) Analiza tematică constă în decuparea transversală a întregului corpus al

interviului, având ca unitate de decupaj tema. Ca şi ghidul de interviu, grila de

analiză (schema categoriilor de analiză) trebuie să fie ierarhizată în teme

principale şi secundare astfel încât să descompună la maximum informaţia şi

să separe elementele factuale de elementele de semnificaţie. Grila de analiză

69

este un instrument explicativ ce vizează producerea de rezultate (François De

Singly…, 1998: 182).

f) Analize formalizate ce utilizează proceduri standardizate şi sistematizate

aplicate pe unităţi elementare de discurs (propoziţii, cuvinte). Aceste tipuri de

analiză sunt preponderent cantitative.

Interviul oferă analizei de conţinut un material informativ foarte bogat a cărui

prelucrare presupune parcurgerea mai multor etape:

- transcrierea cât mai fidelă a informaţiilor înregistrate în timpul întrevederilor;

- lectura repetată a informaţiilor transcrise;

- analiza de conţinut propriu-zisă ce constă în precizarea structurii tematice a

textului şi reorganizarea lui în funcţie de aceasta;

- interpretarea rezultatelor analizei.

Raportul de interviu. După fiecare interviu este necesară redactarea unui raport

prin intermediul căruia se evidenţiază: conţinutul informaţional dobândit, calitatea

informaţiei, modul de realizare a interviului. Există două tipuri de rapoarte:

a. un raport redactat în faţa intervievatului, în timpul discuţiei (în care

cercetătorul notează răspunsurile date de interlocutor); acesta seamănă cu un

chestionar şi cuprinde un scurt rezumat al comunicării verbale;

b. un raport de evaluare, pe care intervievatul nu trebuie să-l vadă, acesta

cuprinde elemente privind condiţiile concrete de interviu (condiţii obiective:

durata, locul, numărul discuţiilor purtate, dacă au existat sau nu factori

perturbatori, dacă au existat sau nu martori etc.; condiţii subiective: gradul de

cooperare al interlocutorului, nivelul său de informare şi de cunoaştere,

coerenţa răspunsurilor, facilitatea exprimării, tonul, mimica, gestica etc.).

Întrebări de verificare:

- Care sunt notele definitorii ale interviului ca tehnică de cercetare în ştiinţele sociale?

- Descrieţi o tipologie a interviului.

- Cum se construieşte grila de interviu semistructurat?

- În ce constă pregătirea interviului?

- Care este specificul şi importanţa “ascultării active”?

- Descrieţi tehnicile de comunicare folosite în cadrul interviului.

- Care sunt tehnicile de analiză a datelor culese prin intermediul interviului?

70

4. Studiul de caz – strategie de cercetare (adaptare dupa Robert K. Yin);

1. Designul studiilor de caz

2. Metode şi tehnici de culegere a datelor: observaţia; interviul; analiza documentelor

3. Metode de analiză a datelor

Ce este studiul de caz?

- este o strategie de cercetare/investigare socială (o metodă atotcuprinzătoare) ce

presupune un design de cercetare, colectarea datelor, analiza şi interpretarea

acestora;

- este o investigaţie empirică prin care se investighează un fenomen contemporan

în contextul său de viată reală, iar graniţele între fenomen şi context nu sunt foarte

bine delimitate (adaptare dupa Robert K. Yin, pp. 26-31);

- se bazează pe surse multiple de dovezi accesate prin mai multe metode şi tehnici

de investigare: observaţia, interviul, documentarea;

- beneficiază de elaborarea anterioară a unor ipoteze teoretice, în scopul de a dirija

colectarea şi analiza datelor;

- poate utiliza, deopotrivă, dovezi calitative şi cantitative, insă nu produce date

cantitative (generalizări statistice);

- studiul de caz constituie strategia preferată atunci când se pun întrebări de tipul

„cum” şi „de ce” în legătură cu o serie de evenimente sau fenomene sociale

contemporane, pe care cercetătorul le poate controla în mică masură sau deloc. Se

poate spune că cele mai multe studii de caz sunt studii explicative sau cauzale.

Există şi alte tipuri de studii de caz (în funcţie de scopul cercetării): studii

explorative şi descriptive.

Compararea studiilor de caz cu alte strategii de cercetare în ştiinţele sociale

(vezi tabelul 1.1/22): experiment, sondaj, analiză de arhivă, istorie, studiu de caz. Ce

anume ne determină să optăm pentru o strategie sau alta de cercetare? Opţiunea noastră

trebuie sa aibă în atenţie mai multe aspecte ale investigării ce urmează să o întreprindem:

a) tipul întrebării de studiu la care vrem să răspundem; b) controlul pe care cercetătorul

71

îl are asupra evenimentelor comportamentale; c) vizarea fenomenelor contemporane,

spre deosebire de cele istorice (p. 21).

Designul studiilor de caz

Un design de cercetare este planul logic al cercetării prin care datele care trebuie

colectate şi rezultatele ce vor fi obţinute sunt legate de întrebările iniţiale ale studiului.

Designul cercetării trebuie conceput ca o schemă a investigaţiei care indică cel puţin

patru aspecte: ce întrebări trebuie studiate, ce date empirice sunt relevante, care trebuie

colectate şi cum vor fi analizate rezultatele (p. 39).

Componentele designului studiilor de caz:

- întrebările de studiu;

- ipotezele (daca există);

- unitatea sau unităţile de analiză;

- logica prin care se leagă datele de ipoteze (cadrul teoretic);

- criteriile de interpretare a descoperirilor (p.40).

Întrebările de studiu. Strategia studiului de caz este cea mai adecvată pentru

întrebări de genul „cum” şi „de ce”, astfel încât important este să clarificăm natura

întrebărilor studiului nostru (tema 1: parteneriatele interorganizaţionale; exemplu: cum şi

de ce colaborează organizaţiile între ele pentru a oferi servicii mixte? Tema 2:

delincvenţa juvenilă; exemplu: care sunt manifestările comportamentului delincvent al

minorilor; de ce un minor adoptă comportamentul delincvent?).

Ipotezele studiului. Exemplul 1: organizaţiile aleg colaborarea pentru că aceasta

oferă beneficii reciproce; exemplul 2: influenţele din copilărie/presiunea grupului şi

comportamentul delincvent. Ipoteza indică direcţia de studiu şi selectarea dovezilor

relevante. În studiile exploratorii, în locul ipotezelor trebuie specificate scopul şi criteriile

de evaluare a succesului investigării.

Unitatea de analiză. „Cazul” poate fi un individ, un eveniment sau o entitate

oarecare (un pacient, un delincvent, un lider; un program, o decizie, o instituţie, un

eveniment politic/social, economia unei ţări, o politică sectorială etc.). Selectarea unităţii

72

de analiză adecvate va avea loc după specificarea întrebărilor primare de cercetare. Daca

acestea nu favorizează detaşarea unei unităţi faţă de altele, este posibil ca întrebările să

fie prea vagi sau prea numeroase şi se impune reformularea lor. Însă, chiar în momentul

în care am reuşit să stabilim unitatea de analiză, aceasta nu trebuie considerată definitivă,

în sensul că permite (ca de altfel şi alte aspecte ale designului) reconfigurări ca urmare a

descoperirilor făcute în timpul colectării datelor şi în virtutea flexibilităţii designului de

cercetare (p. 42). Importantă este precizarea pe care trebuie să o facem în legatură cu

opţiunea pentru cazuri individuale – cazuri multiple, precum şi opţiunea pentru o unitate

de analiză sau mai multe unităţi, respectiv distincţia între unităţile de analiză principale,

cele înglobate şi contextul studiului. Pentru a ilustra ultima distinctie avem urmatoarele

exemple: Exemplul 1: tema – competiţia economică internaţională; caz 1: compania

coreeană Samsung; unitatea de analiză principală: politicile de bază care fac firma

competitivă; unitatea de analiză înglobată: creearea cuptorului cu microunde ca produs

ilustrativ; contextul: dezvoltarea economică a Coreei. Exemplul 2: caz 2: firma Apple în

Singapore; unitatea de analiză principală: politicile duse de Singapore pentru a face ţara

competitivă; unitatea de analiză înglobată: înfiinţarea unei fabrici de calculatoare a firmei

Apple în Singapore.

Studii de caz individuale (un singur caz) vs. studii de caz multiple (o serie de

cazuri):

1) studiu de caz individual holistic (un singur caz privit ca întreg); exemplu:

caz 1: ONG X din Iaşi; u.a.: organizaţia ca întreg;

2) studiu de caz individual înglobat (un singur caz şi unităţi multiple de analiză);

exemplu: caz 1: ONG X; u.a.: organizaţia ca întreg; unitatea înglobată: departamentul

resurse umane ş.a.; acest tip de studiu de caz solicită precauţii în privinţa raportului

parte-întreg/unitate de analiză principală şi unităţi înglobate;

3) studiu de caz multiplu de tip holistic (mai multe cazuri privite ca întreg);

exemplu: patru ONG din Iasi; u.a.: funcţionarea organizaţiilor ca întreg (studiu

comparativ);

4) studiu de caz multiplu de tip înglobat (mai multe cazuri şi mai multe unităţi de

analiză); exemplu: patru ONG din Iasi; u.a.: funcţionarea organizaţiilor ca întreg;

unitatea înglobată: departamentul resurse umane, serviciile oferite clienţilor ş.a.

73

Opţiunea pentru un caz individual este motivată atunci cand:

- cazul respectiv este cazul crucial pentru testarea unei teorii bine formulate.

Exemplu: pentru testarea teoriei inovaţiei (ipoteza: inovaţiile eşuează datorită

„rezistenţei la schimbare”) s-a ales drept caz o singura şcoala care avea o istorie

bogată în privinţa inovaţiilor;

- este un caz extrem sau unic (de exemplu, o revoluţie; o catastrofa naturală etc.);

- este cazul reprezentativ sau tipic prin care putem investiga circumstanţele unei

situaţii comune în viaţa de zi cu zi (o şcoala tipică, un cartier tipic, un proiect

tipic, o instituţie tipică etc.);

- este cazul revelator. Această situaţie apare atunci cand un cercetător are

posibilitatea de a observa şi analiza un fenomen care anterior a fost inaccesibil

cercetării ştiinţifice (exp.: comunităţile de imigranţi dintr-o ţară);

- este cazul longitudinal: studierea cazului în două sau mai multe momente diferite

de-a lungul timpului pentru a surprinde schimbările petrecute în intervalul

respectiv (de exemplu, monitorizarea derulării unui program de intervenţie).

Cazuri multiple (studii comparative): exp. studiu despre inovaţii în şcoli.

Opţiunea pentru cazuri multiple presupune ca fiecare caz în parte să fie ales cu grijă,

astfel încât să satisfacă posibilitatea replicării adică (a) să prezică rezultate similare

(replicare literală) sau (b) să prezică rezultate diferite (replicare teoretică). Dacă toate

cazurile oferă rezultatele aşteptate, atunci acestea vor constitui un important sprijin pentru

seria iniţială de ipoteze. Dacă se contrazic, ipotezele iniţiale trebuie revăzute şi testate din

nou cu ajutorul unui alt set de cazuri. O condiţie importantă în toate aceste cazuri de

replicare este dezvoltarea unui cadru teoretic cuprinzător prin care se vor face

generalizări asupra altor cazuri. Realizarea unui studiu pe cazuri multiple solicită resurse

substanţiale şi mai mult timp, insă dovezile cazurilor multiple sunt apreciate ca fiind mai

convingătoare, iar studiul ca întregeste privit ca unul mai riguros (p.66).

74

Logica prin care se leagă datele de ipoteze (rolul teoriei în crearea designului)

Această etapă constă în elaborarea unei teorii legate de tema studiului. Culegerea

datelor de teren relevante depinde de înţelegerea obiectului studiat (importanţa teoriei).

Designul complet al studiului ia forma unei teorii pe marginea obiectului de studiu. Nu

trebuie să ne gandim la aceasta în sensul formal de teorie vastă în domeniul ştiinţelor

sociale. Cadrul teoretic al designului este ca un gen de „poveste (ipotetică) ce explică

acţiunile, evenimentele, structurile, ideile” (în acest scop folosim documentarea

teoretică). Exemplu: un studiu despre implementarea unui nou sistem de management al

informaţiei (SMI) poate porni de la următorul cadru teoretic: pentru ca implementarea

unui nou SMI să fie eficientă este nevoie de o restructurare organizaţională. Eşecul poate

avea loc din cauza împotrivirii manifestate de indivizi în faţa schimbării, iar înlocuirea lor

este singura condiţie pentru o implementare eficientă. Pentru construirea cadrului teoretic

al acestui studiu putem folosi/prelucra o serie de teorii specifice existente în literatura de

specialitate precum: teorii despre indivizi; teorii despre grupuri; teorii organizaţionale;

teorii societale; teorii despre schimbare/dezvoltare.

Rolul cadrului teoretic nu este doar acela de a facilita etapa colectării datelor, ci şi

punctul de plecare pentru generalizarea rezultatelor studiului (generalizare analitică).

Criterii pentru evaluarea calităţii designurilor de cercetare (patru tipuri de teste logice):

- validitatea de construct: operaţionalizarea corectă a conceptelor şi cadrelor teoretice cu

care se operează pentru identificarea adecvată a realităţilor ce urmează a fi

investigate/masurate (exemplu: modernizarea suburbiilor; creşterea criminalităţii într-o

zonă/regiune);

- validitatea internă (se referă doar la studiile cauzale): stabilirea corectă a relaţiilor

cauzale;

- validitatea externă: stabilirea domeniului în care descoperirile unui studiu de caz pot fi

generalizate;

- fidelitate: posibilitatea repetării operaţiilor unui studiu şi obţinerea aceloraşi rezultate.

75

*

Studiul de caz, aşa cum este folosit în mod uzual în ştiinţele sociale, este o

versiune a abordării istorice aplicate lumii contemporane (domeniu numit istoria

imediată) (Plano, Riggs & Robin, Dicţionar de analiză politică, 1993). Este definit

adesea ca o anchetă empirică asupra unui fenomen contemporan în contextul vieţii sale,

în care limitele dintre fenomen şi context nu sunt cu totul evidente şi în care se utilizează

surse multiple de informare. Metoda studiului de caz constă în a analiza o situaţie reală,

luată în contextul său, pentru a vedea cum se manifestă şi cum evoluează fenomenele

care-l interesează pe cercetător. Unul dintre avantajele studiului de caz este că furnizează

o situaţie în care putem observa jocul unui mare număr de factori care interacţionează,

permiţând astfel să fie recunoscute complexitatea şi bogăţia situaţiilor sociale. Cazul

însuşi trebuie tratat ca un sistem integrat (Mucchielli, 2002).

Studiul de caz procură informaţii noi despre un subiect care ar putea îmbogăţi sau

nuanţa o teorie. Problema reprezentativităţii îşi pierde atunci din sens în favoarea

problemei calităţii cazului însuşi. În cercetarea calitativă, studiul de caz are două funcţii

importante: a) este util în cadrul unei abordări inductive în care, plecând de la una sau

mai multe situaţii studiate, încercăm să construim o teorie; b) în cadrul unei abordări

deductive, studiul de caz este utilizat pentru a verifica o teorie, deja elaborată, sau pentru

a o îmbogăţi (Mucchielli, 2002).

76

Măsurarea în ştiinţele sociale

Metodologii cantitative. Ancheta prin chestionar

Măsurarea (în ştiinţele sociale) desemnează determinările cantitative ale

fenomenelor sociale şi cuprinde totalitatea operaţiilor prin care se realizează o atribuire

de valori în acord cu proprietăţile obiectului studiat, pentru a surprinde manifestările

fenomenelor şi a stabili anumite ordini de mărime: frecvenţe, grade, intensităţi,

probabilităţi etc. (cf. Dicţionar de sociologie, 1993, coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu).

Măsurarea socială poate viza diferite probleme de interes public, cum ar fi: votul,

recensământul, competiţia, ierarhia socială, delincvenţa, sărăcia, activismul politic etc.

Măsurarea socială este diferită de măsurarea în fizică pentru că trebuie să aibă în vedere

specificitatea fenomenelor sociale şi găsirea metodelor adecvate de măsurare a lor.

Măsurarea se caracterizează prin: a) atribuirea unei valori numerice care redă intensitatea

cu care se manifestă o caracteristică/însuşire a unei entităţi empirice; b) pentru a realiza

măsurarea, este nevoie de un instrument de măsură, construit astfel încât caracteristica

“obiectului” să poată fi evaluată pe o scală, ale cărei elemente esenţiale sunt punctul zero

şi unitatea de măsură; c) vizează întotdeauna o caracteristică a “obiectului” vizat şi nu

“obiectul” în sine (astfel, măsurăm lungimea unui traseu, masa unui corp etc.); d) nu se

reduce la calcule statistice ulterioare culegerii datelor, ci este mai întâi o operaţie

empirică realizată într-un context teoretic şi metodologic specific.

În cadrul cunoaşterii ştiinţifice, măsurarea îndeplineşte mai multe funcţii: a)

stabileşte legătura dintre teorie şi cercetarea concretă; b) realizează descrierea

sistematică şi riguroasă a proprietăţilor cantitative ale domeniului cercetat; c) permite

condensarea informaţiei prin utilizarea expresiilor matematice; d) facilitează compararea

rezultatelor, generalizarea şi teoretizarea; e) are un rol important în formularea legilor şi

efectuarea predicţiilor (I. Mărginean, 2000).

Elementele componente ale măsurării sociale sunt: obiectul de măsurat,

etalonul de măsură, regulile de atribuire a valorilor fenomenelor/proceselor sociale (în

acord cu proprietăţile lor), nivelurile de măsurare.

77

Obiectul de măsurat se referă la acele fapte, fenomene şi procese sociale (acţiuni,

comportamente, relaţii individuale şi de grup, opinii, atitudini etc.) de natură macro- sau

microsocială. Efectuarea măsurătorilor într-o situaţie sau alta reclamă definirea riguroasă

a obiectului cercetat, strategia de măsurare urmând să fie adaptată specificului obiectului

respectiv. Există mai multe tipuri de măsurare socială, în funcţie de conţinutul măsurat, şi

anume: măsurarea caracteristicilor cantitative ale fenomenelor sociale şi operaţii de

evaluare. Primul tip are în vedere evidenţierea nemijlocită a conţinutului fenomenelor şi

proceselor sociale; al doilea tip realizează o anumită determinare valorică, atribuind o

semnificaţie obiectului cercetat. De exemplu, pentru determinarea coeziunii grupului de

muncă se cercetează amploarea şi intensitatea relaţiilor sociale, psihosociale şi de muncă

din cadrul grupului, iar prin evaluare se determină dacă avem de-a face cu un grup cu o

coeziune înaltă sau nu.

Etalonul de măsurare se referă la o serie de criterii, indicatori, standarde având

semnificaţia de “unitate” de măsurare (numerică sau nenumerică/simbolică). În domeniul

social, cel mai adesea etaloanele sunt nişte elaborate conceptuale care urmează să fie

confruntate cu realitatea empirică, unde introduc o anumită semnificaţie.

Regulile de atribuire a valorilor (simbolice sau numerice) conduc la constituirea

unor niveluri de măsură sau tipuri de scală: nominal (categorial), ordinal - ambele

alcătuiesc măsurarea nenumerică - , scale de interval (distanţă), scale de raport

(proporţii) – ultimele două descriu măsurarea numerică. Termenul de scală este folosit

pentru a desemna atât un instrument specific de măsurare utilizat în procesele de scalare,

cât şi rezultatul măsurării – nivelul de măsurare.

Nivelurile de măsurare:

Nivelul nominal sau categorial se compune dintr-un set de categorii (tipologii)

prin care a fost operaţionalizat domeniul cercetat. Acest nivel de măsurare se află la

confluenţa determinărilor calitative şi a celor cantitative (de exemplu,

clasificările/tipologiile). Scala nominală este cel mai simplu instrument cu ajutorul căruia

reducem, sintetizăm infinita varietate a situaţiilor empirice, prin includerea lor în tipuri,

categorii, clase definite prin elemente comune sau apropiate. Valorile atribuite

categoriilor identificate sunt nume (simboluri) şi nu au semnificaţia de număr. De

exemplu, în elaborarea tipologiei categoriilor socio-ocupaţionale se atribuie valoarea 1 –

78

ţăranilor, 2 – muncitorilor, 3 – intelectualilor etc. Calculele care se fac în acest caz sunt:

determinarea frecvenţelor absolute şi relative, evidenţierea modului distribuţiei, calculul

coeficienţilor de contingenţă (de asociere). Aşadar, aplicarea unei scale nominale nu este

altceva decât realizarea unui sistem de clasificare astfel încât fiecare entitate empirică

este inclusă în una, şi numai în una, din clasele stabilite. În ancheta prin chestionar se

folosesc frecvent întrebări sub forma unor scale nominale. Un exemplu în acest sens îl

constituie clasele caracteristicii “stare civilă”; acestea sunt în număr de patru şi nu

implică nici o ordine ierarhică: “căsătorit”, “necăsătorit”, “văduv”, “divorţat”.

Nivelul ordinal (ierarhic) corespunde situaţiilor în care proprietăţile studiate se

pot ierarhiza în funcţie de intensitatea lor. Valorile atribuite sunt numerale şi reflectă

relaţia de ordine “mai mare” sau “mai mic”, “mai bun” sau “mai puţin bun” etc. Nivelul

ordinal indică rangul diferitelor poziţii, fără a preciza cu cât este mai mare sau mai mică

una în raport cu alta. Scalele ordinale sunt scale cu un număr relativ mic de trepte între

care există o relaţie de ordine/ierarhie a stărilor (“foarte mulţumit”, “mulţumit” etc.)

Nivelul de interval (cardinal) corespunde situaţiilor de cercetare în care obiectul

măsurat poate fi descris cantitativ (cuantificat) prin utilizarea valorilor numerice.

Existând o unitate de măsură reală, se obţine un şir de valori egal distanţate pe o scală de

intensităţi. Un exemplu clasic pentru acest nivel de măsură îl constituie scalele

temperaturilor (unde există distanţe egale între gradele termometrului, punctul 0 fiind

stabilit convenţional). În cercetarea socială, scalele grafice (intensităţi de tipul: foarte

bine, bine, satisfăcător, rău, foarte rău etc.) sunt considerate ca reprezentând un nivel de

interval. În aceeaşi categorie este inclusă scala Thurstone sau “scala intervalelor aparent

egale”. Scala de intervale se deosebeşte de scala de proporţii prin faptul că originea ei

(punctul zero al scalei) se alege convenţional, în timp ce pentru scala de proporţii

originea scalei reproduce existenţa unui zero natural, adică a stării de nonexistenţă a

caracteristicii.

Nivelul de proporţii (de raport) reprezintă nivelul de măsurare în care atribuirea

numerelor se efectuează luându-se în considerare zero natural ca punct de pornire. Se

includ în această categorie operaţiile de numărare a indivizilor, grupurilor, faptelor şi

proceselor sociale, precum şi modelul probabilist.

79

Între aceste niveluri de măsurare există o puternică intercondiţionare, aspect ce

poate fi relevat şi prin următorul exemplu, Determinarea cantitativă a vârstei:

- nominal – clasificarea populaţiei după categoriile: copilărie, adolescenţă, maturitate,

bătrâneţe. Fiecărei categorii I se asociază o valoare. Atribuirea valorilor se realizează

prin comparaţie, fără a avea o unitate de măsură;

- ordinal – ordonarea populaţiei pe baza categoriilor anterioare, dar fără a cunoaşte

valoarea reală a vârstei. Şirul de valori trebuie să reflecte ierarhia categoriilor;

- interval – ordonarea populaţiei după vârstă. Aici anul este unitatea de măsură, dar

persoanei cu vârsta cea mai mică I se acordă valoarea 1 şi aşa mai departe, până la n –

persoana cu vârsta cea mai mare din cadrul colectivităţii respective;

- proporţii – aceeaşi ordonare ca la nivelul de interval în care se ia în calcul punctul

natural de pornire, respectiv 0 ani. Valorile atribuite sunt în funcţie de vârsta reală

(Mărginean, 2000:198).

80

5. ANCHETA PRIN CHESTIONAR

5. 1. Specificul metodei anchetei prin chestionar

5. 2. Etapele anchetei (pregătirea teoretico-metodologică; aplicarea chestionarului;

prelucrarea/interpretarea datelor)

5. 3. Erori şi surse de erori în anchete şi sondaje

5. 1. Specificul metodei anchetei prin chestionar

Ancheta este o metodă, în acelaşi timp, descriptivă şi explicativă de culegere a

datelor, în sensul că o anchetă sociologică nu caută să producă cifre care să vorbească de

la sine (cifre descriptive), ci urmăreşte cu prioritate să explice o activitate sau o opinie,

identificând factorii care o influenţează. Chestionarul este cea mai frecventă utilizată

tehnică de anchetă deoarece prezintă o serie de avantaje, dintre care cel mai important

este timpul scurt de culegere a datelor. Ancheta prin chestionar este o metodă adecvată

pentru explicarea comportamentelor şi practicilor sociale.

Chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică şi, respectiv, un instrument de

investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice,

ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau

prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează

a fi înregistrate în scris (Chelcea, 20001: 177).

Ancheta prin chestionar are o serie de caracteristici definitorii, care vizează

aspectul formal (de realizare a cercetării), conţinutul problemelor studiate şi natura

populaţiei investigate (Rotariu şi Iluţ, 1997: 49-51).

- tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter standardizat, în sensul că

numărul, ordinea şi formularea întrebărilor precum şi eşantioanele reprezentative sunt

stabilite foarte clar de la început şi nu sunt permise decât arareori abateri de la schema

de realizare a anchetei;

- ancheta uzează, prin definiţie, de chestionar, ca instrument de cercetare, chiar şi în

cazul celor mai simple forme de realizare a ei;

- prin modul de alegere a persoanelor investigate, ancheta urmăreşte să satisfacă

cerinţa de reprezentativitate (în sens statistic) a eşantionului în raport cu populaţia

81

din care face parte acesta, motiv pentru care ancheta se realizează, de regulă, pe

eşantioane mari (de ordinul sutelor sau miilor de persoane) pentru a crea condiţii de

manifestare legităţilor statistice;

- ancheta se centrează pe colectarea unor informaţii relativ simple, fiind o metodă de

tip extensiv (spre deosebire de metodele de tip intensiv sau de profunzime: studiul de

caz; unele tipuri de interviu);

- prelucrarea datelor unei anchete se realizează folosindu-se procedurile statistice

standard, care se bazează pe calculul frecvenţelor cu care apar diferitele variante de

răspuns ale fiecărei întrebări;

- ancheta face parte din categoria metodelor cantitative de cercetare, atât în ceea ce

priveşte construcţia instrumentului de investigare, cât şi prin analiza şi interpretarea

datelor obţinute.

Sondajul de opinie este forma cea mai “populară” de anchetă, axată pe o

problematică de interes general şi ale cărei rezultate sunt aduse la cunoştinţa publicului

sub o formă accesibilă, utilizându-se, de regulă, reprezentări grafice ale frecvenţelor

exprimate procentual. Câteva note caracteristice deosebesc totuşi un sondaj de opinie de

o anchetă sociologică: a) sondajele de opinie sunt centrate pe aspectul opinional al

realităţii sociale (evidenţiază ceea ce “cred”, “gândesc”, “simt”, “apreciază”,

“intenţionează să facă” oamenii); b) sondajele de opinie au în vedere probleme ce suscită

un larg interes de public; c) au un pronunţat caracter descriptiv, neavând intenţii

explicative, iar descrierea fenomenelor este realizată doar în linii foarte generale, fără

detalieri şi nuanţări; d) sondajele de opinie sunt anchete care se realizează într-un timp

foarte scurt, cu chestionare simple şi clar structurate şi pe eşantioane care să asigure o

reprezentativitate rezonabilă pentru evaluările cu caracter general urmărite; e) sondajele

de opinie se realizează, de regulă, la comanda unui beneficiar ale cărui interese sunt

altele decât cele ştiinţifice; f) rezultatele sondajelor sunt prezentate beneficiarului sau

publicului larg într-o formă simplă, fără a se recurge la mijloace sofisticate de prelucrare

şi interpretare a informaţiei; g) sondajele de opinie sunt, într-o societate democratică, nu

doar o componentă a cunoaşterii ştiinţifice a socialului, ci parte inseparabilă a dinamicii

societăţii civile.

82

Sondajul de opinie a apărut şi s-a dezvoltat în legătură cu fenomenul electoral,

însă domeniul lui de aplicare s-a extins permanent. Se poate sonda opinia publică cu

privire la: problemele mediului, calitatea programelor TV, sărăcie, comportamentul

economic sau cultural, problema minorităţilor etc. Metoda a fost creată de George

Gallup, în 1928, pentru a determina interesul cititorilor faţă de articolele unui ziar.

Începând cu 1934, metoda fost aplicată în campaniile electorale americane, înregistrând

performanţe deosebite.

Tipuri de chestionare

Chestionarele pot fi clasificate după mai multe criterii: conţinutul informaţiei

(calitatea şi cantitatea acesteia), forma întrebărilor şi modul de aplicare a chestionarului.

A. După conţinutul (calitatea) informaţiilor vizate se disting două tipuri de chestionare:

- chestionare de date factuale referitoare la fapte obiective care pot fi observate direct

şi verificate şi de alte persoane (cercetători). Chestionarele de date factuale vizând

vârsta, sexul, locul de naştere, starea civilă, profesia, studiile, naţionalitatea, religia

etc. sunt folosite atât în administraţie (formulare tip), cât şi în cercetarea ştiinţifică.

Anchetele demografice utilizează astfel de chestionare. În investigarea fenomenelor

sociale, se întâlnesc puţine cazuri de lansare a chestionarelor exclusiv factuale. De

cele mai multe ori, chestionarele de cercetare conţin, deopotrivă, întrebări de opinie

şi de date factuale. Din această ultimă categorie fac parte întrebările de cunoştinţe şi

întrebările de identificare (sau de clasificare).

- chestionare de opinie au ca scop culegerea datelor calitative (de natură subiectivă)

vizând atitudinile, motivaţia, interesele persoanelor investigate sau reflectarea în

conştiinţa oamenilor a unor fenomene sociale. Cu ajutorul acestor tipuri de

chestionare se studiază configuraţia opiniei publice (opinia publică = “complexul

preferinţelor exprimate de un număr semnificativ de persoane referitoare la o

problemă de importanţă generală” Chelcea, 2001), intensitatea opiniilor şi relaţia

dintre opinie şi comportamentul efectiv. Informaţia obţinută cu ajutorul întrebărilor

de opinie este foarte incertă. De aceea, este nevoie de construirea unui sistem de

întrebări pentru a verifica valoarea informaţiilor făcute, intensitatea, consistenţa şi

centralitatea opiniei.

83

B. În funcţie de cantitatea informaţiei, există două tipuri de chestionare:

- chestionare speciale, cu o singură temă. Se utilizează mai mult în studierea pieţei,

a audienţei/lectura unei emisiuni/publicaţii sau în studierea comportamentului

electoral, situaţii în care importantă este viteza obţinerii şi prelucrării informaţiei.

- chestionare omnibus, cu mai multe teme. Sunt cel mai des întâlnite, pentru că reuşesc

să “acopere” complexitatea fenomenelor sociale şi să obţină mai multe informaţii cu

aceleaşi costuri.

C. După forma întrebărilor, se pot distige:

- chestionare cu întrebări închise (sau precodificate) nu permit decât alegerea

răspunsurilor dinainte fixate în chestionare, gradul de libertate al respondentului fiind

redus. Întrebările închise pot oferi spre alegere răspunsuri dihotomice (întrebări

alternative), o scală de răspunsuri sau cu răspunsuri trihotomice, cu răspunsuri în

evantai (întrebări selective sau precodificate multiplu), check-list etc. Întrebările

închise prezintă numeroase avantaje: facilitează analiza statistică a răspunsurilor;

permit aplicarea unor chestionare cu mai mulţi itemi; sporesc anonimatul şi

securitatea respondentului; înlesnesc “angajarea” în răspunsul la chestionar a

persoanelor anchetate. Dezavantaje: sugestibilitatea răspunsului; “atracţia

răspunsurilor pozitive”.

- chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate) lasă persoanelor anchetate

libertatea unei exprimări individualizaze a răspunsurilor. Întrebările închise sunt

adecvate studierii fenomenelor simple, iar întrebările deschise se folosesc îndeosebi

în studierea fenomenelor complexe şi problemelor delicate. Principalul dezavantaj al

întrebărilor deschise este faptul că produc cele mai multe nonrăspunsuri.

Aşadar, într-un chestionar se pot folosi mai multe tipuri de înrebări (după forma

şi conţinutul lor): închise, deschise, semi-deschise/închise, întrebări grafice, scalate,

întrebări de control (de verificare), întrebări filtru (separă categoriile de respondenţi),

întrebări factuale (de cunoştinţe; de identificare), întrebări de opinie etc.

D. În funcţie de modul de aplicare, se disting:

- chestionare autoadministrate (poştale; în ziare şi reviste; autoadministrate colective

sau tip extemporal);

- chestionare administrate prin operatorii de anchetă (vezi ancheta orală).

84

Clasificarea pe care am descris-o nu trebuie înţeleasă ca o compartimentare rigidă.

În practică întâlnim ponderi mai mult sau mai puţin accentuate ale diferitalor

caracteristici enumerate.

5. 2. Etapele anchetei prin chestionar

5. 2.1. Pregătirea anchetei

Ancheta prin chestionar nu este o activitate strict empirică, ci presupune o

laborioasă pregătire teoretică şi metodologică constând în operaţii de tipul: delimitarea

obiectului anchetei (de exemplu, “ancheta asupra timpului liber”; “expunerea studenţilor

la mesajele politice din mass media”); operaţionalizarea conceptelor (definirea

conceptelor; precizarea dimensiunilor şi a indicatorilor empirici)*; documentarea

(teoretică şi “pe teren”/pre-ancheta prin interviuri; documentare asupra temei şi asupra

populaţiei investigate); stabilirea ipotezelor; alegerea tehnicilor de anchetă*; construirea

chestionarului*; stabilirea eşantionului*; probleme de organizare a cercetării (pentru

detalii privind pregătirea anchetei vezi capitolul din curs: “etapele cercetării ştiinţifice”).

*operaţionalizarea conceptelor presupune “traducerea” acestora în elemente

direct observabile şi măsurabile (indicatori), realizându-se astfel legătura între nivelul

teoretic/abstract al cercetării şi realitatea “răspunsurilor” subiecţilor investigaţi prin

intermediul întrebărilor. De exemplu:

- Nivel teoretic Noţiuni Prudenţa (comportamentul prudent)

- Nivel intermediar Indicatori - conducerea automobilului

- nivelul economiilor

- tipul de plasament

- felul de a vorbi

- judecăţi asupra lumii

- Nivelul realităţii Întrebări/Răspunsuri

Tehnica chestionarului nu începe cu formularea întrebărilor. Tema anchetei

(obiectul investigaţiei), clar definită teoretic, trebuie mai întâi tradusă într-o definiţie

operaţională, urmând apoi stabilirea setului de indicatori. Aceşti indicatori sunt formulaţi

ca întrebări în chestionar. Desigur, nu toate întrebările reprezintă indicatori (întrebările

85

introductive, cele de trecere nu au această semnificaţie). De asemenea, unele teme de

cercetare nu impun operaţionalizarea conceptelor şi nici nu ridică probleme de formulare

a întrebărilor.

*alegerea tehnicilor de anchetă

Transmiterea informaţiei de la persoanele chestionate spre cercetător se poate

realiza prin două modalităţi diferite: comunicare orală şi prin scris. În primul caz este

vorba despre ancheta orală sau directă (în sensul că mesajul este transmis direct

receptorului); cel de al doilea caz vizează ancheta în scris sau indirectă sau ancheta prin

autocompletarea (autoadministrarea) chestionarului.

Ancheta orală presupune ca subiecţilor să le fie citite, pe rând, întrebările din

chestionar, la care aceştia dau răspunsuri orale ce sunt notate/înregistrate de operatorii de

anchetă. În ancheta în scris, comunicarea este indirectă, în sensul că subiectul citeşte el

însuşi întrebările din chestionar şi răspunde fără a se angaja un proces direct de

comunicare cu persoana care îi înmânează instrumentul de cercetare. Alegerea tehnicii

adecvate de chestionare se face în funcţie de tema şi scopul cercetării, de populaţia vizată,

de mijloacele existente etc. Tehnica de anchetă marchează întregul design al anchetei.

*construcţia chestionarului presupune rezolvarea a două tipuri de probleme: de

conţinut şi de formă. Prima categorie de probleme se referă la traducerea conţinutului

cercetării în întrebări-indicatori şi alegerea tipurilor de întrebări ce urmează a fi incluse

în chestionar. A doua categorie de probleme se referă la ordinea întrebărilor şi la

aranjarea chestionarului în pagină, la stabilirea modului de înregistrare a răspunsurilor

etc.

După funcţia îndeplinită, în structura unui chestionar pot intra mai multe tipuri

de întrebări: 1) introductive, de contact sau de “spart gheaţa”; 2) întrebări de trecere sau

tampon; 3) întrebări filtru; 4) întrebări bifurcate; 5) întrebări “de ce”; 6) întrebări de

control; 7) întrebări de identificare (Chelcea, 2001). Există şi alte tipologii, în funcţie de

alte criterii (după formă, deosebim întrebări deschise/închise etc., vezi paginile

anterioare).

86

Întrebările introductive au rolul de a da subiectului investigat sentimentul de

încredere în anchetator şi în el însuşi. Prima întrebare nu se va referi la date personale,

nici la probleme complexe. Unii cercetători susţin că prima întrebare este bine să fie

închisă (cu răspuns dihotomic), care să permită subiecţilor să răspundă fără prea mari

eforturi.

Întrebările de trecere marchează trecerea la o nouă temă, respectiv la un nou set

de întrebări. Întrebările de trecere pot fi vizualizate printr-o punere în pagină adecvată

(elememente grafice/titluri).

Întrebările filtru au rolul de “a opri trecerea” unor categorii de subiecţi la

întrebările succesive, reprezentând în acelaşi timp un control al calităţii răspunsurilor (de

exemplu: “Aveţi televiziune prin cablu?” 1) Da; 2) Nu. Subiecţii care au răspuns

afirmativ vor răspunde şi la întrebările succesive, ceilalţi vor “sări” peste acestea).

Întrebările bifurcate separă sensurile “pro” şi “contra” din răspunsurile

subiecţilor, dar, spre deosebire de întrebările filtru, nu opresc subiectul de a urma

succesiunea întrebărilor şi nici nu califică răspunsurile date.

Întrebările “de ce?” solicită explicaţii/argumente în raport cu opiniile exprimate.

Deşi sunt utilizate adesea în chestionare, acest tip de întrebări sunt imprecise, provoacă

răspunsuri hazlii şi, ca atare, valoarea lor informativă este relativ scăzută.

Întrebările de control nu aduc informaţii noi, ci verifică fidelitatea, consistenţa

opiniei exprimate.

Întrebările de identificare (de clasificare; întrebări privind: sexul, vârsta, profesia

etc.) servesc la analiza răspunsurilor din chestionar. Cei mai mulţi cercetători pledează

pentru aşezarea acestui tip de întrebări la sfârşitul chestionarului, răspunsurile

nemaiputând fi modificate de reacţia de securitate a celui anchetat.

Întrebările dintr-un chestionar se raportează unele la celelalte şi se influenţează

reciproc în funcţie de succesiunea lor, de poziţia lor. De aceea, trebuie să ţinem cont de

tehnicile de structurare a chestionarelor şi de regulile de construire a întrebărilor.

Dintre tehnicile de structurare a chestionarelor amintim: tehnica pâlniei

(funnelling) şi tehnica pâlniei răsturnate (reversed funnelling). Prima tehnică presupune

trecerea de la întrebări generale la întrebări particulare, de la întrebări libere la întrebări

închise. Cea de a doua tehnică urmăreşte drumul invers, de la particular către general. Se

87

recomandă această tehnică la chestionarea persoanelor cu un nivel de şcolarizare scăzut,

caz în care este mai adecvat să formulăm întrebări concrete/particulare urmate de cele

generale.

În tehnica chestionarului cele mai frecvente greşeli sunt cele de formulare a

întrebărilor. De asemenea, s-a dovedit experimental că modificările, aparent minore, în

formularea întrebărilor influenţează puternic răspunsurile (formulări diferite ale

întrebărilor provoacă răspunsuri diferite). Pentru evitarea acestor neajunsuri, se impune

respectarea unor reguli de construire a întrebărilor:

- la începutul chestionarului se face o prezentare a temei de cercetare şi se solicită

sprijinul respondentului (în chestionarele cu autoadministrare);

- începutul chestionarului trebuie să cuprindă întrebări de pregătire/de contact, fără

referire directă cu tema, pentru a câştiga încrederea respondenţilor;

- întrebările mai dificile şi mai “sensibile” trebuie aşezate în partea a doua a

chestionarului;

- pentru protejarea stimei de sine şi a opiniilor personale se recomandă folosirea

întrebărilor indirecte (interogarea în legătură cu alţii, nu cu propria persoană);

- întrebările închise să alterneze cu celelalte tipuri, iar cele dificile cu cele simple;

- conţinutul chestionarului trebuie conceput astfel încât administrarea lui să nu

depăşească 40-45’ (pentru a nu obosi şi plictisi respondentul);

- se pot introduce în chestionar mai multe întrebări pentru aceeaşi problemă, precum şi

întrebări de control;

- întrebările de identificare se plasează la sfârşitul chestionarului;

- formularea întrebărilor trebuie să fie clară, simplă, scurtă şi corectă gramatical;

- formularea întrebărilor în raport cu gradul de cultură a populaţiei investigate;

- întrebările nu trebuie să fie prea abstracte; nu trebuie să fie plicticoase sau obositoare;

- trebuie evitată, în formularea întrebărilor, teama de schimbare, reacţia de prestigiu;

- chestionarul trebuie să conţină întrebări care să verifice dacă respondenţii cunosc

problemele puse în discuţie şi apoi să se solicite opinia lor asupra acelor probleme;

- întrebările nu trebuie să fie duble; nu trebuie să sugereze răspunsul; nu trebuie să se

“contamineze” (efectul “halo”);

88

- în formularea întrebărilor se vor evita negaţiile (de genul “Nu consideraţi că…?”) şi

dublele negaţii (“Nu consideraţi că nu s-a făcut….?”);

- evitarea cuvintelor cu dublu sens, a celor cu sens ambiguu (mult, puţin, actual, a

putea, acum, unde.., când.., cum.. etc.) şi a celor cu o puternică rezonanţă afectivă

(dictator, extremist, naţionalist, Ceauşescu, Vadim Tudor etc.);

- utilizarea întrebărilor specifice (concrete şi precise).

Designul chestionarului (punerea în pagină a întrebărilor) este un aspect

important al cercetării şi trebuie să răspundă unor exigenţe estetice, dar şi funcţionale. În

acest sens, trebuie respectate câteva aspecte: tehnoredactare corectă; hârtie de calitate; la

întrebările deschise, se recomandă utilizarea liniilor pline, nu a punctelor pentru a ghida

scrierea; ordonarea întrebărilor trebuie să permită o rapidă identificare a temelor din

chestionar (introducerea unor elemente de semnalizare în acest sens); facilitarea

codificării şi înregistrării răspunsurilor; folosirea elementelor grafice etc.

*eşantionarea este un set de operaţii prin intermediul cărora, dintr-o populaţie de

referinţă (ansamblul populaţiei la care se referă şi pe care o afectează cercetarea)

extragem un segment mai redus numeric (eşantion), care va fi supus nemijlocit

investigaţiei. Alegerea trebuie făcută astfel încât, prin intermediul acestui studiu redus, să

se obţină concluzii cu valabilitate generală, adică dând seama de caracteristicile întregului

univers de indivizi constituienţi ai populaţiei.

Eşantionul trebuie să posede o calitate esenţială, numită reprezentativitate, care

constă în capacitatea lui de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile

populaţiei din care s-a extras. Gradul de reprezentativitate depinde de: caracteristicile

populaţiei care urmează a fi studiate, mărimea eşantionului şi procedura de eşantionare

folosită. În privinţa primului aspect, eşantionul va fi mai reprezentativ pentru acele

caracteristici ce evidenţiază o mai mare omogenitate în cadrul populaţiei de referinţă (de

exemplu, estimarea vârstei medii este mai mare dacă populaţia de referinţă sunt studenţii

din România, grup relativ omogen ca vârstă) şi, invers, va fi mai puţin reprezentativ

pentru cele ce determină o eterogenitate ridicată. În ceea ce priveşte mărimea

eşantionului, sporul de reprezentativitate nu este direct proporţional cu creşterea

volumului eşantionului sau, altfel spus, dependenţa dintre reprezentativitate şi numărul de

89

indivizi din eşantion nu este lineară. Privitor la tehnicile de eşantionare, calculul

reprezentativităţii unui eşantion este posibil numai pentru anumite procedee de alegere a

eşantionului, cele aleatoare sau probabilistice. Şi în acest caz, există diferenţe mari în

ceea ce priveşte asigurarea reprezentativităţii, tehnicile de eşantionare probabilistice

neavând toate aceeaşi valoare de cunoaştere.

Există două mari tehnici de eşantionare: probabilistă (aleatoare) şi

neprobabilistă (nealeatoare). Cel mai utilizat este procedeul probabilist, în cadrul căruia

fiecare element din populaţia de referinţă are aceeaşi şansă (probabilitate) de a figura în

eşantion. Variantele eşantionării probabiliste sunt:

Eşantionarea probabilistă este de trei tipuri: simplu-aleatorie/randomizată (sau

prin tragere la sorţi); eşantionarea stratificată (populaţia este împărţită în “straturi” şi

pentru fiecare strat se realizează o eşantionare simplu randomizată); eşantionarea

multistadială (cluster; presupune o selecţie indirectă prin selecţia grupurilor cărora le

aparţin subiecţii).

a) eşantionarea simplă aleatoare se poate realiza în cazul unor populaţii puţin

numeroase şi relativ omogene. Este o tehnică de eşantionare utilizată în cadrul celorlalte

tipuri. Se pot folosi două procedee: procedeul urnei şi procedeul tabelului cu numere

aleatoare. În primul caz, se procedează astfel: 1) indivizii din populaţia de referinţă sunt

numerotaţi, iar numerele sunt introduse în urnă; 2) se extrag mereu numere din urnă, până

la satisfacerea taliei eşantionului.

În cel de-al doilea caz, se procedează astfel: se acordă numere tuturor unităţilor

din populaţia de referinţă, evitându-se atribuirea aceluiaşi număr de două ori. De

exemplu, dacă avem o populaţie de 1000 de indivizi, fiecare va primi un număr în

intervalul de la 1 la 1000. Stabilim talia eşantionului ca fiind de 278 de indivizi (conform

unui calcul statistic). Pentru a selecta unităţile eşantionului utilizăm un tabel cu numere

aleatoare (realizat cu ajutorul unei maşini de amestecat numere). Numerele sunt aşezate

în mod aleatoriu pe 10 coloane şi 100 de rânduri. Extragerea numerelor se face astfel: 1)

stabilim în mod arbitrar coloana şi rândul din tabelul cu numere aleatoare de la care

începem citirea; 2) numărul stabilit aleatoriu va fi primul număr care desemnează o

unitate a eşantionului; în continuare se extrag toate numerele formate din patru cifre şi

mai mici de 1000, până la completarea celor 278 de unităţi din eşantion.

90

Un tip distinct de eşantionare probabilistă, apropiată în unele privinţe de

eşantionarea simplă aleatorie, este eşantionarea mecanică (procedura “pasului”): se

stabileşte dimensiunea eşantionului, în funcţie de mărimea populaţiei de referinţă şi în

funcţie de procentajul admisibil de eroare. Se listează în prealabil populaţia după o

caracteristică oarecare (ordine alfabetică, numărul locuinţei etc.). Pe baza cunoaşterii

dimensiunii n a eşantionului şi a dimensiunii N a populaţiei de referinţă, se calculează

pasul de eşantionare. Acesta indică distanţa cantitativă dintre două elemente succesive

selecţionate de pe lista populaţiei. Prin calcul fracţiei de eşantionare sau a pasului de

numărare, se obţine împărţirea populaţiei în grupe de volume egale. De exemplu: la o

populaţie de 1000 de indivizi din populaţia de referinţă, eşantionul reprezentativ cu un

nivel de precizie de +- 5%, va trebui să conţină 278 de indivizi. Fracţia de eşantionare

(pasul de numărare) va fi N/n=1000/278=3,59. Acest pas trebuie să fie un număr întreg,

aşa încât vom alege pasul 3 (p=3). Pentru construirea eşantionului aleatoriu, se selectează

o unitate pornind de la care se aplică pasul, astfel încât unitatea aleasă să fie cuprinsă

între 1 şi p (de exemplu, K=2). La unitatea aleasă se adaugă succesiv pasul p şi vom

obţine eşantionul format din unităţile: 2, 5, 8, 11…331. Deci eşantionul este format din k,

k+p, k+2p, k+3p,….k+np.

b) eşantionarea stratificată procedează astfel: se realizează o diviziune a

populaţiei de referinţă în straturi (subpopulaţii) în funcţie de numărul valorilor

variabilelor (de exemplu, pentru variabila sex vom avea două straturi, pentru vârstă se pot

delimita 5 sau 10 straturi etc.). Pasul următor constă în aplicarea procedurilor de

eşantionare simplă pentru fiecare strat în parte.

c) eşantionarea multistadială construieşte un eşantion alcătuit nu din elemente

individuale, ci din clusteri, grupări de elemente, conform cadrului de eşantionare

corespunzător. De exemplu, o schemă multistadială de eşantionare, utilizată în România

în studiile de opinie publică şi de marketing, constă în considerarea drept criterii de

stratificare provinciile istorice, mediul rezidenţial şi mărimea localităţilor urbane. În

primul stadiu se selectează localităţile, în al doilea stadiu sunt selectate secţiile de votare

din localităţile reţinute anterior, iar în al treilea stadiu sunt selectaţi subiecţii de pe listele

electorale (pentru detalii vezi T. Rotariu, P. Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul de

opinie, 1997).

91

Eşantionarea neprobabilistă. În acest tip de selecţie nu există o cale de estimare

a probabilităţii pe care o are un element de a fi inclus în eşantion. Selecţia persoanelor

urmează o procedură întâmplătoare sau jurizată. Selecţia întâmplătoare se realizează

atunci când participanţii la cercetare răspund criteriilor de disponibilitate şi voluntariat.

Selecţia jurizată presupune prezenţa unui grup de experţi (juriu) care selectează

elementele eşantionului. Astfel, persoanele selectate întrunesc o serie de calităţi care le

fac apte de a face parte din eşantion.

Cea mai cunoscută schemă de eşantionare neprobabilistă este eşantionarea pe

cote, care se aseamănă, formal, cu eşantionarea prin stratificare, în sensul că se folosesc şi

aici, în linii mari, aceeaşi factori de stratificare. Mai concret spus, populaţia totală (de

referinţă) este stratificată pe categorii de: vârstă, sex, categorie socio-profesională, stare

civilă, mediu de provenienţă etc. Cunoscând structura populaţiei de referinţă şi numărul

unităţilor din eşantion, în structura eşantionului vor trebui să fie reprezentate

proporţional toate categoriile populaţiei de referinţă. De exemplu, populaţia de referinţă

este totalitatea angajaţilor dintr-o firmă (1000 indivizi, din care 30% femei, 70% bărbaţi,

21% cu studii superioare, 79% cu studii medii etc.), eşantionul este de 278 indivizi care

trebuie să reproducă structura populaţiei de referinţă, respectiv “distribuţia” variabilelor.

5. 2. 2. Aplicarea chestionarului (etapa culegerii datelor)

Demersul practic al cercetării se poate derula în funcţie de tehnica de anchetă

pentru care optează cercetătorul. Acesta are la dispoziţie mai multe tehnici de anchetă:

a) ancheta orală sau directă este tehnica de anchetă cea mai des folosită în

anchetele cu mare audienţă la public (anchetele electorale, sondaje pe probleme sociale

de interes general). Chestionarele sunt administrate de operatorii de anchetă. Avantajele

şi dezavantajele anchetei directe provin din situaţia de interacţiune dintre persoana care

chestionează şi cea chestionată. Tehnica anchetei orale are două forme de realizare:

ancheta faţă în faţă şi ancheta prin telefon. Prima formă se realizează fie la domiciliu, fie

la locul de muncă sau şcoli/facultăţi, pe stradă sau la ieşirea de la manifestările colective

(spectacole etc.).

Ancheta la domiciliul persoanei investigate este preferată, faţă de celelalte

tehnici, din motive ce ţin de procedura de eşantionare (care porneşte, pentru a ajunge la

92

subiecţii anchetaţi, de la locuinţa acestora) şi în situaţia în care chestionarul de aplicat

este relativ lung. Avantajele acestei tehnici sunt: calitatea rezultatelor este mai bună;

ancheta este dublată de observaţia directă (se poate observa limbajul nonverbal şi

aspectele legate de condiţiile de viaţă/de locuire); ancheta directă, faţă în faţă, este cel

mai puţin afectată de fenomenul de nonrăspuns; succesul acestui tip de anchetă este

explicat pe baza a trei factori principali: reflexul de politeţe, dorinţa de influenţare şi

nevoia de a vorbi. Dezavantajele acestei tehnici se datorează: interacţiunii dintre operator

şi anchetat, fenomen care uneori poate conduce la deformarea răspunsurilor; reticenţa

subiecţilor de a primi operatorul în propria locuinţă.

Ancheta prin telefon a cunoscut un moment de glorie în anii ‘30-’40 în S.U.A. şi

păstrează o serie de avantaje referitoare la: rapiditate; aria de acţiune; costul; fiabilitatea;

realizarea studiului pilot în condiţii reale; preluarea operativă a informaţiei din chestionar.

b) ancheta indirectă (în scris) sau prin autoadministrarea chestionarului se

poate realiza în mai multe variante: aplicare individuală; aplicarea simultană de

chestionare unui număr mai mare de indivizi adunaţi într-o sală (autoadministrare

colectivă sau “tehnica extemporalului”); prin poştă; prin ziare şi reviste. Avantaje: cost

redus; se înlătură influenţa perturbatoare a operatorului; se reduc greşelile de înregistrare

şi interpretare datorate operatorilor; se asigură anonimatul; oferă mai mult timp de gîndire

pentru formularea răspunsurilor; asigură o dispersie mai mare a subiecţilor aleşi,

respectiv o mai bună reprezentativitate a eşantioanelor. Dezavantaje: nu oferă

certitudinea că persoana aleasă de cercetător este cea care răspunde la chestionar (în cazul

anchetei prin poştă); apare mai pregnant riscul contaminării răspunsurilor; generează o

proporţie mai mare de nonrăspunsuri; se pierde o mare cantitate de informaţie datorită

faptului că oamenii au abilităţi mai scăzute de a răspunde în scris decât sub formă orală;

există şi teama de răspunsuri în scris; poate produce erori datorate neînţelegerii unor

întrebări; nu există posibilitatea eliminării ambiguităţilor şi impreciziei unor răspunsuri.

5. 2. 3. Prelucrarea şi interpretarea datelor

Odată recuperate chestionarele de la operatori, se trece la pregătirea acestora

pentru prelucrarea statistică a datelor. O asemenea operaţie presupune: verificarea

93

chestionarelor (a completitudinii, exactităţii şi uniformităţii), postcodificarea (dacă este

cazul) şi introducerea informaţiei în calculator.

Ancheta prin chestionar se finalizează cu redactarea raportului de cercetare.

Forma acestuia va fi diferită dacă se adresează beneficiarului care a finanţat cercetarea

sau dacă urmează a fi publicat ca şi articol sau carte. În ambele variante, raportul de

cercetare trebuie să satisfacă o serie de exigenţe dintre care menţionăm: a) definirea clară

a problemei studiate; semnificaţia socială a problemei cercetate; tratarea problemei în

literatura de specialitate; ipotezele folosite şi măsura în care testarea lor a fost posibilă; b)

descrierea tehnicilor de cercetare şi de eşantionare; informaţii tehnico-statistice necesare

înţelegerii semnificaţiei indicatorilor; c) prezentarea concluziilor astfel încât un cititor cu

formaţie medie să fie capabil să le înţeleagă; d) interpretarea rezultatelor; e) anexe (anexă

metodologică; anexă cu studii pe probleme parţiale; anexă cu tabele; anexă cu grafice şi

hărţi).

5. 3. Erori şi surse de erori în anchete şi sondaje

Tipuri de erori (surse de distorsiune sau “bias”):

- erori legate de construcţia chestionarului;

- erori de eşantionare;

- erori datorate operatorilor;

- erori datorate respondenţilor.

Erorile legate de construcţia chestionarului sunt: a) erori datorate formulării

întrebărilor; b) erori generate de numărul şi ordinea întrebărilor; c) erori generate de

forma de răspuns a întrebărilor; d) erori produse de construcţia grafică a chestionarului.

Erori de eşantionare sunt admise între anumite limite cuantificabile (marje de

eroare).

Erorile datorate operatorilor pot fi puse pe seama următorilor factori: a) trăsături

de personalitate (nivel de cunoştinţe; temperament; trăsături morale; aspect fizic;

caracteristicile vocii etc.); b) corelaţia dintre tema anchetei şi atitudinea/opinia

operatorului; c) anticipaţiile operatorului (anticipaţii de atitudine: atunci când, pornind de

la completarea unui chestionar, operatorul evaluează, după răspunsul la primele întrebări,

structura atitudinală a subiectului, referitor la tema cercetată. Erorile apar în situaţia în

94

care subiectul dă răspunsuri vagi sau evită să răspundă, iar operatorul încearcă să dea o

formă de răspuns pe care o consideră adecvată categoriei respective; anticipaţii de rol:

derivă din imaginea pe care operatorul şi-o face asupra subiectului, plecând de la unele

date factuale, obţinute prin întrebări sau prin observaţie directă; anticipaţiile de

probabilitate constau în supoziţii ale operatorilor referitoare la distribuţia pe care este de

aşteptat să o aibă răspunsurile la anumite întrebări; operatorul poate considera că dacă

primii 10 oameni au răspuns în acelaşi fel la o întrebare şi ceilalţi o vor face, de aceea

renunţă să mai adreseze întrebarea).

Erorile datorate respondenţilor sunt legate de: “sensibilitatea” la natura temelor

(teme cu încărcătură afectogenă precum: onestitatea, plata impozitelor, consumul de

alcool, violenţa în familie); dezirabilitatea socială (“efect de faţadă”/”efect de prestigiu”);

limitele memoriei umane; procesarea şi interpretarea informaţiei (efectul falsului consens,

efectul încadrării etc.).

Întrebări de verificare/teme: - Care sunt criteriile de clasificare a chestionarelor?- În ce constă pregătirea anchetei prin chestionar?- Care sunt tipurile de întrebări ce pot fi utilizate într-un chestionar? Care sunt

avantajele/dezavantajele fiecărui tip?- Cum poate fi evitat efectul halo în structurarea chestionarelor?- Identificaţi greşeli de formulare a întrebărilor şi propuneţi reformularea lor corectă.- Care sunt tehnicile de aplicare a chestionarului?

95