Studiu de caz privind frecventa si terapia mamitelor la vaci

INTRODUCERE

1.1.Morfofiziologia glandei mamare la vacă

1.1.1.Morfologia glandei mamare

1.1.1.1.Aspectul anatomic

Glanda mamara la vacă este un organ compus din două perechi de mamele situate de o

parte şi de alta a liniei albe, în regiunea inghinală, între piele, peretele abdominal şi pubis.

Este suspendată prin ligamentele elastice si ligamentele colagene bilaterale. Fiecare ligament

lateral, se uneşte ventral cu ligamentul elastic medial, formând o centură de suspensie în

formă de ‘‘Y’’ pentru fiecare jumătate a ugerului. Ugerul este format din cele patru

compartimente mamare sau sferturi de uger (cele patru mamele), două anterioare si două

posterioare strâns unite între ele.

Corpul mamelei (corpus mamae) are aspect conoid sau semisferic, forma şi volumul

variind în raport cu rasa şi starea funcţională. Separarea celor două emisferele ugerului este

marcată la exterior de un şanţ intermamar puţin evidenţiat. Fiecare sfert mamar prezintă o faţă

dorsală abdominală, una medială, în raport cu mamela de pe partea opusă, şi una latero-

ventrală convexă, acoperită de piele, prezentând în zona cea mai declivă, mamelonul.

Mamelonul (papilla mamae) este o prelungire de formă cilindrică sau conimorfă,

extensibilă, perforată de o cavitate şi un canal ce se termină cu un orificiu la exterior, prin care

este eliminată secreţia mamară.

1.1.1.2.Structura glandei mamare

Glanda mamară este alcătuită din parenchim (ţesut glandular) vase şi nervi, capsula

mamară şi piele la exterior.

Parenchimul glandular este format din lobuli, a căror unitate morfofuncţională este

reprezentată de acinul mamar.

Acinii comunică prin nişte conducte scurte (istmuri) cu canalele intralobulare Boll.

Mai multe canale intralobulare, confluează în canale interlobulare, iar acestea se unesc şi

formează canalele galactofore (ducti lactiferi).

Toate canalele galactofore (in număr de 5-20) se deschid într-o cavitate largă, parţial

areolată, de la baza mamelonului care poartă denumirea de cisterna mamară sau sinus

galactofor (sinus lactiferi).

Sinusul galactofor se continuă în partea sa inferioară cu un canal scurt şi îngust numit

canalul papilar (ductus papilaris) ce se deschide la exterior prin orificiul papilar (ostia

papilaria). În jurul canalului papilar se găsesc fibre musculare netede circulare şi fibre

elastice, care formează sfincterul papilar.

Canalele galactofore, sinusul galactofor şi canalul papilar constituie sistemul excretor,

care la vacă este unic pentru fiecare compartiment mamar.

Inervaţia ugerului este alcătuită din senzori, şi fibre nervoase simpatice. Acestea ajung

la uger pe calea unuia din cele două ramuri ale nervilor lombari ventrali (nervul

iliohipogastric şi nervul ilioinghinal) -nervul genitofemural şi nervul perineal superficial.

Vascularizaţia glandei mamare se face prin ramificaţiile superficiale şi profunde ale

celor două artere mamare provenite din artera pudendă externă. Artera mamară cranială irigă

partea cranio-dorsală a ugerului iar artera mamară caudală irigă mameloanele şi partea

caudală a ugerului. Circulaţia de întoarcere îşi are originea în plexul venos papilar de unde

pleacă venule ce confluează în cercul venos de la baza mamelonului. De aici pleacă vene ce

confluează cu venele corpului mamelei formând venele mamare cranială si caudală. Acestea

se unesc în vena bazală prin care sângele se scurge în vena pudendă externă, vena subcutanată

abdominală, si vena pudendă internă.

Reţeaua de vase limfatice, superficială si profundă sunt aferente linfonodulilor

inghinali superficiali (retromamari), dispuşi la baza ugerului, de o parte şi de alta a liniei

mediane.

Capsula mamară este o membrană fibro-elastică, reprezentând prelungirea tunicii

abdominale. Pe faţa internă a mamelei, capsula se uneşte cu congenera şi formează un septum

puternic fixat pe linia albă care separă complet cel doua jumătăţi ale ugerului. Din fata

mamară a capsulei, se detaşează lame fibro-elastice, care pătrund în glanda mamară şi o

separă în numeroşi lobuli, formând o reţea conjunctivo-elastică, în care se depune ţesut

adipos, şi care adăposteşte reţeaua vasculară, de nervi şi canale galactofore.

Pielea ce acoperă glanda mamară este suplă şi acoperită cu peri mari şi fini. La baza

ugerului conţine numeroase glande sebacee. Caudal între baza ugerului şi vulvă, pielea

ugerului formează două pliuri verticale, denumite popular ‘’oglinda laptelui’’, a căror lăţime

variază în funcţie de dimensiunile sferturilor posterioare.

1.1.2.Fiziologia glandei mamare

Glanda mamară la vacă, este un organ a cărui dezvoltare şi funcţii sunt strâns legate de

dezvoltarea şi funcţiile aparatului genital. Totodată, este într-o puternică dependenţă faţă de

sistemul hormonal, putându-se spune că funcţionarea sa este endocrino-dependentă.

1.1.2.1.Lactogeneza

Diferenţierea în celulele secretorii ale glandei mamare începe spre sfârşitul gestaţiei,

iar declanşarea procesului de secreţie lactată, are loc cu câteva zile înainte de parturiţie.

Epiteliul alveolar, suferă transformări importante. Acestea constau in hipertrofia

reticulului endoplasmic şi aparatului Golgi, apariţia de vezicule proteice, creşterea

mitocondriilor şi a numărului de picături de grăsimi citoplasmatice.

În prima zi post partum, se constată o bipolarizare celulară : în zona apicală fiind

cuprinse aparatul Golgi, vezicule cu micelii proteici şi picături de lipide, iar in zona bazală

aflându-se nucleul şi reticulul endoplasmic hipertrofiat. Picăturile lipidice din zona apicală

fuzionează dând celulei un aspect piramidal.

Faza secretorie începe prin decapitarea lobului apical al celulei şi eliminarea

vacuolelor, picăturilor lipidice şi a unei părţi din citoplasma, în lumenul acinar, unde are loc

dezintegrarea şi transformarea lor în lapte. În această etapă, multe celule intră în diviziune iar

unii dintre nuclei pot fi eliminaţi în lumenul acinar.

Secreţia glandei mamare este aşadar una holo-merocrină : holocrină prin decapitarea

apicală a celulei secretorii, şi merocrină prin faptul că celula nu este distrusă integral, ea se

regenerează şi reîncepe ciclul secretor.

Un rol important în secreţia lactată îl are prezenţa glucozei, care este folosită la nivelul

celulelor secretorii ca sursă directă de energie sau pentru cuplarea cu galactoza sau glicerolul

în scopul sintetizării lactozei respectiv grăsimii. Sinteza lactozei este controlată de lactoz-

sintetaze, iar cantitatea de lapte sintetizat este controlată în principal de concentraţia de

lactoză. Acest lucru se realizează prin capacitatea lactozei de a creşte presiunea osmotică a

sângelui la nivelul acinilor.

Cantitatea de aminoacizi proveniţi din sânge determină sinteza proteinelor la nivelul

acinilor, fiind reprezentate în principal de cazeină, lactalbumină şi mai puţin de globuline,

care provin din sânge în marea lor majoritate.

În perioada colostrală, permeabilitatea celulelor epiteliului secretor glandular este

mare, dar scade rapid după trecerea acestei perioade.

Sinteza grăsimilor se realizează pe baza acizilor graşi şi glicerolului. Pentru sinteza

acizilor graşi din lapte, sunt utilizaţi acetaţii şi butiraţii produşi prin fermentaţia rumenală. Se

consideră că 3-25% din grăsimile din lapte sunt constituite pe baza butiraţilor iar 17-45% pe

baza acetaţilor. Drept urmare, se consideră că orice factor ce influenţează negativ procesul de

fermentaţie rumenală şi în special cantităţile insuficiente de furaje fibroase din hrana vacilor

are ca rezultat sinteza de lapte cu grăsime redusă.

1.1.2.2.Ejectia laptelui

Procesul de ejecţie a laptelui este un proces complex, şi constă în eliminarea laptelui

acumulat în conductele secretorii, canalele galactofore şi cisterna mamară. Pe măsură ce

laptele elaborat conţinut de celulele secretorii se acumulează, are loc creşterea presiunii

intramamare, care poate atinge 20-30 mm col.Hg dar nu poate învinge rezistenţa sfincterelor

papilare.

Acest proces de ejecţie a laptelui este într-o strânsă corelaţie cu activitatea

neuroendocrină, in cadrul căreia cei doi hormoni retrohipofizari ocitocina şi vasopresina au

rol predominant. Pe lângă aceştia, mai intervin prolactina şi somatotropina.

Eliberarea lor are loc ca urmare a excitaţiilor nervoase transmise de la nivelul

baroreceptorilor locali şi de la nivelul receptorilor senzitivi ai glandei mamare, excitaţi cu

ocazia suptului, masajului mamar sau mulsului, şi transmise prin măduva spinării şi bulbul

rahidian la nivelul hipotalamusului. După eliberare, hormonii ajung prin traiectul hipotalamo-

hipofizar în retrohipofiză şi apoi în sânge.

Principalul rol în ejecţia laptelui îl are ocitocina în timp ce efectul vasopresinei este

mult mai redus.

Acţiunea ocitocinei asupra celulelor mioepiteliale mamare este scurtă dar foarte

puternică. Timpul de înjumătăţire este de 3,87 minute iar cel de catabolizare este de 25,5

minute.

Transferul ocitocinei către mamelă se face pe cale sangvină din rezerva depozitată la

nivelul posterohipofizei într-o perioada de aproximativ 20-25 secunde.

În decursul unui muls o vacă poate elibera până la o treime din rezerva de ocitocină

posthipofizară, în timp ce, în perioada dintre mulsuri în sânge nu circulă mai mult de 3% din

această rezervă.

Mai pot interveni şi alţi factori în procesul de ejecţie a laptelui, cu rol stimulant sau

inhibant.

Se poate menţiona rolul jucat de ocitocina luteală, histamină si bradikinină care induc

contracţii ale celulelor mioepiteliale mamare, iar adrenalina poate reduce aportul de ocitocină

prin acţiunea sa vasoconstrictoare. Drept urmare, factorii de stress ce intervin în timpul

mulsului au o acţiune inhibantă prin determinarea descărcărilor de adrenalină şi perturbarea

procesului de ejecţie.

Eliminarea laptelui din uger, presupune intervenţia unei forte care sa înfrângă

rezistenţa sfincterului papilar. În afara suptului acest lucru se realizează prin muls. Mulsul

manual se bazează pe crearea presiunii crescute în interiorul mamelonului forţând eliminarea

laptelui, iar mulsul mecanic utilizează vacuumul pentru realizarea acestui scop.

1.1.2.3.Înţărcarea

După înţărcare, secreţia glandei mamare se aseamănă secreţiei colostrogene, care

precede lactaţia. Ceea ce caracterizează starea glandei mamare în timpul primelor zile care

urmează după înţărcare este o abundentă formare de secreţie care stagnează şi destinde

alveolele şi conductele terminale. În unele locuri distensia este atât de puternică, încât duce la

ruperea pereţilor alveolari cu formarea unor cavităţi mai mari prin contopirea mai multor

alveole. Această distensie determină o reacţie vasculo-conjunctivă interstiţială, pătrunderea

leucocitelor şi histiocitelor în interiorul cavităţii alveolare, formarea corpusculilor de colostru

şi resorbţia treptată a secreţiei stagnante.

Lumenul alveolar devine din ce în ce mai mic, celulele epiteliale secretoare se turtesc,

adunându-se în centrul formaţiunii sub aspectul unei grămezi de celule, membrana bazală

dispare şi ea şi cu aceasta se şterge conturul net al alveolei. În locul celulelor epiteliale mai

sunt încă picături de grăsime, şi în cele din urmă structura de alveolă dispare.

Dintr-un lobul al glandei mamare nu se păstrează decât ramificaţiile canaliculelor

intralobulare, cu resturi de alveole ale căror celule sunt în stare de repaus. Aceasta regresiune

a alveolelor glandulare se instalează întâi la periferia corpului mamar, întinzându-se treptat

spre centrul acestuia.

La începutul perioadei de regresiune, ţesutul cunjunctiv al glandei mamare, îndeosebi

cel intralobular, creşte cantitativ, prezentând şi o nouă infiltraţie celulară ca şi la începutul

gestaţiei.

După dispariţia celulelor epiteliale glandulare, infiltraţia celulară a ţesutului conjunctiv

interstiţial se atenuează foarte mult, dispărând în cea mai mare parte şi se păstrează numai în

jurul conductelor terminale, ca un indiciu al locului unde au fost înainte alveolele, şi ca puncte

de plecare ale unei noi infiltraţii celulare, în cazul unei noi gestaţii.

Septurile conjunctive dense, interlobulare, se lărgesc între ele, în parte din pricina

decompresiunii provocate de mişcarea volumului lobulilor, în parte prin formare de noi

elemente conjunctive.

1.2.Mamitele la vacă

Mamitele sunt procese inflamatorii ale epiteliului secretor, mucoasei canalelor

lactifere, sinusului galactofor şi stromei glandei mamare, cauzate de acţiunea diferiţilor factori

nocivi, dintre care, cei microbieni sunt preponderenţi.

În contrast, se apreciază că glanda mamară sănătoasă, se caracterizează prin lipsa

germenilor patogeni din secreţia sa, în condiţiile în care examenele clinice ale ugerului şi

examenele caracterelor organoleptice şi fizico-chimice ale secreţiei mamare, nu depistează

modificări caracteristice proceselor inflamatorii.

Ca urmare, procesele patologice infecţioase ale glandei mamare la vacă sunt

următoarele :

-infecţii mamare latente ;

-mamite subclinice ;

-mamite clinice.

Infecţia mamară latentă se caracterizează prin prezenţa germenilor patogeni în secreţia

mamară, care îşi păstrează normale proprietăţile organoleptice şi fizico-chimice, inclusiv

numărul celulelor somatice, toate acestea cu lipsa semnelor clinice, caracteristice procesului

inflamator.

Mamitele subclinice sunt stări inflamatorii ale glandei mamare ce se caracterizează

prin lipsa semnelor clinice, dar cu prezenţa germenilor patogeni în glanda mamară, însoţită de

modificări ale unor proprietăţi fizico-chimice şi de creşterea concentraţiei în celule somatice.

Mamita clinică este procesul inflamator al glandei mamare caracterizat prin prezenţa

germenilor patogeni în secreţia mamară, modificări ale caracterelor organoleptice şi fizico-

chimice, şi de creşterea numărului celulelor somatice în secreţia mamară, însoţite de prezenţa

semnelor clinice locale caracteristice procesului inflamator, asociate sau nu cu

simptomatologie generală.

Mamela este considerată normală, dacă nu prezintă semne clinice ale inflamaţiei

locale, numărul de celule somatice este în limite normale, şi lipsesc germenii patogeni din

lapte.

Se consideră că fermele de vaci care nu au probleme cu mamitele sunt acelea în care

laptele de colectură nu conţine mai mult de 200000 celule somatice/ml lapte, iar mamitele

clinice nu depăşesc 0,5% din vacile în lactaţie.

Spre deosebire de alte specii de animale domestice, la vacă se înregistrează o incidenţa

foarte crescută a mamitelor, apreciindu-se că 40-50% dintre vacile de lapte, prezintă mamite,

într-un ciclu de lactaţie, la cel puţin unul din compartimentele ugerului.

Unii autori, stabilesc valoarea incidenţei mamitelor la vaci, într-un ciclu de lactaţie la

35-55%, dintre acestea considerând că, la un caz de mamită clinică îi corespund 15-40 cazuri

de mamite subclinice. S-a apreciat că această incidenţă a fost înregistrată în condiţiile

exploatării intensive şi ale mulsului mecanic, factori care au contribuit la creşterea riscului de

dereglare a funcţiilor glandei mamare şi la instalarea procesului patogen.

În aceleaşi condiţii, în ţara noastră, incidenţa mamitelor a fost evaluată la 49,6% din

care 5,6% au reprezentat formele clinice de boală.

Raportate la totalul afecţiunilor diagnosticate la vacile cu lapte, mamitele au

reprezentat 25,8% din acestea, demonstrând implicarea majoră a mamitelor în patologia

infecţioasa a vacilor.

Ca urmare, importanţa mamitelor la vaci este deosebită, atât din punct de vedere

economic cât şi igienico-sanitar.

1.2.1.Etiopatogenia mamitelor

1.2.1.1.Etiologia mamitelor

Mamitele vacilor ca procese inflamatorii ale glandei mamare, sunt provocate de

diferiţi agenţi cauzali, capabili să inducă astfel de procese. În majoritatea cazurilor, astfel de

agenţi sunt microbieni şi sunt clasificaţi în trei grupe :

-germeni specifici care determină exclusiv mamite (Sreptococcus agalactiae etc.) ;

-germeni care produc boli generale şi forme localizate la nivelul glandei mamare

(bacilul tuberculozei, brucelozei, colibacilul, Pasteurella etc.) ;

-germeni ocazionali care pot produce mamite accidental (Corynebacterium pyogenes,

Pseudomonas, streptococi, stafilococi, Actinomyces, diferite ciuperci etc.).

În etiologia mamitelor, germenii ocazionali reprezintă peste 80 de specii microbiene şi

constituie agenţii etiologici infecţioşi preponderenţi ai acestor afecţiuni.

Frecvenţa agenţilor patogeni este variată şi se modifică în raport cu condiţiile de

creştere şi exploatare.

Unii autori acordă un loc primordial ca frecvenţă streptococilor, pe locul doi plasându-

se stafilococii. Cernea L. şi col. găsesc streptococi în 60% din cazuri, stafilococi în 25,7%,

Arcanobacteryum în 5,7%, Escherichia coli în 2.8% din cazuri.

Brander G.C. constată că domină infecţiile streptococice (68%), cele stafilococice

reprezentând 24% din cazuri şi numai 7% altă floră bacteriană.

Cele mai implicate specii microbiene au fost considerate următoarele:

Streptococcus agalactiae

Streptococcus dysgalactiae

Streptococcus uberis

Streptococcus zooepidermicus

Streptococcus bovis

Proteus spp.

Staphylococcus aureus

Staphylococcus epepidermidis

Escherichia coli

Enterobacter aerogenes

Klebsiella pneumoniae

Clostridium perfringens

Actinomyces pyogenes

Arcanobacteryum bovis

Nocardia asteroides

Pasteurella multocida

Pseudomonas aeruginosa

Cryptococcus neoformans

Pichia farinosa

Trichosporon cutaneum

Mycoplasma bovis

Mycoplasma bovigenitalium

Mycoplasma alkalescens

Mycoplasma canadensis

Candida albicans

Candida paropsilosis

Candida pseudotrpicalis

Candida tropicalis

Incidenţa izolării diferitelor specii microbiene implicate în etiologia mamitelor este

variată în funcţie de mai mulţi factori între care condiţiile de exploatare, terapia aplicată şi

perioada fiziologică a glandei mamare prezintă importanţă deosebită.

Astfel, în unităţile în care s-au aplicat programe de combatere a mamitelor, care au

inclus şi terapia cu antibiotice Streptococcus agalactiae aproape că nu a mai fost izolat, în

timp ce, în celelalte ferme, frecvenţa izolării acestei specii a fost de circa 28%. De asemenea

frecvenţa izolării stafilococilor a atins 44% iar a celorlalţi patru streptococi a fost de 30%.

Numeroase observaţii au arătat că glanda mamară în lactaţie prezintă receptivitate

crescută pentru Streptococcus agalactiae şi Staphylococcus aureus, în timp ce mamela în

repaus este mult mai receptivă la infecţiile cu stafilococi, Streptococcus dysgalactiae,

Streptococcus uberis, Actinobacillus pyogenes.

Caracteristici epidemiologice şi patogenetice ale principalelor specii

bacteriene care produc mamite

(după Poutrel B., 1986)

Tabel 1.

Specia Perioada de infecţie Expresia infecţiei Transferul în

timpul

bacteriană Lactaţie Repaus

ma mar

Clinică (%) Subcli-

nică(%)

mulsului

Staph. aureus +++ + 31-37 24-26 + + +

Str. agalactiae +++ + 14-19 4-5 + + +

Str. dysgalactiae ++ ++ 14,5-16 14 +

Str. uberis ++ +++ 23-29 29 +

Str. faecalis ++ + 2 0 +

E. coli ++ +++ 0,8 22-30 +

Actinomyces pyogenes + +++ 2-10 6 + +

Micoplasme +++ + 4-10 4 + + +

Cercetările în acest domeniu, arată o mare variaţie a agenţilor microbieni în diferite

ţari şi condiţii de creştere. Aydin F. şi col. au diagnosticat pe un eşantion de 456 vaci, 73

cazuri de mamite (16%) dintre care 70 subclinice şi 3 clinice de la care au identificat în 28 de

probe Staphylococcus aureus, în 15 probe Staphylococcus epidermidis, în 8 Streptococcus

agalactiae, în 7 Streptococcus dysgalactiae, în 7 Streptococcus uberis, în 3 Klebsiella

pneumoniae şi în 3 Escherichia coli.

Fabre J.M. şi col. constată pe 326 de prelevări prezenţa în proporţie de 29%

Staphylococcus aureus, 17% Streptococcus uberis, 15% stafilococi coagulo-negativi, 13%

Streptococcus agalactiae. Faye B. şi col. într-o cercetare efectuată timp de 4 ani în 47 de

ferme intensive pe 7852 probe de lapte au identificat bacterii în 53% din cazuri, germeni

majori fiind Staphylococcus aureus, Staphylococcus uberis, Sreptococcus dysgalactiae, şi

Escherichia coli.

Aceste cifre relevă faptul că infecţia a fost în majoritatea cazurilor cu polifloră

microbiană.

Seiciu Fl. Ţogoie L. şi Culceri S. (1996) constată că infecţiile cu 2-3 specii bacteriene

au reprezentat 78,4% din probele prelevate. Infecţiile cu streptococi au fost în proporţie de

37,2% iar cele cu stafilococi de 25,6%.

Din glanda mamară au fost izolate şi o serie de ciuperci. Mohamed Kamal izolează 15

genuri diferite dar apreciază că acţiune patogenă au numai cele din genul Candida. Mamitele

micotice au fost descrise şi la noi în tara de Mitroi V. şi Toma C., Ungureanu C. şi col.

În etiologia mamitelor au fost incriminate şi micoplasmele şi virusurile. În ceea ce

priveşte virusurile se admite astăzi de către mulţi cercetători , că acestea pot sta la originea

unor mamite, creând condiţiile favorabile pentru dezvoltarea altor bacterii.

Frecvenţa anumitei flore bacteriene este dependentă şi de folosirea antibioticelor pe

scară largă, scăzând frecvenţa unor germeni şi crescând frecvenţa altora. Astfel în unele ferme

a scăzut frecvenţa infecţiilor streptococice şi a crescut frecvenţa infecţiilor stafilococice.

Germenii ce pot cauza infecţii mamare sunt repartizaţi după Hanzen Ch. în germeni cu

caracter contagios şi germeni de mediu. Aceştia la rândul lor pot fi germeni patogeni majori

(contagioşi Streptococcus agalactiae, Streptococcus dysgalactiae, Staphylococcus aureus,

coagulazo-pozitivi; de mediu: Escherichia coli, Streptococcus uberis, Pseudomonas

aeruginosa, Klebsiella sp.) şi patogeni minori (contagioşi: stafilococi coagulazo-negativi,

Streptococcus bovis ; de mediu-ciupercile).

Caracteristicile generale ale principalilor germeni ai mamitelor

(după Hanzen Ch. 1994).

Tabel 2.

Germeni contagioşi

44%

Germeni de mediu

52%

Germeni sporadici

4%

Str. agalactiae 47%

Str. dysgalactiae 14%

Staph. aureus 26%

E. coli 30%

Str. uberis 20%

Clostridium pyogenes 2%

Micoplasma

Pseudomonas

Leptospira

Bacillus cereus

Ciupercile

Transmitere prin muls,

De obicei forme subclinice

Fără variaţii sezoniere

Nivel celular în tanc crescut

permanent

Transmitere intre mulsori,

Manifestări clinice

Variaţii sezoniere

Nivel celular în tanc puţin crescut

Control prin tratament şi

curăţenie la înţărcare

Control prin igiena mediului şi

mulsului

Principalele specii bacteriene izolate de la vaci cu mamite: Staphylococcus aureus,

Streptococcus dysgalactiae, Streptococcus uberis, Escherichia coli .

Staphylococus aureus este specia bacteriană cu implicaţia cea mai importantă în

etiologia mamitelor la vacă . Sursa principală de infecţie o constituie secreţia lactată a vacilor

infectate. Germenul se dezvoltă în populaţii bogate şi pe pielea ugerului sau în alte zone

cutanate piloase şi cu umiditate crescută . Sursele secundare de infecţie sunt constituite de

mâinile îngrijitorilor, ustensilele de muls, apa de spălare a ugerului, .ş. a, germenul putând fi

izolat şi din sol, apă, praf, furaje, etc.

Rata mare de portaj a vacilor clinic sănătoase ca şi rezistenţa crescută a germenului

faţă de factorii de mediu favorizează răspândirea acestora îndeosebi în timpul mulsului.

Tulpinile de Staphylococcus aureus au capacitatea de aderare la mucoase, epitelii şi endotelii,

ca rezultantă a multor caracteristici structurale şi biochimice.

Existenţa unor cantităţi crescute de proteine hidrofobe şi a structurilor capsulare

polizaharidice de la suprafaţa peretelui capsular, conferă tulpinilor de Staphylococcus aureus

capacitate crescută de colonizare.

Patogenitatea acestor germeni: este asigurată şi printr-un echipament enzimatic şi

toxigen bogat, prezentat în tabelul 3.

Enzime şi toxine elaborate de Staphylococcus aureus

(după Lincan)

Tabel 3.

A. Enzime Acţiunea

Coagulaza

Firbinolizina(stafilokinaza)

Hialuronidaza

Nucleaze

Lipaze

Lecitinaza

Catalaza

Activarea protrombinei

Activarea plasminogenului

Hidroliza acidului hialuronic

Descompunerea ADN

Descompunerea lipidelor

Scindarea lecitinelor

Inactivarea peroxidului de hidrogen produs de neutrofile

B. Toxine Acţiunea

1.Citolizine :

Aflatoxina

-efect litic pentru eritrocite ale mai multor specii,

-efect dermonecrotic,

-efect letal pentru şoarece,

Betatoxina -sfingomielinaza C activa pe eritrocite ale mai multor specii,

Gamatoxina -efect litic pentru eritrocite de iepure, om, oaie,

Deltatoxina -efect nespecific pe eritrocite de diferite specii,

-efect dermonecrotic,

Leucocidina -efect citolitic selectiv pentru neutrofile si macrofage de iepure

şi om, inhiba chemotactismul leucocitelor,

2.Enterotoxine -dezechilibru hidroelectrolitic prin inhibarea absorbţiei apei,

-leziuni celulare hepatice,

-inhibă migrarea macrofagelor,

-activitate mitogenă asupra limfocitelor B şi T.

Stafilococii nu invadează pielea normală dar persistă o perioadă îndelungată la acest

nivel. În glanda mamară Staphylococcus aureus produce inflamaţii catarale sau purulente ale

parenchimului ca şi microabcese, necroze sau fistule , Formele de mamită gangrenoasă au fost

identificate rar la vaci şi au putut fi reproduse experimental numai prin provocarea

neutropeniei. Incidenţa izolări Staph. aureus în mamitele vacilor a indicat valori de 24-26%

formele clinice şi 31-47% în cele subclinice de boală .

Streptococii izolaţi din secreţia mamară a vacilor cu mamită : Streptococcus

agalactiae, Streptococcus dysgalactiae, Streptococcus uberis – îşi manifestă patogenitatea atât

prin factori de virulenţă cât şi prin factori toxigeni (tabelul 3).

-Factori de virulenţă :

Fenomenul de aderenţă la celula gazdă constituie evenimentul iniţial al procesului

patogen. Aderenţa se produce prin aderenţa acidului lipoteichoic (LTA) din structura

fimbriilor.

Rezistenţa la fagocitoză este dată de acidul hialuronic din structura capsulei

streptococilor.

Factorul de invazie este hialuronidaza.

-Factori proteolitici sunt reprezentaţi de fibrinolizine:

-streptokinaza k - inhibă formarea barierelor de fibrină destinate localizării proceselor

infecţioase;

-dezoxiribonucleaza - depolimerizează ADN-ul rezultat din dezintegrarea leucocitelor,

furnizând streptococilor factori nutritivi esenţiali pentru metabolismul lor, mărindu-le

virulenţa şi toxigenitatea;

-proteinaza – are rol de accentuare a leziunilor iniţiate de alte componente de

patogenitate ale streptocociilor.

Factori de toxigeneză:

-hemolizina O – are rol de citoliză asupra hematiilor ;

-hemolizina S – are efect citolitic pentru eritrocite dar şi pentru leucocite.

-Factori sensibilizanţi:

La acţiunea patogenă exercitată de streptococi prin factorii de virulenţă şi de

toxigeneză, se adaugă acţiunea indirectă prin mecanisme patogene imune complexe bazate pe

caracterul cross-reactant al antigenelor endocelulare streptococice cu antigene tisulare ale

gazdei având structuri chimice similare.

Streptococcus agalactiae este principalul streptococ patogen pentru glanda mamară a

vacilor, organ pentru care germenul are specificitate. Germenul se multiplică la acest nivel şi

în lapte, dar nu invadează alte ţesuturi (JAIN N.C., 1979).

Componenta principală a patogenităţii Str. agalactiae este virulenţa iar în cadrul

toxigenezei, germenul secretă hemolizină, streptokinază, hialuronidază, protează şi

dezoxiribonuclează, Multiplicarea germenului este rapidă şi are loc în epiteliul canalelor

galactofore, rareori fiind însoţită şi de penetrarea în epiteliul canalicular şi acinar. Ca urmare,

are loc transferul de neutrofile din capilarele sanguine în canalele galactofore, uneori reacţia

neutrofila fiind însoţită şi de cea a macrofagelor şi a fibroblastelor.

Procesul inflamator blochează lumenul canalelor gafactofore şi determină involuţia

alveolară, înlocuirea ţesutului secretor cu ţesut conjunctiv fibros, atrofia, hipogalaxia şi

agalaxia. Mamitele sunt tipic cronice sau subclinice, putându-se produce şi pusee ocazionale

acute iar procesul patogen se limitează numai la nivelul glandei mamare.

Frecvenţa izolării Str. agalactiae din secreţia mamară a vacilor a fost evaluată la 4-5 %

în cazul mamitelor clinice şi 14-19 % în cazul celor subclinice (POUTREL B., 1985). Variaţii

mari ale incidenţei izolării germenului au fost corelate în special cu aplicarea măsurilor de

combatere, fiind recunoscută sensibilitatea sa crescută faţă de antibiotice.

Streptococcus dysgalactiae a fost izolat din tonsile, rumen şi organele genitale ale

vacilor ca şi de pe pielea ugerului sau din secreţia mamară a acestora. Produce, de obicei,

forme subclinice de mamită fiind izolat de la 14-16 % din cazurile de boală (WILSON C.D.,

1980 ).

Streptococcus uberis produce de regulă, mamite subclinice şi persistă perioade lungi

de timp, atât în lactaţie cât şi în repaus mamar, când devin predominante.

Escherichia coli este cea mai reprezentativă specie din grupul enterobacteriaceelor

implicate în etiologia mamitelor la vaci (THOMPSON P., 1979).

Sursele de infecţie sunt secundare şi constau în special din aşternutul, apa de spălare a

ugerului, cupele de muls contaminate care transmit germenii la nivelul mameloanelor vacilor.

Se consideră că aceşti germeni au o capacitate redusă de supravieţuire şi de multiplicare pe

pielea mameloanelor sau în interiorul canalului papilar, în mod normal numărul lor fiind mai

redus decât al stafilococilor şi streptococilor (BOUCHOT M.C 1985,).

Totuşi, au fost observate perioade tranzitorii în care populaţiile de coliformi de la

nivelul orificiului mamelonar au crescut foarte mult iar între acest fenomen şi creşterea

incidenţei mamitelor colibacilare s-a înregistrat o corelaţie directă.

Alte observaţii au arătat că, în mod sporadic, infecţia cu Escherichia coli în mamitele

colibacilare poate avea origine hematogenă, provenind din procese septicemice generale sau

din alte focare locale de infecţie (EBERHART RJ., 1977).

Incidenţa crescută a mamitelor acute colibacilare se observă în perioada puerperală şi

în primele 3 luni de lactaţie.

1.2.1.2.Patogenia Mamitelor

În etiopatogenia mamitelor s-a emis aşa-numitul concept “Triunghiul Mamitei” în care

sunt luaţi în considerare trei factori principali:

-omul;

-maşina de muls;

-vaca.

După acest concept, cauzele care contribuie la apariţia mamitelor ţin în proporţie de

70% de om; în 25% din cazuri de maşina de muls, şi numai în 5% din cazuri de vacş

(Ungureanu C. 1995).

Apariţia mamitei este în strânsă legătură cu o serie de cauze predispozante şi

favorizante care permit dezvoltarea florei microbiene. Dintre cauzele predispozante o

importanţa majora o au factorii ereditari. De asemenea, rasele bune producătoare de lapte sunt

mult mai predispuse la afecţiuni inflamatorii ale glandei mamare, şi mai ales în perioadele de

maximă lactaţie. (a 3-a, a 5-a lactaţie).

Stabulaţia şi alimentaţia deficitară contribuie şi ele la apariţia mamitelor. Astfel,

frecvenţa infecţiilor mamare este maximă în perioada martie-mai, în care se sfârşeşte

stabulaţia şi se produc cele mai numeroase fătări, şi frecvenţa scade în perioada iunie-

septembrie, când vacile beneficiază mai mult de mişcare şi alimentaţie cu furaje verzi.

Mamitele subclinice pot deveni mamite clinice în condiţii de stress datorate

alimentaţiei deficitare şi întreţinerii necorespunzătoare. Aceşti factori stresanţi mai pot

favoriza instalarea infecţiilor cu germeni condiţionat patogeni. Adăposturile şi aşternuturile

influenţează incidenţa mamitei, în măsura în care pot cauza traumatisme ale mamelei şi

mameloanelor şi pot influenţa igiena şi starea de sănătate a animalelor. Leziunile

mameloanelor sunt deseori realizate de stafilococi şi Streptococcus dysgalactiae. Frecvenţa

noilor infecţii şi deci a mamitelor clinice creşte paralel cu frecvenţa leziunilor mameloanelor.

Printre cei mai importanţi factori ambientali este mulsul: mulsul incomplet (cu staza

de lapte) , mulsul traumatizant, aplicarea greşită mulsului mecanic.

Infecţia mamară se poate produce pe cale limfatică, sangvină şi prin canalul papilar.

Calea cea mai frecventă este calea papilară. Sfincterul papilar este relaxat şi ostiumul papilar

rămâne deschis după fiecare muls circa 2 ore , timp în care flora bacteriană pătrunde uşor în

sinusul papilar.

Intre mulsori, la apexul mamelar se dezvoltă foarte rapid stafilococi , mai ales în

stabulaţia permanentă şi când sunt condiţii improprii de igienă.

Infecţia pe cale limfatică se produce în urma migrărilor stafilococilor şi streptococilor

pătrunşi prin diferite leziuni cutanate.

Calea sangvină de infecţie este mai redusă ca probabilitate. De regulă are loc în

cazurile de septicemie, când bacteriile pătrunse în torentul circulator ajung şi în mamelă, unde

pot declanşa procesul patologic (M. tuberculosis, Brucella , flora din metritele purulente

acute).

Tulburările produse de agenţii patogeni variază cu virulenţa germenilor, cu calea de

infecţie şi forma clinică a mamitei.

În mamita acută , germenii se dezvolta în laptele din sinus, acesta fermentează şi

coagulează , apoi se produce o inflamaţie a mucoasei sinusului şi canalelor lactifere

(galactoforita) coagulii formaţi pot bloca parţial sau în totalitate canalele galactofore . Infecţia

difuzează apoi la acini şi se produce hipo sau agalaxia.

În continuare se produc alterări ale epiteliului acinilor, congestie, vasodilataţie,

diapedeză (mamită catarală) cu exagerarea afluxului leucocitar (mamită purulentă). Procesul

difuzează treptat în ţesuturile din jur care proliferează, se congestionează, şi fac ca mamela să

se mărească în volum (mamita parenchimatoasă) . Leziunile locale intense sunt însoţite adesea

şi de modificarea stării generale.

În mamitele cronice, leziunile diferă ca formă clinică . În mamita purulentă se produc

proliferări conjunctive şi formarea de focare purulente. Leziunea se agravează şi apare

induraţia mamară, în care proliferarea testului conjunctiv duce la înlocuirea ţesutului

glandular.

Mamitele pe cale ascendentă se produc obişnuit la un singur compartiment, leziunea

iniţială fiind în sinus . Mamita descendentă sangvină interesează mai multe compartimente şi

leziunile debutează la nivelul acinilor şi periacinar.

1.2.2. Clasificarea mamitelor

Clasificarea mamitelor se poate face pe diferite criterii : anatomic, evoluţie clinică,

leziuni anatomopatologice şi agent etiologic.

Din punct de vedere al evoluţiei clinice, mamitele pot fi clasificate in :

-mamite supraacute ;

-mamite acute ;

-mamite cronice.

La aceste trei forme se mai pot adăuga :

-mamitele subacute şi

-mamitele subclinice.

Luând în considerare criteriul clinic şi anatomopatologic, mamitele pot fi clasificate în

:

-mamite supraacute -mamita gangrenoasă,

-mamite acute -mamita seroasă,

-mamita catarală,

-mamita purulenta,

-mamite cronice -mamita catarală,

-mamita purulentă,

-mamite specifice -mamita tuberculoasă,

-mamita granulomatoasă.

Din punct de vedere clinc, localizarea procesului la sinus sau parenchim poate permite

o clasificare in :

-galactoforite si

-mamite

Aspecte clinice mai importante ale galactoforitei si mamitei sunt prezentate in tabelul

4.

Aspecte clinice ale afecţiunilor mamare

(după Bencke si Schulze, 1981)

Tabel 4.

Diagnostic Simptome principale

% mediu pe

total cazuri

Durata

medie a

trata-

mentului

(zile)

Timpul

menti-nerii

in izolator

(zile)

Galactoforita Flocoane gălbui, abundente, de

consistenta mucoida,in primele jeturi

54.0 4 6

Galactoforo-

mamita

Tumefierea moderata a sfertului

mamar, flocoane gălbui, mucoide, in

întreaga secreţie 35.2 8 16

Mamita acuta Tumefacţia dureroasa a

compartimentului afectat, secreţie

seroasa cenuşie, eventual secreţie

purulenta si strii hemoragice 10.5 10 13

Traumatisme ale

mameloanelor

Adeseori desirari (sau contuzii

puternice) la apex 0.2 21 21

Clasificarea etiologica este cea mai buna clasificare, deoarece precizează agentul

etiologic si permite utilizarea unui tratament raţional si eficient.

Mamitele acute clinice pot fi impartite in :

-Mamite acute clinice reacţie sistemica. Pe lângă afecţiunea mamara locala, vacile mai

prezinta si unele simptome : lipsa poftei de mâncare, abatere, febra (peste 390 C). Laptele este

vizibil modificat ( apos, cu cheaguri de sange, cu grunji si filamente ) si in cantitate redusa.

-Mamite clinic localizate. Simptomele sunt limitate numai la mamelă. Simptomele

caracteristice constau in: afectarea unuia sau mai multor sferturi, care sunt calde, tumefiate

sau dureroase. Laptele are aspect anormal ( lapte apos, prezenţa de coaguli de cazeina,

filamente şi uneori chiar cheaguri de sânge ). (Nardelli L., Gulandi G.L., 1978).

1.2.3.Mamite subclinice

In ultimii 20 ani problema mamitelor subclinice preocupă din ce in ce mai mult pe

specialişti si crescătorii de animale. Acest interes crescând se datorează mai multor cauze.

Flora bacteriana prezenta în mamelă poate declanşa, în condiţii favorabile, o mamită clinica.

După Seiciu F. si Voicescu S. (1997) aceasta posibilitate este, destul de redusă. Alţi autori

constata însă ca acest proces se poate produce la un număr mare de vaci. Ungureanu şi col.

(1974) - urmărind 100 zile un efectiv de vaci - constata ca 21,9% din infecţii s-au transformat

in mamite clinice, iar 12,5% s-au vindecat spontan.

Pagubele economice produse de mamitele subclinice sunt foarte mari, datorita faptului

ca au o frecventa cu mult mai mare decât mamitele clinice. Se admite in general, ca in medie,

aproximativ 50% din vacile lactante fac mamita subclinica, dar variaţiile sunt foarte mari: 10-

15%, în unele efective, ajungând în altele la 75% (Ungureanu si Minciună, 1983).

In Ungaria la un efectiv cercetat 5148 vaci, au fost diagnosticate mamite clinice la

3.6% din vaci, iar formele subclinice la 48.7%. (Thirring A.,1977).

Fora bacteriană care produce mamite subclinice este aceeaşi cu aceea din mamitele

clinice, frecvenţa speciilor bacteriene fiind variata. Fabre J.M. si col. (1991) examinând 326

prelevări, constata că numai 38 au fost sterile (11,7%), in celelalte probe au identificat :

Staphylococcus aureus (29%), Streptococcus uberis (17%), stafilococi coagulazo-negativi

(15%) si Str.agalactiae (13%). In unităţile care au primii sprijin tehnic de combatere a

mamitelor nu au pus in evidenţa Streptococcus agalactiae, in timp ce în celelalte ferme

frecventa acestuia a fost de 28%.

Pierderile economice se datorează scăderii producţiei de lapte şi modificărilor

calitative ale acestuia. Pierderile de lapte, pe toata durata lactaţiei, variază între 7-9% (Rooy şi

Joartsveld, 1969 ; Reichmuth, 1968; citaţi de Nardelli si Gulandi, 1978). Thirring A. (1977)

arată că vacile sănătoase, in comparaţie cu cele cu mamite, au avut o producţie mai mare cu

7,7% şi cu un consum de furaje mai mic cu 7,3%. Pierderile în lapte variază în raport cu

gradul infecţiei, reflectat prin numărul de celule din lapte.

Simpson R.B. şi col. (1995), cercetând influenta mamitelor subclinice asupra

producţiei de lapte împarte efectivul studiat în două categorii (în urma numărarii celulelor

somatice - SCC) : vaci cu SCC sub 2.92x104 şi vaci cu peste 292 000 celule/ml Ei constata ca

producţia de lapte a fost mai bună la vacile cu SCC scazut.

Traeder W si Irion T. (1996) apreciază că mamitele subclinice sunt de 20,5 ori mai

numeroase decât cele clinice şi produc pagube însemnate. Aceste pagube provin, în proporţia

de 80%: din pierderi de lapte, 15% despăgubiri şi înţărcări precoce si 5% din costul

tratamentelor.

Corelaţia dintre concentraţia de celule somatice din laptele de colecţie, situaţia

crescătoriei in privinţa mamitelor si pierderile probabile ale producţiei de lapte.

(după Nardelli L. si Gulandi G.L., 1978)

Tabel 5.

Număr celule

somatice/ml de lapte de

colectura

Situaţia crescătoriei

Evaluarea

pierderilor in

producţia de

lapte(%)

<200 000 Optima, nivel redus de infecţie 2

200 000-

300 000

Satisfăcătoare, nivel de infecţie superior aceluia dintr-o

crescătorie in condiţii optime 2-3

350 000-

500 000

Discreta, dar amenintatoare, se vor intensifica planurile de

profilaxie

3-5

500 000-

750 000

Crescătorie-problema, de recomandat sa se adopte planul

de asanare, circa 20-40% din vaci au unul sau mai multe

sferturi afectate de mamita

5-7

750 000-

1 000 000

Crescătorie-problema, se va adopta planul de asanare,

circa 40-60% din vaci sunt afectate la unul sau mai multe

sferturi

7-10

>1 000 000 Grave probleme de mamite, se va adopta planul de asanare

de urgenta, circa 60-80% din vaci au unul sau mai multe

sferturi afectate de mamita

10-15

Efectele mamitelor subclinice asupra calitatii laptelui sunt importante, căci se produce

o scădere a grăsimii, cazeinei si lactozei.

Variatia compoziţiei proteinelor laptelui din sferturile sănătoase si din cele afectate de

mamita subclinica

(după Haenley J., 1973)

Tabel 6.

Specificare Numar

250

de celule

500-1000

(in mii)

peste 1000

Proteine totale(%) 3.61 3.59 3.56

Cazeina(%) 2.79 2.65 2.25

Proteine din zer(%) 0.82 1.10 1.31

Raport cazeina/proteine

Totale

0.77 0.71 0.69

După. Botazzi (1997), conţinutul în cazeina se reduce cu 15-20%, ceea ce înseamnă cu

circa 900 g mai putină brânză pentru fiecare chintal de lapte (100Kg). Fermentaţia

brânzeturilor poale fi perturbată. Ruffo şi col. (1974) au constatat ca alterările brânzei de Pad

reprezintă 3,3% atunci când este fabricată din lapte normal si atinge o pioporţie de 16,6%

când s-a folosit lapte mamitic.

Din punct de vedere simptomatologic, mamitele subclinice se caracterizează prin lipsa

modificărilor locale sau ale secreţiei mamare. Prezenţa mamitei subclinice trebuie să fie

presupusa ori de câte ori se produce o scădere treptată a producţiei de lapte, nejustificată prin

alte cauze (alimentaţie, schimbare a condiţiilor de întreţinere sau exploatare etc.).

1.2.3.1. Diagnosticul mamitelor

Se realizează punând in evidenta modificări citologice, fizico-chimice si

bacteriologice din lapte, cu ajutorul unor teste aplicabile direct in efectivul din grajd cat si al

unor examene de laborator.

Diagnosticul se bazează pe testele rapide de diagnostic (în tara noastră R-Mastitest) şi

pe determinarea celulelor somatice în majoritate polinucleare (95%). In multe ţări se admite

ca laptele poate fi considerat normal daca numărul de celule somatice este sub 500 000/ml.

Daca numărul celulelor somatice este mai mare, este vorba de mamite subclinice.

Examenul periodic al efectivelor de vaci de lapte se face fie prin numărarea celulelor

somatice, fie prin sondaj în laptele de colectura.

Examenul bacteriologic este întotdeauna necesar, pentru a cunoaşte speciile bacteriene

şi sensibilitatea lor fata de antibiotice.

Testul alcalinitatii se bazează pe principiul deteminarii alcalinitatii laptelui. După

muls, laptele recoltat de la vaci cu ugere sănătoase este slab acid datorita fosfaţilor acizi,

citraţilor si acidului carbonic. Un astfel de lapte cu o incarcatura mica bacteriana are pH-ul

cuprins intre 6,5 - 6,7. Prin păstrare, laptele se acidifica datorita intervenţiei acidului lactic.

La vacile cu ugerele infectate, laptele devine alcalin. In tara noastră pentru verificarea

alcalinitatii laptelui s-a folosit testul Albrom care este o hârtie absorbanta de circa 8/8 cm cu 4

cerculeţe, colorate galben deschis, reprezentând cele 4 sferturi de uger, impregnate cu o

substanţa indicatoare- albastru de bromtimol.

Testul se executa in grajd. Pe fiecare cerculeţ se mulg câteva picaturi de Iapte din

sfertul de uger indicat pe hârtia-test.

Rezultatul pune in evidenta potenţialul reductor al bacteriilor si eventual al celulelor

din glanda mamara ce produce modificarea culorii indicatorului, corespunzător cu

pH-ul laptelui. Culoarea galbena nemodificata a cerculeţului reprezintă o reacţie

negativa specifica pentru laptele din sferturile de uger sănătos iar culoarea albastra reprezintă

o reacţie pozitiva de diferite intensitati in funcţie de gradul de infecţie al sfertului respectiv.

Metoda are dezavantajul ca nu depistează un număr mare de infecţii mamare iar in

grajdurile neaerisite si murdare pot apare reacţii false produse de vapori de amoniac. Testul

alcalinitatii laptelui este folosit acum foarte rar.

Testul Whiteside imaginat de Murphy si Hanson, inca din 1941, se bazează pe

proprietatea hidroxidului de sodiu de a coagula leucocitele din laptele mastitic.

Testul a fost aplicat mai întâi pentru controlul infecţiilor pe sferturi de uger si apoi la

depistarea in laptele de colectura a celui provenit din ferme puternic infectate. Reacţia se

executa astfel: intr-o eprubeta se pun 10 ml lapte peste care se adaugă 2 ml NaOH - soluţie

normala si amestecul se agita bine. Daca laptele provine de la o vaca cu mamita amestecul

coagulează iar daca ugerul a fost sănătos amestecul ramane lichid. Temple C. (1962) a adus

unele modificări adaptând tehnica la o simpla reacţie pe lama, uşor de executat si interpretat.

Testul Whiteside modificat. lmportant este ca înainte de executarea testului laptele sa

fie bine omogenizat prin agitarea puternica a tubului.

Pe o lama de sticla aşezata pe o hârtie neagra se pun 5 picaturi de lapte peste care se

adaugă 2 picaturi de NaOH n/1 soluţie 0.4%. Amestecul se omogenizează cu o ansa timp de

20—25 secunde după metoda aglutinării pe lama apoi se interpretează rezultatul

reacţiei(Tabel 7).

Interpretarea reactiei pe baza testului Whiteside modificat

(Tabel 7)

Negativa(-) Amestecul ramane lichid de culoare alba, fara precipitate si corespunde cu

maximum 500 000 celule/ml.

Pozitiva (+) Amestecul ramane lichid, alb, dar conţine particule mari de material coagulat.

Numărul de celule este de 1-2 milioane chiar uşor mai ridicat.

Pozitiva (++) Amestecul este uşor apos cu flocoane mari de coaguli. Numărul de celule

peste 2 milioane.

Pozitiva (+++) Amestecul este apos, cu mase mari de material coagulat, sub forma de

firişoare ca aţa sau mai groase. Numărul de celule somatice este in jur de 6

milioane.

TestuI are valoare orientativa privind numărul de celule din lapte, indicând starea

normala sau patologica a sfertului de uger cercetat.

Testul CMT (California Mastitis Test) a fost imaginat de Schalm si Nourlander (1957)

si are ca principiu aprecierea numărului de celule somatice din lapte ca mijloc de depistare a

mamitelor subclinice. Este cunoscut si sub denumirea de testul indirect, al celulelor somatice

din lapte.

California Mastitis

Test.

Prezenţa mamitelor subclinice nu antrenează modificări ale laptelui sau ale ugerului

cum ar fi inflamaţia si durerea.

Testul mai poate fi folosit si pe laptele colectat de la toate vacile dintr-o ferma,

determinându-se astfel numărul de celule somatice ale întregii cirezi.

Reactivul are ca substanţa activa un detergent care in contact cu laptele mastitic da o

reacţie a cărei intensitate depinde de numărul de celule existente in proba cercetata. Reacţia

est interpretata ca un complex detergent-proteina care se formează intre detergenţii cu anioni

pozitivi si ADN-ul din nucleii celulelor somatice din lapte. Rezultatul reacţiei se exprima

printr-o vâscozitate mai mica sau mai mare a laptelui in funcţie de procentul ADN-ului care

exprima numărul de celule si evoluţia infecţiei. Principiul testului CMT a fost adoptat de

majoritatea tarilor pe baza căruia s-au preparat teste naţionale.

Principiul metodei CMT.

Se mulge o cantitate mică de lapte in fiecare

cupă a dispozitivului de plastic, apoi se

adaugă reactiv CMT. Prin mişcări de rotaţie

se omogenizează cele două componente şi

se citeşte reacţia. După aproximativ 20

secunde reacţia dispare, aşadar trebuie citită

repede.

Dezinfectia

mamelonului

Recoltarea probei de

lapte

Câteva picături

sunt suficiente

Se adaugă reactivul

CMT

Citirea rezultatelor

Numărul celulelor somatice 

(Celule per mililitru)   

Descrierea reacţiei 

Interpretare

100,000    (Negativ - fără infecţie) Lapte omogen fără vâscozitate.

Sfert sănătos

300,000    (Posibilă infecţie) Uşoara vâscozitate, reacţia dispare în

10 secunde.

Mamită subclinică

900,000    (Slab pozitiv - infecţie) Vâscozitate clară fără coagulare Mamită subclinică

2,700,000  (Pozitiv - infecţie ) Vâscozitatea apare imediat, începe

coagularea.

Mamita clinică

8,100,000  (Puternic pozitiv -infecţie) Se formează coagul complet,

suprafaţa se ridică, cu un mic vârf la

mijloc.

Infecţie mamară

puternică

Testul R. Mastitest romanesc a fost elaborat de Lisetta Michailov si col. (1973-1974)

după principiul testului CMT si foloseşte o soluţie formata din lauril sulfat de sodiu si

bromcrezol purpur. Testul se bazează pe schimbarea consistentei laptelui mamitic in contact

cu soluţia folosita.

Diagnosticul micologic

Pentru izolarea micetelor potenţial patogene ce se găsesc in secreţiile mamare la vacile

cu mamite, se folosesc frecvent mediile de cultură agar Sabouraud glucozat cu antibiotice si

agar Csapek. Materialul se însămânţează după tehnica bacteriologică cu deosebirea ca

inocolum-ul este in cantitate mai mare (0.2ml) si aceasta datorită numărului mic de micete ce

se găsesc in materialul patologic. Mediile se incubează la 37C, timp de 48 de ore, apoi se lasă

la temperatură de 25C 7-8 zile pentru dezvoltarea completă a coloniilor. Acestea sunt

examinate macroscopic si microscopic intre lamă si lamelă sau in frotiuri colorate după

metoda Gram-dublu. Micetele apar colorate in albastru. Identificarea micetelor patogene se

realizează in laboratoarele de specialitate prin folosirea unei metodologii proprii stabilind

caracterele coloniilor, prezenţa membranei, a caracterelor microscopice, punerea in evidenţă a

ascosporilor, fermentarea zaharurilor, asimilarea zaharurilor, degradarea arbutinei, si

utilizarea alcoolului etilic. Pe baza acestor caractere levurile patogene sunt încadrate in 4

grupe si 9 subgrupe.

Determinarea numarului de levuri din probă.

Determinarea numărului de levuri din proba de lapte se face după tehnica folosită in

bacteriologie. Din probele de examinat se execută diluţii zecimale până la 10-5 sau 10-6, in

funcţie de gradul de contaminare. Din fiecare diluţie se însămânţează 0,1 ml pe suprafaţa unei

plăci cu agar Sabouraud sau Csapek. Conţinutul se întinde uniform pe toata suprafaţa

mediului si placa astfel pregătita se lasă la incubat in termostat cu temperatura de 37C, timp

de 48 ore. Numărul de colonii apărute pe suprafaţa mediului, in acest interval de timp, se

inmulteste cu diluţia respectiva. De exemplu - in placa cu proba însămânţată la diluţia de 10-5

au crescut un număr de 15 colonii. Numărul de micete pe ml lapte cercetat este de 15 x 100

000 = 1 500 000.

Interpretarea rezultatelor.

La stabilirea diagnosticului de mamită trebuie sa se tină cont de faptul ca micetele sunt

germeni ubicvitari si ca atare prezenta lor in lapte poate avea si alte surse in afară de glanda

mamară. De aici rezultă că si pentru examenul micologic recoltarea, păstrarea si transportul

probelor la laborator are icortanta deasebita in precizarea diagnosticului micologic. Dupa.

cum arata Mitroiu P. (1976) identificarea unor micete in lapte nu presupune implicit o mamita

micotica.

Izolarea funilor levuriformi la examene repetate, incarcatura de ordinul a sutelor de

levuri pe ml lapte, precum si prezenta acestora in laptele final si rezidual provocat prin

inocularea oxitocinei, sunt indicii ca la infectia glandelor mamare acestia participa. sub o

forma primara sau de asociatie. Mamela normala este frecvent invadata atat de bacterii cat si

de levuri dar grefarea lor este posibila numai cand exista conditii favorabile create de factori

care provoaca lezarea tesutului glandular. Cand asemenea conditii nu exista acesti germeni

sunt eliminati in timpul mulsului sau de fortele de aparare ale organismului. In momentul

recoltarii probelor pentru examen micologic este necesar sa se cunoasca starea clinica a

glandei mamare, aparitia si evolutia mamitei, antibioticele folosite in tratament si durata

acestuia, pentru a se aprecia rolul si contributia etiologica a levurilor. In general levurile se

dezvolta la temperaturi mai scazute decat temperatura normala a corpului animalului si este

greu de presupus ca orice levura ajunsa in uger este capabila sa se multiplice si sa provoace

leziuni de mamita. Exista o categorie de levuri din care face parte Candida albicans, C.

tropicalis, C. parapsilopsis, C. krusei (forma perfecta Pichia fermentans), C. pseudotropicalis

(forma perrfecta Saccharomyces fragilis), C. stellatoidea, C. utilis, Torulopsis glabatra si

Cryptococcus neoformans, ce apar in glanda mamara in conditiile arătate si se dezvolta la

temperatura normala a corpului provocand sau complicand leziunile existente.

1.2.3.2.Tratamentul mamitelor

Extinderea si implicaţiile economico-sanitare ale mamitelor la vaci au devenit pentru

unele tari ca si pentru noi o problema cu caracter naţional. Reducerea pierderilor produse de

afecţiunile mamare si îmbunătăţirea calităţii sanitare a laptelui si produselor lactate sunt

obiective ce se impun permanent atenţiei crescătorilor de vaci si cercetătorilor din institute si

laboratoare veterinare. Rezolvarea acestor obiective implica elaborarea unui plan de

organizare a luptei împotriva mamitelor care sa cuprindă :

Prevenirea si combaterea mamitelor in perioada de repaus mamar.

Prevenirea si combaterea mamitelor in perioada de lactaţie.

Prevenirea si combaterea mamitelor prin măsuri de profilaxie specifica.

1.2.3.2.1. Prevenirea si combaterea mamitelor in perioada de repaus mamar.

Alegerea perioadei de repaus mamar pentru tratamentul cu antibiotice al tuturor

sferturilor de uger in vederea combaterii mamitelor si indeosebi a mamitelor subclinice a fost

unanim admisa p plan mondial ca fiind o metoda economica si cu mare eficacitate. Are ca

scop sa elimine infectiil vechi cu care glanda mamara a intrat in repaus sis a previna infectiile

noi.

Cercetarile in aceasta directie au aratat ca in primele doua saptamani de la intarcare,

intr-un numar tot mai mare de sferturi sanatoase apar infectii noi care se adauga la cele

existente din timpul lactatiei. Incidenta crescuta, la fatare, a infectiilor ugerului se explica prin

patrunderea in glanda mamara a bacteriilor patogene ramase dupa ultimul muls pe pielea din

jurul orificiului mamelonului. Asemenea situatii se intilnesc in efectivele de vaci din unitatile

care nu aplica masuri de dezinfectie a mameloanelor dupa muls. Metoda consta in infuzarea in

glanda mamara, prin canalul mamelonului, a unei doze de antibiotic cu eliminare inceata.

Tratamentul se aplica imediat dupa ultimul muls sau in prima saptamina de la intrarea in

repaus mamar. Aplicarea tratamentului la toate sferturile sau numai la cele infectate subclinic,

depistate prin testul rapid californian, este o problema inca discutata. Dupa opinia unor

cercetatori tratamentul tuturor sferturilor este recomandabil si pentru motivul ca o perioada de

2 saptamani de la intarcare, antibioticul infuzat protejeaza glanda mamara sanatoasa de

contaminarea cu bacterii patogene din afara. Dupa altii aceasta practica a dus la cresterea

infectiilor cu bacterii coliforme ca urmare a scaderii celulelor somatice din lapte prin

disparitia infectiilor streptococice si stafilococice. Sustinem opinia acelora care recomanda

tratamentul tuturor sferturilor indiferent daca la u1timul control prin testul californian au fast

pozitive sau negative. Infectiile dupa tratamenrt, cu bacterii coliforme, pot fi evitate prin

aplicarea unor masuri severe de igiena in timpul si dupa tratament.

In efectivele de vaci care au primit tratament in perioada de repaus mamar si situatia

mamitelor subclinice s-au imbunatit in lactatia urmatoare, infectiile scazind sub 25%, la un

nou ciclu este recomandabil sa se aplice antibioterapia numai 1a sferturile pozitive si intens

pozitive la R mastitest.

Tehnica de lucru.

Inainte de tratament mameloanele se curata si.la nevoie se spala si se usuca, cu un

prosop curat, sterilizat prin fierbere. Orificiul mamelonului se dezinfecteaza cu un tampon de

vata imbibat in alcool sanitar, pentru a indeparta urmele de murdarie ce contin eventuale

bacterii patogene sau saprofite ce ar putea fi introduse in timpul administrarii antibioticului.

Cloxacilina suspensie, in cantitate de 6ml continind 500mg, penicilina semisintetica (jumatate

din continutul unui tub) sau sporofug (jumatate din tub) se introduce cu ajutorul unei alonje

prin canalul mamelonului in sinusul galactofor. Dupa administrare ugerul se maseaza usor

prin miscari de jos in sus astfel ca antibioticul sa se raspandeasca in profunzimea tesutului

glandular. Dupa tratament mameloanele se dezinfecteaza prin imbaiere intr-o solutie de

hipoclorit de sodiu cu 4% clor active. Operatia de dezinfectie se repeta dupa 10-14 zile.

Metoda de tratamenrt a ugerelor in repaus mamar este economica in comparatie cu pierderile

inregistrate la efectivele netratate, usor de aplicat, nu implica pierderi in productia de lapte si

eficacitatea acesteia se concretizeaza prin scaderea procentului de infectii mamare dupa

fatare. Rezultatele cercetarilor intreprinse in aceasta directie au aratat ca in efectivele de vaci

tratate in repaus mamar si urmarite pe o perioada de 2 ani, numarul celulelor somatice pe

ml lapte de colectura a scazut de la o medie de 730 000 la 400 000 si continua sa scada

la data aprecierii rezultatelor in timp ce in efective1e netratate media se mentinea la 790 000

celule/ml. Rezultatele apreciate statistic au fost semnifcative (p < 0,001) (R. G. Kingwill si

col., 1971).

Tratamentu1 aplicat la efective cu peste 100 vaci in repaus mamar, prin infuziii de

0,5g si 1g benzatin cloxacilina in oleu mineral cu baza de monostearat de auminiu a eliminat

74-83% din infectiile cu stafilococi si 95-97% din cele cu streptococi, indiferent de doza

aplicata (T. K. Griffin 1971). Rezultatele intreprinse in tara noastra au aratat ca cloxacilina

suspensle, preparata 1a Fabrica de antibiotice Iasi, aplicata la efective de vaci in repaus

mamar a redus cu 82% infectiile vechi cu streptococi si stafilococi patogeni si a prevenit in

83,5% infectiile cu aceiasi germeni (Ungureanu C. si col. 1973). Metoda este cuprinsa in

tehnologia de prevenire si combatere a mamitelor la vaci, elaborate de I.C.V.B. “Pasteur” in

colaborare cu Directia Sanitar Veterinara din Ministerul Agriculturii si Industriei Alimentare

si difuzata prin Inspectoratele sanitare veterinare judetene pentru aplicare in fermele cu vaci

de lapte.

1.2.3.2.2. Prevenirea si combaterea mamitelor in perioada de lactatie

In aceasta perioada se preconizează un complex de masuri care aplicate constant si

corect sa mentina nivelul scazut al infectiilor mamare, realizat dupa tratamentul aplicat in

repaus mamar si sa previna aparitia de noi infectii. Aplicarea masurilor nu trebuie sa afecteze

productia de lapte si calitatea lui.

Tratamentul mamitelor subclinice.

Tratamentul mamitelor subclinice se poate face prin infuzii mamare, cu antibiotice sau

alte chimioterapice, în timpul lactaţiei sau în repaus mamar. Tratamentul este indicat în

cazurile în care frecventa acestor infecţii este crescută. Când numărul vacilor cu mamite

subclinice este mai mic sunt suficiente măsurile profiIactice.

In efectivele de vaci cu potenţial genetic ridicat si de mare productivitate dar cu

procent ridicat de infectii mamare se recomanda tratamentul tuturor sferturilor de uger cu

mamite subclinice depistate prin testul californian. Scopul tratamentului este de a eradica sau

reduce la maximum infecţiile mamare înainte de a trece in stadiul clinic pentru a se evita

pierderile prin îndepărtarea din efectiv a unor vaci valoroase, cu mamite incurabile.

S-a constatat ca sunt mai uşor de eliminat streptococii si stafilococii aptofeni din

infecţiile subclinice decât din cele clinice. Antibioticele cu eliminare rapida sau înceata

(penicilina si cloxacilină) administrate după fiecare muls sau odată la 24 ore au dus la

eliminarea a 88,5% din infecţiile streptococice si peste 60% din infecţiile stafilococice

subclinice in comparaţie cu mai puţin de 30% din infecţiile stafilococice clinice. Metoda se

practica pe scara restrânsa si se cunoaşte sub denumirea de tratament ‘blitz’. Aplicând acest

tratament, E.R.Jackson (1971) a reuşit sa reducă nivelul infecţiilor mamare cu peste 50%. In

multe din efectivele tratate, Str. agalactiae a fost eradicat.

Desi tratamentul in lactatie al mamitelor subclinice are un grad ridicat de eficacitate

prezinta totusi numeroase inconveniente pentru fermier facand metoda aproape

impracticabila. TratamentuI este foarte costisitor. Laptele de la vacile tratate timp de 3-4 zile

contine reziduri de antibiotice si nu poate fi folosit in consum sau in industria de lapte.

Fiindcă tratamentul ar urma sa se aplice la un număr ridicat de vaci cu mamite subclinilice,

eliminarea sau folosirea in alte scopuri a laptelui recoltat in aceasta perioada ar presupune o

pierdere considerabila raportata la totalul efectivului Metoda nu poate fi deci generalizata,

totuşi se recomanda a fi aplicata in efectivele de vaci cu potential biologic ridicat si producţii

mari de lapte. Calculul pierderilor rezultate in urma tratamentului timp de câteva zile,

comparat cu cel al scăderii producţiei de lapte pe toata perioada lactaţiei la vacile netratate si

al indepartarii din efectiv al exemplarelor valoroase, reprezintă un motiv de acceptare al

aplicării tratamentului.

In perioada de lactaţie cheia succesului in prevenirea mamitelor subclinice revine

aplicării masurilor de igiena.

1.2.3.2.2.Prevenirea si combaterea mamitelor prin masuri de profilaxie specifica

Folosirea profilaxiei specifice ca masura de prevenire si combatere a mamitelor este o

problema mult controversata. In secretia glandei mamare nelactante ca si in colastru exista o

variatie de imunoglobuline in concentratii diferite de la animal la animal. Originea celor mai

multe imunoglobuline este umorala. O parte din anticorpii specifici sunt producti in glanda

mamara ca urmare a localizarii unar agenti infectiosi sau prin stimulare cu diferiti antigeni.

Majoritartea imunoglobulinelor din secretia mamara fac parte din clasa IgG1 si provin prin

transfer din sistemul umoral. Imunoglobulinele IgG1 se gasesc in cantitate mare in colostru

unde isi exercita functia de protectie fata de agentii infectiosi.

Introducera directa in glanda mamara a unor stimuli antigenici are ca rezultat o

crestere a imunog1obulinelor si in primul rand a celor din clasa IgA.

Datele. prezentate succint sunt o dovada ca impotriva mamitelar la vaci este posibila o

imunizare pe cale generala si locala. In acest scop s-au preparat si folosit vaccinuri simple sau

mixte. Vaccinurile preparate cu antigene corpusculare din mai multe specii bacteriene, in

amestec cu anatoxina stafilacocica s-au dovedit a fi mai eficiente decat vaccinurile simple din

anacultura sau anatoxine, animalele vaccinate in aceste conditii rezistind mai bine la infectia

naturala sau experimentala. Dupa unii cercetatori vaccinarea este un mijloc de control al

infectiilor mamare si de reducere a frecventei bacteriilar patogene rezistente la antibiotice, ce

se intalnesc frecvent in mamitele cronice care nu cedeaza la tratament.

Institutul de Cercetari veterinare si biopreparate "Pasteur" prepara un vaccin contra

mamitelor adsorbit pe hidroxid de aluminiu si inactivat cu formol. Compozitia antigenica a

vaccinului cuprinde anacultura si anatoxina de S. aureus alfa si alfa-beta si anacultura de Str.

agglactiae, Str. dysgalactiae si Corynebacterium pyogenes. Se aplica la vaci in lactatie si in

repaus mamar. Vaccinul se inoculeaza subcutan la baza mamelei in regiunea ganglionilor

retramamari, in doze de 5 si 7ml, la interval de 14-30 zile. La vacile in repaus mamar a doua

doza de vaccin se inoculeaza cu cel putin 15 zile inainte de fatare. Dupa 6 luni de la a doua

inoculare vacile se reinoculeaza cu a doza unica de 7 ml.

Ungureanu C. si col. (1978) aplicand acest vaccin in conditii obisnuite de exploatare a

vacilor de lapte, comparativ cu vaci nevaccinate, au constatat o protectie a mamelei fata de

infectii la 25-26,2% din vaci si 24,4-32,5% din sferturile de uger. Analiza frecventei

infectiilor mamare pe categorii de vaci, cu ugere sanatoase si cu infectii clinice si subclinice, a

dus la conc1uzia ca vaccinarea a prevenit infectiile mamare la 10,6-3,5% din vaci si 8,4-17%

din sferturi la prima categorie si a redus din infectiile, existente la data vaccinarii, la 9,5-12%

din vaci si 11,1-33,0% din sferturile de uger - din a doua categorie. Intre procentele infectiilor

mamare inregistrate la vacile vaccinate si nevaccinate diferentele inregistrate au fast

semnificative si foarte semnificative (p = 0,01-0,001). Vaccinarea aplicata la vaci in perioada

de repaus mamar a conferit glandei mamare o protectie, exprimata prin scaderea infectiilor (in

lactatia urmatoare) cu 8,5-12,4% din sferturile pozitive la R mastitest depistate inainte de

intarcare si a prevenit infectiile noi la 26,4-53,4% din sferturile sanatoase, in comparatie cu

vacile nevaccinate.

Diferentele inregistrate au fost statistic semnificative si foarte semnificative (p = 0,01-

0,001). Scaderea infectiilor mamare la vacile vaccinate a dus la scaderea frecventei S. aureus

cu 4,5-13,7% si a Str. agalactiae cu 0,8-43%.

Rezistenta vacilor la infectiile mamare este exprimata prin nivelul anticorpilor

specifici in serul sanguin si colostral. La vacile cu ugere sanatoase concentratia scazuta a

imunoglobulinelor (0,5-1,4 mg/ml) creste dupa vaccinare la 50 mg/ml in lactoserul din

colostru.

Lincan C. (1980) constata ca la 131 din vacile vaccinate nivelul anticorpilor fata de S.

aureus si Str. agalactiae a crescnt in prima luna de lactatie de 4,4 pina la 6,6 ori in serul

sanguin si de 6,5 pina la 8,8 ori in lactoserul colostral si s-a mentinut la valori ridicate timp de

6 luni. In repaus mamar rata de crestere a titrului anticorpilor din secretia mamara a vacilor

vaccinate a fost mai ridicata cu 1 pina la 2,8 ori fata de titrul anticorpilor din serul sanguin iar

raportul dintre anticorpii din serul colostral si sanguin a inregistrat o crestere cu 23-29%.

In conditii experimentale, serul colostral inoculat in cantitate de 0,3 ml a protejat 80%

din soareci fata de toxina stafilococica 40% fata de culura integrala de stafilococ ~s 70% fata

de Str. agalactiae.

Rezultatele cercetarilor intreprinse in tara noastra dar si ale altor cercetatori din

strainatate demonstreaza ca este posibila cresterea rezistentei glandei mamare fata de infectia

naturala cu germeni partogeni, daca se tine cont de anumiti factori legati de compozitia

antigenica a vaccinului, locul de inoculare si perioada optima de aplicare a vaccinarii. Un

raspuns imunologic superior s-a obtinut numai de la vacile vaccinate in repaus mamar.

Afirmatia se bazeaza pe datele privind titrurile ridicate de anticorpi din serul colostral si

sanguin, scaderea incidentei infectiilor mamare si a frecventei bacteriilor patogene la vacile

din aceasta categorie comparativ cu cele obtinute de la vacile vaccinate in lactatie sau

nevaccinate

Cu toate ca rezultatele aplicarii imunoprofilaxiei in combaterea mamitelor sunt

satisfacatoare ar fi o amagire sa credem ca prin aceasta metoda pot fi lichidate infectiile

mamare. Vaccinarea completeaza complexul de masuri generale. Aplicarea in mod constant si

cu simt de raspundere a intreg complexului de masuri, pe toata durata de exploatare a vacilor

este singurul mijloc prin care se pot obtine succese in lupta grea si dificila a combaterii

mamitelor la vaci

1.2.4.Antibioticele in combaterea mamitelor

1.2.4.1.Clasificarea antibioticelor si acţiunea lor asupra germenilor bacterieni

Antibioticele sunt substante, produse de microorganisme care au proprietatea de a

distruge sau inhiba dezvoltarea germenilor bacterieni.

Clasificarea antibioticelor se face dupa criteriul:

- spectrului de activitate;

- actiunea bactericidă sau bacteriostatică;

- structura chimica si locul de actiune asupra bacteriei.

Primele doua clasificari nu mai corespund progreselor actuale in domeniul

antibioticelor, dar ele sunt inca larg folosite Clasificarea dupa structura chimica si modul de

actiune asupra bacteriei se bazeaza pe criterii cantitative si calitative.

Cantitativ, eficacitatea unui antibiotic se apreciaza dupa concentratia minima

inhibanta, adica exprimata in cantitatea de substanta care intra in contact cu locul de fixare pe

bacterie pentru a produce efect litic sau bacteriostatic. Cantitatea se masoara in unitati

inrternationale sau micrograme pe ml cultura determinata "in vitro" cu tulpini de bacterii-test.

In organism cantitatea de antibiotic este raportata la concentratia realizata in sange sau

tesuturi.

Calitativ, antibioticul se apreciaza dupa locul de electie in structura anatomica a

bacteriei, unde actioneaza prin blocarea si devierea functiilor enzimatice indispensabile

sintezei proteinelor si schimburilor vitale ale bacteriei. De exemplu streptomicina si

tetraciclina se fixeaza pe ribozomi si tulbura codul genetic, fixarea acizilor aminati si a ARN-

ului de transfer pe ribozomi. Tot pe ribozomi se fixeaza si neomicina, kanamicina si

cloramfenicolul; primele doua substante se opun disocierii ARN-ului de transfer, iar ultima

perturba sinteza proteica.

Polimixina si colistina se fixeaza pe peretele bacterian si tulbura functia osmotica a

membranei iar penicilina care se fixeaza tot pe perete produce blocaj enzimatic.

1.2.4.2.Sensibilitatea bacteriilor la antibiotice

Sensibilitatea la antibiotice se determina curent prin metoda difuzimetrica. Se folosesc

culturi de bacterii izolate si identificate. In cazuri de urgenta se recomanda determinarea

sensibilitatii florei totale prin insamantarea directa a secretiilor mamare sau a culturilor

primare urmand ca determinarea sensibilitatii fiecarei specii sa se faca ulterior.

Rezultatele antibiogramei in primul caz au un scop orientativ in alegerea antibioticului

pentru tratamentul de interventie iar in al doilea caz pentru tratamentul de baza.

Metoda de lucru.

Agarul nutritiv topit si racit la 60C se toarna in placi Petri in strat uniform gros de

aproximativ 2 mm. Cultura de 18-24 ore a tulpinii de examinat se insaminteaza pe suprafata

mediului iar excesul se indeparteaza cu pipeta Pasteur. Pentru culturile dezvoltate se fac

dilutii de 1/100 sau 1/1000 folosind dilutia care ar permite dezvo1tarea uniforma a

coloniilor.Placa insamintata se lasa la termostat cu capacul intredeschis pentru uscare timp de

30 minute. Cu ajutorul unei pipete sterile se plaseaza microcomprimatele la distante de

minimum 2 cm cu initialele pe suprafata agarului pentru a putea fi citite fara deschiderea

placii. Se incubeaza 24 ore la 37°C apoi se citeste rezultatul masurand raza de inhibitie a

zonei de crestere din jurul microcomprimatului.

Interpretarea rezultatelor :

sensibil - zona de inhibitie cu raza de 6mm;

putin sensibil - zona de inhibitie cu raza de 2-5 mm;

rezistent - lipsa zonei de inhibitie sau cu raza de 1-2 mm.

Sensibilitatea 1a antibiotice se testeaza la circa 10% din tulpinile de streptococi, pana

la 50°/o din tulpinile de S. aureus si 10% din tulpinile altor specii izolate din probele

efectivului controlat.

Rezistenta "in vitro" se determina prin aceeasi metoda si se manifesta prin

neutralizarea actiunii antibioticului din mediul de cultura si dezvoltarea bacteriilor testate iar

"in vivo" prin lipsa de eficacitate in tratamentul animalelor bolnave. Aprecierea rezistentei

germenilor bacterieni numai prin efectul tratamentului are valoare orientativa. Pana la

determinarea rezistentei prin metode de laborator medicul clinician este obtigat sa schimbe

antibioticul cu altul a carui actiune asupra germenului incriminat o cunoaste sau este indicata

in literatura de specialitate.

Lipsa eficacitatii unui antibiotic in tratamentul animalelor bolnave poate avea multiple

cauze. Frecvent se datoresc:

- aplicarii unor doze mici, incapabile sa atinga concentratia minima inhibanta in

organism;

-contactului insuficient sau in anumite situatii chiar absentei contactului intre bacterie

si antibiotic in procesul infectios;

- inactivarii antibioticului inainte de a fi folosit. Asemenea situatii se intilnesc in cazul

prepararii si conservarii necorespunzatoare a solutiilor de antibiotice. Rezistenta bacteriilor la

antibiotice are un substrat calitativ ce se realizeaza prin fenomenul de mutatie, adaptare,

transfer si transductie. Mutatia se produce spontan la toate populatiile bacteriene cu o

frecventa de 1:10 miliarde. Caracterul nou dobandit se transmite la descendenti care se

deosebesc de restul popuilatiei prin caractere imprimate de anomaliile ce se produc la nivel de

cromozomi.

Adaptarea este un fenomen initalnit la unele bacterii care reactioneaza la contactul cu

antibioticul prin fabricarea unor enzime.

Rolul acestora este de a neutraliza efectul antibioticului. Peretele stafilococului secreta

o enzima numita penicilinaza care dedubleaza molecu1a de peniclina in particole inactive.

Caracaterul astfel dobandit este transmisibil la descendenti.

Transferul de rezistenta este un fenomen transmisibil ce se intalnste in cadrul

populatiei unei specii si chiar intre specii bacteriene. Pentru realizarea fenomenuiui este

necesar un suport ADN extracromozomic, ribozom sau plasmide, factorul R, un mijloc de

transfer cum sunt porii sexuali si contactul dintre microbul donator si primitor.

Transductia este un fenomen care se realizeaza obligatoriu prin intermediul unui

bacteriofag specific si este mult mai limitat. Aparitia in timpul tratamentului a unuia dintre

fenomenele citate explica ineficacitatea antibioticului in procesul infectios si necesitatea

inlocuirii acestuia.

1.2.4.3.Alegerea antibioticelor pentru tratament

Alegerea antibioticului pentru prima faza a tratamentului mamitelor clinice este o

problema de competenta medicului practician care va avea in vedere:

- caracterul anatomo-clinic al infcc1iei mamare;

- flora bacteriana patogena predominanta din glanda mamara a efectivului de vaci,

determinata prin examene bacteriologice anterioare;

- sensibilitatea la antibiotice a principalelor specii bacteriene patogene izolate anterior.

Cand in efective au aparut pentru prima data cazuri de mamita si nu se cunosc

antecedente, antibioticul se va alege pe criteriul probabilitatii, cunoscand ca, in general,

infectiile mamare sunt produse de streptococi si stafilococi patogeni sau de bacterii Gram

negative daca boala evolueaza sub o forma acuta. Tratamentul de asteptare sau de acoperire

bacteriologica cu antibioticul ales urmeaza sa fie continuat sau schimbat daca rezultatele

examenelor de laborator confirma sau infirma eficacitatea pe baza sensibilitatii agentului

patogen.

De preferat este ca tratamentul sa fie facut cu un singur antibiotic, cu difuzibilitate

mare, pentru a realiza concentratia minima inhibanta si care sa cuprinda in spectrul sau de

activitate bacteria incriminata a fi cauza mamitei. In cazuri deosebite se recurge la asocieri de

antibiotice pentru a obtine un efect sinergie bactericid. Asocieri de antibiotice bactericide re-

comandate sunt acelea de tipul penicilinei - penicilina G, ampicilina, oxacilina, meticilina cu

cele de tipul streptomicinei – streptomicina, gentamicina si kanamicina, cu conditia ca agentl

patogen supus tratametului sa fie sensibil la amandoua tipuri.

La asocierea antibioticelor pentru tratamentul infectiilor produse de mai multi germeni

patogeni se va avea in vedere ca fiecare specie bacteriana sa fie sensibila la cel putin unul din

antibioticele asociate. Exista si asocieri antagonice cum ar fi cele dintr-un antibiotic bacterioid

- penicilina - cu altul bacteriostatic - tetraciclina sau cloramfenicolul. Penicilina este

bactericida numai in faza de multiplicare a bacteriei. In asociatie de exemplu cu tetraciclina

aceasta anihileaza efectul bactericid al penicilinei, germenul trecand in stare de latenta.

Asocierea intre streptomicina si tetraciclina sau cloramfenicol este posibila fiindca

streptomicina are efect bacteriocid atat in faza de multiplicare cat si in faza de latenta a

bacteriei. De asemenea, nu se recomanda asocierea a doua antibiotice cu spectru larg de

activitate (tetraciclina, cloramfenicolul), ambele avand acelsi efect, combinatia apare ca

inutila.

Schema 14 prezentata dupa Angelescu Mircea (Spitalul clinic de boli infecţioase

Colentina - Bucureşti) indica posibilitatile de asociere a diferite antibiotice cu efect sinergic si

antagonic.

1.2.4.4.Determinarea reziduurilor de antibiotice din lapte

O metoda bacteriologica rapida de determinare a reziduunlor de antibiotice din lapte si

alte produse de origine animala a fost elaborata la ICVB "Pasteur" de Nemteanu St. si col.

(1979). Principiul metodei consta in inhibarea cresterii unei bacterii-test in prezenta

antibioticelor din lapte.

Metoda de lucru.

Se prepara agar nutritiv cu bromcrezol purpur ca indicator de culoare. Mediul astfel

preparat are culoarea violet. Ca bacterie-test se foloseste Bacillus stearotermophilus, sensibil

la antibiotice. Bacteria se dezvolta bine pe mediu si vireaza culoarea de la violet spre galben.

Pentru simplificarea metodei, la prepararea mediului se inglobeaza si spori de B.

stearotermophilus. Dupa racire se pastreaza timp indelungat la temperatura frigiderului si

poate fi livrat la cerere in aceasta forma. Inainte de folosire mediul se topeste si se toarna in

placi Petri cu fundul plat. Se lasa la termostat reglat la 65C, timp de 2 ore apoi se depun pe

suprafata agarului rondele de hartie imbibate cu cate 0,01 ml din probele de lapte. Masurarea

cantitatii de lapte pe rondele se face cu ajutrul micropipetelor sau prin plonjarea rondelei in

lapte indepartind excesul prin presare sau prin contactul cu peretele tubului.

Ca martor se folosese rondele imbibate cu cantitati cunoscute de antibiotic. Ex.: 0,01;

0,1; 10 UI penici1ina. Placile cu rondelele imbibate cu probe si rondelele-martor se lasa la

65C timp de 90 minute, perioada in care antibioticul din lapte difuzeaza in mediu si inhiba

cresterea bacteriei.

Zona cu antibiotice cu cultura nedezvoltata de B. stearotermophilus, ramane colorata

in violet in timp ce in zonele cu cultura dezvoltata culoarea mediului se schimba in ga1ben.

Cantitatea de antibiotice din lapte se determina prin masurarea zonei in care bacteria-test a

fost inhibata, raportata la zonele-martor de inhibitie, produse de cantitatile de antibiotic

cunoscute.

Prin acest test este posibil sa cunoastem in maximum trei ore si jumatate daca un lapte

contine sau nu reziduri de antibiotice.

Metoda este foarte sensibila decelând intre 0.01 si 0.001 UI de penicilina.