Envisaging the Future: American Science Fiction and the Postmodernist Borderlines –

Întruchipând Viitorul: Science Fiction-ul American şi Graniţele Postmoderniste

Doctorand: Bogdan Andrei Coman

Literatura science fiction îşi are începuturile în secolul 19, cu autori ca Mary Shelley şi

H.G. Wells în Marea Britanie, sau Jules Verne în Franţa. De la începuturile ei, în ciuda succesului

pe care l-a avut faţă de cititori, acest nou tip de literatură nu s-a bucurat de o recepţie critică

favorabilă, fiind deseori considerată o literatură adresată adolescenţilor sau încadrată in categoria

mai largă a literaturii fantastice. Această tendinţă a continuat şi când noul tip de literatură a trecut

Atlanticul şi a apărut şi în Statele Unite ale Americii la începuturile anilor 1920. Considerarea

literaturii s.f. ca fiind de o calitate inferioară este însă oarecum justificată in cazul apariţiei ei pe

scena literară americană. În timp ce în Europa literatura s.f. era scrisă de autori ce vor deveni

clasici, dacă nu din timpul vieţii lor, atunci la scurt timp după, şi apoi integrată în cadrul

literaturii de calitate, s.f.-ul american apare de la început în formă de povestiri scurte în reviste

foarte ieftine de calitate îndoielnică, fiind imediat categorizate ca făcând parte din categoria de

literatură “pulp”, o literatură recunoscută ca fiind uşor de produs şi ieftină de cumpărat, singurul

ei scop fiind de a produce profit revistelor care le publicau. Deşi în anii 30 apar primii autori

americani de s.f. renumiţi, precum E. E. Smith şi Frederik Pohl, ei continuă să publice iniţial în

reviste de gen, considerate “pulp”. Este chiar o tradiţie în s.f.-ul American ca autorii să înceapă

publicarea cu povestiri în aceste reviste, sau dacă au succes cu romane împărţite în mai multe

fragmente – o tradiţie franceză bine cunoscută şi folosită de autori precum Alexandre Dumas –

pentru ca apoi, când devin mai cunoscuţi, să publice separat acelaşi roman de debut care apăruse

pe parcursul mai multor numere în revistele s.f. Această tradiţie va continua până în anii 50 când

autorii de s.f. încep să publice separat de revistele de specialitate, însă in ciuda acestei schimbări,

s.f.-ul este în continuare considerat un gen de literatură popular, fără o mare valoare creativă, al

cărui singur scop este de divertisment.

Lucrarea de doctorat a lui Bogdan Coman, intitulată Envisaging the Future: American

Science Fiction and the Postmodernist Borderlines – Întruchipând Viitorul: Science Fiction-ul

American şi Graniţele Postmoderniste, se concentrează pe s.f.-ul american scris în perioada

anilor 60-70, când s.f.-ul american îşi depaşeşte condiţia de gen literar popular şi devine gen

literar “serios”, luat în seamă atât de către mediul academic şi de către criticii literari. Lucrarea îşi

propune să prezinte prin analiza unor texte de bază ale perioadei exact cum are loc această

tranziţie, această reconsiderare a unui întreg gen literar, şi se bazează pe teoria critică

postmodernistă şi pe plasarea acestor texte fundamentale in cadrul mai larg al literaturii

postmoderne pentru a dovedi că s.f.-ul este într-adevăr un gen literar care trebuie luat în

considerare şi ale cărui produse literare nu mai pot fi ignorate sau încadrate într-o singură

categorie.

Lucrarea începe cu o introducere ce prezintă o trecere în vedere a postmodernismului şi a

încadrării s.f.-ului în acest cadru al postmodernismului şi al teoriei critice pe care îl oferă.

Introducerea oferă de asemenea o definiţie a s.f-ului. şi un scurt istoric al genului, prezentând

impactul pe care l-au avut autorii precedenţi asupra celor discutaţi in lucrare, precum şi efectele

pe care le-a avut această reconsiderare a genului cauzată de autorii analizaţi în teză şi noul lor

mod de a scrie s.f. Lucrarea se concentreză pe patru dintre aceşti autori, fiecare cu capitolul şi

specificul lor. Primul capitol se intitulează De la s.f. la literatura canonică: Kurt Vonnegut /

Science fiction into mainstream literature: Kurt Vonnegut. Acest capitol se ocupă de Kurt

Vonnegut, primul scriitor de s.f. care face trecerea la literature canonică, într-o asemenea măsură

încât nu mai este considerat scriitor s.f. Capitolul analizează mai multe dintre operele autorului,

de la cele strict s.f., mai puţin cunoscute, la romanul său cel mai cunoscut şi cel care i-a adus

faimă şi apartenenţa la canon, Slaughterhouse-Five (Abatorul Cinci). Acest roman constituie

subiectul primului subcapitol, Slaughterhouse-Five and the art of metafiction (Abatorul Cinci şi

arta metaficţiunii), care analizează Slaughterhouse-Five ca un exemplu perfect de folosire al

metaficţiunii, un procedeu critic specific postmodernismului, un procedeu care nu fusese folosit

de către scriitorii s.f. până în perioada anilor 60. Analiza romanului se concentrează nu doar pe

folosirea metaficţiunii, ci şi pe personajul Billy Pilgrim, un anti-erou atipic pentru romanele s.f.,

mai ales când acest roman este şi unul anti-război. Romanul mai foloseşte de asemenea şi

estratereştrii de pe Trafalmadore ca un instrument literar pentru a comenta asupra naturii

timpului, literaturii, şi liberului arbitru. Următoarele două subcapitole se concentrează pe două

romane precedente ale lui Vonnegut, două romane care sunt mult mai clar s.f. şi care nu au

beneficiat de faima lui Slaughterhouse-Five. Primul din aceste două subcapitole, The Sirens of

Titan and the Illusion of Free Will (Sirenele de pe Titan şi Iluzia Liberului Arbitru) analizează cel

de-al doilea roman al lui Kurt Vonnegut, The Sirens of Titan şi privirea pe care o aruncă acest

roman asupra lipsei de sens a istoriei şi vieţii în general. Folosind o poveste foarte complicată,

romanul descrie cum toate personajele din carte sunt victime ale aceleaşi rase de extratereştri din

Slaughterhouse-Five, cei de pe Trafalmadore, care manipulează personajele umane şi toată istoria

şi evoluţia umanităţii pentru a ajuta un pilot de-al lor să trimită un mesaj unei alte rase

extraterestre. Romanul este foarte ironic şi pesimist, şi foloseşte acest scurt mesaj „Greetings”

(Salutări) pentru a arăta că liberul arbitru este o iluzie şi toată experienţa umană nu are nici o

importanţă. Universul în acest roman este unul care se bazează pe probabilităţi şi principiul

cauză-efect, nu unul în care deciziile personale au vreo importanţă. Următorul subcapitol, Cat’s

Cradle and the Illusion of Reality (Leagănul Pisicii şi Iluzia Realităţii), este o critică adusă în

mod egal ştiinţei si religiei. Romanul foloseşte opoziţia binară a unui om de ştiinţă fără scrupule

care inventeză un dispozitiv capabil să dstrugă lumea şi un fals profet care stabileşte o religie

bazată pe minciuni, care, la fel ca omul de ştiinţă, este capabil prin această falsă religie să

distrugă lumea. Romanul foloseşte critica asupra ştiinţei dusă la limita bunului simţ şi natura

religiei în general pentru a comenta asupra caracterului profund subiectiv şi deseori iluzoriu pe

care-l poate căpăta ceea ce noi percem ca fiind realitatea. Romanul se termină de altfel cu

distrugerea accidentală a lumii. Acest prim capitol încearcă să arate ce anume a dus la

reconsiderarea lui Kurt Vonnegut dintr-un autor s.f. necunoscut la clasic al literaturii americane,

şi concluzionează că cel mai mare aport l-au avut stilul de scris al autorului, precum şi folosirea

unor tehnici literare precum metaficţiune, umorul negru, ironia şi satira, care erau comune altor

genuri literare, şi pe care s.f. începea abia atunci să le folosească.

Al doilea capitol, The “New Wave” way of writing science fiction: Roger Zelazny / Modul

de a scrie science fiction in tradiţia „New Wave”: Roger Zelazny, analizează unul dintre primii

autori de s.f. care încep să scrie un nou tip de literatură sub umbrela oferită de s.f. ca gen literar.

Îmbinând s.f.-ul cu fantezia, şi inspirându-se din diverse mitologii Roger Zelazny este cunoscut

ca un scriitor de s.f. cu un stil foarte aparte, câteodată chiar liric, care însă reuşeşte să abordeze

teme şi idei foarte profunde dintr-o nouă perspectivă. Folosindu-se de personaje deseori

nemuritoare şi de elemente preluante din nenumărate şi diverse mitologii, Roger Zelazny este una

din noile voci ale perioadei şi unul dintre cei mai deosebiţi scriitori ai perioadei. Capitolul se

concentreză atât pe personajele unice ale lui Zelazny, căt şi asupra stilului său unic de scris, acre

îmbină s.f.-ul deseori cu religia. Autor în principal de scurte povestiri, Zelazny are câteva

caracteristici comune în opera sa, e care capitolul le scoate în evidenţă analizând romanele Lord

of Light (Lordul Luminii), This Immortal (Nemuritorul) printre altele, precum şi numeroase dintre

povestirile lui scurte. Folosind pentru majoritatea operelor sale personaje nemuritoare, inteligente

şi cu caracteristici supraumane, Zelazny îmbină mituri şi religii din toată lumea, cum ar fii

miturile scandinave, mitologia egipteană, budismul şi religia hindu pentru a comenta în opera sa

asupra ce inseamnă exact să fii uman, când devine un erou un monstru, şi cum majoritatea

monştrilor au figuri umane. Zelazny rămâne cunoscut şi ca unul dintre puţinii autori ai perioadei

care reuşeşte să integreze umorul în operele sale, în ciuda temelor serioase pe care acestea le

abordează de obicei.

Al treilea capitol, Science fiction-ul metaficţional şi autorul neapologetic / Metafictional

science fiction and the unapologetic author: Harlan Ellison se referă la unul dintre cei mai

controversaţi scriitori ai genului, un autor căruia nu i-a fost niciodată frică să-şi spună opiniile cu

voce tare atât în cadrul operei sale cât şi în afară. Harlan Ellison este considerat unul dintre cei

mai caustici şi în acelaşi timp unul dintre cei mai buni scriitori de povestiri scurte. De asemenea

el este şi editorul unei antologii de povestiri scurte numită Dangerous Visions (Viziuni

Periculoase) care este creditată ca primul produs al noului tip de s.f. scris în această perioadă şi

una din cele mai bune antologii nu doar de s.f. ci şi de povestiri scurte, un gen cu o tradiţie lungă

în literatura americană. Această antologie este considerată un punct de cotitură în istoria s.f.-ului.

Capitolul analizează mai multe povestiri ale lui Harlan Ellison, cu atenţie deosebită acordată

tendinţei autorului de a folosi metaficţiunea, la fel ca Vonnegut. Cei doi sunt printre puţinii autori

s.f. care folosesc acest instrument tipic postmodernist în operele lor. Harlan Ellison este de

asemenea considerat un autor căruia îi place să-şi chinuie personajele, multe din povestirile sale

putând fi considerate distopii. Capitolul analizează diverse scrieri ale autorului, cu atenţie

deosebită acordată la trei dintre aceste povestiri, I Have No Mouth, and I Must Scream (Nu Am

Gură şi Trebuie să Ţip), ‘Repent, Harlequin!’ Said the Ticktockman (‘Căieşte-te, Clovnule! Zise

Dl. Tic-tac) şi The Deathbird (Pasărea Morţii). Aceste trei povestiri sunt tipice lui Harlan Ellison

şi contin aproape toate temele lui principale. I Have No Mouth, and I Must Scream este

povestirea unei lumi apocaliptice unde un computer a căpătat inteligenţă şi pentru că nu poate

suporta să existe se răzbună pe cei cinci creatori ai săi torturându-i in continuu până când

naratorul povestirii se sacrifică omorându-i pe celalţi patru, pentru a îi scăpa de chinurile la care

sunt supuşi de către sistemul de inteligenţă artificială, rămânând la sfârşit singurul pe care

computerul îl mai poate tortura. ‘Repent, Harlequin!’ Said the Ticktockman este o povestire scrisă

itr-un stil mai puţin grav, chiar umoristic, însă la fel de serioasă. Este povestea unei societăţi în

care a fi punctual a devenit o obligaţie prin lege, iar încălcarea acestei legi este pedepsită imediat,

câteodată chiar cu moartea. Pesonajul principal se îmbracă ca un clovn, un arlechin, ca să fim mai

specifici, şi în buna tradiţie a lui Bahktin, încearcă să provoace cât mai mult haos posibil pentru a

strica sistemul şi ai face pe oameni să înteleagă că nu trebuie să fie sclavi ai timpului. Ultima

povestire, The Deathbird este parţial alegorie religioasă si parţial povestire autobiografică care

încearcă să-i înveţe pe cititori cum să facă faţă morţii şi sentimentului de pierdere pe care aceasta

îl provoacă. Aceste trei povestiri, precum şi toată opera lui Harlan Ellison pot părea dure şi

pesimiste, însă mesajul lor este că individul poate să se lupte cu majoritatea şi să învingă, că

cetăţeanul poate să lupte conta primăriei sau guvernului şi să învingă, că este mai bine să

acţionezi şi să greşesti decât să nu faci nimic, şi că cel mai important lucru pentru oricine la

sfârşitul vieţii este să poată spune că viaţa sa a contat pentru ceva.

Capitolul patru şi cel final al lucrării, Science fiction-ul feminist: Ursula K. Le Guin /

Feminist science fiction: Ursula K. Le Guin se concentrează asupra tradiţiei feministe în s.f., cu

referire specifică la Ursula Le Guin. Deşi Ursula Le Guin nu este prima scriitoare de s.f. care nu e

doar femeie ci şi scrie din punctul de vedere al feminismului în multe din operele sale, ea este

probabil cea mai reprezentativă figură feminină a genului, şi cea care a deschis calea pentru o

întreagă generaţie de scriitoare de s.f., care până în anii 60 când a început Le Guin să publice,

erau în minoritate. Faimoasă atât pentru scrierile ei s.f. cât şi numeroase alte genuri, printre care

şi fantezie, Ursula Le Guin mai este faimoasă şi pentru modul antropologic şi detaliat în care

prezintă societăţile pe care le descrie în operele sale, fie acestea societăţi umane ale viitorului sau

extraterestre. Le Guin se mai încadrează şi în larga tradiţie utopică la care a aderat şi H.G. Wells,

şi mulţi alţi autori de s.f. Capitolul se concentrează pe trei romane ale autoarei, The Dispossessed

(Deposedaţii), The Left Hand of Drakness (Mâna Stângă a Întunericului), şi Lathe of Heaven

peantru a arăta cum Ursula Le Guin îmbină antropologia, feminismul şi ideile de bază ale religiei

taoiste pentru a crea un nou tip de s.f., unul care nu se bazează atât de mult pe intrigă ci pe idei

ambiţioase, deseori filosofice, care sunt prezentate prin intermediul s.f.-ului deoarece acesta este

consiiderat mediul cel mai potrivit pentru astfel de idei.

Lucrarea se încheie cu o trecere în revistă a ideilor deja exprimate precedent,

concluzionând asupra calităţiilor şi dezavantajelor s.f.-ului ca gen literar.

Scopul acestei lucrări nu este doar a descrie schimbarea care a avut loc în perioada de

timp deja menţionată şi a arăta exact cum a avut loc, ci şi a arăta că nici un alt gen literar nu ar

pute aborda la fel de bine ideile pe care s.f.-ul le abordează de atunci încolo. Doar s.f.-ul poate să

abordeze pe deplin idea nemuririi şi tot ce implică aceasta în diverse instanţe, aşa cum face Roger

Zelazny, s.f.-ul poate crea cele mai complete distopii, cele care prezintă cele mai multe problem

etice şi politice, atât la nivel individual cât şi al întregii societăţi, aşa cum face Harlan Ellison,

s.f.-ul poate aborda problema “celuilalt” mai bine şi mai expresiv decât orice alt gen literar prin

intermediul extratereştrilor şi roboţilor de tot felul, aşa cum face Ursula Le Guin, şi tot s.f.-ul îşi

poate folosi viziunea futuristă şi deseori stranie pentru a produce o critică a societăţii reale din

prezent, aşa cum face Kurt Vonnegut. Analizând toţi aceşti scriitori la un loc, teza îşi propune să

dovedească faptul că s.f.-ul este într-adevăr un gen literar important care nu poate fi ignorant şi

care produce opera literare de calitate şi că a devenit un astfel de gen în perioada 60-70, datorită,

în mare parte, autorilor prezentaţi în lucrare.