Academia de Studii Economice din BucureştiFacultatea de Administratie şi Management Public

Proiect - Sisteme Administrative Comparate

Comparatie intre Autoritatea Executivă şi Legislativă din Suedia şi Italia

Coordonator: Prof. univ. dr. Armenia Androniceanu

Student:Iarca Bogdan Grupa: 227 Seria A

Bucureşti 2013

Cuprins

1. Titlul lucrării şi argumentarea alegerii acestuia

2. Prezentarea particularităţilor sistemului administrativ din Suedia

3. Prezentarea particularităţilor sistemului administrativ din Italia

4. Prezentarea si explicarea criteriilor pentru analiza comparativa

5. Identificarea şi explicarea asemănărilor între cele două subiecte supuse analizei comparative

6. Identificarea şi explicarea deosebirilor dintre cele 2 subiecte supuse analizei comparative

7. Prezentarea şi explicarea avantajelor competitive esenţiale ale sistemelor administrative prezentate

8. Prezentarea şi explicarea modalităţilor de transfer de know- how din sistemele administrative studiate în sistemul administrativ din România

9. Bibliografie

Autoritatea executivă şi legislativă în Suedia, comparată cu Autoritatea executivă şi legislativă din Italia

1) Titlul lucrării şi justificarea acestuia

Lucrarea de faţă se vrea o comparaţie între sistemele administrative, mai precis intre autoritaţile legislativă si executivă a două state aflate în puncte cardinale diametral opuse, care s-au dezvoltat extrem de mult de-a lungul timpului într-o direcţie asemănătoare, deşi condiţiile de bază ale lor sunt foarte diferite. Este foarte important de ştiut modul în care două ţări cu prestanţă în Uniunea Europeană au ajuns să reprezinte acest lucru pe plan extern, organizându-se eficient şi eficace pe plan intern. Suedia pe de-o parte, o monarhie constituţională, deci o ţară conservatoare, cu respect faţă de regi, dinastii, dar în acelaşi timp un stat modern, care a făcut investiţii în toate domeniile, administraţia fiind unul dintre ele. Italia, pe de altă parte, o republică parlamentară, care s-a dezvoltat mai recent, dar care actualmente ocupă un loc foarte important între statele europene.

Autorităţile executivă şi legislativă formează prin legătura dintre ele baza sistemului administrativ din orice ţară, si având de-a face cu state democrate, ele reflectă dorinţa cetăţenilor, care văd în parlamentari şi miniştri reprezentanţii lor la nivel înalt. Italia şi Suedia sunt două exemple concludente asupra unei bune funcţionări a celor două autorităţi, între ele existând atât asemănări, cât şi multe deosebiri.

Am ales aceste doua state deoarece au foarte multe lucruri bune in ceea ce priveste aceste doua autoritati, legislativa si executiva, de la care Romania se poate inspira, pe care le poate adapta la nevoile pe care le are statul roman.

2) Prezentarea particularităţilor sistemului administrativ din Suedia

Suedia sau Regatul Suediei este o monarhie constituţională, cu o suprafaţă de 449.964 km² şi o populaţie de 9.127.058 locuitori, avand capitala la Stockholm.

PIB-ul Suediei este de 371.5 miliarde de dolari, iar PIB/locuitor este de 40.764 dolari.

În prezent Suedia este împărţită în 21 de comitate (län). În fiecare comitat există un birou administrativ (länsstyrelse) numit de guvern şi un consiliu (landsting) ales. Fiecare comitat este mai departe divizat în comune (kommuner), în total existând un număr de 290 pe tot teritoriul Suediei.

Puterea legislativă este exercitată în Suedia de Parlamentul Unicameral, format din 349 de membri, aleşi pentru patru ani.

Puterea executivă este exercitată de Cabinet, condus de prim-ministru, desemnat de şeful Parlamentului, iar membri Cabinetului sunt numiţi de Primul-Ministru.

Sistemul judecătoresc se compune din 6 instanţe superioare şi 108 instanţe inferioare.

Rege (din 1975) este Carl Gustaf al XVI-lea, care îndeplineşte astãzi numai funcţii ceremoniale.

Autoritatea legislativă

Intreaga putere publică în Suedia porneşte de la oameni, iar Riksdag este cel mai reprezentativ pentru cetăţeni. Aceste cuvinte sunt scrise în Constituţia Suediei. Suedia este o ţară democratică, adica cetăţenii aleg cine guvernează ţara. La fiecare patru ani, cetăţenii aleg 349 de indivizi care să-i reprezinte în Parlament, având cea mai mare putere de decizie în Suedia. Obiectivele Parlamentului sunt promulgarea legilor, determinarea taxelor şi bugetului guvernului, controlul asupra Guvernului şi agenţiilor publice, influenţă asupra politicii externe.

După adoptarea noului Instrument de Guvernare (una dintre cele patru legi fundamentale ale Constituţiei) adoptat în 1974, conducerea statului s-a transferat de la rege la Purtătorul de Cuvânt al Parlamentului. Pentru a face această schimbare în Constituţie, sub noul Instrument de Guvernare, amendamentele trebuie aprobate de două ori de Parlament, în două perioade succesive electorale cu o perioadă electorală generală între ele.

După discuţii cu liderii partidelor politice din Parlament, Purtătorul de Cuvânt nominalizează primul-ministru. Pentru a forma un guvern, Primul-Ministru desemnat trebuie să prezinte o listă cu membrii Cabinetului, care să fie aprobată de Parlament. Parmanentul poate da un vot de neîncredere oricărui membru al guvernului, forţându-i demisia. Dacă un vot de neîncredere este dat Primului-Ministru, întregul Guvern este demis şi reîncepe procedura de formare a Guvernului.

Purtătorul de Cuvânt al Parlamentului este reprezentantul său principal şi astfel direcţionează şi organizează procedurile de lucru ale Parlamentului.

Poziţia Purtătorului de Cuvânt este cea mai înaltă poziţie pe care poate fi ales cineva în Suedia, el fiind imediat după rege şi înaintea Primului-Ministru. Din 2006, Purtător de Cuvânt al Parlamentului este Per Westerberg (Partidul Moderat).

Purtătorul de cuvânt prezidează şedinţele din Cameră şi reprezintă Parlamentul în diferite contexte, interne şi externe. Purtătorul de Cuvânt trebuie să reînoiască procedurile de lucru ale Parlamentului. O altă sarcină a Purtătorului de Cuvânt este să conducă negocierile pentru schimbarea Guvernului şi să propună un nou Prim-Ministru.

Parlamentul are 349 de membri aleşi de cetăţenii suedezi odată la patru ani, în alegeri generale. In îndeplinirea atribuţiilor, membrii Parlamentului trebuie să se asigure că deciziile luate de Parlamente reprezintă voinţa poporului. Aceştia se grupează în comitete unde discută deciziile luate. De asemenea, membri Parlamentului adresează interpelări şi întrebări miniştrilor Guvernului, uneori şi moţiuni.

Camera este “inima” Parlamentului. Aici cei 349 de membri ţin dezbateri pe teme importante şi iau decizii pentru cetăţeni. Atunci când membri se întâlnesc în colectiv, se formează Camera. Intâlnirile sunt conduse de Purtătorul de Cuvânt al Parlamentului sau de un deputat însărcinat cu această problemă. Camera este de asemenea, locul unde membri Parlamentului pot obţine informaţii despre anumite probleme şi adresează întrebări Guvernului. Tot ceea ce se discută în timpul acestor întâlniri este scris şi publicat, iar oricine vrea sa asiste la dezbateri poate să o facă din Galeria Publică.

Multe dintre activităţile membrilor se ţin însă în grupuri de partide şi comitete, deşi munca din Cameră este prioritară pentru toţi parlamentarii suedezi.

Autoritatea executivă

Suedia este o democraţie parlamentară, ceea ce înseamnă că toate puterile publice au la bază cetăţenii. La nivel naţional, oamenii sunt reprezentaţi de Parlament, care deţine puterea legislativă. Guvernul implementează deciziile Parlamentului şi propune noi legi sau amendamente ale legilor deja existente.

Alegerile generale, care se ţin odată la patru ani sunt o dovadă a faptului că Suedia este un stat democrat. Aproximativ, 1 din 7 cetăţeni are drept de vot, ei având oportunitatea să influenţeze ce partide îi vor reprezenta în Parlament, consiliul naţional şi consiliul municipal.

Circumstanţele politice determină formarea Guvernului după alegeri. Dacă Guvernul aflat la putere este ales, el rămâne pe încă un mandat. Dacă trebuie să se formeze un guvern nou, Purtătorul de Cuvânt al Parlamentului consultă liderii partidelor politici, propunând apoi un candidat pentru postul de Prim-Ministru, Parlamentul votând această propunere. Dacă mai mult de o jumătate din membri Parlamentului votează împotriva propunerii, aceasta este respinsă, iar dacă acest lucru se întâmplă de patru ori, se vor ţine alegeri extraordinare în termen de trei luni. Dacă Parlamentul votează propunerea Purtătorului de Cuvânt, Primul Ministru formează Guvernul.

Primul Ministru alege cine şi câţi membri va avea guvernul său. Deşi miniştri nu trebuie să fie politicieni, majoritatea au lucrat în politică de mulţi ani; şeful Guvernului decide şi cine vor fi miniştri, iar odată determinate aceste lucruri se formează Guvernul.

De obicei membri Guvernului sunt şi membri ai Parlamentului, dar atunci când sunt la Guvern, locurile din Parlament le sunt substituite de pe listele electorale. Pentru a face parte din Guvern o persoană trebuie să deţină cetăţenie suedeză de minim zece ani.

La deschiderea sesiunilor parlamentare, în fiecare lună septembrie, Primul Ministru trimite o înştiinţare a politicilor guvernamentale, unde prezită scopurile pentru următorul an, politicile prioritare la nivel naţional şi internaţional.

Dacă susţinerea Guvernului din partea Parlamentului se diminuează substanţial, există posibilitatea ca întreg Guvernul să fie demis şi să aibă loc noi alegeri. Dacă cel puţin 10% din membri Parlamentului şi-au pierdut încrederea în Guvern, ei pot cere un vot de neîncredere, iar dacă jumătate din Parlament votează pentru declaraţia de neîncredere, Guvernul este demis.

Guvernul implementează deciziile Parlamentului şi iniţiază noi legi, iar pentru acest lucru este ajutat de Birouri Guvernamentale şi în jur de 300 de agenţii guvernamentale.

Birourile Guvernamentale formează o autoritate publică integrată aparţinând Biroului Primului Ministru, celor nouă ministere şi Biroului pentru Afaceri Administrative. Este un organ politic controlat. Guvernul determină politicile sale şi stabileşte priorităţile, toţi membri fiind conduşi de un ministru. Fiecare minister are un personal de funcţionari numiţi, de obicei cuprinzând un Secretar de Stat, un Secretar pentru probleme cu presa şi unul sau mai mulţi sfătuitori politici care ajută ministerul în crearea politicilor. Dacă ministrul părăseşte Guvernul, acelaşi lucru se întâmplă şi cu asistenţii săi. Aproximativ 4.600 de membri sunt angajaţi în Birouri Guvernamentale, dintre care în jur de 200 sunt funcţionari politici numiţi. Toţi ceilalţi membri îşi menţin posturile indiferent de culoarea politică sau de guvernul care este la putere.

Oficialii angajaţi la ministere ajută guvernul în obţinerea materialelor folosite ca bază pentru decizii şi anchete în probleme naţionale şi internaţionale. Ei sunt responsabili şi pentru supravegherea activităţii agenţiilor publice care răspund de ministerul respectiv, prin stabilirea direcţiilor de urmat şi controlul activităţii agenţiilor.

Unele probleme cu care se confruntă Guvernul sunt mai dificil de realizat decât altele şi necesită o analiză mai profundă înainte de a fi propuse Parlamentului pentru decizie. Pentru rezolvarea acestor probleme guvernul poate convoca un grup de experţi, numiţi oficial comitete de anchetă. Comitetele Guvernamentale de anchetă examinează şi notează anumite chestiuni, în concordanţă cu un set de instrucţiuni, numite termene de referinţă, hotărâte de Guvern. Acestea identifică aria sau problema ce necesită investigare, definesc problemele şi dau un termen limită pentru anchetă.

Termene de referinţă ale comitetelor sunt disponibile în baza de date a Birourilor Guvernamentale, unde sunt publicate în mod continuu. Aceste baze de date include şi rapoartele comitetelor, numele membrilor şi experţilor, organizarea, activitatea etc.

3) Prezentarea particularităţilor sistemului administrativ din Italia

Italia este o republică în suprafaţă de 301.230 km², cu o populaţie de 58.751.711 locuitori, având un PIB total de 1550 miliarde dolari, iar PIB/locuitor de 30.700 dolari.

Italia este o republică parlamentară, împărţită în 20 de regiuni care se bucură de o puternică autonomie. Fiecare regiune are o adunare legislativă, un consiliu regional şi un organ al puterii executive - Giunata regională.

La nivel naţional, puterea legislativă este exercitată de un Parlament bicameral, respectiv Senatul (315 membri) şi Camera Deputaţilor (630 membri).

Puterea executivă este exercitată de Consiliul de Miniştri condus de un Prim-Ministru.

Şeful statului, preşedintele, numeşte primul-ministru şi la recomandarea acestuia pe ceilalţi miniştrii.

Italia este o republică parlamentară cu o importantă delegare de autoritate la nivelurile inferioare ale structurii administrative, respectiv cel regional, al provinciilor şi municipalităţii.

Italia are o constituţie cu un conţinut rigid, motiv pentru care frecvent este necesară amendarea ei, oferind însă cetăţenilor o serie de posibilităţi de participare la abrogarea conţinutului unor legi prin referendum.

Autoritatea legislativă

Parlamentul italian este format din două camere: Senatul şi Camera Deputaţilor. Conform principului bicameral total, cele două camere au funcţiuni identice. Principala lor atribuţie este aceea de a crea legi pentru ţară. Conform votului de încredere, care crează Guvernul, Parlamentul stabileşte liniile politice pe care executivul trebuie să le urmeze. Guvernul este chemat deseori în faţa Parlamentului pentru a răspunde la întrebări. Singura diferenţă între cele două cameră stă în numărul de membri şi regulile pentru alegerea lor. Cei 630 de deputaţi, care trebuie să aibă cel puţin 25 de ani, sunt aleşi de toţi cetăţenii italieni de peste 18 ani. Cei 315 senatori trebuie să aibă cel puţin 40 de ani şi alegătorii lor trebuie să fie de minim 25 de ani. In afară de membrii aleşi, Senatul mai include şi senatori pe viaţă, numiţi de Preşedintele republicii pentru merite în domeniul social, ştiinţific, artistic sau literar, dar şi pe fostul Preşedinte al republicii.

Atribuţia Parlamentului nu este doar de a crea legi, dar şi de a determina linia guvernamentală şi a supraveghea activitatea Guvernului. Constituţia cere ca Guvernul să aibă încrederea ambelor camere. Astfel Senatul, dă o hotărâre de încredere pentru a aproba programul politic propus de Guvern, pentru ca mai apoi să transmită recomandări, rezoluţii, moţiuni acestuia. După ce programul politic al Guvernului a fost aprobat, Parlamentul contribuie la implemetarea sa prin funcţia de creare a legilor, executată de ambele camere împreună.

Guvernul este supus controlului Parlamentului în mai multe feluri. Fiecare senator poate pune întrebări ( cere lămuriri miniştrilor despre un subiect anume sau o măsură ce urmează a fi luată) sau interogatorii ( pentru a afla motivele sau intenţiile de a acţiona în

anumite domenii). Comitete ad-hoc pot fi formate pentru a investiga asupra problemelor de interes public; astfel de comitete vor avea puteri şi limitări stabilite de lege.

Constituţia stabileşte că o propunere de lege poate fi propusă de un membru al parlamentului, guvern, cetăţeni ( semnată de cel puţin 50.000 de cetăţeni cu drept de vot), un consiliu regional sau, în anumite cazuri, de Consiliul Naţional de Economie şi Muncă. Aceste propuneri trebuie să aibă un titlu, să aibă un raport introductiv şi o parte regulatorie divizată în articole. Senatorii pot să apeleze la sfatul unor experţi pentru a alege propunerile corecte. Orice propunere trebuie să fie adusă în faţa Senatului şi a Preşedintelui Senatului pentru a o trimite unui comitet specializat.

La începutul fiecărei şedinţe, Preşedintele anunţă care propuneri au fost introduse, fiecare dintre ele fiind publicată şi distribuită tuturor parlamentarilor, iar la sfârşit după explicaţiile comitetului care s-a ocupat de propunere, aceasta este votată în Senat. Activităţile în cadrul celor două camere se desfăşoară alături de comitetele permanete aflate în subordinea fiecărei camere în parte. Astfel Camera Deputaţilor are 14 astfel de comitete, iar senatul 12, acestea fiind la rândul lor divizate în subcomisii.

Autoritatea executivă

Autoritatea executivă se exercită de către Consiliul de Miniştri, Primul Ministru fiind numit de Preşedintele republicii, care în prealabil consultă partidele politice. Membrii guvernului sunt conform tradiţiei şi membri ai Parlamentului. Biroul Preşedintelui Consiliului de Miniştri este împărţit în mai multe subdiviziuni, cum ar fi: Departamente, cu sarcini de coordonare în diferite sectoare, Subsecretarul Biroului Preşedintelui Consiliului de Miniştri, ajutorul Primului Ministru, Consiliul de Cabinet, propune soluţionarea problemelor politice, Secretariatul General etc.

Consiliul de Miniştri, format din miniştri cu şi fără portofoliu, este cel care ia deciziile în vederea proiectelor date spre aprobare Parlamentului.Comisiile interministeriale din cadrul Guvernului sunt formate din miniştrii în a căror responsabilitate se află domeniile de activitate.

Guvernele locale au o importanţă deosebită în Italia, fiecare Prefect al provinciilor având atribuţii destul de importante, fiind reprezentantul Guvernului pe plan local. Fiecare municipalitate are un secretar care se subordonează direct Ministerului Public, însărcinat cu supravegherea administraţiei pe plan local. Guvernul regional, existent în fiecare din cele 21 de regiuni este organizat într-un Consiliu regional, ales de către cetăţenii din regiune pe 5 ani. Regiunile au un grad mare de autonomie, în organizare şi chiar o oarecare putere legislativă. Larga autonomie şi posibilitatea de dezvoltare culturală de care dispun regiunile indica un grad mare de descentralizare. Autorităţile locale au posibilitatea de luare a deciziilor asupra problemelor care intervin şi de rezolvare a lor. Ele sunt cele care cunosc cel mai bine necesităţile cetăţenilor şi îi pot ajuta mai bine şi mai repede decât autorităţile centrale. Infiinţarea Ministerului Participaţiilor Statului în anul 1956, este un alt factor interesant, deoarece acesta are ca scop conducerea acţiunilor pe care le întreprinde statul într-un sector determinat pentru nevoile cetăţenilor pe un anumit segment. De asemenea au fost create premise exercitării sale: previziune, gestiune, organizare internă şi control, lucru ce determină o mai mare transparenţă şi o mai bună funcţionare a lucrurilor.

Instituţiile prin care se realizează guvernarea în Italia al municipalităţilor şi al provinciilor sunt Consiliul şi Junta(executivul) aceştia fiind aleşi de către populaţia rezidentă de pe teritoriul respectiv, lucru pozitiv deoarece cetăţenii sunt cei care îşi cunosc cei mai bine aleşii şi sunt cei în măsură să aleagă cine le vor satisface cel mai bine doleanţele.

4) Prezentarea si explicarea criteriilor pentru analiza comparativa

1. Principiul descentralizarii si deconcentrarii administrative : implementarea acestui principiu difera de la stat la stat. Se observa tendinta continua de delegare a competentelor catre autoritatile locale si regionale. In Uniunea Europeana se vehiculeaza conceptul de trecere de la "o Europa a statelor la o Europa a regiunilor" conducand la parteneriate intre state si Uniune, intre regiuni si Uniune precum si intre regiunile din diverse state.

2. Parteneriatul public privat : este un nou principiu readus in atentia initiatorilor politicilor publice europene. Parteneriatul intre administrate publica, sectorul privat si sectorul neguvernamental a cunoscut o dezvoltare semnificativa in ultima perioada. Acest fenomen se datoreaza, pe de o parte, implicarii sectorului privat si sectorului civic in toate domeniile vietii publice, iar pe de alta parte, accentului pus chiar de catre guverne pe necesitatea crearii unor retele de colaborare.

3. Reforma in administratia publica: In toate tarile a demarat o reforma in administratia publica centrata pe implementarea unor principii preluate din sectorul privat in cel public:

• Noul Management Public Incorporeaza rezultatele a numerosi ani de reforma in administratia publica punand

accentul pe rezultate mai degraba decat pe procese si subliniaza responsabilitatea functionarilor publici in ceea ce priveste distribuirea de servicii publice eficiente, care sa serveasca cetateanul si nu sistemul birocratic.

• Economie, eficienta, eficacitate Autoritatile au ca prioritate in procesul de distributie a serviciilor publice, satisfacerea

cerintelor cetatenilor la cel mai mic cost posibil pentru atingerea celui mai bun rezultat.• Folosirea indicatorilor de performanta Indicatorii reflecta eficienta sistemului administrativ si permit cuantificarea si

evaluarea performantelor in administratia publica. Sunt folositi in sociologie si statistica.• Cresterea raspunderii si responsabilitatii functionarului public in fata cetateanului Prin aceasta se urmareste dizolvarea oricarei urme de birocratie in noua reforma a

administratiei punand in evidenta ca prioritatea sistemului este centrarea pe cetatean.• Accesul la informatia publica si transparent decizionala

5) Identificarea şi explicarea asemănărilor între cele două subiecte supuse analizei comparative

Principalele asemănări între cele două state la nivel administrativ sunt:

- în ambele state, şeful suprem, regele în Suedia, respectiv preşedintele republicii în Italia, au mai degrabă caractere protocolare, neavând vreo putere concretă pe plan intern;

-atât în Suedia, cât şi în Italia există un grad mare de descentralizare, prin delegarea de autoritate către nivelele regional şi local;

-în Suedia, dar şi în Italia, Parlamentul are putere de interpelare asupra Guvernului, având posibilitatea să interogheze miniştri ori de câte ori consideră că este necesar;

-atât în Suedia, cât şi în Italia există un număr relativ mic de ministere: 13, respectiv 11 cu portofoliu şi 8 fără portofoliu

-în ambele state, membri Guvernului sunt prin tradiţie şi membri ai Parlamentului;-atât în Suedia, cât şi în Italia există diferite comisii la nivelul Parlamentului, care

analizează în detaliu propunerile de legi, hotărând care din ele vor ajunge la stadiul de dezbatere în Parlament;

-în ambele state, Guvernul este condus de un prim-ministru, care îşi alege singur numărul de membri ai Cabinetului şi persoanele care vor ocupa posturile respective;

-în Suedia, Guvernele locale joacă un rol foarte important, existând mulţi consultanţi şi reprezentanţi politici pentru fiecare regiune, în Italia existând Junta regională, condusă de un Preşedinte, care este şi şeful executivului;

-în ambele state guvernul are iniţiativă legislativă, dar Parlamentul este cel care determină dacă propunerile de lege pot deveni legi, sau dacă se pot aduce amendamente unor legi deja existente;

-în Suedia, ca şi în Italia, alegerile parlamentare sunt odată la 4 ani

6) Identificarea şi explicarea deosebirilor dintre cele 2 subiecte supuse analizei comparative

Principalele deosebiri între cele două state sunt:

-Suedia este o monarhie constituţională, pe când Italia este o republică parlamentară;

-Parlamentul în Suedia este unicameral, format din 349 de membri, pe când în Italia Parlamentul este bicameral, format din Camera Deputaţilor (630 membri) şi Senatul (315 membri)

-în Suedia, Purtătorul de Cuvânt este cel care numeşte Primul-Ministru, după consultarea partidelor politice, pe când în Italia, Preşedintele republicii face această numire;

-în Italia există pentru fiecare minister un birou central de contabilitate, reprezentant al Ministerului Finanţelor, care verifică modul de distribuire a bugetului, pe când în Suedia acest lucru nu se întâmplă;

-în Suedia membri parlamentului pot fi aleşi de toate persoanele de peste 18 ani, pe când în Italia există bareme diferite de vârstă pentru fiecare cameră;

-în Italia există un Minister al Participaţiilor Statului, care conduce acţiunile statului în diferite domenii, pe când în Suedia nu există aşa ceva;

-în Suedia Biroul Primului Ministru este divizat în două: Unitatea de Informare Politică şi Consultanţă şi Departamentul de Legislaţie, pe când în Italia Biroul Preşedintelui Consiliului de miniştri este divizat în:Subsecretarul Biroului, Departamente, Secretariatul General, Consiliul de Cabinet, Conferinţa Permanentă a Regiunilor Statului etc.

7) Prezentarea şi explicarea avantajelor competitive esenţiale ale sistemelor administrative prezentate

In Suedia, un prim avantaj competitiv este numărul relativ mic de parlamentari, care denotă o organizare foarte riguroasă a Parlamentului şi în acelaşi timp şi numărul mic de ministere din Guvern, care la fel exprimă o alocare exactă de sarcini, competenţe şi responsabilităţi. De asemenea, faptul că există un control destul de riguros asupra Guvernului, determină un plus de atenţie al reprezentanţilor acestuia în executarea procesului de implementare a politicilor. Consultarea cetăţenilor prin referendum, ori de câte ori este necesar, reprezintă un alt avantaj competitiv pentru Suedia, deoarece aceasta respectă democraţia implicând oamenii în viaţa publică. Un alt avantaj competitiv îl reprezintă existenţa comisiilor parlamentare care discută în prealabil proiectele de legi venite de la Guvern sau Parlament. Existenţa grupurilor consultative la nivel de executiv, care sunt formate din specialişti în probleme din sectorul public, reprezintă un avantaj competitiv important, deoarece fundamentarea şi analiza anumitor probleme reprezintă baza luării unor decizii corecte. Nu în ultimul rând, faptul că în Suedia există un grad

ridicat de descentralizare, prin existenţa birourilor administrative de district, este un avantaj important, având în vedere că problemele de la nivel local necesită cunoştinţe asupra problemelor existente acolo, din partea unor oameni care au de a face cu ele în mod direct.

In cazul Italiei, un prim avantaj competitiv este faptul că populaţia poate avea iniţiativă legislativă în cazul în care propunerea este susţinută de minim 50.000 de votanţi. De asemenea, ca şi în cazul Suediei, existenţa comisiilor parlamentare care dezbat actele normative primite de la Guvern, înainte de a fi analizate în Parlament, reprezintă un avantaj competitiv, deoarece este nevoie de o fundamentare amănunţită a posibilelor legi ce vor fi puse în vigoare. In al treilea rând, existenţa unui birou central de contabilitate care exercită un audit financiar asupra activităţilor administrative, este un punct forte al sistemului italian deoarece are loc o transparenţă ridicată a alocării şi folosirii bugetului. Apoi, pozitivă este şi existenţa Ministerului Participaţiilor Statului, cu atribuţii în conducerea acţiunilor pe care le întreprinde statul italian. In sfârşit, gradul de descentralizare ridicat, care se concretizează în Guverne locale (Prefect al Republicii în fiecare din cele 92 de provincii) şi Guverne regionale (Consiliu Regional, cu putere legislativă), dar şi municipalităţile, responsabile cu educaţia în grădiniţe şi şcoli primare, cultură, apă, curăţenie, transport etc., reprezintă un avantaj competitiv, prin faptul că există o mai mare siguranţă în îndeplinirea nevoilor cetăţenilor, dacă cei care trebuie să le aducă la îndeplinire se confruntă cu ele în mod direct.

8) Prezentarea şi explicarea modalităţilor de transfer de know-how din sistemele administrative studiate în sistemul administrativ din România

In ambele state prezentate există multe elemente, care şi-ar putea găsi locul cu succes în sistemul administrativ din România. In ceea ce priveşte Suedia, un element destul de important este faptul că Primul Ministru, în formarea Guvernului, trebuie să prezinte o listă cu cei pe care îi doreşte în Cabinet, pe care Parlamentul o acceptă sau o respinge. Apoi, numărul mai mic de parlamentari decât în alte state repezintă un atu pe care România l-ar putea avea în vedere, mai ales că România este o ţară mai mică decât Suedia, cu necesităţi mai puţine din acest punct de vedere. Foarte important, de asemenea, este şi faptul că la fiecare deschidere a sesiunilor parlamentare, Primul-Ministru se prezintă în faţa Parlamentului cu proiectele de politici publice pe anul ce urmează, fiind astfel foarte clar stabilite liniile guvernamentale. Apoi, Guvernul trebuie să aibă susţinere totală din partea Parlamentului, în caz contrar fiind foarte posibil ca întreg Cabinetul să fie demis. Demnă de luat în seamă este şi descentralizarea puternică, cu responsabilităţi mari la nivelurile regional şi local, Guvernele locale având ca sarcină reprezentarea Guvernului central în problemele din diferite regiuni, pentru a cunoaşte mai îndeaproape necesităţile populaţiei. Un alt element deosebit de important, este organizarea referendumurilor pentru unele proiecte de lege foarte importante, adică importanţa deosebită acordată cetăţenilor şi părerii acestora.

Italia, este din multe puncte de vedere şi ea un model de urmat pentru România. Un exemplu ar fi, faptul că fiecare lege trebuie să fie aprobată de ambele camere, adică există un “Bicameralism perfect”. Apoi, faptul că fiecare cameră este ajutată de comisii permanente care dezbat actele normative, în calitate de experţi pe domeniile avute în vedere, reprezintă un punct forte al sistemului italian. Alt element transferabil într-o formă sau alta, în sistemul românesc este existenţa unui birou central de contabilitate, ca organism al Ministerului Trezoreriei, care controlează activităţile financiare ale administraţiei. Ca şi în Suedia, gradul important de descentralizare constituie un element important pentru o mai bună guvernare. In fiecare regiune există un Consiliu Regional, dar descentralizarea ajunge până la nivelul municipalităţilor. Un alt punct forte al administraţiei italiene ar fi înfiinţarea acelui Minister al Participaţiilor Statului în anul 1956, deoarece acesta are ca şi scop conducerea acţiunilor pe care le întreprinde statul într-un sector determinat, lucru pozitiv deoarece se ocupă mai bine de nevoile cetăţenilor pe un anumit segment determinat. De asemenea au fost create premisele exercitării sale: previziune, gestiune, organizare internă şi control, lucru ce determină o mai mare transparenţă şi o mai bună funcţionare a lucrurilor.

 

. 

 

9) Bibliografie

www.parlamento.it

www.governo.it

www.riksdagen.se

www.sweden.gov.se

„Sisteme europene de administratie publica” Armenia Androniceanu si Gabriela Stanciulescu , Editura Uranus ,2006, Bucuresti

„Sisteme administrative in statele din Uniunea Europeana – Studii comparative”, Armenia Androniceanu si Gabriela Stanciulescu , Editura Universitara 2007.