1. Parlamentul European – Regulament de Functionare

COMPONENȚĂ

În urma propunerii înaintate de Parlament[1], Consiliul European a adoptat Decizia 2013/312/

UE de stabilire a componenței Parlamentului European după alegerile din 2014. Prin urmare,

Parlamentul European are acum 751 de deputați, repartizați între statele membre după cum

urmează: Germania - 96, Franța - 74, Italia și Regatul Unit - 73, Spania - 54, Polonia - 51,

România - 32, Țările de Jos - 26, Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia și Republica Cehă - 21,

Suedia - 20, Austria - 18, Bulgaria - 17, Finlanda, Danemarca și Slovacia - 13, Croația, Irlanda și

Lituania - 11, Letonia și Slovenia - 8, Cipru, Estonia, Luxemburg și Malta - 6. Distribuția

locurilor va fi revizuită din nou cu suficient timp înaintea alegerilor programate pentru 2019.

ORGANIZARE

A. Organe politice Organele politice ale Parlamentului sunt: Biroul (Președintele și cei 14

vicepreședinți), Conferința președinților (Președintele și președinții grupurilor politice), cei cinci

chestori (responsabili pentru chestiunile administrative și financiare ale deputaților), Conferința

președinților de comisie și Conferința președinților de delegație. Durata mandatului

Președintelui, al vicepreședinților și al chestorilor, precum și al președinților de comisie și de

delegație este de doi ani și jumătate. B. Comisii și delegații Deputații sunt organizați în 20 de

comisii, 2 subcomisii și 39 de delegații (delegații interparlamentare și delegații la comisii

parlamentare mixte, comisii parlamentare de cooperare și adunări parlamentare multilaterale)[2].

Parlamentul trimite o delegație și la Adunarea Paritară înființată în baza acordului dintre statele

din Africa, Caraibe și Pacific (ACP) și UE[3]. Parlamentul poate înființa și comisii speciale

(articolul 197 din Regulamentul de procedură) sau comisii de anchetă (articolul 226 din TFUE și

articolul 198 din Regulamentul de procedură). În temeiul articolului 204, fiecare comisie sau

delegație își alege propriul birou, alcătuit dintrun președinte și până la patru vicepreședinți[4]. C.

Grupuri politice Deputații nu sunt organizați în delegații naționale, ci, în funcție de afinitățile

politice, în grupuri transnaționale. În temeiul Regulamentului de procedură, un grup politic

trebuie să cuprindă deputați aleși din cel puțin un sfert dintre statele membre și să fie alcătuit din

cel puțin 25 de deputați (articolul 32 din Regulamentul de procedură). Grupurile politice

organizează reuniuni regulate în săptămâna dinaintea perioadei de sesiune și în săptămânile de

sesiune, precum și seminarii pentru a stabili principiile de bază ale activității lor. Anumite

grupuri politice corespund partidelor politice supranaționale care activează la nivelul UE. D.

Partide și fundații politice europene Parlamentul European recomandă crearea unui mediu

favorabil dezvoltării continue a partidelor și fundațiilor politice europene, inclusiv adoptarea

legislației-cadru. Articolul 224 din TFUE prevede un temei juridic pentru adoptarea, în

conformitate cu procedura legislativă ordinară, a unui statut pentru partidele politice de la nivel

european și a unor norme privind finanțarea acestora. Majoritatea partidelor politice sunt create

în baza Regulamentului (CE) nr. 2004/2003, care a fost revizuit în 2007 [Regulamentul (CE) nr.

1524/2007] pentru a introduce posibilitatea de finanțare a unor fundații politice care să sprijine

partidele la care sunt afiliate prin activități educaționale și de cercetare. Întrucât finanțarea pentru

campaniile electorale rămâne redusă și este în continuare supusă reglementărilor naționale,

Regulamentul (CE) nr. 2004/2003 a fost înlocuit de un regulament mai adaptat, care a intrat în

vigoare la sfârșitul anului 2014, în urma unui acord în prima lectură încheiat între Parlament și

Consiliu în aprilie 2014. Partidele europene existente în prezent sunt: Partidul Popular European,

Partidul Socialiștilor Europeni, Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa, Partidul

Ecologist European, Alianța Conservatorilor și Reformiștilor Europeni, Partidul Stângii

Europene, Mișcarea pentru o Europă a Libertăților și Democrației, Partidul Democrat European,

Alianța Liberă Europeană, Alianța Europeană pentru Libertate, Alianța Europeană a Mișcărilor

Naționale, Mișcarea Politică Creștină Europeană și Democrații Europeni. Aceste partide

supranaționale cooperează strâns cu grupurile politice corespunzătoare din cadrul Parlamentului

European. E. Secretariatul Secretariatul Parlamentului European este alcătuit din Cabinetul

Secretarului General, 12 direcții generale și Serviciul Juridic. Acesta are misiunea de a coordona

activitatea legislativă și de a organiza sesiunile plenare și reuniunile. De asemenea, acordă

asistență tehnică și juridică, precum și consultanță de specialitate organelor parlamentare și

deputaților din PE pentru a-i sprijini în exercitarea mandatelor lor. Secretariatul pune la

dispoziție servicii de interpretare și traducere pentru toate reuniunile și documentele oficiale.

În temeiul tratatului, Parlamentul își organizează activitatea în mod independent. Acesta își

adoptă Regulamentul de procedură cu majoritatea voturilor deputaților săi (articolul 232 din

TFUE). Cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel, Parlamentul hotărăște cu majoritatea

voturilor exprimate (articolul 231 din TFUE). Acesta decide ordinea de zi pentru perioadele sale

de sesiune, care sunt destinate în principal adoptării rapoartelor pregătite de comisiile sale,

întrebărilor adresate Comisiei și Consiliului, dezbaterilor de actualitate și urgente, precum și

declarațiilor Președinției. Reuniunile comisiilor și ședințele plenare sunt publice și transmise pe

internet. SEDIUL ȘI LOCURILE DE DESFĂȘURARE A ACTIVITĂȚII Începând cu 7 iulie

1981, Parlamentul a adoptat mai multe rezoluții referitoare la sediul său, invitând guvernele

statelor membre să respecte obligația care le revine în temeiul tratatelor de a stabili un singur

sediu pentru instituții. Întrucât acestea au continuat să nu pună în aplicare această măsură,

Parlamentul a luat o serie de decizii privind organizarea sa și locurile de desfășurare a activității

(Luxemburg, Strasbourg și Bruxelles). În cadrul Consiliului European de la Edinburgh din 11 și

12 decembrie 1992, guvernele statelor membre au încheiat un acord privind sediile instituțiilor,

prin care se stabilea ca: — Parlamentul să își aibă sediul la Strasbourg, unde să se organizeze

cele 12 perioade de sesiune lunare, inclusiv sesiunea în care se adoptă decizia referitoare la

bugetul anual al UE; — perioadele de sesiune suplimentare să se țină la Bruxelles; — comisiile

parlamentare să se reunească la Bruxelles; — Secretariatul Parlamentului și departamentele care

îi acordă asistență acestuia să rămână la Luxemburg. Această decizie a fost criticată de

Parlament. Cu toate acestea, Curtea de Justiție (hotărârea din 1 octombrie 1997 – C 345/95) a

confirmat că sediul Parlamentului a fost stabilit în conformitate cu prezentul articol 341 din

TFUE. Substanța deciziei a fost inclusă în Tratatul de la Amsterdam, printr-un protocol anexat la

tratate. Deși a regretat aceste decizii, Parlamentul a fost obligat să își elaboreze calendarul anual

în consecință, prin intermediul unei propuneri emise de Conferința președinților. În general, în

decursul unui an, Parlamentul are 12 perioade de sesiune de patru zile la Strasbourg și șase

perioade de sesiune de două zile la Bruxelles. Deputații în Parlamentul European au lansat

numeroase inițiative pentru a evita reuniunile de la Strasbourg. De exemplu, pentru anul 2012, a

fost adoptat un calendar care includea două perioade de sesiune de două zile în aceeași

săptămână calendaristică din luna octombrie, la Strasbourg, ceea ce reducea durata totală a

reuniunilor de la Strasbourg cu patru zile. Cu toate acestea, în urma unei plângeri înaintate de

Franța, Curtea de Justiție a hotărât că, în vederea respectării deciziilor adoptate, sunt necesare

două perioade integrale de sesiune (cauza C-237/11). În conformitate cu articolul 229 din TFUE,

Parlamentul se poate întruni în perioade de sesiune extraordinare, la cererea majorității

deputaților care îl compun, a Consiliului sau a Comisiei. La 18 decembrie 2006, Parlamentul a

ținut pentru prima dată o ședință plenară suplimentară la Bruxelles, imediat după Consiliul

European din 14 și 15 decembrie 2006. Această practică a monitorizării imediate a reuniunilor

Consiliului European a fost consolidată de atunci.

2. Consiliul UE

Consiliul Uniunii Europene (uneori denumit și Consiliul sau Consiliul de Miniștri) este un

organism parte a legislativului Uniunii Europene (UE) reprezentând guvernele statelor membre,

celălalt organism este Parlamentul European. Consiliul este compus în diferite componențe din

28 de miniștri naționali (unul din fiecare stat).

Componența exactă depinde de domeniile în discuție, de exemplu, atunci când se discută politici

referitoare la agricultură, Consiliul este format din cei 28 de miniștri care au în portofoliu și

domeniul agriculturii. Președinția Consiliului este rotativă între fiecare stat membru și mandatul

fiecărei președinții durează 6 luni, mandat care este deținut de ministerul relevant pentru fiecare

întâlnire în parte. Continuitatea dintre preșidenții este asigurată de un acord între trei prezidenții

consecutive, cunoscută ca triumviratul prezidențial și împărțirea programelor politice. Consiliul

Afacerilor Externe (format din miniștrii de externe a statelor membre) este totuși condus de

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Consiliul este

administrat de un Secretariat General al Consiliului. Deciziile sunt luate cu majoritate calificată

în cele mai multe domenii, cu unanimitate în altele. De obicei, atunci când operează unanimitatea

este necesară și consultarea Parlamentului European. Cu toate acestea, în majoritatea domeniilor

se aplică procedura legislativă ordinară, această procedură reprezintă că Parlamentul European și

Consiliul împart în mod egal puterile legislative și bugetare, însemnând că ambele trebuie să își

dea acordul pentru ca o propunere legislativă să fie adoptată. În anumite domenii limitate,

Consiliul poate iniția legislație europeană de unul singur

Consiliul Uniunii Europene își are ca prim loc de întâlnire sediul de la Bruxelles, iar ca al doilea

loc, Strasbourg.

3. Comisia UE

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene. Comisia este responsabilă pentru

întocmirea propunerilor legislative, implementarea deciziilor și apărarea tratatelor Uniunii

precum și coordonarea activităților curente ale Uniunii.

Comisia funcționează ca un cabinet de guvern, format din 28 de membri cunoscuți ca „comisari”

(informal).[4]

Fiecare stat membru al Uniunii Europene are un membru în Comisie, iar aceștea au

obligația de a reprezenta interesele comune ale UE și nu interesele naționale ale statului din care

face parte. Unul dintre cei 28 este Președintele Comisiei(actualmente Jean-Claude Juncker) este

propus de Consiliul European și ales de către Parlamentul European. Consiliul nominalizează

ceilalți 27 de membri ai Comisiei în acord cu președintele nominalizat, iar ulterior cei 28 de

membri ca un singur corp sunt supuși votului de investitură a Parlamentului European.[5]

Prima

Comisie Barroso a intrat în funcție la sfârșitul anului 2004 iar cea de-a doua Comisie Barroso a

intrat în funcție în 2010.[6]

Termenul de „Comisie” este folosit ori pentru a-i desemna pe cei 28 de membri ai Colegiului

Comisarilor sau pentru a desemna inclusiv organismele administrative formată din 23.000 de

funcționari publici europeni care sunt împărțiți în departamente numite Directorate-

Generale și Servicii. Limbile interne de lucru ale Comisiei sunt engleza, franceza și germana.

Membrii Comisiei și cabinetele lor (echipele de lucru) au sediul în Clădirea

Berlaymont din Bruxelles.

Prima Comisie a fost înființată în 1951 drept Înalta Autoritate și era formată din nouă membri

sub președinția lui Jean Monnet. Înalta Autoritate a fost un organ executiv supranațional a

Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). A intrat în funcțiune pentru prima dată

în 10 august 1952 în Luxembourg. În 1958 Tratatul de la Roma a instituit două noi comunități

alături de CECO, Comunitatea Economică Europeana (CEE) și Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice (EuroAtom). Totuși organele administative ale acestor comunități erau

denumite „Comisii” și nu „Înaltă Autoritate”. Motivul schimbării denumirii a fost noua relație

dintre executiv și Consiliu. Unele state precum Franța si-a exprimat rezervarea față de puterile pe

care le are Înalta Autoritate și ar fi dorit limitarea sau transferul lor către Consiliu.

Louis Armand a condus prima Comisie a EuroAtom. Walter Hallstein a condus prima Comisie a

Comunității Economice Europene (CEE) care s-a întâlnit pentru prima dată pe 16 ianuarie 1958

la Castelul Val-Duchesse din Bruxelles. Acesta a obținut un acord privind prețul cerealelor și a

făcut de asemenea o bună impresie țărilor terțe atunci când si-a făcut debutul internațional la

negocierile

comerciale privind acordul general privind tarifele și comerțul. Hallstein a consolidat legislația

europeană și a început să aibă un impact important în legislația națională

Comisia Europeană a fost încă de la început concepută să acționeze ca o autoritate independentă

supranațională separată de guvernele naționale. A fost descrisă ca fiind „singurul organism plătit

să gândească european”.Membrii sunt propuși de guvernele statelor membre, unul din partea

fiecăreia, totuși aceștia au obligația de a funcționa independent și neutru fără a fi influențați de

guverne care îi numesc. Aceasta contrastează Consiliul European, care reprezintă

guvernele, Parlamentul European, care reprezintă cetățenii și Comitetul Economic și Social, care

reprezintă societatea civilă.

Conform art. 17 din Tratatului Uniunii Europene, Comisia are câteva atribuții: dezvoltarea de

strategii pe termen mediu, conceperea de proiecte legislative și medierea procesului legislativ,

reprezentarea UE în negocierile comerciale, emiterea de decizii și reglementări, de exemplu

politica privind competiția, conceperea bugetului Uniunii Europene precum și supravegtherea

implementării tratatelor și legislației comunitare.

4. Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE) este banca centrală a Uniunii Europene, cu funcția de

administrare a politicii monetare în cele 18 țări care folosesc euro ca monedă.[1] Își are sediul în

Frankfurt am Main.

Banca a fost înființată la 1 iunie 1998, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam. Actualul

președinte al BCE este Mario Draghi. BCE colaborează cu băncile centrale din toate cele 27 de

state membre ale Uniunii Europene. Împreună, formează Sistemul European al Băncilor

Centrale(SEBC). BCE stabilește cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 17 state

membre care au adoptat moneda unică și alcătuiesc împreună zona euro. Cooperarea existentă la

nivelul acestui grup restrâns poartă numele de „eurosistem”.[2] BCE are ca obiectiv menținerea

inflației la un nivel inferior, dar apropiat de 2%. BCE are dreptul exclusiv de a autoriza emiterea

de bancnote, drept obținut prin Tratatul de la Maastricht. Stabilitatea prețurilor este definită ca o

creștere anuală a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) din zona euro de sub 2%,

stabilitatea prețurilor trebuie menținută pe termen mediu.

Funcții

Distribuția și supravegherea stabilității monedei euro

Definirea politicii europene a intereselor și controlul rezervelor de bani

Cooperarea cu băncile naționale

Funcțiile BCE sunt menționate în Tratatul de la Maastricht. Pentru a putea să lucreze eficient,

BCE nu are voie să depindă de puterea politică, o chestiune pe care criticii o aduc deseori în

discuție. BCE a fost creată după modelul Băncii Federale Germane Deutsche Bundesbank BCE

și sistemul de bănci centrale europene în ansamblu, care include și băncile centrale din toate

statele Uniunii Europene, au primit sarcina de a menține stabilitatea prețurilor și de a asigura

credibilitatea monedei unice. Euro, moneda unică europeană, a fost lansată în ianuarie 1999.

5. Curtea Europeană de Conturi

Curtea Europeană de Conturi verifică modul în care sunt administrate fondurile europene. Rolul

său este acela de a îmbunătăţi gestiunea financiară a UE şi de a prezenta rapoarte cu privire la

folosirea banilor publici. A fost înfiinţată în 1975 şi are sediul la Luxemburg.

Rol

Pentru a le garanta contribuabililor europeni faptul că banii publici sunt cheltuiţi în mod eficient,

Curtea de Conturi este abilitată să verifice (să auditeze) orice persoană sau organizaţie care

gestionează fonduri europene. În acest scop, efectuează frecvent controale pe teren. Concluziile

sale scrise sunt incluse în rapoarte adresate Comisiei Europene şi guvernelor statelor membre.

Curtea de Conturi nu are putere juridică. În cazul în care descoperă fraude sau nereguli, auditorii

săi informează Oficiul european de luptă antifraudă (OLAF).

Atribuţii

Una dintre cele mai importante sarcini ale Curţii de Conturi este să înainteze Parlamentului

European şi Consiliului un raport anual privind exerciţiul financiar anterior („descărcarea anuală

de gestiune”). Parlamentul examinează minuţios raportul Curţii înainte de a decide dacă aprobă

sau nu modul în care Comisia a gestionat bugetul.

De asemenea, Curtea trebuie să formuleze un aviz privind legislaţia financiară a UE şi

posibilităţile de combatere a fraudei.

Auditorii Curţii de Conturi efectuează frecvent controale în instituţiile UE, în statele membre şi

în ţările care primesc ajutoare europene. Activitatea Curţii vizează, în principal, fondurile de care

răspunde Comisia Europeană, însă, în practică, autorităţile naţionale gestionează 80% din

venituri şi cheltuieli.

Componenţă

Pentru a-şi exercita atribuţiile în mod eficient, Curtea de Conturi trebuie să fie complet

independentă de celelalte instituţii, dar, în acelaşi timp, trebuie să rămână permanent în contact

cu acestea.

Curtea de Conturi este formată din câte un membru din fiecare ţară a Uniunii, desemnat de

Consiliu pentru un mandat de 6 ani (care poate fi reînnoit). Preşedintele Curţii este ales de către

membrii acesteia pentru un mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit. Vítor Manuel da

Silva Caldeira, din Portugalia, a fost ales preşedinte în ianuarie 2008.

Organizare

Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de angajaţi, nu numai auditori, ci şi traducători şi

administratori. Auditorii sunt împărţiţi în grupuri de audit. Aceştia pregătesc proiecte de rapoarte

pe baza cărora Curtea ia decizii.

6. NATO

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN în franceză și

spaniolă) este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord

semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 28 state din Europa și America de

Nord.

Alianța s-a format din state independente, interesate în mentinerea pacii si apararea propriei

independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare,

capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune

îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Inițial, aceste state au fost: Belgia, Canada,

Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda si

SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la tratat Grecia si Turcia, iar la 6 mai 1955, RFG a devenit

membra NATO.

La constituirea ei, ideea de baza a alianței, menținută timp de peste 50 de ani, era aceea a

realizării unei apărări comune, credibile și eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se

specifica: „Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau a mai multora dintre ele in Europa

sau in America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor si, in consecinta, daca se va

produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitand dreptul sau individual sau colectiv

la autoaparare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Natiunilor Unite, va da asistenta Partii sau

Partilor atacate, prin luarea in consecinta, individual si concertat cu celelalte parti, a acelor

masuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea fortei armate, pentru a restaura si a

mentine securitatea zonei Nord-Atlantice.”

Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliațiilor

europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunea Sovietică ca și

cum ar fi fost atacată ea însăși. Totuși temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În

schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului la 12 septembrie 2001 drept

răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.

Cartierul General al NATO se află la Bruxelles, Belgia. Un nou sediu pentru Cartierul General

este în construcție începând cu anul 2010, iar finalizarea lui este prevăzută în anul 2015.[6]

Consiliul NATO[modificare | modificare sursă]

Consiliul NATO sau Consiliul Atlanticului de Nord(CAN/NAC) este instanța superioară a

Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Acesta se poate întruni la nivelul Reprezentanților

Permanenți sau poate fi constituit din Miniștrii de Stat, ai Apărării ori din Primii-miniștri ai

statelor membre. Consiliul are aceeași autoritate indiferent de nivelul de reprezentare al

componenților și se întrunește de două ori pe săptămână, astfel: în fiecare marți pentru discuții

informale, și în fiecare miercuri pentru ședințe ce vizează decizii.

Structura NATO

Cartierul General al NATO se află la Bruxelles, Belgia. Un nou sediu pentru Cartierul General

este în construcție începând cu anul 2010, iar finalizarea lui este prevăzută în anul 2015.[6]

Consiliul NATO - Consiliul NATO sau Consiliul Atlanticului de Nord(CAN/NAC) este instanța

superioară a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Acesta se poate întruni la nivelul

Reprezentanților Permanenți sau poate fi constituit din Miniștrii de Stat, ai Apărării ori din

Primii-miniștri ai statelor membre. Consiliul are aceeași autoritate indiferent de nivelul de

reprezentare al componenților și se întrunește de două ori pe săptămână, astfel: în fiecare marți

pentru discuții informale, și în fiecare miercuri pentru ședințe ce vizează decizii.

Adunarea Parlamentară a NATO

Adunarea Parlamentară a NATO (NATO Parliamentary Assembly, NATO PA / Assemblée

parlementaire de l'OTAN, AP OTAN) a fost înființată în anul 1955 sub denumirea de North

Atlantic Assembly (Adunarea Atlanticului de Nord) este un organism consultativ

interparlamentar format din membri ai parlamentelor naționale ale statelor membre, numărul

reprezentanților naționali fiind proporțional cu numărul populației statelor membre și reprezintă

distribuția politică a parlamentelor naționale. Președintele în funcție al AP OTAN este Karl A.

Lamers.

7. Uniunea Europei Occidentale

Uniunea Vest-Europeană sau Uniunea Europeană Occidentală (franceză: Union de l'Europe

occidentale-UEO, engleză: Western European Union-WEU) a fost o organizație internațională și

o alianța militară, însărcinată cu punerea în aplicare a Tratatului modificat de la Bruxelles din

1954( versiunea modificată a tratatului original de la Bruxelles din 1948). UEO a fost fondat de

șapte state aliate cu Statele Unite ale Americii (blocul capitalist și membrii NATO) de-a lungul

Războiului Rece. După sfârșitul Războiului Rece, obiectivele și instituțiile UEO au fost

transferate către Politică externă și de securitate comună (PESC) și Uniunea Europeană. Procesul

a fost definitivat în 2009 când clauză solidară a statelor membre ale Uniunii Europene erau

similare (dar nu identice) către clauză de apărare reciprocă, intrată în vigoare cu Tratatul de la

Lisabona. Statele membre au decis să pună capăt tratatului de la Bruxelles pe 31 martie 2010,

activitățile UEO încetând după 15 luni. Pe 30 iunie 2011 UEO a fost declarată oficial desființată.

Sediul UEO a fost la Bruxelles, cu un personal alcătuit din 65 de membri și un buget anual de 13

400 000 euro. Era compusă din Consiliul UEO și Adunarea UEO. UEO era condusă de un

Consiliu de Miniștri, asistat de un Consiliu ai reprezentanților permanenți la nivel ambasadorial.

Aspectele sociale și culturale ale Tratatului de la Bruxelles au fost acordate Consiliului Europei

pentru a evita suprapunerea responsabilităților.

Adunarea parlamentară era compusă din delegațiile statelor membre din Adunarea Parlamentară

a Consiliului Europei și supraveghea lucrările Consiliului. Adunarea era o instituție consultativă.

Programul Grupului Independent European a fost stabilit ca un forum pentru cooperare în

domeniul armamentelor în 1976 cu scopul de a crea "European Armaments Agency". Din anul

1993, forumul a fost cunoscut ca "Western Armamens European Group". Numărul membrilor a

atins 19 în anul 2000: Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Finlanda, Germania, Grecia, Ungaria,

Italia, Luxemburg, Olanda, Belgia, Norvegia, Polonia, Portugalia, Spania, Suedia, Turcia și

Marea Britanie. Organismul a fost desființat la 23 mai 2005.

Western European Armaments Organisation a fost concepută ca o agenție de armament, dar

operațiunile au fost limitate doar în cadrul cercetării, oferind servicii de suport în cercetare și

tehnologie de apărare. A fost creată în 1996 și desființată în august 2006. Aceste agenții au fost

preluate de către Agenția Europeană de Apărare. Alte organisme transferate includ Institutul

pentru Studii de Securitate și Centrul Satelitar.

La 15 mai 1995, Consilul de minsitri al UEO s-a întrunit la Lisabona, iar în cadrul acestei

întruniri, s-a declarat crearea "European Operațional Rapid Force" (EUROFOR) de către Franța,

Italia, Spania și Portugalia. EURAFOR a devenit operațional în iunie 1998.

În 2009 , Tratatul de la Lisabona a preluat clauza de apărare reciprocă a UEO . Nu a fost discutat

mult despre ce să facă cu UEO în urma Tratatului de la Lisabona , inclusiv planurile pentru

desfiintare. La 30 martie 2010 într-o Declaratie ministerială scrisa de ministrul de externe

britanic Chris Bryant a dat aviz că Marea Britanie intenționează să se retragă din Uniunea

Europei Occidentale într-un an . La 31 martie 2010 Ministerul Afacerilor Externe german a

anunțat intenția Germaniei de a se retrage din Tratatul de la Bruxelles . In același an , președinția

spaniolă a UEO , în numele cele 10 state membre ale Tratatului de la Bruxelles , a anunțat

decizia de a se retrage din tratatul colectiv . La 30 iunie 2011, UEO a încetat oficial să mai

existe.

8. Consiliul Europei

Consiliul Europei este o organizație internațională, interguvernamentală și regională. A luat

naștere la 5 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii Europene precum și alte

state din centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană, și este diferit și de

Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. Sediul Consiliului Europei este la

Strasbourg.

Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de "Adunarea

Parlamentară", alcătuită din parlamentari proveniți din parlamentele naționale, și cealaltă,

interguvernamentală, întruchipată de "Comitetul Miniștrilor", alcătuit din miniștrii de externe ai

statelor membre. Comitetul Miniștrilor reprezintă organismul de decizie al Consiliului Europei.

România a deținut președinția Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei în perioada

noiembrie 2005 - mai 2006.

Obiective:

Protejarea drepturilor omului

Protejarea democrației pluraliste

Protejarea supremației dreptului

Favorizarea conștientizării și încurajarea dezvoltării identității și a diversității culturale

a Europei

Dezvoltarea stabilității democratice în Europa prin susținerea

reformelor politice, legislative și constituționale

Căutarea soluțiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană:

discriminarea minorităților

xenofobia

intoleranța

protecția mediului

Clonarea umană

SIDA

drogurile

terorismul

crima organizată

9. Consiliul European

Reuniunile Consiliului European sunt întâlniri la nivel înalt în cadrul cărora liderii UE iau decizii

privind priorităţile politice generale şi iniţiativele majore. În mod normal, se organizează 4 astfel

de reuniuni pe an, prezidate de un preşedinte permanent.

Rol

Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităţilor şi direcţiei politice generale a UE şi

abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin cooperare

interguvernamentală la un alt nivel.

Deşi poate influenţa stabilirea agendei politice a UE, nu are puterea de a adopta acte legislative.

Cine sunt participanţii?

În cadrul Consiliului European se reunesc şefii de stat sau de guvern din fiecare ţară a UE,

preşedintele Comisiei şi preşedintele Consiliului European care prezidează reuniunile. Înaltul

Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună English ia, de asemenea, parte la

reuniuni.

Cine este preşedintele Consiliului European?

Președintele Consiliului European este Donald Tusk. Mandatul său a început la 1 decembrie

2014 și se va încheia la 31 mai 2017.

Când şi unde se reuneşte Consiliul?

De două ori, în decurs de 6 luni. Dacă este nevoie, preşedintele poate convoca o reuniune

specială. De cele mai multe ori, reuniunile au loc la Bruxelles.

Cum se iau deciziile?

Dacă Tratatul nu cuprinde prevederi speciale referitoare la acest aspect, Consiliul European ia

deciziile prin consens. În anumite situaţii, se aplică regula unanimităţii sau a majorităţii

calificate, în funcţie de prevederile Tratatului.

Preşedintele Consiliului European, preşedintele Comisiei şi Înaltul Reprezentant pentru politica

externă şi de securitate nu votează.

Istorie

Consiliul European şi-a început activitatea în 1974, ca forum de discuţii între liderii europeni. A

devenit rapid organism de sine stătător, asumându-şi rolul de a stabili priorităţi şi obiective

pentru întreaga Uniune.

În 1992, a obţinut statut oficial, iar în 2009 a devenit una dintre cele 7 instituţii ale Uniunii

Europene.

10. Comitetul Economic și Social European

Reprezentanţii angajatorilor, ai salariaţilor sau ai altor grupuri de interese îşi pot exprima punctul

de vedere cu privire la acţiunile UE prin intermediul Comitetului Economic şi Social European

(CESE). Acesta este o adunare consultativă care emite avize către instituţii mai mari - în special

Consiliul, Comisia şi Parlamentul European.

a. Rol

Comitetul Economic şi Social European a fost înfiinţat în 1957, ca for de discuţie pe marginea

aspectelor legate de piaţa unică. CESE le oferă grupurilor de interese din Europa - sindicate,

angajatori, fermieri - posibilitatea de a se exprima oficial în legătură cu propunerile legislative

ale UE.

În medie, CESE elaborează anual 170 de avize şi documente consultative. Toate avizele sunt

transmise către organismele decizionale ale Uniunii şi apoi publicate în Jurnalul Oficial.

b. Membri

CESE este format din 353 de membri, reprezentanţi ai grupurilor de interese economice şi

sociale din toată Europa. Aceştia sunt propuşi de guvernele naţionale şi numiţi de Consiliul

Uniunii Europene pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit. Membrii CESE nu sunt

remuneraţi, dar primesc alocaţii pentru a-şi acoperi cheltuielile de transport şi cazare ocazionate

de participarea la reuniuni.

c. Numărul membrilor din fiecare ţară depinde de populaţia acesteia:

Franţa, Germania, Italia, Regatul Unit - 24 de membri

Spania, Polonia - 21 de membri

România - 15 membri

Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Suedia, Ţările de Jos, Ungaria -

12 membri

Croaţia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia - 9 membri

Estonia, Letonia, Slovenia - 7 membri

Cipru, Luxemburg - 6 membri

Malta - 5 membri

11. Comitetul European la Regiunilor

Comitetul Regiunilor este un organism consultativ care reprezintă autorităţile locale şi regionale

din Uniunea Europeană.

Rol

Rolul Comitetului Regiunilor este de a face cunoscute punctele de vedere locale şi regionale cu

privire la legislaţia UE. În acest sens, Comitetul emite rapoarte („avize”) pe marginea

propunerilor Comisiei.

Comisia, Consiliul şi Parlamentul trebuie să consulte Comitetul Regiunilor înainte de luarea unor

decizii în domenii care privesc administraţia locală şi regională (de ex. ocuparea forţei de muncă,

mediul, educaţia, sănătatea publică).

Membri

Comitetul Regiunilor este format în prezent din 353 de membri (şi tot atâţia membri supleanţi),

provenind din toate cele 28 de state membre.

Membrii şi membrii supleanţi sunt numiţi de către Consiliu, la propunerea ţărilor din care provin,

pentru un mandat de 5 ani. Fiecare ţară are libertatea de a-şi stabili propriile criterii de desemnare

a membrilor, însă delegaţiile trebuie să reflecte o repartiţie echilibrată din punct de vedere

politic, geografic şi regional/local.

Membrii Comitetului sunt membri aleşi sau factori de decizie în cadrul autorităţilor locale sau

regionale din zona de provenienţă.

Structură

Comitetul Regiunilor se întruneşte de 5 ori pe an în sesiune plenară pentru a defini liniile politice

generale şi pentru a adopta avize.

Există 6 „comisii” care se ocupă de diferite domenii politice şi pregătesc avizele care urmează a

fi dezbătute în sesiunile plenare:

Coeziune teritorială

Politică economică şi socială

Educaţie, tineret şi cultură

Mediu, schimbări climatice şi energie

Cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe

Resurse naturale

De asemenea, Comitetul adoptă rezoluţii cu privire la diverse aspecte politice.

În cadrul Comitetului Regiunilor sunt reprezentate principalele grupări politice europene:

Partidul Popular European (PPE)

Partidul Socialiştilor Europeni (PSE)

Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE)

Uniunea pentru Europa naţiunilor - Alianţa Europeană (UEN-AE).

Un rol mai important, conferit de Tratatul de la Lisabona

În baza Tratatului de la Lisabona, Comisia Europeană are obligaţia de a se consulta cu

autorităţile locale şi regionale şi cu asociaţiile acestora cât mai devreme posibil în etapa

prelegislativă. Comitetul Regiunilor, în calitatea sa de portavoce a autorităţilor locale şi

regionale, este profund implicat în această procedură.

După ce înaintează o propunere legislativă, Comisia trebuie să se consulte din nou cu Comitetul

Regiunilor, dacă propunerea respectivă vizează unul dintre domeniile politice cu impact direct

asupra autorităţilor locale şi regionale.