ARGUMENT

Lucrarea de față prezintă analiza unui studiu bazat pe problema acarianului avarroa��

destructor” și particularitățile acestuia asupra albinelor melifere. Am luat în considerare mai

multe tipuri de tratamente aflate pe piața din România, accesibile și folosite în rândul

crescătorilor de albine. Având substanțe active și metode de aplicare variate se poate determina

diferența dintre eficacitatea fiecărui tratament în vederea exterminării dăunătorilor, respectiv

influența rezultatului său asupra dezvoltării familiilor de albine și puietului aferent.

După cum au arătat numeroși apicultori, acest acarian poate avea efecte foarte grave

asupra albinelor dacă nu se încearcă combaterea lui, în această privință existând posibilitatea

pierderii uneia sau mai multor familii de albine în întregime. Problema persistă an de an, iar în

ultima perioadă s-a observant o creștere a intesitatii acesteia.

Studiul este organizat în șase capitole, dintre care primele trei abordează problemele

albinelor legate de bolile provacate de varroa destructor. Au fost luați în vedere diferiți factor

care influențează ceea ce depinde dezvoltarea, însă și mai important, decăderea lor. Deoarece

poate scădea activitatea în întregime a albinelor și prin urmare a produselor realizate de acestea,

este foarte importantă combaterea acarienilor, ținerea lor sub control, reducându-i la un număr

cât mai mic pentru a dăuna cât mai puțin. Însă având grijă să nu fie deranjate albinele de către

tratamente, chiar dacă exterminarea paraziților nu poate să atingă idealul de 100%. Au fost luate

în considerare 5 tratamente disponibile pe piață națională, toate diferite între ele ca și compoziție

nu doar nume, pentru a avea o arie cât mai largă împotriva problemei de față. În acest fel se

observă acțiunea particularităților substanței active pe familii de albine diferite.

În a doua parte a lucrării am reprezentat ipotezele, obiectivele și metodologia folosită,

precum și rezultatul studiului prin care am reușit compararea medicamentelor utilizate în funcție

de rezultatele obținute împotriva dăunătorilor, însă și dezvoltarea stupilor pe parcursul mai

multor luni de zile. Acestea au fost realizate pe o stupină de 97 de familii împărțite în grupe

egale de 18 fiecare, plus un grup martor de 7 familii căruia nu i s-a aplicat niciun fel tratament

pentru o comparație cât mai precisă nu doar a medicamentelor, ci și a căderii naturale.

Organizarea s-a urmărit a fi omogenă, atentă în funcție de vârsta mătcilor și populația familiilor

de albine. Datele obținute au arătat și tendința mai puternică de dezvoltare venite odată cu

aplicarea unui tratament cu un rezultat de succes. Spre sfârșitul studiului s-au adunat numeroase

date de la aplicarea tratamentelor, fiind verificare cu hârtie de control. A fost obținută o diferență

semnificativă între nivelul căderii acarienilor în urma respectivelor tratamente în particular și o

comparație bună cu grupul martor unde căderea acarienilor a fost naturală.

CAPITOLUL I

VARROA DESTRUCTOR

1.1 Origine și răspândire

O operație apitehnica dintre cele mai importante care intră în atribuțiile unui apicultor

într-un sezon apicol este tratamentul împotriva binecunoscutului acarian aVarroa destructor”.��

Este responsabil de apariția varozei, o boală a puietului de alibine dar și celor adulte, foarte ușor

transmisibilă.

Acesta a fost descoperit pentru prima data în insula Java de către E. Jacobson în anul

1904. Specialistul olandez În domeniul acarienilor A. C. Oudemans 1-a descris și 1-a denumit

după descoperitor, Varroa jacobsoni. Conform poziției pe care o are în lumea animală, el face

parte din încrengătura Artropode, clasa Arahnide, ordinul Acarieni, familia Dermanissidae. În

anul 2000 Anderson și Trueman l-au denumit Varroa destructor. Au studiat secvențele din gena

mtDNA și caracteristicile morfologice ale mai multor populații de Varroa jacobsini din lume.

Această denumire era cunoscută printre oamenii de știință care nu poate fi însă întâlnită decât în

sud-estul Asiei, în țări precum Malaezia sau Indonezia unde atacă albinele melifere din specia

Apis cerana. Acarienii varroa a fost descoperiți pe insecte care se hrănesc cu nectar și polen

adunate din flori, de exemplu bondarul (bombus pennsylvanicus) sau gândacul scarabeu

(phanaeus vindex). Este parazitul cu cel mai puternic impact negativ asupra industriei apicole.

În țările în care parazitul a ajuns târziu s-a descoperit că ar fi o problemă mult mai gravă.

În Australia, Universitatea din Sydney a studiat împreună cu Departamentul pentru Agricultură

al SUA 7 tipuri diferite de albine domestice și au constatat că niciunul nu avea rezistentă

împotriva acestor acarieni. Testele relevă că după doar patru luni de expunere la varroa 44 de

procente din albinele probate au murit. Același lucru au analizat pe albine care au fost infestate

de mulți ani, au reușit să își formeze o oarecare rezistentă și după același timp de expunere doar

patru procente au fost pierdute.

Pe teritoriul țării noastre parazitul a apărut în anul 1976. Denumirea comună era de

“Varroa jacobsini”. Nu s-a identificat până în prezent metode eficiente pentru eliminarea în

întregime a acestuia, iar boala provoacă anual pagube mari în întreaga apicultură.

Figura 1.1. Răspândire varroa în lume

Localizat la început în insulele indoneziene, acarianul Varroa jacobsoni s-a rispandit după

al doilea război mondial în toate țările din Asia de sud-est, unde trăiesc albinele indiene.

Varroa a ajuns în lume la începutul anilor 1960 in Japonia

1964 in URSS

1967 in R.P. Bulgaria

între anii 1960-1980 in Europa de Est

1971 in Brazilia

1976 in România

la sfârșitul anilor 1970 in America de Sud

1980 in Polinia

1982 in Franta

1984 in Elvetia, Spania si Italia

1987 in Portugalia si SUA

1989 in Canada

1992 in Regatul unit al Marii Britanii

2000 in Insula de Nord in Noua Zeelandă

2006 in Insula de Sud in Noua Zeelandă

2007 in Hawaii, insula Oahu

1.2 Etiologie

Femelă acarianului Varroa jacobsoni are corpul plat, transversal oval, lung de 1,1 mm și

lat de 1,6 mrn, de culoare maron roșcat și prevăzut cu 4 perechi de picioare. Ea se fixează pe

membranele intersegmentale în regiunea toracelui, abdomenului și uneori chiar pe membrele

albinelor. În perioadele de înmulțire intră în celula cu puiet și depune 2-8 ouă sferice și

transparente, din care după 2 zile ies larve de ambele sexe. Acestea se hrănesc cu hemolimfă

larvelor și nimfelor de albine și după alte 3-4 zile pentru mascul și 6-7 zile pentru femelă se

transformă în acarieni adulți, ce se împerechează înainte de eclozionarea albinelor.

Figura 1.2. Varroa Destructor

Masculul adult este mai mic decât femela, are o formă rotundă, ușor ovoidala și culoare

albă-cenușie. El moare curând după irnperechere, astfel încât din celule vor ieși numai femele

împerecheate. Acestea se mișcă repede pe faguri și pe pereții stupului, trecând în final pe albine

și trîntori, pentru a se hrăni cu hemolimfă acestora.

Figura 1.3. Comparație dimensiune acarieni

S-a constatat că în familiile slabe înmulțirea parazitului se realizează mai rapid și că, în

general, primele larve parazitate sunt cele de trântor, fapt ce denotă că acarianul preferă o

ttmperatura mai redusă decât cea existentă în mijlocul cuibului. De asemenea, temperatura

ridicată din tirnpul verii, precum și uzura datorată înmulțirii intense fac ca viața lui în acest

anotimp să nu dureze decât 1-2 luni, în timp ce exemplarele născute toamnă trăiesc 6-8 luni. Este

important de subliniat că femela poate să trăiască pînă la 10 zile fără contactul cu albinele.

1.3 Patogenie

Pe o albină lucrătoare pot fi văzuți într-o invazie masivă până la 5 acarieni, pe un trântor

7, iar pe o larvă și o nimfa de trântor sau lucratoare până la 12. Albinele parazitate au o viață mai

scurtă, iar productivtatea lor este mult diminuată. Puietul infestat de un număr redus de acarieni

dă naștere la albine mici, cu viabilitate redusă. Când în celulele cu puiet există un număr mare de

paraziți, albinele rezultate sînt neviabile, au aripile nedezvoltate, capul și picioarele diforme. Ele

cad pe fundul stupului și sunt aruncate afară de către albinele sănătoase. Trântorii își pierd

potențialul sexual și mătcile rămân nefecundate. În perioada de iernare prezența paraziților

neliniștește familia de albine, producând un consum mare de hrană, umplerea prematură a

intestinului cu dejectiuni și, consecutiv, apariția diareei

Cercetătorii sovietici au demonstrat (S. A. Popravko, La sante de l'abeille nr. 55/1980) că

albinele nu mor și familiile nu se depopulează din cauza pierderii de hemolimfă, ci datorită

intoxicațiilor și infecțiilor pe care ințepăturile acarienilor le ocazionează. într-adevăr,

presupunând că în colonie există 10.000 paraziți vii, greutatea totală a masei acestora este de cca

3 g (0,3 mg greutatea medie a unei femele). Considerând că necesarul de hrană al unui acarian

este echivalent cu dublul greutății sale, înseamnă că cei 10.000 acarieni consumă cca. 6 g

substanță nutritivă (hemolimfă) ceea ce, pentru o colonie de 2 kg albine, înseamnă maximum

0,3% din greutatea larvelor crescute. Preferința acarianului Varroa pentru puietul de trântor este

evidentă, ea prezentând un mare interes biologic. S-a constatat că larvele de trântor sunt

parazitate în medie de 15 ori mai mult decât cele de lucrătoare, iar numărul acarienilor crescuți

pe puietul de trântor depășește de 26 ori pe cel crescut pe puietul de lucrătoare. Atât timp cât

gradul de infestație se limitează la acest comportament al familiei de albine, securitatea și

potențialul productiv al coloniei nu sunt afectate. Când puietul de trântor începe să dispară,

acarianul începe să se hrănească și pe seama puietului de lucrătoare, moment ce coincide cu

producerea primelor daune. Este clar deci că acarienii prezintă un mare pericol pentru o colonie

care se pregătește pentru iernare, când puietul de albine descrește cantitativ, puietul mascul

dispare, iar acarienii năvălesc pe puținul puiet de lucrătoare rămas. Pentru a evita această situație,

familia de albine trebuie deparazitată după ultima extracție de miere, când trântorii nu au

dispărut, când puietul de albină este încă sănătos și când albinele supuse tratamentului urmează

să se uzeze înainte de intrarea în iarnă.