MASS-MEDIA ȘI OPINIA PUBLICĂ

IMPACTUL PUBLICĂRII SONDAJELOR DE OPINIE

ÎN MASS-MEDIA ASUPRA OPINIEI PUBLICE

Conducător științific Doctorand

Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea Alexandru Zodieru

REZUMAT

Deși rezultatele sondajelor de opinie publică (mai ales sondajele pre-electorale) sunt cunoscute

de publicul larg, puțini dintre nespecialiștii din domeniul științelor socioumane au suficiente

cunoștințe despre teoria opiniei publice și despre metodologia sondajelor. Îndrăznesc să afirm că

și în rândul oamenilor politici și al ziariștilor cunoștințele de sociologia opiniei publice sunt

insuficiente. Teza mea de doctorat își propune să lămurească unele probleme teoretico-

metodologice ale studiului opiniei publice, cu accent pe modul în care publicarea în mass-media

a rezultatelor acestor sondaje influențează (sau nu influențează) construirea, modificarea și,

eventual, manipularea opiniei publice.

Opinia publică este rezultatul proceselor economice şi sociale care conduc la situaţia în

care comportamentul cu privire la o anumită stare de fapt a fiecărui membru al publicului este

condiţionat de aşteptările pe care ceilalţi membri ai publicului le au faţă de aceeaşi problemă.

Procesul formării opiniei publice implică formarea opiniilor şi atitudinilor individuale, procesele

de opinie de grup, „exemplul personal” şi comunicarea intergrupuri. Deşi termenul de „opinie

publică” nu a fost utilizat înainte de secolul al XVIII-lea, fenomenul însuşi a fost observat şi

descris din timpurile vechi, medievale şi premoderne. Opinia publică apare cel mai adesea în

societăţile urbane cu o reţea de comunicare relativ dezvoltată, ca de exemplu statele-oraş din

Grecia Antică. Opinia publică poate fi observată, de asemenea, chiar dacă într-o mai mică

măsură, în societăţile predominant rurale cu un sistem de comunicare rurală. Existenţa

fenomenului prezintă asemănări puternice opiniei publice observată de antropologi în societăţile

primitive cu caracteristici variate. În timpurile vechi şi medievale cei care menţionează opinia

publică se referă cel mai adesea la un subiect cu proprietăţi aproape mistice sau divine.

Fiecare individ în interacţiune cu societatea îşi formează anumite opinii mai mult sau

mai puţin stabile în legătură cu aceasta şi cu ceea ce se petrece în jurul lui, opinii ce pot fi

deosebite sau în concordanţă cu ale celorlalţi. A defini termenul de „opinie publică” este destul

de dificil, deoarece acest concept cuprinde o paletă largă de interpretări. Unii cercetători au

susţinut că noţiunea de „opinie publică” trebuie eliminată din limbajul ştiinţei, alţii au considerat-

o doar un rezultat al sondajelor de opinie prin care se doreşte manipularea populaţiei. Pierre

Bourdieu, în eseul L'opinion publique n'existe pas (1973) așa cum arată și titlul studiului susține

ideea că rolul sondajelor este acela de a analiza cantitativ opiniile neutre ale indivizilor şi arată

starea naţiunii definită într-un segment de timp limitat.

Pe de o parte, putem considera că opinia publică este o evaluare cantitativă a unei

cercetări asupra unei populaţii într-un teritoriu dat, ce urmăreşte reacţia indivizilor la

recomandări şi formulări în condiţii de anchetă. Pe de altă parte, opinia publică poate fi văzută ca

o forţă politică ce deţine puterea de decizie în timpul alegerilor şi nu numai.

Sondajele de opinie publică sunt o reflectare a democraţiei în fiecare stat. Ele spun mai

mult sau mai puţin, în funcţie de cel care le citeşte. Cunoaşterea opiniei publice şi prezentarea ei

către populaţie constituie un exerciţiu ce ţine de buna funcţionare a oricărui stat liber, în care

indivizii se exprimă conform propriilor sentimente şi credinţe fără a fi influenţaţi de către o

autoritate sau persoane ce reprezintă anumite interese.

Sondajele de opinie erau realizate la începuturile lor, după cum arată Tom W. Smith

(1990), de către jurnalişti care ieşeau pe stradă şi întrebau persoanele care le ieşeau în cale despre

preferinţele electorale sau expediau prin poştă scrisori referitoare la aceste preferinţe aşteptând

răspuns din partea persoanelor astfel chestionate. Această tehnică, numită „vot de paie”, a fost

inițiată cu ocazia alegerilor prezidenţiale americane de ziarul local Harrisburg Pensylvanian în

anul 1824.

De la începutul secolului trecut s-a pus din ce în ce mai mult accent pe studiul opiniei

publice fie ca metodă de a cunoaşte preferinţele electoratului, fie ca modalitate de a observa

preferinţele pieţei faţă de anumite produse sau pentru a cunoaşte starea societăţii în general.

Opinia publică este legată în mod direct de apariţia sondajelor de opinie care au încercat să arate

o imagine asupra gândirii de grup la un moment dat, prin studii realizate pe eşantioane

reprezentative la nivelul anumitor comunităţi. În această perioadă se instituţionalizează

cunoaşterea ştiinţifică a opiniei publice prin intermediul sondajelor.

George H. Gallup a pus bazele cercetării științifice a opiniei publice în teza sa de doctorat

O metodă obiectivă de măsurare a interesului cititorilor faţă de conţinutul ziarelor (1928). În

această lucrare este fundamentă teoretic metoda sondajelor. George H. Gallup a fondat în 1935

primul institut de sondare a opiniei publice, cunoscut astăzi sub numele de AIPO (American

Institut of Public Opinion).

Dorel Abraham (1995) enumera virtuţile sondajelor de opinie publică, susţinând că

acestea: (1) furnizează tuturor cetăţenilor „informaţii valide şi reprezentative privind opinia

publică”; (2) au avantajul de a constitui un „mijloc de informare rapid, sistematic şi cu un grad

mare de precizie”; (3) plecând de la opinia alegătorilor, aleşii politici îşi pot adapta deciziile mai

uşor şi în conformitate cu preferinţele populaţiei; (4) conducerea politică a unui stat democratic

este în măsură, cu ajutorul sondajelor de opinie publică, să cunoască problemele comunităţilor şi

gradul de informare publică; (5) opinia anonimă („silenţioasă”) este la fel de importantă ca şi cea

a elitelor în identificarea problemelor şi intereselor comunităţii; (6) „oferă posibilitatea

acumulării rezultatelor obţinute şi identificării pe această bază a morfologiei realităţii sociale”;

(7) comparativ cu recensămintele, oferă avantajul observării unor domenii variate, implicând

costuri reduse faţă de acestea şi viteză mai mare de realizare. Consider pertinente aceste

caracteristici datorate președintelui CURS.

Prezentând aceste avantaje, sondajele de opinie publică devin, după mai mult de zece ani

de la momentul enumerării calităţilor acestora de către sociologul Dorel Abraham, care, prin

institutul de cercetare CURS a adus o contribuţie substanţială în evoluţia şi eficientizarea

cercetării sociologice, o metodă din ce în ce mai tehnicizată, care permite preluarea informaţiilor

din teren într-un timp foarte scurt, precum şi prelucrarea datelor şi prezentarea acestora către

mass-media. Dar, dincolo de viziunea pozitivă faţă de sondajele de opinie, cum este cea

prezentată aici prin punctul de vedere exprimat de Dorel Abraham, trebuie observate aspecte care

odată cu trecerea timpului par a fi tot mai prezente: rezultatele sondajelor de opinie, publicate în

mass-media, pot avea un rol ştiinţific diminuat şi aceasta deoarece nu este întotdeauna respectat

atributul prim menţionat de Dorel Abraham, respectiv „să furnizeze tuturor cetăţenilor informaţii

valide şi reprezentative”.

Presa scrisă contribuie de multe ori la schimbarea importanţei cifrelor în aşa fel încât să

reiasă o anumită perspectivă asupra unui fapt prezentat în raportul sociologic, în funcţie de

specificul publicaţiei, sau/şi partizanatul politic (acolo unde e cazul). Simplificând, se doreşte o

manipulare a comportamentului indivizilor în sensul urmărit de un anumit grup de interese care

consideră că un anumit tip de raport ce este înaintat publicului larg va genera din partea acestuia

o reacţie favorabilă.

De asemenea, Pierre Bourdieu (1973) apreciază în L'opinion publique n'existe pas că

publicarea unor sondaje creează impresia de unanimitate şi – mi-aș permite să completez –

apartenenţă la un grup social. Oamenii tind astfel să se conformze majorităţii şi în cazul

identificării grupului de apartenenţă să se conformeze şi acestuia.

Cu timpul, observând potenţialul mediatizării sondajelor de opinie, mass-media a profitat

de acest lucru şi a publicat necritic sondaje, dintre care unele mai puţin pertinente. Instrumentul

mediatic se bazează pe curiozitatea individului şi pe dorinţa acestuia de poziţionare în plan

social. El îşi cunoaşte propria părere, dar tinde să o identifice şi pe a celorlalţi, stabilind locul

opiniei sale faţă de a celorlalţi. Presa a găsit sondajele de opinie ca fiind „extrem de utile şi astfel

a considerat oportun chiar să finanţeze acest tip de obţinere a informaţiei” (Gollin, 1987, 86).

Astfel, presa devine principalul mecanism care „dă formă şi oglindeşte opinia publică devenind

din simplu actor, un lider în evaluarea şi interpretarea acesteia” (idem). Fără mass-media, opinia

publică nu îşi îndeplineşte rolul de a reveni la public în forma standardizată, procentual în grafice

sau tabelar.

Opinia publică a avut întotdeauna un rol important atât pentru societate în ansamblul ei,

cât şi pentru clasa aflată la conducerea unei ţări sau a unei comunităţi. Deciziile cele mai bune s-

au dovedit, de cele mai multe ori, cele luate în acord cu părerea maselor. Indivizii exprimă

adesea idei pe care le dobândesc din anumite situaţii, care ţin mai mult sau mai puţin de

experienţa lor de viaţă; acceptă anumite fapte, lucruri, concepte, le inserează în conştiinţă şi apoi

le exprimă ca şi cum ar fi produsul propriu. În funcţie de importanţa pe care o are individul care

face publică o anumită opinie într-un grup, aceasta va avea sau nu succes şi va putea fi transmisă

mai departe. Transmiterea opiniilor este important de studiat în cazul în care au o anumită

semnificaţie pentru domeniul politic ori alte situaţii care implică schimbarea sau menţinerea unui

anumit context. Ilie Moromete, personajul lui Marin Preda (Moromeţii, 1955), era un veritabil

„lider de opinie” şi de aceea era apreciat de către cei din conducerea satului, având anumite

avantaje în acest sens. Datorită capacităţii sale de a-şi pune amprenta în formarea ideilor

consătenilor săi era căutat de liderii politici ai comunităţii locale.

Din multitudinea de definiţii date opiniei publice face parte şi modul de clasificare al lui

Harwood L. Childs (1965). El enumeră 50 de definiţii care au fost clasificate ulterior de Daniel

Derivry (1996) în patru tipuri, în funcţie de perspectiva definirii termenului de „opinie publică”:

a) Definiţii axate pe evaluarea cantitativă, studiind modul în care răspunsurile sunt distribuite la sondajele de opinie publică;

b) Definiţii care accentuează dimensiunea politică a opiniei publice;

c) Definiţii care au în vedere în primul rând, organizarea internă a opiniilor, subliniindu-se faptul că opinia publică nu reprezintă suma opiniilor individuale, ci structurarea lor în urma interacţiunilor de grup şi dintre liderii de opinie şi mase;

d) Definiţii care relevă relaţia dintre opinia publică şi comunicarea politică (Derivry, 1996, 193).

Definirea opinie publice a opus punctele de vedere ale mai multor sociologi. După cum

afirmă Septimiu Chelcea (2006, 28), „Constituie un truism afirmaţia că nu există o definiţie a

opiniei publice unanim acceptată. Și în legătură cu acest fenomen psihosocial, ca și cu atâtea

altele (precum comportamentul agresiv, prosocial sau colectiv, moralul colectiv, memoria socială

etc.), de-a lungul timpului și în perspectiva sociologică, psihologică sau politologică în care a

fost privită s-au propus diferite definiții”.

Bine-cunoscutul sociolog francez Jean Stoetzel (1943, apud Chelcea, 2006, 29) a abordat

opiniile dintr-o perspectivă autentic psihosociologică. Se disting trei modalități prin care

fondatorul Institutului Francez de Opinie Publică (IFOP) a definit opinia publică:

1. Într-un mod operaţional, reprezentând „formula nuanţată care, asupra unei probleme

delimitate, obţine adeziunea fără rezerve a unui subiect”.

2. „Opinia unui individ este poziţia pe o scală obiectivă a propoziţiei căreia îi acordă

adeziunea sa totală” este formulată tot într-un mod operaţional

3. „Opiniile unui subiect sunt manifestările constând în adeziunea la anumite formule,

ale unei atitudini care poate fi evaluată pe o scară obiectivă”.

„Cota de popularitate” a guvernanților – factor de reajustare a politicilor publice.

Programele sociale prioritare sunt evaluate și în funcție de rezultatele sondajelor de opinie, a

barometrelor naționale efectuate cu sprijin din partea unor fundații sau chiar a statului. Strategiile

guvernamentale se sprijină de multe ori pe studiile sociologice. Impactul social al păstrarii unor

areale naturale se realizează pe baza cercetarilor sociale în prealabil. Proiectele europene de

dezvoltare antreprenorială sunt evaluate atât la început cât și la final prin studii sociologice.

Sondajele pot ajuta la orientarea campaniilor electorale. Exit pol-urile aduc informații prețioase

despre susținătorii unui partid sau al altuia, nu au doar rolul unor estimări imediate ale

câștigătorilor în alegerile locale, parlamentare sau prezidențiale. Sondajele de opinie sunt un

instrument utilizat la scară largă într-o multitudine de domenii iar aplicarea metodologiilor

specifice poate ajuta o instituție, aparat guvernamental, fundație firmă etc să atingă rezultatele

scontate plecând de la o cunoaștere riguroasă a opiniei publice.

Sondajele oferă jurnaliștilor o sursă inepuizabilă pentru diagnoza socială, sub forma

publicării în mass-media la intervale regulate a barometrelor de opinie privind „problemele

prioritare”, „indicatorilor de performanță” ai guvernului pe diferite domenii (Marquis, 2005, 16).

Pionierii sondajelor de opinie publică, George H. Gallup (1901-1984), Elmo Roper

(1900-1971) şi Archibal Crossley (1896-1985), au gândit publicul ca totalitatea persoanelor

dintr-o societate, ca public general. Totuşi, mulţi indivizi nu sunt interesaţi sau, cel puţin, aşa

afirmă când sunt investigaţi în cadrul sondajelor de opinie publică, de anumite probleme, care, de

altfel, îi privesc în mod direct.

Identificarea opiniilor indivizilor constituie un suport atât pentru politicianul care vrea să-

și depună candidatura sau să își lanseze o platformă de campanie conform dorinței majorității

electoratului, cât și pentru o companie care vrea să lanseze pe piață un nou produs. Cunoașterea

modului de gândire a majorității populației este motorul principal al demersului unui studiu

sociologic. Prin urmare, opinia publică este legată în mod direct de apariţia sondajelor de opinie

În viziunea sociologului francez Pierre Bourdieu (L'opinion publique n'existe pas, 1973),

sondajele de opinie se bazează pe trei postulate false. În primul rând, faptul că toată lumea are o

opinie. Astfel, sondajele propun întrebări ce necesită o oarecare cunoaştere a problematicii

discutate, presupusă implicită. Deşi adesea nu sunt informaţi suficient pentru a-şi putea forma o

opinie, respondenţii se simt obligaţi să răspundă. Al doilea postulat: toate opiniile sunt egale; aşa

cum un vot este egal cu alt vot şi o opinie este egală, în sondajele de opinie, cu o altă opinie. De

fapt, opiniile nu sunt egale, deoarece sondajele acumulează opinii care nu au aceeaşi forţă reală,

producând distorsiuni are modului în care se formează şi sunt influenţate opiniile. Al treilea

postulat se raportează la modul în care alegem întrebările care apar în chestionar. Acestea

trebuiesc formulate astfel încât să corespundă metodologiei cercetării sociologice. Importanța

ipotezei de la care pornește cercetarea este subliniată de Pierre Bourdieu prin acest postulat.

Dincolo de distribuţia opiniilor, aşa cum rezultă din sondaje, avem de a face cu o

percepţie subiectivă, la nivelul individului, a opiniei publice. Astfel opinia publică percepută

(climatul de opinie) este măsurată, de asemenea, în anchetele sociologice, prin întrebări de tipul:

„Cu cine credeţi că votează majoritatea...? sau indirect: „Cine credeţi că va câştiga alegerile?”. În

unele situaţii, subiectul își exprimă poziția față de problema pusă în discuție într-un climat de

opinie favorabil (când opinia sa coincide opiniei percepute a majorităţii); în alte situaţii individul

își spune părerea într-un climat de opinie defavorabil (când opinia sa este contrară opiniei

percepute a majorităţii). Evident, în această din urmă situaţie este probabil să apară fenomenul de

„spirală a tăcerii”, teoretizat de Elisabeth Noelle-Neuman (1974). Despre actorii sociali care își

exprimă punctul de vedere într-un climat de opinie defavorabil putem spune că vor tinde să fie

„reduşi la tăcere”, îşi vor schima opinia. În situaţia în care vor continua să-şi menţină opinia

iniţială, putem spune că avem de a face cu opinii cu intensitate ridicată. Din contră, în situaţia

unui climat de opinie favorabil, subiectul îşi poate susţine mai ușor propria opinie, dar nu putem

spune prea multe despre intensitatea acesteia.

Când vorbim de opinii ne raportăm la un public. Câte persoane sunt necesare pentru a

forma un public? Depinde de natura problemei în jurul căreia se formează publicul respectiv.

Dacă este vorba despre o nedreptate socială de exemplu, publicul poate fi doar cel de la nivelul

localităţii unde s-a petrecut acea nedreptate, dar poate fi, prin mediatizare la nivelul întregii ţări

sau poate crea curente de opinie şi în alte ţări, în cazul în care situaţia localităţii respective este

mediatizată şi acolo. Nu se pun în discuţie probleme minore care nu afectează decât grupuri

reduse ca număr de indivizi. Specialiștii consideră că forţa opiniei publice nu decurge atât din

numărul mare de persoane, cât mai ales din intensitatea şi structura opiniilor.

Așa cum se poate observa și din datele sondajelor de opinie, în cele mai multe cazuri

există un procent semnificativ al celor care se declară nehotărâți atunci când sunt întrebați

referitor la opțiunea de vot. Acest lucru se poate datora dorinței de a păstra secretă opțiunea lor

sau pur și simplu se datorează lipsei de informații privind candidații aflați în cursă (sunt însă și

cazuri cum ar fi dezgustul față de clasa politică din acel moment sau alte situații). Referitor doar

la cazul în care cei nehotărâți nu o opinie conturată, aceștia vor urmări să se informeze din surse

cât mai credibile și astfel își vor îndrepta atenția către mass-media. Desigur, nu numai persoanele

nehotărâte vor urmări aceste emisiuni, dar în rare cazuri cei care sunt ferm hotărâți cu cine

urmează să voteze pot schimba opțiunea de vot în urma influenței media. Un lucru ușor de

observat la alegerile Parlamentare din România 2012 este că principalele trei partide învingătoare

au fost susținute fiecare de către un institut media: Uniunea Social Liberală – Antena 3, Alianța

România Democrată – B1 și Partidul Poporului Dan Diaconescu – OTV. „Războiul politic” din

campanie a fost în mare măsură razboiul dus în studiourile de televiziune. Fără a știrbi din

meritele candidaților aleși, acest lucru trebuie totuși subliniat când fac referire la importanța

mass-media în construirea opiniei publice. În ultimii ani, televiziunea poate mai mult decât

ziarele are acest rol de informare, atingând un target mult mai mare decât “print-ul”. Mediul

online are și el publicul lui, care însă este doar unul cu preponderență tânăr. Într-un un articol de

Chun-Fang Chiang și Brian Knight este descris procesul în care influențează articolele apărute

decizia de vot. Prin aplicarea unui model econometric în care votanții nu sunt siguri referitor la

opțiunea de vot, este studiat modul în care „aceștia se întorc către presa scrisă pentru a obține

informații referitor la candidați. Ziarele pot fi influențate în favoarea unuia dintre candidați […],

iar unul dintre rezultatele cercetării a dus la concluzia că există influență evidentă prin mass-

media și gradul de influențare depinde de credibilitatea sursei” (Chiang și Knight, 2011, 817).

„Institutele de sondare a opiniei publice și mass-media sunt legate printr-un schimb reciproc

avantajos. Pe de o parte, media se servește de sondaje pe plan intern, pentru a evalua impactul

informațiilor lor asupra publicului […] Pe de altă parte, reputația de obiectivitate de care se

bucură sondajele în anumite țări, constituie o sursă de expertiză, de autonomie și de putere pentru

jurnaliștii care le folosesc” (Marquis, 2005, 20).

Unii jurnaliști pot privi sondajele ca un concurent în informarea publicului privind

evoluția opiniilor. Ziarele, televiziunile sponsorizează sondaje de opinie publică: se aplică zicala

”Cine plătește comandă muzica”. Institutele produc informații, ziarele folosesc aceste informații

după bunul lor plac, mai corect, după ideologia pe care o servesc.

Interesul pentru sondajele de opinie: nu este suficient să fii expus la informațiile despre

rezultatele sondajelor de opinie publică și să le acorzi atenție. Mesajele trebuie să influențeze

electoratul, să schimbe opinii și să conducă spre un anumit comportament de vot. Rezultatele

sondajelor publicate în mass-media pot fi interesante prin problema pusă în discuție, dar și prin

modul în care sunt prezentate datele produse de sondaje. Cred că nu greșesc dacă apreciez că în

mass-media românească prezentarea prin bare sau cercuri de structură în ziare, în reviste sau la

TV, este oarecum stereotipă, nu stârnește decât cu rare excepții interesul publicului.

Este însă mass-media o portavoce a opiniei publice? Suntem de multe ori puşi în faţa

mesajelor media şi considerăm că acele mesaje nu ne aparţin. Dar ele ne pot aparţine, poate

pentru că le însuşim ca fiind ale noastre sau pentru că se precizează faptul că o mare parte a

oamenilor le consideră astfel. Mass-media se face responsabilă de un fenomen de atribuire a unor

opinii ca fiind susţinute de opinia publică, ca şi cum aceasta ar putea fi o entitate care se exprimă

permanent pe anumite probleme la care mass media are acces.

Fără a acuza sau a desconsidera rolul mass-media, trebuie avut în vedere permanent

caracterul comercial al ştirilor şi al „celor mai importante probleme” ale societăţii la un moment

dat. Ne putem da uşor seama că nu acele probleme sunt cele mai importante pentru noi, dar nu

putem firi daca nu sunt importante pentru cei mai mulţi dintre noi.

Cercetări desfășurate în Franța, Germania, Elveția, au pus în evidența așa-numitul „efect

asupra persoanei a treia” („third-person-effect”), constând în tendința generală de a aprecia că

mass-media are o influență scăzută asupra propriei persoane, dar o influență majoră asupra altor

persoane. „Efectul asupra persoanei a treia” poate avea consecințe asupra electorilor: 1)

considerând că alții sunt manipulați de mass-media prin modul în care prezintă sondajele de

opinie sau de pseudo-sondaje, se abțin de a participa la scrutin sau 2) credința că alții sunt

manipulați determină o participare masivă la vot, pentru a contrabalansa influența mass-media.

Mulți cetățeni consideră că sondajele de opinie publică sunt imprecise, pline de erori. Din

nou, situația diferă de la țară la țară. Încrederea în fiabilitatea sondajelor de opinie este mai mare

în SUA decât în multe țări europene, de exemplu în România. În ceea ce privește încrederea mai

redusă a românilor în sondajele de opinie pre-electorale, explicațiile sunt multiple. Pe de o parte,

lipsa tradiției democratice și experiența relativ redusă a institutelor de sondare a opiniei publice,

pe de altă parte, nivelul scăzut al cunoașterii procedeelor științifice de aflare a opiniei publice și

contestarea, uneori, vehementă a rezultatelor sondajelor de opinie publică de către liderii politici

nemulțumiți de procentul scăzut al celor care, conform datelor din sondaje, intenționează să-i

voteze. Liderii unor partide politice anunță că sunt în posesia unor sondaje pre-electorale interne

care contrazic rezultatele sondajelor preluate în presa de mare tiraj.

Totuși, sondajele pre-electorale se bucură de un capital de încredere din partea clasei

politice și a societății civile. Dacă acest capital s-ar volatiliza, și practica sondajelor de dinaintea

confruntărilor electoale ar dispărea.

Sondajele de opinie, mai ales cele pre-electorale, dacă nu influențează direct cetățenii, ele

au influență indirect considerabilă: oamenii politici își ajustează discursul în funcție de diagnoza

făcută de institutele de sondare a opiniei publice, iar jurnaliștii și comentatorii politici fac din

rezultatele sondajelor de opinie știri, dacă nu chiar evenimente de presă. Subscriu acestui punct

de vedere exprimat de profesorul Lionel Marquis (2005, 28).

Putem afla rezultatele unui sondaj de opinie publică pe diferite canale de comunicare în

masă, de la radio până la presa scrisă sau online. De exemplu, la radio rezultatul unui sondaj nu

va avea acelaşi impact asupra publicului comparativ cu un studiu prezentat într-un ziar sau la

TV, unde imaginile grafice suplinesc parțial lipsa cunoştinţelor cititorului în domeniul

sociologiei. În cazul prezentării radiofonice mesajul în care este inclusă informaţia referitoare la

un anumit sondaj de opinie va fi redus doar la redarea câtorva procente considerate ca fiind

relevante. Televiziunea are un rol important în mediatizarea rezultatelor sondajelor de opinie şi

obţine cote ridicate de audienţă când prezintă un sondaj preelectoral sau, mai ales, în cazul unui

exit poll. Rolul televiziunii constă în posibilitatea prezentării grafice, animate, computerizate,

unde datele ajung la telespectator fără comentarii rafinate, mai mult pe baza citirii cifrelor care

apar pe ecran. În cazul exit poll-urilor, telespectatorii sunt informaţi de canalul de televiziune în

legătură cu faptului că vor fi martori, în direct, în momentul închiderii urnelor, la rezultatele

parţiale ale studiului sociologic.

În ceea ce priveşte influenţarea opiniei publice prin publicare rezultatelor sondajelor în

presă, teoria „Spirala tăcerii” oferă un posibil răspuns. Dacă referitor la viața politică, părerile

sunt împărţite în funcție de contextul economic sau social politic, în alte domenii oamenii sunt

mult mai sincronizați ca menținere a opiniilor (cum ar fi încrederea în Biserică). Comparativ cu

orice altă instituţie, în România de azi încrederea pe care oamenii o au în Biserică este cea mai

constantă și puternică (Armată, Poliţie, Guvern, Parlament etc.)

Conform teoriei „Spirala tăcerii”, indivizii tind să se situeze în jurul părerii dominante,

iar punctele de vedere minoritare sunt „reduse la tăcere”. În momentul în care publicul este

informat, prin mijloacele de comunicare în masă, asupra rezultatelor sondajelor de opinie, apar

două efecte, cunoscute şi analizate în literatura de specialitate: o parte dintre indivizi se vor

alătura celui învins, personalităţii sau formaţiunii politice/instituţiei cu cei mai puţini

simpatizanţi (underdog effect), dar cei mai mulţi vor fi alături de majoritate, adică se vor alătura

învingătorului (bandwagon effect). Cele două efecte nu produc schimbări puternice la nivelul

distribuţiei opiniilor, dar fac parte din dinamica fenomenului de opinie publică.

În literatura de specialitate efectul de bandwagon şi efectul de underdog sunt analizate ca

două fenomene psihosociologice care surprind influenţa publicării sondajelor de opinie asupra

publicului, în general, şi asupra electoratului, în particular. Cele două efecte sunt importante

inclusiv pentru cei care realizează sondaje de opinie, pentru că pot influenţa predicţiile şi, în

final, pot compromite reputaţia specialiştilor în măsurarea opiniei publice.

Din punct de vedere psihosociologic, atât bandwagon effect, cât şi underdog effect sunt

considerate forme particulare ale profeţiei autorealizatoare (self-fulfilling prophecy – concept

impus în sociologie de către Robert K. Merton în 1948), în care distribuţia opiniilor, prezentată

ca reală de către sondajele de opinie, transformă realitatea şi intervine în procesele decizionale

ale actorilor sociali. Totuşi, multe dintre studiile experimentale care au încercat să pună în

evidenţă cele două efecte nu au produs rezultate suficient de consistente sau au eşuat în a

produce diferenţe statistice semnificative între grupurile experimentale (descrise prin

manipularea informaţiilor cu privire la distribuţia opiniilor înregistrate într-un sondaj de opinie)

şi grupul de control (în care participanţii sunt rugaţi să-şi exprime opiniile faţă de o problemă de

interes general, fără a cunoaşte distribuţia opiniilor celorlalţi).

Referitor la întrebarea care face subiectul acestei lucrări: influenţează sau nu sondajele

politice de opinie publică reacţia indivizilor în momentul votului, sociologul francez Dominique

Wolton în lucrarea Despre comunicare este ferm. Astfel el trece peste problema influenţării

considerând-o evidentă şi merge la categoriile influenţate în cea mai mare măsură de publicarea

sondajelor de opinie în mass-media. Referindu-se la situaţia din Franţa unde accentul se pune cu

preponderență pe metodele cantitative, cele calitative fiind considerate ”mai puțin riguroase”,

Dominique Wolton susține că „omniprezența sondajelor ne face să uităm de limita lor principală,

anume faptul că nu reprezintă expresia naturală a opinie publice, ci răspunsul dat de aceasta în

anumite condiții la o întrebare pusă de cei care au comandat sondajul” (Wolton, 1997/2012,

182). Într-adevăr, de multe ori sondajele de opinie publică urmăresc probleme care nu-i

interesează și pe respondenți, dar în cazul sondajelor pre-electorale nu cred că lucrurile stau lafel:

majoritatea celor intervievați, cunosc miza alegerilor electorale și au opinii politice cristalizate.

Așa cum susține și autorul mai sus menționat, rezultatele sondajelor au un impact semnificativ

asupra elitelor și oamenilor politici. Aceștia se mulțumesc astfel cu un „rezumat al realității”

prezentat de sondajele de opinie, după cum se exprimă Domenique Wolton.

Profesorul Lionel Marquis de la Institutul de Științe Politice (Universitatea din Berna)

observa că în campaniile electorale jurnaliștii prezintă lupta politică, adesea, ca o „cursă de cai”:

cine este în frunte, cine a fost depășit, cine a rămas în urmă, în loc să analizeze programele

politice ale partidelor sau candidaților. Profesorul de la Universitatea din Berna susține că

această prezentare tip „cursă de cai” electorală (“courses de chevaux” électorales) suscită un

interes redus al electoratului pentru sondajele de opinie publică (Marquis, 2005, 5). Consider că

observația profesorului Lionel Marquis este valabilă și pentru jurnalismul din România, nu

numai pentru cel din Elveția. Într-adevăr, publicarea zilnică a rezultatelor diferitelor sondaje

electorale, adesea contradictorii, poate generează un sentiment de neîncredere în cercetarea

științifică a opiniei publice și senzația de sațietate pentru o parte din publicul mai puțin avizat.

Cercetare concretă

1. Analiză secundară a studiilor realizate de CURS în 2004 şi 2007 pentru Consiliul Naţional al Audiovizualului. Una dintre temele cercetării a fost: influenţa sondajelor de opinie publică asupra opiniei publice.

2. Experiment. Portretul românilor în viziunea adolescenţilor. Cum îşi văd adolescenţii români propriul popor? Experiment privind influenţa prezentării distrorsionate a datelor asupra opiniilor de grup.

3. Analiză de conținut. Distorsiuni în preluarea în mass-media a datelor din sondajele de opinie.

4. Cercetare sociologică pe bază de chestionar. Locul controlului și încrederea în sondajele de opinie publică.

Atât în cazul studiului realizat de CURS în 2004 și 2007, cât şi experimentul realizat

personal şi prezentat în cadrul acestei lucrării demonstrează lipsa influenței sondajelor de opinie

asupra opinie publice. Dar aceste studii trebuiesc continuate. Pe de altă parte, aplicarea setului de

întrebări privind „locul controlului” și corelarea datelor cu întrebări referitoare la impactul

publicării sondajelor de opinie în mass-media a demonstrat că se exercită o anumită influență

prin publicarea sondajelor de opinie publică. Dacă ar fi să mergem mai departe, numai prin

simpla citire a listei de candidați la o funcție politică de către operatorii de interviu într-un

colegiu poate atrage atenția asupra unor nume fără o rezonanță anterioară aplicării

chestionarului. În cazul alegerilor locale București 2012 pentru Primăria Generală a Capitalei, un

competitor (N. D.) a protestat față faptul că nu a făcut parte din lista de întrebări a principalelor

sondaje de opinie realizate înainte de scrutin. A considerat că astfel șansele sale au fost afectate.

Totuși, în cadrul studiului privind „locul controlului și încrederea în rezultatele din

sondajele de opinie publică” s-a observat o tendință a respondenților de a vota cu învingătorul

din sondajele de opinie preelectorale (conform declarației respondenților).

În The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology, Kerry L. Marsh și Gifford Weary

(1996, 364) definesc termenul de „locul controlului” (locus of control) astfel: „O expectanță

generalizată privind forțele care determină recompensele și sancțiunile. Indivizii cu locul

controlului intern consideră evenimentele ca rezultând din propriile acțiuni. Persoanele cu locul

controlului extern consideră evenimentele ca fiind sub controlul factorilor exteriori, precum

destinul”.

Profesorului Julian B. Rotter îi revine meritul de a fi impus acest concept în cadrul teoriei

învățării (vezi Social Learning and Clinical Psychology, 1954) și de a fi dezvoltat o teorie

coerentă asupra locului controlului în psihologia personalității. În Generalized expectancies of

internal versus external control of reinforcements, Julian B. Rotter (1966, 18) arăta: „Dacă o

întărire (reinforcement) este percepută de către subiect ca urmând unei acțiuni a acestuia, dar

nefiind în întregime contingentă acțiunilor sale, pentru că în cultura noastră este percepută ca

rezultat al norocului, șansei sau soartei, ca fiind sub controlul [influența –n.n.] sau puterea altora

sau ca neprevizibilă pentru că are o mare complexitate […], am numit această situație credință în

controlul în controlul extern. Dacă persoana percepe că evenimentul este contingent unui

comportament al său sau a unei caracteristici a sa, am numit această credință controlul intern”

(apud Chelcea, 2003, 213).

Prima scală pentru determinarea locului controlului a fost propusă de Gerry E. Phares

(1955) și revizuită de William H. James (1957) – doi dintre doctoranzii lui Julian B. Rotter de la

Ohio State University. Alte scale ale locului controlului – cu circulație internațională – au fost

elaborate de S. Liverant, J. B. Rotter și D. P. Crowne (1961) și de Stephen Nowicki și colab.

(1973).

În România, profesorul Septimiu Chelcea (1994) a condus primele cercetări asupra

locului controlului, adaptând „The Nowicki-Strckland Scale for Children” (1973) pentru

generația tânără de la noi. Pe baza studiilor realizate, Septimiu Chelcea (1994, pp. 85-99, 184-

203) a constatat că persoanele internaliste (care au locul controlului intern), într-o măsură mai

mare decât persoanele externaliste (care au locul controlului în exterior), acceptă valorile

„societății deschise” (Popper, 1993), că sunt mai rezistente la persuasiune și participă mai puțin

la emergența zvonutilor.

Consider că ar trebui subliniat că atunci când se face referire la „locul controlului” se are

în vedere, pe de o parte, „un fenomen de percepere, de înțelegere a situării sursei de întărire a

comportamentului în interiorul sau în exteriorul persoanei. Nu interesează dacă în mod real sursa

este sau nu este individul, comportamentele sau abilitățile sale, ci percepția asupra acesteia”; pe

de altă parte, „fiind vorba despre o credință (belief), avem de-a face cu un fenomen psihic relativ

stabil, de profunzime” (Chelcea, 1994, 187).

În cadrul unui studiu privind stilul de viață al tinerilor, am pus și problema relației dintre

locul controlului și sondajele de opinie. Mai concret, m-am întrebat dacă preluarea în mass-

media a rezultatelor din sondajele de opinie publică are aceleași efecte asupra populației,

indiferent locul unde acestea plasează controlul (în interior sau în exterior).

Oare persoanele internaliste sunt influențate în aceeași măsură de sondajele de opinie

publică, precum sunt persoanele externaliste? Altfel spus, pe cine influențează mai puternic

publicarea rezultatelor din sondajele de opinie, pe internaliști sau pe externaliști? Efectul

„bandwagon” (regruparea în jurul învingătorului din sondaje) este mai puternic în cazul

internaliștilor sau al externaliștilor? Dar efectul „underdog” (regruparea în jurul celui învins

conform sondajelor electorale)? Cred internaliștii într-o măsură mai mare decât externaliștii că

sondajele de opinie publică au scopul de a manipula, nu de a informa? Internaliștii apreciază într-

o proporție mai mare decât externaliștii că ceilalți (persoanele cu drept de vot) sunt mai

influențați de cunoașterea rezultatelor din sondajele de opinie publică?

Ipotezele studiului. În acord cu întrebările studiului și având în vedere că la data

cercetării de teren eram cu mai puțin de două luni înaintea alegerilor parlamentare (9 decembrie

2012), am formulat următoarele ipoteze:

1) Dacă persoanele plasează locul controlului în interior, atunci ele sunt mai puțin influențate de

sondajele de opinie publică în comportamentul lor de vot; dacă plasează locul controlului în

exterior, atunci, în cadrul alegerilor electorale, sunt mai puternic influențate de rezultatele

sondajelor de opinie publică.

2) Internaliștii apreciază că ceilalți, oamenii în general, sunt influențati de rezultatele din

sondajele de opinie publică într-o masură mai mică decât externaliștii.

3) Externaliștii tind să se grupeze în jurul învingătorului din sondaje (efectul bandwagon) într-o

proporție mai mare decât internaliștii.

4) Internaliștii, comparativ cu externaliștii, consideră că prin publicarea rezultatelor sondajelor

de opinie publică pe teme politice se urmărește mai degrabă manipularea decât informarea

populației.

Datele investigației. Pe baza baremului pentru „Scala IE-TR”, am determinat ponderea

procentuală a celor trei categorii de persoane. Internaliști sunt 22% dintre respondenți (224

persoane), ambivalenți 42% (425 persoane), externaliști 36% (356 persoane), În cadrul

respondenților de gen masculin se observă o pondere mai mare atât a “internaliștilor”, cât și a

“externaliștlor” decât în cazul persoanelor de gen feminin. De aici rezultă o pondere mai mare în

cazul persoanelor de gen feminin către a treia categorie, “ambivalenți”. A rezultat că persoanele

din în vârstă de 18-21 de ani au o înclinație mai mare către internalism, comparative cu cele cu

vîrsta cuprinsă între 22-25 de ani. O posibilă explicație a schimbării ponderii internaliști vs.

externaliști în funcție de clasa de vârstă ar fi legată de încrederea în propriile puteri până în

momentul unor dificultăți majore apărute în viață, spre exemplu angajarea sau schimbarea unui

loc de muncă, întemeierea unei familii, selecția pe baza unui examen dificil, șomajul etc.

La întrebarea „În ce măsură dumneavoastră personal țineți cont de rezultatele sondajelor

de opinie publică atunci când vă decideți cu cine să votați?”, 38,8% din eșantion declară că țin

cont în „Foarte mare” și în „Mare măsură”; 59,0% declară că țin cont „Puțin” sau „Foarte puțin”,

iar 4.1% nu exprimă nicio opinie referitor la importanța, pentru ei, a sondajelor de opinie în

decizia de vot.

În ceea ce privește cele trei categorii de respondenți identificate după aplicarea scalei

locului controlului, a rezultat că persoanele externaliste de gen masculin (49.4%) declară în cea

mai mare măsură că sunt sunt influențate de rezultatele sondajelor de opinie publică. La polul

opus se situează persoanele de gen feminin, care se situiază în categoria interanliști (65.7%).

Influența sondajelor de opinie asupra intenției de vot ar putea fi în sensul regrupării în jurul

învingătorului, fie a învinsului din sondajele electorale. În ancheta desfășurată, cea mai mare

parte (52,2%) declară că s-ar asocia învingătorului; 13,7% ar vota învinsul, iar 34,1% declară că

nu știu cu cine ar vota în acest caz.

Externaliștii alcătuiesc categoria care crede în cea mai mare măsură în persoanele

declarate învingătoare de sondajele de opinie publică. Chiar dacă învinsul nu este o opțiune

pentru majoritatea respondenților, totuși ponderea cea mai mare dintre cei care ar vota astfel este

din categoria internaliștilor.

Întrebarea „Credeți că prin publicarea rezultatelor sondajele de opinie publică pe teme

politice se urmărește informarea sau manipularea populației?” introduce o problemă dezbătută

destul de des în mass-media. Când sunt întrebați despre ce cred în legătură cu scopul publicării

rezultatelor din sondajele de opinie, respondenții se împart aproape în mod egal între cele două

variante: 42,1% considerând că sondajele de opinie publică au rol de informare, iar 43,8%

declară că sondajele de opinie publică au ca scop manipularea populației. Diferențe notabile apar

când împărțim eșantionul după locul controlului. Internaliștii consideră într-o mai mare măsură

că sondajele de opinie au rol de manipulare (56,7%) decât de informare (31,6%). Externaliștii

dau credit informării (50%) și 37,1% dau credit manipulării prin sondajele de opinie publică.

Persoanele care plasează locul controlului în interior cred că pot controla atât succesul cât

și eșecul personal, lucrează mai bine când pot să-și stabilească propriul ritm, sunt preocupate de

sănătate și merg la medic când este nevoie, sunt mai puțin predispuse către boli legate de stres,

anxietate sau depresie, au obiective ambițioase și sunt hotărâte să le atingă, sunt dominante,

independente și orientați spre succes. Spre deosebire de acestea, persoanele externaliste cred că

succesul sau eșecul sunt rezultatul norocului, șansei, credinței sau al altora mai puternici,

lucrează mai bine în situații de rutină, se simt victime ale bolii și stresului și acționează mai puțin

preventiv, sunt asociate cu instabilitatea emoțională sau cu anxietatea, tind să fie negativiste, să

abandoneze ușor, simt mai multă furie și îi percep pe ceilalți mai puțin prietenoși.

Datele cercetării mă îndreptățesc să adaug următoarele: persoanele internaliste sunt mai

puțin influențate de rezultatele sondajelor electorale, cred că publicarea rezultatelor din sondajele

electorale influențează în mică măsură comportamentul de vot al electoratului, se asociază mai

degrabă cu învinsul decât cu învingătorul din sondajele de opinie publică și apreciază că

publicarea rezultatelor sondajelor de opinie publică au mai mult un rol de manipulare decât de

informare a alegătorilor. Persoanele externaliste sunt mai puternic influențate de rezultatele

sondajelor electorale, cred în mare măsură că oamenii sunt influențati de publicarea acestor

rezultate, se alătură mai degrabă învingătorului din sondajele de opinie publică și apreciază că

publicarea rezultatelor din sondajele electorale are în mai mare măsură un scop de manipulare a

electoratului.

Concluzia studiului. Datele cercetării susțin trei dintre ipotezele avansate: persoanele care

plasează locul controlului în interior sunt mai puțin influențate de sondajele de opinie publică în

comportamentul lor de vot, iar persoanele care plasează locul controlului în exterior sunt mai

puternic influențate de rezultatele sondajelor de opinie publică; Internaliștii apreciază că ceilalți,

oamenii în general, sunt influențati de rezultatele din sondajele de opinie publică într-o masură

mai mică decât externaliștii; Internaliștii, comparative cu externaliștii, consider că prin

publicarea rezultatelor sondajele de opinie publică pe teme politice se urmărește mai degrabă

manipularea decât informarea populației.

Am realizat acest studiul la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul

Universităţii din Bucureşti şi la SNSPA Bucureşti în perioada martie-aprilie 2010. Aplicarea

acestor chestionare a fost posibilă în cadrul cursului de „Comunicare” în cadrul Facultăţii de

Comunicare SNSPA şi la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială (din cadrul Universităţii

din Bucureşti la anul II de studiu în cadrul cursului de „Influenţă socială”. În timpul acestor

cursuri am detaliat rezultatele despre opinia adolescenţilor aşa cum apare în datele prezentate în

studiul de mai sus. La sfârşitul cursului fiecare student a primit un chestionar cu două cerinţe:

1.„Care consideraţi că este principala calitate a românilor?” cu variantele de răspuns ce

reprezintă principalele şase opţiuni ale adolescenţilor participanţi la studiul naţional (aceste

opţiuni au fost aşezate aleator în pagină);

2. „Care consideraţi că este principalul defect al românilor” cu variantele ce reprezintă

principalele şase opţiuni ale adolescenţilor participanţi la studiul naţional (la fel, aceste opţiuni

au fost aşezate aleator în pagină).

Acest experiment pleacă de la cercetarea coordonată de Septimiu Chelcea în 2004 pentru

a testa conceptele de bandwagon şi underdog effect. Au fost aplicate chestionare pe un grup de

221 de studenţi utilizându-se tehnica „raportului fals” astfel că participanţilor la experiment li s-

au prezentat informaţii din cadrul Barometrului de Opinie Publică referitoare la aprecierea

modului în care este guvernată ţara, dar şi încrederea în diferiţi candidaţi la alegerile

prezidenţiale. „Per ansamblu, efectul regrupării în jurul învingătorului pare a fi mai puternic

decât efectul regrupării în jurul persoanei învinse” (Abraham, 2008, 26).

S-a specificat că fiecare respondent trebuie să bifeze o singură variantă de răspuns. Pentru

a se diminua efectul de listă, ordinea variantelor de răspuns a fost modificată de la o grupă de

studiu la alta. Din cele patru grupe de studenţi (în total 122 respondenţi), la care s-a aplicat

chestionarul, în două cazuri s-au prezentat datele cu răspunsurile adolescenţilor participanţi la

studiu naţional aşa cum au reieşit din datele statistice. La alte două grupe ordinea clasamentului

percepţiei despre calităţile şi respectiv defectele românilor a fost schimbată în cadrul prezentării

din timpul cursului (în total 99 de studenți).

La terminarea studiului după ce au fost recuperate formularele completate, fiecare grupă

de studenţi, a fost informată că a făcut parte dintr-un experiment privind posibilitatea influenţării

opiniei publice prin sondajele de opinie publică. În secțiunea de debriefing a fost prezentat

scopul studiului şi acolo unde a fost cazul s-a revenit asupra rezultatelor eronate prezentate

anterior în mod intenţionat şi au fost prezentate rezultatele adevărate.

În urma experimentului nu au apărut diferenţe semnificative. Ipoteza conform căreia

prezentarea rezultatelor din sondajele de opinie publică în presă influenţează opinia celor care

vizualizează datele acelor sondaje nu a fost confirmată de datele obținute în acest experiment.

Una dintre cauze ar pute fi că autoritatea respondenţilor din studiul inițial nu a fost suficientă

pentru a influenţa (studenţii nu au fost impresionaţi de faptul că adolescenţii, elevi de clasa a

XII-a au susţinut anumite calităţi respectiv defecte).

Am subliniat prin analiza unor titluri apărute în mass-media influența și modificarea

oridinei datelor de către diferite canale de știri. Din titlurile enumerate rezultă că datele studiului

contează mai puţin decât impactul unui anumit titlu care să atragă atenția opiniei publice.

Termenul de „antreprenorii din România” a fost des utilizat în cadrul articolelor, deşi s-a

specificat din metodologia cercetării prezentate în conferința de presă faptul că respondenţi sunt

doar cei care au participat la conferinţa organizată de Consiliul IMM-urilor. S-a procedat la

generalizare nepermisă.

Presiunea asupra jurnalistului de a publica senzaționalul în detrimentul adevărului

științific duce la astfel de situaţii în care, ca sociologi, vedem rezultatele activităţii noastre

prezentate în mod distorsionat.

Ceea ce aduce nou lucrarea de față în domeniul cercetării opinie publice este o abordare

tridimensională a subiectului: există sau nu influență prin sondajele de opinie publică. O

abordare experimentală, una cantitativă și nu în ultimul rând o abordare psihosociologică. În

cazul studiului privind locul controlului şi perceperea influenţei prin sondajele de opinie publică

consider că acest studiu derulat sub coordonarea profesorului Septimiu Chelcea este un punct de

pornire pentru alte cercetări care pot pune în lumină factorii de influenţă, segmentul de populaţie

care poate fi influenţat astfel şi nu în ultimul rând în ce măsură această influenţă modifică votul

electoratului.

Bibliografie

Abraham, Dorel (1995) Sondajele de opinie publică în România postdecembristă: virtuţi şi limite. În S. Chelcea şi L. Mitrănescu (eds.). Conexiuni: filosofie, psihologie, sociologie (pp. 294-303). Bucureşti: Editura INI.

Abraham, Dorel, Şufaru, Ionela şi Chelcea, Septimiu (2008) Influenţă sau manipulare prin sondaje de opinie? Sociologie Românească, 6, 3-4, 18-29.

Allport, Floyd H. (1937) Toward a science of public opinion. Public Opinion Quarterly, 1, 1, 7-23. Allport, Gordon W. și Postman, Leon (1947) An analysis of rumor. Public Opinion Quarterly, 40, 3-36. Babbie R. Earl [2007] (2010) Practica cercetării sociale. Iaşi: Editura Polirom. Bârgăoanu, Alina (2006) Tirania actualităţii o introducere în istoia ştirilor. Bucureşti: Editura Tritonic. Bejan, Ştefania (2004) Exigentele receptării mesajului mediatic. Caiete Sociologice, 2-211. Beniger, James R. (1976) Winning the presidential nomination: National polls and state primary elections, I937-

1972, Public Opinion Quarterly, 40, 22-38. Biemer, Paul P. (2010) Special issue: Total survey error. Public Opinion Quarterly, 74, 5, 817-848. Bourdieu, Pierre. L’opinion publique n’existe pas. Les temps modernes, 318, janvier 1973, pp. 1292-1309. Boncu, Ștefan (2002) Psihologia influenței sociale. Iași: Editura Polirom. Burt, S. Ronald (1999) The social capital of opinion leaders. Annals of the American Academy of Political and

Social Science, 566, pp. 37-54. Chelcea, Septimiu (1994) Personalitate și societate în tranziție. Studii de psihologie socială. București: Editura

Știință și Tehnică S.A. Chelcea, Septimiu (2002) Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele? Bucureşti: Editura

Economică. Chelcea, Septimiu [2001] (2007) Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative (ediţia a III-a).

Bucureşti: Editura Economică. Chelcea, Septimiu (coord) (2003) Locul controlului. În S. Chelcea şi P. Iluţ (coord.). Enciclopedie de

psihosociologie (pp. 213-214). Bucureşti: Editura Economică. Chelcea, Septimiu şi Jderu, Gabriel (coord.) (2005) Refracţia sociologică şi reflexia jurnalistică. Despre sondajele

de opinie şi publicarea lor în mass media.Bucureşti: Editura Economică. Chelcea, Septimiu (2006) Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare. Bucureşti: Editura Economică. Chelcea, Septimiu (2008) Ruşinea în emergenţa opiniei publice. În S. Chelcea (coord.) Ruşinea şi vinovăţia în

spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor (pp. 230-232). Bucureşti: Editura Humanitas. Chelcea, Septimiu (2011) Identitatea națională a românilor: perspective psihosociologice. În T. Rotariu și V.

Voineagu (coord.). Inerție și schimbare. Dimensiuni sociale ale tranziției în România (pp. 275-292). Iași: Editura Polirom.

Chiang, Chu-Fang și Brian Knight (2011) Media bias and influence: evidence from newspaper endorsements, Review of Economic Studies, 78, pp. 795-820.

Childs, Harwood L.(1965) An Introduction to Public Opinion. New York: John Wiley and Sons Inc. Cialdini Robert [1984] (2004) Psihologia persuasiunii. București: Editura Business Tech. Cioroianu, Adrian (2011) Poveşti suprapuse Marx, Mubarak şi revoluţia română, Dilema veche, 365, 10-16. Coman, Claudiu (2005) Sondajul de opinie şi manipularea. În S. Chelcea şi G.Jderu (coord.). Refracţia sociologică

şi reflexia jurnalistică. Despre sondajele de opinie şi publicarea lor în mass media (pp. 127-140). Bucureşti: Editura Economică.

Curelaru, Mihai [2001] (2006) Reprezentările sociale (ediţia a II-a). Iaşi: Editura Polirom. Davison, Phillips W. (1958) The public opinion process. Public Opinion Quarterly, 22, 2, 91-106. Derivery, Daniel [1993] (1996) Opinia public. În R. Boudon et al. (coord.) Dicționar de sociologie (p. 193).

București: Editura Univers Enciclopedic. Dizney, Henry F. şi Roskens, Ronald W. (1962) An investigation of the „bandwagon effect” in a college straw

election. Journal of Educational Sociology, 36, 3, 108-114. Dobrescu, Paul şi Bârgoanu Alina (2001) Mas-media şi societatea. Bucureşti: Editura SNSPA.

Dobrescu, Paul, Bârgoanu Alina şi Corbu, Nicoleta. (2007). Istoria comunicării. Bucureşti: Editura Comunicare.ro. Dobb, Leonard W. (1948) Public Opinion and Propaganda. New York: Holt, Rinehart & Winston. Donsbach, Wolfgang (1988) The challenge of the spiral-of-silence theory: Theoretical implications and empirical

evidence, Communicare, 8, 5-16.

Donsbach, Wolfgang (2001) Who’s Afraid of Election Polls? Normative and Empirical Arguments for the Freedom of Pre-Election Surveys. Amsterdam: ESOMAR (European Society for Opinion and Marketing Research).

Drăgan, Ioan (1980) Opinia publică, comunicare şi propaganda în societatea contemporană. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Drăgan, Ioan (1996) Paradigme ale comunicării de masă. Bucureşti: Editura Şansa. Drăgan, Ioan (2007) Comunicarea. Paradigme şi teorii. Bucureşti: Editura Rao. Epley, Nicolas şi Dunning, David (2000) Feeling "holier than thou": are self-serving assessments produced by errors

in self- or social prediction? Journal of Personality and Social Psychology, 79, 6, 861-875. Festinger, Leon (1954) A theory of social comparison processes. Human Relations, 7, 117-140. Ficeac, Bogdan (1996) Tehnici de manipulare. Bucureşti: Editura Nemira. Galtung, Johan şi Ruge, M. H. (1965) The structure of foreign news. The presentation of the Congo, Cuba and

Cyprus crisis in four Norwegian newspapers. Journal of Peace Research, 11, 1, 64-91. Gavreliuc, Alin (2002) O călătorie alături de „celălalt”, studii de psihologie socială,Timişoara: Editura

Universităţii de Vest. Gingras, Anne-Marie şi Jean-Pierre (1996) Public opinion: construction and Persuasion. Canadian Journal of

Communication, 21, 4, 445-460. Glynn, Caroll J., Hayes, Andrew F. şi Shanahan, James (1997) Perceived support for one’a opinions and

willingness to speak out. A meta-analysis of survey studies on “the spiral of silence”. Public Opinion Quarterly, 61, 452-453.

Gollin, Albert E. (1987) Polling and the News Media. Public Opinion Quarterly, 51, 2, 86-94. Gunther, Albert C., Christen, Cindy T., Leibhart, Janice L. şi Chih Yun Chia, Stella (2001) Congenial public,

contrary press, and biased estimates of the climate of opinion. Public Opinion Quarterly, 65, 295–320. Hayes, Andrew F., Shanahan, James şi Glynn, Caroll J. (2000) Willingness to express one’s opinion in a

realistic situation asa a function of perceived support for that opinion. International Journal of Public Opinion Research, 13, 1, 45-58.

Habermas, Jurgen [1962] (1998) Sfera publică și transformarea ei culturală. Studiul unei categorii a societății burgheze. București: Editura Univers.

Hyman, Herbert H. (1972) Secondary Analysis of Sample Surveys: Principles, Procedures, and Potentialities. New York: John Wilez & Sons, Inc.

Kapferer, Jean-Noel [1987] (2002) Căile persuasiunii: modul de influenţare a comportamentelor prin mass media şi publicitate. Bucureşti: Editura Comunicare.ro.

Key, V. O. (1961) Public Opinion and American Democracy. New York: Alfred A. Kopf. Knapp, Robert (1944) A psychology of rumor. Public Opinion Quarterly, 8, 1, 22–37. Lazarsfield, Paul F., Berelson, Bernard şi Gaudet, Hazel [1944] (2004) Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii

într-o campanie prezidenţială. Bucureşti. Editura: Comunicare.ro. Le Bon, Gustave [1895] (2000) Psihologia mulţimilor. Bucureşti: Editura Antet. Lee, John Y. şi Chan, Kam, C. (2003) Assesing the operations innovation bandwagon effect: A market perspective

on the returns. Journal of Managerial Issues, 15, 1, 97-105. Lippmann, Walter [1922] (2009) Opinia publică. Bucureşti: Editura Comunicare.ro. Marsh, Catherine (1985) Back on the bandwagon: The effect of opinion polls on public. British Journal of Political

Science, 15, 1, 51-74. Marsh, Kery L. și Gifford, Weary (1996) Locus of control. În A. S. R, Manstead și M. Hewstone (eds.). The

Blackwell Encyclopedia of Social Psychology (p. 364). Oxford, UK: Blackwell Publishers. Machiavelli, Niccolo [1556] (1999) Principele. București: Editura Antet. Marquis, Lionel (2005) Sondages d’opinion et communication politique, Les Cahiers du CEVIPOF, 38, 3-86. Merton, Robert K. (1948)The self-fulfilling prophecy. Antioch Review, 8, 193-210. McQuail, Denis şi Windhal, Sven [1982] (2001) Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă.

Bucureşti: Editura SNSPA. Miège, Bernard [1997] (2000) Societatea cucerită de comunicare. Iaşi: Editura Polirom. Mihai, Gheorghe şi Luminosu, Doru (1996) Opinia publicului – sursă şi scop în manipulare. Iaşi: Editura A92. Mihăilescu, Nicoleta (2005) Sondajele electorale. În S. Chelcea şi G. Jderu (coord.) Refracţia sociologică şi reflexia

jurnalistică. Despre sondajele de opinie şi pezentarea lor în mass media (pp. 209-232). Bucureşti: Editura Economică.

Moscovici, Serge [1981] (2001) Epoca maselor. Tratat istoric asupra psihologiei maselor. Iași: Editura Institutul European.

Mucchieli, Alex [2000] (2002) Arta de a influența. Aaliza tehnicilor de manipulare. Iași: Editura Polirom.

Noelle-Neumann, Elisabeth (1974) The spiral of silence: A theory of public opinion. Journal of Communication, 34, 43-51.

Noelle-Neumann, Elisabeth [1980] (2004) Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social. Bucureşti. Editura Comunicare.ro.

Nowicki, Stephen și Strickland, Bonnie R. (1973) A locus of control scale for children. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 40, 148-154.

Popper, Karl R. (1993) Societatea deschisă şi duşmanii ei. Bucureşti, Editura Humanitas. Radu, Lucian şi Ciupercă, Cristian (2001) Manipularea gândirii şi comportamentului. Profeţii care se

autoîmplinesc. Bucureşti: Editura Sper. Robinson, John P. (1976) Interpersonal influence in election campaignes: Two step-flow hypotheses. Public

Opinion Quarterly, 40, 3, 304-319. Rotariu, Traian şi Iluţ, Petru (2001) Ancheta sociologica si sondajul de opinie. Iaşi: Editura Polirom. Ross, Lee, Greene, David şi House, Pamela (1977) The “false consensus effect”: An egocentric bias in social

perception and attribution processes. Journal of Experimental Social Psychology, 13, 3, 279-301. Rotter, Julian B. (1954) Social Learning and Clinical Psychology. New York: Prentice-Hall. Rotter, Julian B. (1966) Generalized expectancies of internal versus external control of reinforcements.

Psychological Monographs 80 (no. 609). Sartori, Giovani [1997] (2005) Homo videnes. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea. București: Editura

Humanitas. Sartori, Giovani (1999) Teoria democrației reinterpretată. Iași: Editura Polirom. Sauvy, Alfred (1964) L’Opinion publique. Paris: PUF. Shamir, Jacob şi Shamir, Michal (1993) The Dynamics of Israeli Public Opinion on Peace and the Territories.

Tel Aviv: Tel Aviv University. Shoemaker, P. J. (1991) Communication concepts 3: Gatekeeping. Newbury Park, CA: Sage. Smith, Tom W. (1990) The first straw? A study of the origins of election polls. Public Opinion Quarterly, 50, 1,

27-32. Stoetzel, Jean (1963) La psychologie sociale. Paris: Flammarion. Stoetzel, Jean [1955] (1971) Opinia publică şi informarea colectivă. În I. Aluaş şi I. Drăgan (eds.). Sociologia

franceză contemporană. Antologie (pp. 605-613). Bucureşti: Editura Politică. Stoetzel, Jean şi Girard, Alain [1970] (1975) Sondajele de opinie publică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică. Sudeţeanu, Constantin (1935) Opinia publică. Analiza condiţiilor şi aspectelor ei. Cluj: Imprimeria Fondul Cărţilor

Funduare. Suls, Jerry și Wan, Choi K. (1987) In search of the false-uniqueness phenomenon: Fear andestimates of social

consensus. Journal of Personality and Social Psychology, 52, 211–217. Surowiecki, James [2004] (2011) Înțelepciunea mulțimilor. București: Editura Publica. Tarde, Gabriel [1901] (2007) Opinia şi mulţimea. Bucureşti: Editura Comunicare.ro. Vallone, Robert, Ross, Lee şi Lepper, Mark (1985) The hostile media phenomenon: Biased perception of media bias

in coverage of the Beirut massacre. Journal of Personality and Social Psychology 49, 3, 577–585. White, D. M. (1950) The “gate-keeper”: A case study in the selection of news. Journalism Quarterly, 27, 383-390. Vlăsceanu, Mihaela (1993) Persuasiune. În C. Zamfir şi L. Vlăsceanu (coord.). Dicţionar de sociologie (pp.429-

430). Bucureşti: Editura Babel Wolton, Dominique [1997] (2012) Despre comunicare. București: Editura Comunicare.ro. Young, Kimball (1931) Social Psychology. New York: F. S. Croft & Company. Zamfir, Cătălin (2005) Spre o paradigmă a gândirii sociologice. Iași: Editura Polirom. Zamfir, Cătălin şi Lazăr Vlăsceanu (coord.) [1993] (1998) Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Babel. Zimbardo, Philip [2007] (2009) Efectul Lucifer. Cum devin răi oamenii buni. București: Editura Nemira.