studii, opinii, informĂri - clr.ro · uniunii europene. 4. o interesantă problemă de natură...

Buletin de informare legislativã nr. 3/2006 3

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Raporturile dintre Organizaţia Internaţională a Muncii şi

Uniunea Europeană şi respectiv

dintre Consiliul Europei şi Uniunea Europeană

prof. univ. dr. Andrei POPESCU consilier, şef de Departament

Consiliul Legislativ

I. Raporturile dintre Organizaţia Internaţională a Muncii şi Uniunea Europeană (U.E.) 1. Consideraţii introductive. ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII (O.I.M.) este o instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite cu competenţă generală în materie de muncă şi securitate socială. Deşi organizaţie interguvernamentală, O.I.M. are o particularitate care o distinge de toate celelalte organizaţii de acest gen, respectiv sistemul de reprezentare şi decizie în toată activitatea O.I.M. este bazat pe principiul tripartitismului, alături de reprezentanţii guvernelor (doi reprezentanţi), participând şi câte un reprezentant al sindicatelor şi patronatelor celor mai reprezentative din statul respectiv. Votarea instrumentelor O.I.M. (convenţii şi recomandări) şi a altor documente se face individual (de către fiecare reprezentant, respectiv 4 voturi pentru fiecare stat) şi nu pe delegaţii statale.

În îndelungata sa activitate de peste 85 de ani1, O.I.M. a adoptat 187 de convenţii şi 198 1 A fost creată în 1919 prin Tratatul de pace de la Versailles, respectiv Partea a XIII-a, care a devenit Constituţia O.I.M., modificată şi completată ulterior prin Declaraţia de la Philadelphia din 1944 şi prin amendamentele din 1972, 1986 şi 1997. Ultimele amendamente nu au intrat încă în vigoare, nefiind ratificate de numărul minim de state prevăzut. A se

recomandări, acoperind – practic – întreaga materie, care, pe plan intern, este reglementată prin legislaţia muncii, respectiv legislaţia securităţii sociale2. Totodată, sub egida O.I.M., se desfăşoară o intensă activitate de cooperare tehnică şi o bogată activitate de cercetare ştiinţifică.

Convenţiile elaborate pe baza consultării statelor sunt adoptate de Conferinţa O.I.M., organul suprem de decizie şi se supun ratificării statelor membre, generând obligaţii juridice şi fiind astfel încorporate legislaţiei interne a muncii şi respectiv legislaţiei securităţii sociale. Recomandările elaborate, de regulă, în paralel cu convenţiile şi explicitându-le pe acestea nu se supun ratificării statelor membre, dar – potrivit Constituţiei O.I.M. – parlamentul trebuie să fie informat despre ele, în vederea orientării procesului legislativ naţional.

România este membră fondatoare a O.I.M. şi a ratificat un număr de 54 de convenţii, depăşind media ratificărilor înregistrate la O.I.M. pe state membre.

vedea, pe larg, Andrei Popescu – Dreptul internaţional al muncii, Bucureşti, Editura Holding Reporter, 1998. 2 După 1990, şi în ţara noastră, în consonanţă cu doctrina europeană, s-au constituit două ramuri de drept – dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale, prin desprinderea acestuia din urmă din primul. Pentru corelaţia dreptului muncii şi dreptului securităţii sociale, a se vedea, Ion Traian Ştefănescu - Tratat de dreptul muncii, vol. I, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003, p. 107–110.

Studii, opinii, informări

4 Buletin de informare legislativã nr. 3/2006

Convenţiile şi recomandările O.I.M. constituie, în principal, ceea ce – teoretic – reprezintă obiect de studiu al dreptului internaţional al muncii, respectiv un drept internaţional prin izvoarele sale şi naţional prin obiectul de reglementare.

UNIUNEA EUROPEANĂ, organizaţia continentală, a reglementat, între altele, prin regulamente şi directive o bună parte din materia acoperind legislaţia muncii şi respectiv legislaţia securităţii sociale care se constituie în dreptul comunitar al muncii.3 Spre deosebire de dreptul internaţional al muncii care are ca principale izvoare convenţiile şi recomandările O.I.M., care, prin forţa lucrurilor, sunt minimale, adresându-se celor mai diferite state, cu niveluri economice sociale diferite, dreptul comunitar al muncii asigură, prin regulamente şi directive, o protecţie net superioară lucrătorilor, tocmai pentru că acestea au o puternică dezvoltare economico-socială şi o îndelungată tradiţie pe planul reglementării raporturilor de muncă şi securităţii sociale. 2. Problema raporturilor dintre Organizaţia Internaţională a Muncii şi Uniunea Europeană nu a făcut până în prezent obiect de studiu în literatura de specialitate, nici în România şi nici peste hotare. Ea nu este însă lipsită de interes teoretic şi practic.

O primă constatare se impune. În anii de început ai comunităţilor economice europene (astăzi Uniunea Europeană), a existat o bună cooperare a acestora cu OIM. Evident, ne situăm mai ales în anii’70 când comunităţile elaborau şi adoptau primele directive şi regulamente în materia legislaţiei muncii şi securităţii sociale. Astfel, reglementările comunitare, îndeosebi cele iniţiale, au fost redactate în considerarea principiilor promovate de OIM. Ideea de a asocia partenerii sociali, prin intermediul Comitetului Economic şi Social, în procesul de elaborare a reglementărilor comunitare îşi are, de altfel, originea în practica îndelungată a OIM. Regulamentul nr.1408/1971/CEE referitor la aplicarea

3 A se vedea, Andrei Popescu – Reglementarea relaţiilor de muncă. Practică europeană, Bucureşti, Editura Tribuna economică, 1998; Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu – Dreptul social european, Bucureşti, Editura. Fundaţiei “România de mâine”, 2003; Nicolae Voiculescu – Drept comunitar al muncii, Bucureşti, Editura Rosetti, 2005; Ovidiu Ţinca – Drept social comunitar, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2005

regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor independenţi şi membrilor lor de familie care se deplasează în interiorul Comunităţii şi Regulamentul nr. 574/1972 de aplicare a Regulamentului 1408/1971 au fost elaborate cu asistenţa de specialitate a OIM. Evident, o asemenea asistenţă a fost acordată şi în cazul unor directive. Ulterior, unele directive şi regulamente ale Uniunii Europene preiau, dar mai ales dezvoltă, ridicând pragul exigenţelor de protecţie socială, norme ale OIM. Evident, acest lucru este explicabil prin aceea că normele OIM sunt norme universale, care iau în considerare diversitatea de situaţii economice şi sociale din întreaga lume, în timp ce normele comunitare se adresează unor state cu un ridicat grad de civilizaţie, puternic dezvoltate economic, cu o îndelungată tradiţie în derularea dialogului social, în conservarea păcii sociale.

Relevăm, în al doilea rând, că există o anumită suprapunere între obiectul de reglementare al unor convenţii şi cel al unor directive. Este însă evident că, fructificând experienţa OIM concretizată în unele instrumente, comunităţile economice europene (Uniunea Europeană de astăzi) au asigurat, în raport cu nivelul ridicat de dezvoltare al statelor membre, prin directivele şi regulamentele adoptate, un nivel de protecţie socială a lucrătorilor superior celui prescris prin normele OIM. În acest caz, dacă ar exista un conflict între normele OIM şi cele comunitare, în aplicarea principiului legii mai favorabile, evident, vor prevala normele comunitare.

În al treilea rând, în caz de conflict între o convenţie OIM ratificată şi o directivă comunitară, statul membru UE va observa întotdeauna prescripţiile comunitare. Aşa s-a întâmplat, spre exemplu, cu reglementarea muncii de noapte a femeilor. Franţa a fost condamnată, spre exemplu, de Curtea de Justiţie a CEE întrucât Codul muncii interzicea, în consens cu Convenţia OIM nr. 89/1948, ratificată de Franţa, munca de noapte a femeilor, fără a observa prescripţiile Directivei nr. 76/207/CEE din 9 februarie 1976 referitoare la punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament dintre bărbaţi şi femei. În consecinţă,



Franţa a operat modificarea Codului muncii în sensul directivei printr-o lege din 20014.

Este limpede că, juridic vorbind, sunt unele dificultăţi de armonizare între normele OIM şi normele comunitare, după cum va rezulta şi în cele ce urmează.

În ceea ce ne priveşte, apreciem că nu trebuie exagerat nici rolul normelor OIM de protecţie a lucrătorilor şi nici ironizat locul (încă redus) al dreptului social comunitar pe motiv că „are ambiţii (obiective) mari, dar mijloace puţine” şi proceduri complexe.

În sfârşit, uneori, dialogul OIM - Uniunea Europeană a fost tensionat, cele două organizaţii având opinii radical diferite asupra unor probleme de muncă. Aşa a fost cazul „proiectului de directivă asupra Port–Pakage” când OIM a solicitat oficial instituţiilor comunitare garanţii de protecţie socială ca, în cazul adoptării acestei directive, lucrătorii „să nu cadă pradă liberei concurenţe, respectiv liberalizării şi privatizării porturilor”5. Consideraţiile de mai înainte sunt valabile, evident, pentru statele membre ale OIM care au şi calitatea de state membre ale UE.

În esenţă, din cele expuse mai înainte rezultă următoarele:

- dacă preexistă o convenţie a OIM şi ulterior se adoptă o directivă, pentru statele membre UE primează directiva, legislaţia muncii comunitară având, în acest caz, prioritate faţă de normele internaţionale ale muncii; nimic nu se opune însă ca statul membru al Uniunii Europene să ratifice convenţia în cauză; tot astfel, dacă convenţia fusese ratificată, statul membru al Uniunii Europene nu este obligat să o denunţe, decât dacă aceasta contravine directivei adoptate;

- dacă preexistă o directivă şi se adoptă o convenţie a OIM – în aceeaşi materie – statele membre UE pot ratifica convenţia, dacă aceasta nu contravine directivei; şi în acest caz, legislaţia muncii comunitară are prioritate în raport cu normele internaţionale ale muncii;

- dacă se adoptă o convenţie în domeniile în care UE nu are nicio competenţă (organizare sindicală şi patronală, salarizare, grevă şi lock-out)6, 4 A se vedea pentru dezvoltări, Ovidiu Tinca – op. cit., p. 167-168 5 Organisation Internationale du Travail: Compte – rendu des travaux, Genève, 2002, fasc. 28, p. 25-29 6 A se vedea, pentru competenţa exclusivă a statelor, Andrei Popescu - Preocupări sociale actuale ale

situaţia este cea clasică, statele membre UE pot ratifica convenţia în măsura în care sunt interesate de aceasta.

3. O problemă care a făcut obiectul unor

discuţii îndelungate în timp a fost aceea de a se stabili dacă şi în ce măsură Comunitatea Economică Europeană poate participa la negocierea unor convenţii ale OIM.

Evident, este clar sub aspect juridic, numai statele care au ratificat Constituţia OIM sunt membre ale OIM. Organizaţiile internaţionale (ONU, Organizaţia Mondială a Sănătăţii etc.) sau organizaţiile regionale (Consiliul Europei, Uniunea Europeană) pot avea şi au statut de observator în cadrul Conferinţelor OIM.

În calitate de observator, Uniunea Europeană – pe atunci Comunitatea Economică Europeană – putea participa la negocierea unor convenţii ale OIM care aveau ca obiect de reglementare un obiect deja reglementat de CEE printr-un regulament sau o directivă sau un obiect care nu a constituit o preocupare a Uniunii Europene.

4. O interesantă problemă de natură

juridică s-a ridicat în legătură cu competenţa Uniunii Europene de a ratifica sau nu convenţiile OIM. După cum se cunoaşte, în domeniul social, Uniunea Europeană are, în principal, o competenţă partajată cu statele membre, cu unele excepţii, după cum am arătat, în materie de organizare patronală şi sindicală, dreptul la grevă, lock-out-ul şi salarizarea în care competenţa revine exclusiv statelor membre. În aceste din urmă cazuri este indiscutabil că numai statele membre pot ratifica o convenţie în materie.

Ce se întâmplă însă cu acele convenţii care reglementează materii ce ţin de competenţa partajată a Uniunii Europene şi statele membre? Poate Uniunea Europeană, în numele statelor membre, ratifica o convenţie a OIM? Răspunsul este negativ7. Curtea de Justiţie a CEE sesizată cu o asemenea problemă care privea posibilitatea ratificării Convenţiei nr. 170/1990 privind produsele

Uniunii Europene, în „Revista română de dreptul muncii”, nr. 2/2004, p. 11-20. 7 Jean Michel Servais – Les normes internationales du travail, Paris, L.G.D.J., 2004, p. 45.



chimice s-a pronunţat în acest sens printr-un aviz din 19 martie 19938.

Pentru înţelegerea acestui aviz este necesar, aşa cum de altfel a procedat şi Curtea, să examinăm problematica discutată până atunci în relaţiile dintre OIM şi comunităţile europene.

a) Problema s-a pus pentru prima dată în anii 1977-1979, pe durata dublei discuţii la OIM, în vederea elaborării Convenţiei nr. 153/1979 asupra duratei muncii şi a perioadelor de repaus în transporturile rutiere, sector care făcea, la acel moment, obiectul Regulamentului nr. 543/69/CEE din 25 martie 1969 relativ la armonizarea unor dispoziţii de securitate socială în domeniul transporturilor rutiere. Sesizat cu o asemenea problemă, Biroul Internaţional al Muncii a elaborat un document pe care l-a supus atenţiei Conferinţei OIM. Soluţiile propuse de BIM pentru participarea CEE au fost respinse de unele state membre în principal de teama reacţiei pe care ar fi putut-o avea partenerii sociali care ar fi considerat că participarea Comunităţii diminuează influenţa lor în cadrul Conferinţei OIM. Acest document, completat cu un alt document al Consiliului de Administraţie al OIM din 31 mai 1989, propunea, în esenţă, că la negocierea unor convenţii statele membre ale CEE să poată autoriza Comisia Europeană să propună amendamente la convenţie în numele lor colectiv, iar în aplicarea art. 19 din Constituţia OIM, Consiliul să fie autorizat atât să ia notă de elaborarea unei convenţii sau a unei recomandări, cât şi să ratifice, urmare a propunerii Comisiei şi respectiv a notificării prealabile din partea celor 12 state membre ale CEE (la acel moment) care să confirme că ratificarea este făcută în numele acestor state. Răspunderea pentru aplicarea convenţiei revenea tot statelor membre, singurele în măsură să ratifice. Statele membre erau ţinute să răspundă chiar dacă violarea dispoziţiilor unei convenţii rezulta dintr-un act al Comunităţii, adoptat cu majoritatea de voturi.9 Această soluţie, prima de altfel, propusă de Consiliul de Administraţie al OIM, a rămas fără urmări practice pe planul raporturilor CEE – OIM. b) Problema competenţei CEE în cadrul OIM s-a pus din nou în anii 1983-1986 cu 8 Avizul Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993 în „Recueil de jurisprudance”, 1993, p. I-01061 9 Conform avizului Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993, pct. IV.

ocazia procesului de elaborare a Convenţiei nr. 162/1986 relative la securitatea în muncă în cazul utilizării amiantei, domeniu care făcuse obiectul a patru directive comunitare. Unele state membre ale CEE, fără a contesta competenţa comunitară în materie, au considerat că actul fundamental al OIM – Constituţia – nu permite intervenţia CEE în cadrul Conferinţei OIM. Consiliul de Miniştri a decis că CEE şi statele membre vor prezenta, în cadrul dezbaterilor de la OIM, realizările comunitare invocând directivele din domeniul respectiv. Comisia Europeană a introdus recurs în anulare contra acestei decizii. Comisia a renunţat, ulterior, la recurs ca urmare a Deciziei Consiliului din 22 decembrie 1986 care a propus o soluţie globală de natură să răspundă problemei participării CEE la negocierile OIM. Decizia, luată de comun acord cu Comisia, reglementa posibilitatea participării în cazurile în care competenţa de reglementare revenea exclusiv CEE. Cu toate acestea, decizia impunea respectarea integrală a principiului consultărilor tripartite prevăzute de Convenţia nr. 144/1976 şi a autonomiei partenerilor sociali. Răspunsul CEE la chestionarele OIM urmau să fie adoptate de Consiliul Uniunii Europene, la propunerea Comisiei Europene, cu observarea consultărilor avute cu partenerii sociali. Totodată, pentru prima discuţie a proiectului de instrument al OIM, Consiliul urma să adopte o decizie de autorizare a Comisiei Europene de a participa la negocieri, stabilindu-i şi un mandat în acest sens. Pe durata Conferinţelor OIM, Comisia urma să intervină în numele CEE şi în colaborarea strânsă, în raport cu problemele ce se ridică, cu reprezentanţii statelor membre. Delegaţii statelor membre îşi păstrau dreptul de a interveni pe toată durata Conferinţei. Şi această soluţie, propusă de această dată de CEE, a rămas fără urmări concrete pe planul complicatelor raporturi CEE - OIM.

c) În aplicarea Deciziei Consiliului din 22 decembrie 1986, în iulie 1988, Comisia Europeană a solicitat statelor membre răspunsuri la chestionarul OIM relativ la proiectul Convenţiei nr. 170/1990 privind securitatea muncii în utilizarea produşilor chimici, materie ce ţinea de competenţa partajată a CEE şi a statelor membre, în care există directive comunitare.

Mai multe state membre au contestat, cu acest prilej, competenţa exclusivă a CEE de a



interveni în acest domeniu. În consecinţă, statele membre au transmis OIM propriile răspunsuri la chestionar, împiedicând astfel transmiterea unui punct de vedere comunitar.

La rândul său, Comisia, apreciind că CEE are o competenţă exclusivă, a solicitat Consiliului, în anul următor (la 12 mai 1989), depline puteri pentru a participa la negocierea viitoarei convenţii nr. 170/1990.

La 30 noiembrie 1989, Consiliul a adoptat o decizie care mandata Comisia Europeană să exprime punctul de vedere al CEE în cadrul negocierilor, dar într-o strânsă cooperare cu reprezentanţii statelor membre. Aceştia îşi păstrau dreptul de a se pronunţa asupra subiectelor care ţineau de competenţa naţională. Mai mult, această decizie prevedea şi o procedură prin care să se reglementeze punctele de vedere divergente între statele membre şi Comisie. Totodată, Consiliul îşi propunea să reexamineze şi, dacă va fi necesar, de comun acord cu Comisia, să completeze decizia de principiu din 22 decembrie 1986, reglementând cazurile de competenţă partajată între statele membre şi CEE şi adoptând norme care să evite dificultăţile care puteau să rezulte din Constituţia OIM sau practica instituţională a OIM.

După adoptarea Convenţiei nr. 170/1990, Comisia a transmis Consiliului o comunicare prin care aprecia că statele membre sunt ţinute să informeze directorul general al BIM că autorităţile competente, în sensul art. 19 din Constituţia OIM, erau – în acest caz – instituţiile comunitare.

Cu ocazia discutării comunicării Comisiei, în Consiliu mai multe state membre şi-au exprimat refuzul de a accepta competenţa exclusivă a CEE pentru ratificarea convenţiei.10 În consecinţă, nici această soluţie propusă de mecanismul comunitar nu a avut efecte, iar problema raporturilor UE - OIM a rămas tot în suspensie. d) Urmare a situaţiei de fapt, Comisia a solicitat Curţii, la 21 august 1991, ca în aplicarea art. 228 paragraful 1, alin. 2 din Tratatul CEE să se pronunţe printr-un aviz asupra posibilităţii ratificării de către CEE a Convenţiei nr. 170/1990. Curtea s-a pronunţat, după cum am arătat, prin Avizul din 19 martie

10 Conform Avizului Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993, pct. IV.

1993 care are următoarea redactare: „Ratificarea Convenţiei nr. 170 a OIM este de competenţa partajată a statelor membre şi a Comunităţii.” Potrivit acestui aviz, în interpretarea Curţii, Uniunea Europeană nu poate „în stadiul actual al dreptului internaţional” să ratifice ea însăşi o convenţie a OIM, dar o poate face „numai prin intermediul statelor membre”, tocmai datorită competenţei partajate cu acestea, competenţă care presupune o cooperare strânsă pentru ratificarea eventuală a unei convenţii.11 În mod constant, după acest aviz, Uniunea Europeană a luat în considerare avizul Curţii de Justiţie a CEE. „Această practică a avut ca efect restrângerea posibilităţilor de ratificare din partea unor state europene care în mod tradiţional se arătau active în materie” (de ratificare)12. Apreciem necesar, pentru edificarea cititorului, să redăm integral rezumatul Avizului Curţii, din care rezultă raţionamentul juridic al acesteia în elaborarea avizului său.

„În ipoteza în care condiţiile de participare la o convenţie internaţională ar exclude încheierea de către Comunitatea însăşi, dar în care domeniul acoperit de convenţia respectivă ar aparţine competenţei externe a Comunităţii, aceasta ar putea fi exercitată prin intermediul statelor membre printr-o acţiune solidară în interesul Comunităţii.

Competenţa Comunităţii pentru încheierea de angajamente internaţionale poate fie să rezulte dintr-o atribuţie explicită a tratatului, fie să decurgă în mod implicit din dispoziţiile sale. În fapt, de fiecare dată când dreptul comunitar a stabilit, în sarcina instituţiilor comunitare, competenţe pe plan intern în vederea realizării unui obiectiv determinat, Comunitatea este competentă, chiar în lipsa unei dispoziţii exprese în acest scop, să încheie angajamentele internaţionale necesare realizării acestui obiectiv.

Această competenţă ar putea consolida caracterul exclusiv, eliminând o competenţă paralelă a statelor membre, fie în temeiul dispoziţiilor tratatului, fie în funcţie de întinderea măsurilor care au fost luate de instituţiile comunitare pentru aplicarea acestor

11 A se vedea, documentul Consiliului de Administraţie al O.I.M. GB 256/SC/I/3 şi GB 259/LILS/4/7 12 Jean Michel Servais – op. cit., p. 45



dispoziţii şi care pot fi de natură să priveze statele membre de o competenţă pe care anterior ele puteau să o exercite cu titlu tranzitoriu. Are puţină importanţă faptul că măsurile respective ţin sau nu de o politică comună. În fapt, în toate domeniile ce corespund obiectivelor Tratatului, articolul 5 al acestuia impune statelor membre să faciliteze Comunităţii îndeplinirea misiunii sale şi să se abţină de la orice măsuri susceptibile să pericliteze realizarea scopurilor Tratatului, cum ar putea fi chiar cazul încheierii de către statele membre a unor angajamente internaţionale care conţin reguli ce se interferează cu cele adoptate de către Comunitate.

Încheierea Convenţiei nr. 170 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind siguranţa în utilizarea în muncă a produselor chimice ţine de o competenţă ce aparţine statelor membre şi Comunităţii.

În fapt, domeniul pe care aceasta îl acoperă ţine de dispoziţiile sociale ale Tratatului care fac obiectul capitolului 1 al titlului III al acestuia referitor la politica socială. Faptul că această convenţie enunţă reguli într-un domeniu în care Comunitatea dispune de o competenţă normativă internă nu conferă, totuşi, acesteia din urmă o competenţă exclusivă, articolul 118A al Tratatului neprevăzând intervenţia directivelor decât pentru fixarea unor prescripţii minime, astfel încât statele membre să poată aplica regulile convenţiei, presupunând că sunt mai severe, în virtutea libertăţii care le este lăsată de a depăşi prescripţiile directivelor, fiind, de asemenea, posibil şi invers, întrucât normele convenţiei sunt şi ele minimale. Acest lucru este valabil şi pentru directivele adoptate pe baza articolului 100 al Tratatului, întrucât acestea fixează, de asemenea, prescripţii minime.

În schimb, anumite dispoziţii ale convenţiei, deşi nu sunt în contradicţie cu directivele existente, privesc un domeniu, acela al clasificării, ambalării şi etichetării substanţelor periculoase, în care, ţinând cont de dezvoltarea activităţii normative a Comunităţii care nu se limitează la fixarea unor prescripţii minime, e cazul să considerăm că statele membre nu mai sunt competente să încheie angajamente internaţionale în afara cadrului instituţiilor comune.

În sfârşit, fiind vorba de principii generale pe care le enunţă convenţia pentru punerea sa în aplicare, în special recurgerea la consultarea celor mai reprezentative organizaţii

ale angajatorilor şi lucrătorilor, este cazul să considerăm că, dacă dispoziţiile materiale ale convenţiei ţin de domeniul de competenţă al Comunităţii, aceasta, în ciuda faptului că politica socială ţine pentru moment în mod preponderent de competenţa statelor membre, este, de asemenea, competentă să îşi asume angajamente ce vizează punerea în aplicare a acestor dispoziţii. […]

Atunci când pare că materia unei convenţii internaţionale ţine în parte de competenţa Comunităţii şi în parte de cea a statelor membre, imperativul unităţii în reprezentarea internaţională a Comunităţii impune asigurarea unei cooperări strânse între acestea din urmă şi instituţiile comunitare atât în procesul de negociere şi încheiere, cât şi în executarea angajamentelor asumate.”

e) Care este însă situaţia actuală? Cel mai recent document oficial al Uniunii Europene identificat de noi este răspunsul scris al Comisiei Europene la o interpelare a eurodeputatului Bartho Pronk (P.P.E.). În acest răspuns, datând din 9 aprilie 1999, dat de către M. Flynn, în numele Comisiei, este sintetizat Avizul Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993.

În considerarea avizului, la 12 ianuarie 1994, Comisia Europeană a înaintat o propunere de decizie către Consiliul UE privind exercitarea competenţei externe a Comunităţii, în cadrul conferinţelor internaţionale ale muncii, în cazul în care competenţa de reglementare a materiei este partajată între Comunitate şi statele membre, „Consiliul nu a adoptat propunerea Comisiei care, de altfel, nici nu a făcut obiectul dezbaterii”. Comisia rămâne însă deschisă pentru a identifica o soluţie adecvată în limitele avizului Curţii de Justiţie.13

Evident, unele state comunitare au procedat la ratificarea convenţiilor în discuţie (nr.162 şi nr.170)14. În ceea ce ne priveşte, împărtăşim avizul Curţii căci, pe baza actualelor acte fundamentale ale UE, aceasta nu poate să ratifice ea însăşi o convenţie a OIM, în numele statelor membre. Suntem însă de părere că UE poate interveni, în calitatea sa 13 Conform Question écrite E-0435/99, publicat în J.O.C.E., Seria C, p. 112-113 14 Până la data prezentării răspunsului în Parlamentul european (1 aprilie 1999), cinci state membre ratificaseră Convenţia nr. 162/1986, conform Jean Michel Servais – op.cit., p. 113



de observator la lucrările conferinţelor OIM, în dezbaterile ce conduc – în final – la adoptarea unor instrumente internaţionale ale OIM. În perspectivă, dacă ar opera o modificare a tratatelor de bază ale UE, colegislatorii (Consiliul şi Parlamentul European) ar putea fi împuterniciţi ca, în condiţii riguros prescrise, să ratifice unele convenţii.15 II. Raporturile dintre Consiliul Europei şi Uniunea Europeană În decursul timpului, cele două organizaţii continentale au avut raporturi mai degrabă protocolare decât de cooperare. La începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, CONSILIUL EUROPEI a traversat o adevărată criză de identitate, căci apropierea dintre statele bătrânului continent tindea să conducă la o rivalitate între Consiliul Europei şi Comunităţile Economice Europene. Locul Europei divizate părea a fi luat de o Europă a concurenţelor şi a concurenţilor.16 Forţa cu care Consiliul Europei a ştiut să se exprime în vastele arii de competenţă, precum şi bogata activitate întreprinsă încă de la constituirea sa au arătat că o Europă a deschiderii democratice, a protejării tradiţiilor comune şi a respectului drepturilor şi libertăţilor fundamentale este de neimaginat fără Consiliul Europei. Fără a fi o rivală a Uniunii Europene, Consiliul Europei rămâne o organizaţie de referinţă pentru toate statele care doresc să se clădească pe fundamente democratice. Europa comună de astăzi nu poate fi gândită decât în termenii complementarităţii celor două organizaţii17, distincte ca mod de

15 O atare problemă nu s-a discutat însă în cadrul Convenţiei privind Viitorul Europei, aşa cum aceasta a procedat, în cazul Consiliului Europei, în ceea ce priveşte aderarea UE la Convenţia europeană a drepturilor omului. 16 A se vedea, pentru această perioadă, Andrei Popescu, Ion Jinga - Organizaţii europene şi euroatlantice, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2001, p. 11-24. 17 Bazele cooperării între Consiliul Europei şi CEE au fost puse încă din 1957, prin Tratatul de la Roma, care prevedea necesitatea cooperării între cele două organizaţii. La nivel politic, începând din 1989, au fost instituite, cu caracter semestrial, reuniuni cvadripartite între, pe de o parte, preşedinţii Consiliului, respectiv al Comisiei Uniunii Europene, şi preşedintele Comitetului

acţiune, dar unite în promovarea aceluiaşi tip de valori. Drumul către Uniunea Europeană trece încă pe la Consiliul Europei, simbol şi promotor al valorilor politice, juridice, sociale, economice, culturale fundamentale ale continentului nostru. Între cele două organizaţii europene s-a realizat un dialog care, deşi discontinuu, a condus la unele rezultate. În cadrul Convenţiei privind Viitorul Europei, Consiliul Europei a participat ca observator, avansând unele soluţii pentru proiectul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa. Mai mult, introducând Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în corpul Tratatului constituţional, cartă ce primeşte astfel forţa juridică, se deschide calea spre aderarea ulterioară a Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului18.

Raporturile dintre cele două organizaţii au rămas însă, în continuare, neclare. Strict juridic, cu excepţia unor instrumente ale Consiliului Europei care sunt considerate acquis comunitar, cum sunt Convenţia europeană a drepturilor omului sau Carta socială europeană, marea majoritate a convenţiilor elaborate sub egida Consiliului Europei sunt documente de referinţă, dar nu pot fi invocate ca reprezentând acquis-ul comunitar.

În luna mai 2005, cu ocazia reuniunii la „vârf”, respectiv la nivelul şefilor de state sau de guverne a Consiliului Europei de la Varşovia, s-a cerut primului–ministru al Luxemburgului, Jean-Claude Juncker, să elaboreze, cu titlu personal, un raport asupra relaţiilor dintre Consiliului Europei şi Uniunea Europeană. După aproape un an de reflecţii şi consultări, raportul intitulat „Consiliul Europei – Uniunea Europeană: aceeaşi ambiţie pentru continentul european” a fost dat publicităţii şi, ulterior, supus examinării Adunării Parlamentare a Consiliului Europei19.

Raportul, document substanţial, constată „o unitate paneuropeană fară precedent” şi, în egală măsură, faptul că „Europa traversează o

Miniştrilor şi secretarul general al Consiliului Europei, pe de altă parte. 18 Conform, Andrei Popescu, Alina Dinu, Ion Jinga – Organizaţii europene şi euroatlantice, Bucureşti, Editura Economică, 2005, p. 147 19 A se vedea „Documentul 10897/11 aprilie 2006 al Adunării Parlamentare: Conseil de l’Europe – Union européenne: Une méme ambition pour le continent européen”.



fază delicată în procesul construcţiei sale şi, mai general, în evoluţia societăţii”. Pentru a avansa recomandări, raportul examinează, în capitole distincte, opt mari probleme în relaţiile dintre cele două organizaţii: cooperarea în materia drepturilor omului, democraţia, statul de drept, politica europeană de vecinătate şi procesul de stabilitate şi asociere la Uniunea Europeană, acţiunile pentru promovarea valorilor europene, programele comune, consultările şi cooperarea interinstituţională şi aderarea Uniunii Europene la Consiliul Europei.

În esenţă, raportul propune soluţii pentru întărirea cooperării dintre cele două organizaţii. „O organizaţie, ca şi cealaltă, are dezvoltat un model de cooperare particular, amândouă dezvoltând instrumente proprii, obiective proprii şi parametri proprii. Dincolo de influenţarea reciprocă (mutuală), cele două organizaţii nu formează un atelaj. Cu toate că s-au alimentat din împrumuturi reciproce, ele nu au ştiut să-şi organizeze durabil complementaritatea lor”20.

Acest diagnostic, cu care suntem întru-totul de acord, nu putea decât să conducă la avansarea unor recomandări pe măsură.

În baza acestui raport şi a recomandărilor avansate de raportor, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1743 (2006) intitulată „Memorandum pentru un acord între Consiliul Europei şi UE”21.

Adunarea Parlamentară, subliniind importanţa relaţiilor dintre cele două organizaţii, solicită intensificarea cooperării şi a dialogului politic al Consiliului Europei cu Uniunea Europeană. Adunarea Parlamentară recomandă Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei să propună Uniunii Europene încheierea unui acord care să conţină, în principal, următoarele:

„9.5.1. – pentru a evita dublarea eforturilor, să se ţină cont sistematic de activitatea organelor Consiliului Europei în activitatea Uniunii Europene în domenii similare (corespondente), în concret ori de câte ori se intenţionează crearea unor agenţii ale UE;

9.5.2 – de a recunoaşte că în materia drepturilor omului, statului de drept şi al democraţiei în Europa, Consiliul Europei trebuie să rămână punct de reper, în principal pentru ca organele UE să recunoască Consiliul

20 Idem, p. 2 21 A se vedea: http://assembly.coe.int/Documents/text/1743

Europei ca sursă de referinţă în materia drepturilor omului pentru toată Europa şi să se conformeze sistematic, în acţiunea lor, observaţiilor structurilor de control competente;

9.5.3. – să adere la Convenţia europeană a drepturilor omului şi să contribuie astfel la crearea unui mecanism juridic unic de protecţie a drepturilor omului, care să aplice, în egală măsură, tuturor statelor europene şi altor organe exercitând competenţe ce au tangenţă cu drepturile protejate de această Convenţie;

9.5.4. – de a studia măsurile care să conducă la stabilirea unei ordini juridice europene coerente incorporând principalele instrumente normative ale Consiliului Europei în sistemul juridic al Uniunii Europene sau, aderând la principalele instrumente juridice ale Consiliului Europei, pe care Comitetul Miniştrilor (al Consiliului Europei) trebuie să le identifice, aşa după cum a solicitat, în repetate rânduri, Adunarea Parlamentară;

9.5.5. – de a urmări ca, în timp, Comisarul pentru drepturile omului să devină instituţia pentru europeni la care Uniunea Europeană, ca şi toate statele membre ale Consiliului Europei, să poată supune toate problemele drepturilor omului care nu revin unor mecanisme de urmărire şi control existente şi de a cere cu insistenţă statelor membre ale Consiliului Europei să suplimenteze resursele Biroului Comisarului, pentru ca acesta să se poată achita de misiunea sa;

9.5.6. – de a înlocui „clauza de deconectare” cu o „clauză de modulare”, precizând că statele membre ale UE sunt ţinute să respecte convenţiile Consiliului Europei, împărţind exerciţiul competenţelor cu UE. În caz de contradicţie, mecanismul normal care trebuie utilizat este cel al rezervelor;

9.5.7. – de a crea un Comitet de coordonare a activităţilor normative pentru a intensifica cooperarea în vederea elaborării unor noi instrumente juridice internaţionale;

9.5.8 – de a garanta că UE şi Consiliul Europei vor elabora o strategie comună şi vor institui un mecanism pentru promovarea democraţiei, ţinând cont de Comisia de la Veneţia şi de noul Forum pentru viitorul democraţiei;



9.5.9. – de a integra normele şi valorile Consiliul Europei şi de a utiliza experienţa sa în cadrul politicii europene de vecinătate;

9.5.10. – de a utiliza Consiliul Europei ca un forum de dialog intercultural;

9.5.11. – de a aprofunda relaţiile instituţionale între UE şi Consiliul Europei, organizând reuniuni – periodice – la înalt nivel pentru coordonarea activităţilor axate pe chestiuni strategice cu posibilitatea de a ţine reuniuni suplimentare pe chestiuni urgente;

9.5.12. – de a deschide un birou permanent al Comisiei Europene la Strasburg pentru a asigura contacte strânse cu Consiliul Europei şi de a asigura participarea reprezentanţilor lor la reuniunile de lucru pertinente;

9.5.13. – de a da o dimensiune parlamentară reuniunilor cvadripartite pentru a întări ţinta democratică şi a spori transparenţa acestora;

9.5.14. – de a ameliora cooperarea între Adunarea parlamentară şi Parlamentul European, fundamentată pe recunoaşterea valorilor şi intereselor comune, de o manieră eficientă şi pragmatică;

9.5.15. – de a încredinţa un rol de prim plan Adunării palamentare şi Parlamentului European în definirea relaţiilor viitoare dintre Uniunea Europeană şi Consiliul Europei.”

Până la acest moment, nu există un punct de vedere oficial al Uniunii Europene la propunerile Consiliului Europei avansate prin această Recomandare – Memorandum.

În ceea ce ne priveşte, apreciem că, în ansamblu, propunerile Consiliului Europei sunt raţionale şi pragmatice, au luat în considerare realitatea unei risipe de energie pentru aceeaşi cauză europeană, dar, din nou, cum a făcut-o şi în trecut, a avansat şi unele propuneri „orgolioase”, voind să rămână în prim planul relaţiilor europene cel puţin în privinţa drepturilor omului, statului de drept şi democraţiei. Este, până la urmă, un pas uriaş, pentru că, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, aspiraţiile Consiliului Europei erau cu mult mai înalte, urmărind la acel moment, să devină organizaţia–reper a bătrânului continent22. În ansamblul său, Memorandumul Consiliului Europei pentru încheierea unui acord între acesta şi Uniunea Europeană reprezintă un pas important pentru instituirea unor raporturi eficiente între cele două organizaţii continentale.

22 A se vedea, pentru un examen mai larg, Andrei Popescu, Ion Jinga – Organizaţii europene şi euroatlantice, p. 12-24



Examen comparativ privind reglementarea instituţiei referendumului legislativ

în Europa

Victoria ŢĂNDĂREANU Svetlana BACIU expert expert

Consiliul Legislativ Consiliul Legislativ

1. Ca mod de expresie directă a

suveranităţii poporului, referendumul reprezintă un sistem folosit în democraţie, permiţând poporului să fie strâns legat de elaborarea legilor. Orice decizie poate face obiectul unui referendum, cu condiţia ca ea să poată fi redusă la o întrebare simplă la care să se poată răspunde afirmativ sau negativ.

În unele state din Europa, practica referendumului are o lungă tradiţie politică; în altele, participarea cetăţenilor la procesul de decizie pe cale referendară este de dată mai recentă şi coincide cu trecerea acestora la pluralism şi la democraţia reprezentativă. Independent de diferenţele înregistrate în evoluţia istorică, în ultimii ani statele europene tind să recurgă din ce în mai frecvent la referendum. Acest fapt se constată din numărul mare al referendumurilor organizate cu ocazia modificărilor constituţionale în ţările Europei de Est de la sfârşitul anilor '80 şi începutul deceniului 9. Principala explicaţie este totodată legată de organizarea referendumurilor în cadrul procesului de integrare în Uniunea Europeană: între 1972 şi 2003 cetăţenii din 23 de ţări şi-au exprimat opinia asupra marilor etape ale lărgirii Uniunii, prin referendumuri naţionale. Odată cu extinderea democraţiei pe continentul european, s-a accentuat dezbaterea pe plan naţional, ca şi pe plan internaţional asupra formelor acestei democraţii. Într-o democraţie de tip reprezentativ, cetăţenii îşi aleg reprezentanţii, care iau decizii de substanţă. Într-o democraţie participativă directă, problemele importante sunt decise de către cetăţenii înşişi. Acest ultim procedeu de guvernare nu mai reprezintă însă decât o curiozitate istorică; în prezent se mai

întâlneşte doar în câteva cantoane elveţiene, unde în fiecare an cetăţenii se reunesc în Landsgemeinde pentru a vota legile, a desemna funcţionarii şi a numi deputaţii în adunările federale.

Mult mai des întâlnită este democraţia participativă semi-directă, care introduce elemente de democraţie directă în regimul reprezentativ. Poporul nu mai dezbate el însuşi, ci intervine în mod direct în anumite decizii (puţin numeroase în practică); reprezentanţii împart o parte din putere cu poporul. Ne aflăm astfel în prezenţa unui regim mixt a cărui dominantă este reprezentativitatea şi de aceea se mai vorbeşte de regim semi-reprezentativ. Naţiunea instituie reprezentanţii, deci există adunări reprezentative, dar asupra chestiunilor importante, şi în special în materie legislativă, poporul îşi rezervă puterea de decizie. Procedeele prin care o exercită sunt iniţiativa populară şi referendumul. Pornind de la aceste definiţii, Statele Unite sunt o democraţie reprezentativă la nivel naţional, în timp ce la nivel statal şi local există tendinţa de a combina elementele reprezentative cu cele directe. În Elveţia, referendumul este utilizat în mod extensiv, ţinând cont că din totalul referendumurilor ţinute în ţările europene după cel de-al doilea război mondial, mai mult de două treimi au avut loc în Elveţia. Aceasta are susţinători puternici ai instituţiei referendumului, în timp ce în Marea Britanie, exemplul clasic de democraţie reprezentativă, se argumentează că deciziile mai corecte sunt cele luate în Parlament.

În general, s-a constatat că ţările cu o mai puţin bogată tradiţie parlamentară sunt mai deschise la solicitările alegătorilor nu numai



pentru alegerea reprezentanţilor lor, ci şi pentru a decide asupra unor chestiuni importante prin intermediul referendumului. Aceste solicitări au fost din ce în ce mai frecvente în ultimii ani, în special din partea tinerilor votanţi care simt că sunt calificaţi să vorbească în nume propriu. Ei resping ideea că toate deciziile trebuie să fie luate de politicienii de profesie, pe care oricum ei au tendinţa să-i privească cu prea puţin respect, scandalurile recente din multe ţări europene erodând respectul public faţă de politicieni. Astăzi, mulţi cetăţeni europeni au început să se întrebe de ce astfel de politicieni ar putea crede că ştiu de ce anume are nevoie poporul mai bine decât poporul însuşi. De asemenea, mulţi alegători europeni simt că deciziile importante sunt luate nu de către partide, ci de către puternicele grupuri de interese şi de către funcţionarii statului. Un vot pentru un anumit partid nu are mare impact în unele cazuri, iar grupurile de interese şi funcţionarii publici nu sunt afectaţi de rezultatele alegerilor. De aceea, alegătorii pot dori să-şi exercite influenţa, nu numai în alegeri, ci şi în referendumuri.

2a. Referendumul constă în supunerea unui text aprobării ansamblului cetăţenilor, care răspund printr-un simplu „da” sau „nu” (se vorbeşte în acest caz de „votare” şi nu de „alegere”, de „votanţi” şi nu de „alegători”).

În teorie, se disting mai multe tipuri de referendum; tehnica este aceeaşi, se schimbă doar semnificaţia consecinţelor referendumului.

Aşa cum se precizează într-un recent studiu elaborat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia)1 în funcţie de conţinut, se disting: referendumul constituţional (utilizat adesea pentru a modifica Constituţia şi care, într-un anumit număr de state, este obligatoriu, fie pentru toate dispoziţiile constituţionale, fie numai pentru anumite dispoziţii considerate importante), referendumul legislativ (care va fi aprofundat în cuprinsul acestui articol) şi referendumul convenţional (de aprobare sau de respingere a tratatelor internaţionale. Acesta este obligatoriu în câteva state în caz de aderare la Uniunea Europeană – Letonia – sau la o comunitate supranaţională – 1 Le référendum en Europe – Analyse des règles juridiques des Etats Européens: Rapport adopté par le Conseil des élections démocratiques lors de sa 14-e réunion (Venise, 20 octobre 2005) et la Commission de Venise lors de sa 64-e session plénière (Venise, 21-22 octobre 2005)

Elveţia - la organizaţii internaţionale în caz de transfer de competenţe - Lituania, Danemarca în anumite condiţii).

În funcţie de efectele referendumului, referendumul decizional (rezultatele se impun juridic mai ales autorităţilor) poate fi normativ confirmativ - când are drept scop adoptarea unui act normativ - sau abrogativ), iar dacă rezultatul referendumului nu este obligatoriu, atunci este vorba de referendum consultativ. Mai multe state nu prevăd decât referendumul decizional – Irlanda, Franţa, Italia, Elveţia. În alte state, ca în Danemarca, referendumul decizional reprezintă regula, dar referendumul consultativ nu este exclus. În Ungaria, referendumul asupra unei legi sau care urmează unei iniţiative populare a 200.000 de cetăţeni este întotdeauna decizional; în alte cazuri, Parlamentul decide dacă referendumul va fi decizional sau consultativ.

2b. Natura referendumului legislativ variază în funcţie de caracterul său obligatoriu (reforma avută în vedere trebuie să fie în mod necesar supusă aprobării poporului) ori facultativ (Austria, Grecia, Portugalia). Doar anumite acte importante sunt supuse referendumului obligatoriu. Este vorba, în Elveţia, de legile cu caracter urgent, care implică o limitare a suveranităţii: adeziunea la organizaţii de securitate colectivă sau comunităţi supranaţionale. În Danemarca, un referendum trebuie să aibă loc în cazul delegării de puteri constituţionale ale autorităţilor regatului către autorităţile internaţionale, cu excepţia cazului în care Parlamentul l-a adoptat cu o majoritate de 5/6 din membrii săi. Este de asemenea supusă referendumului obligatoriu, în Danemarca, modificarea vârstei dreptului la vot.

2c. În funcţie de tipurile de texte supuse referendumului se pot deosebi:

a) - un proiect redactat de text constituţional, legislativ sau altul. Astfel, unele state prevăd numai votul asupra unui proiect redactat ca Danemarca, Franţa, Irlanda;

b) - abrogarea unui text aflat în vigoare (cazul Italiei); c) - o chestiune de principiu (de ex.

„sunteţi în favoarea unei modificări a Constituţiei prin care să se introducă un sistem prezidenţial?”). Chestiunile de principiu sunt definite în diverse moduri de dreptul naţional. În Grecia, de exemplu, este vorba de chestiuni naţionale cruciale şi de chestiuni sociale importante. În Spania este vorba de chestiuni de importanţă specială;



d) - o propunere concretă care nu este prezentată sub formă de dispoziţie specifică, denumită „propunere neformulată” (de ex. „sunteţi în favoarea unei modificări a Constituţiei prin care să se reducă numărul de mandate în Parlament de la 300 la 200?”)

2d. Iniţiativa referendumului poate aparţine:

a) unei autorităţi: şeful de stat sau Guvernul (în acest caz, executivul nu mai este supus dorinţei Parlamentului). Referendumul la solicitarea unei autorităţi este prezent într-un număr mare de state. În Franţa, preşedintele Republicii poate recurge la referendum la propunerea Guvernului (cu excepţia revizuirilor constituţionale) sau la propunerea comună a celor două camere. În alte state, recurgerea la referendum necesită dimpotrivă un acord între executiv şi legislativ. În Irlanda, preşedintele Republicii convoacă un referendum legislativ la propunerea comună a majorităţii Senatului şi a cel puţin unei treimi a Camerei. În Portugalia, trebuie de asemenea un acord între preşedinte şi Parlament sau între preşedinte şi Guvern.

b) cetăţenilor, când pe baza unei petiţii semnată de un număr minim de persoane (de ex. în Elveţia sunt necesare 100.000 de semnături pentru referendumul constituţional, iar în Italia 500.000 de semnături pentru referendumul legislativ abrogativ). În câteva state, referendumul poate fi solicitat de un număr de entităţi federale – în Elveţia, de 8 cantoane, în Italia de 5 regiuni;

c) legislativului (ca în Austria, Danemarca, Grecia, Lituania). Această situaţie se întâlneşte mai rar, deoarece referendumul deposedează Parlamentul de puterea sa naturală de a face legea, reprezentând „un act de neîncredere faţă de el”2. Cu toate acestea, referendumul poate servi minorităţii parlamentare, făcându-se apel la popor; în Danemarca, o cerere prezentată de 1/3 din membrii Folketingului poate să declanşeze un referendum, iar poporul arbitrează uneori în favoarea minorităţii. În Ungaria, Parlamentul decide organizarea unui referendum naţional la propunerea Preşedintelui Republicii, a Guvernului, a unei treimi din membrii Parlamentului sau a 100.000 de alegători.

2 Philippe Ardant – Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, L.G.D.J., 2001, p.181

3. Constituţiile noilor democraţii, ca şi practica constituţională acordă adesea posibilitatea de a se recurge la votul popular, uneori mai mult decât vechile democraţii. Avantajele şi incovenientele democraţiei participative directe pot fi stabilite judecând cazurile concrete din alte ţări, chestiunea recurgerii directe la popor pe calea referendumului făcând de multă vreme obiectul unor dezbateri pasionante între jurişti, politologi, sociologi, politicieni sau chiar simpli cetăţeni.

Reputate personalităţi s-au pronunţat în favoarea instituţiei referendumului. Astfel, Jean-François Prévost susţinea că „o autentică democraţie contemporană impune ca vocea poporului să se facă auzită spontan. Corpul electoral nu trebuie să fie limitat la rolul de organ consultat, dar lipsit de voinţă autonomă. El trebuie să poată să ia cuvântul”3.

Avocatul şi omul politic Vincent Auriol (1884-1966), fost preşedinte al Franţei în perioada 1947-1954, considera că: „referendumul menţine o legătură directă între naţiune şi reprezentanţii săi; el încurajează educaţia politică a cetăţenilor, îi obişnuieşte să voteze idei şi texte; el îi face să înţeleagă problemele de care depinde prosperitatea ţării şi propriul interes; el întreţine activitatea publică şi spiritul civic. El dă legilor întreaga lor forţă. El ajută la înfrângerea rezistenţei şi la înlăturarea obstacolelor”4.

Cunoscutul scriitor şi om politic André Malraux (1901-1976) ne-a lăsat o reflecţie plină de miez: „Eu cred că o constituţie, care face din referendum un mijloc de guvernare este făcută pentru popor, iar nu poporul pentru o constituţie”5.

Deşi cei mai mulţi dintre autori sunt deschişi faţă de ideea de referendum, unii teoreticieni ai dreptului au adoptat o atitudine rezervată faţă de această instituţie. Spre exemplu, Claude Leclercq este de părere că „tehnica referendară trebuie să fie folosită cu precauţie în Franţa, cu atât mai mult cu cât nu există în arsenalul constituţional al ţării noastre posibilitatea pentru poporul francez de a lua el însuşi iniţiativa unui referendum”6.

3 Jean-François Prévost - Le peuple et son maître, Paris, Plon, 1983, p.241 4 Vincent Auriol - Hier… demain, Paris, Charlot, 1945, tome II, p.202 5 André Malraux – Antimémoire, Paris, Gallimard, 1967, p.160 6 Claude Leclercq – Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, Litec, 1995, p.197



Alţi autori, tot din Franţa, sunt chiar ostili, în special faţă de referendumul constituţional, dar şi faţă de cel legislativ, neavând încredere în capacitatea votanţilor de a face aprecieri asupra unui text normativ. „Pericolul ţine de incompetenţa – frecventă – a corpului electoral chemat să-şi exprime părerea. Montesquieu scria că funcţionarea unui regim democratic nu se poate concepe decât dacă poporul este instruit şi moral, adică competent şi fair play. Chestiunea supusă referendumului trebuie deci să fie deci întotdeauna extrem de simplă. Poate fi acceptat sau refuzat un rege, poate fi preferată monarhia sau republica, se poate vota pentru sau contra sufragiului feminin; dar un referendum care se face asupra unui proiect de Constituţie sau unui proiect de lege minuţios, ce cuprinde mai multe zeci de articole, nu are sens. Întrebând poporul dacă vrea să-şi aleagă în mod direct şeful de stat nu înseamnă că abuzezi de el, dar ar putea fi o bătaie de joc să-i propui o sută zece articole de constituţie, ca în 1946 sau şaizeci şi şapte de articole referitoare la regionalizare, ca în 1969”7.

Aceeaşi atitudine rezervată au avut-o şi constituţionaliştii francezi, partizani ai democraţiei liberale şi ai guvernării reprezentative, la începutul secolului al XIX-lea. Astfel, Maurice Hauriou (1856-1929) spunea: „Adevărul este că folosirea referendumului impune existenţa unei populaţii a cărei educaţie civică trebuie să fie mai dezvoltată decât pentru funcţionarea regimului electoral. ... Ar fi periculos să debutăm cu cetăţeni insuficient pregătiţi”8.

Adhémar Esmein (1848-1913) care face un adevărat rechizitoriu al guvernării directe, consideră că sistemul este nesănătos deoarece „acest mod de consultare se reduce la a cere poporului un vot prin da sau nu a unui bloc indivizibil, fără amendamente posibile. În aceste condiţii, votul popular nu mai este liber, deoarece votantul este adesea prins între alternativa fie de a respinge o lege, pe care el o crede bună în principiu, din cauza unei dispoziţii pe care o consideră inadmisibilă, fie de a accepta această

7 Jacques Georgel în prefaţa la volumul Référendum et plébiscite, de Hervé Duval, Pierre-Yves Leblanc-Dechoisay, Patrick Mindu, Paris, Armand Colin, 1970 8 Maurice Hauriou – Précis de droit constitutionnel, Paris, 1929, p.550

dispoziţie pentru a nu respinge legea în întregime”9.

Raymond Carré de Malberg (1861-1935), întocmai ca şi Léon Duguit, nu se opune în principiu referendumului legislativ, căci, scrie el: „avantajul instituţiei referendumului este acela de a dezvolta la populaţie conştiinţa responsabilităţii sale şi, în acelaşi timp, de a-i spori cultura politică”10 Dar criticile sale se întâlnesc cu cele ale lui A. Esmein în ceea ce priveşte referendumul constituţional, pe care îl numeşte plebiscit: „Plebiscitul are un inconvenient general care rezultă din faptul că acest mod de consultare se reduce la a cere poporului să voteze prin da sau nu în bloc, într-un mod indivizibil, fără posibilitatea unui amendament. În aceste condiţii, votul popular nu este suficient de liber, deoarece poporul se găseşte plasat în alternativa, fie de a respinge total o constituţie, din care nu-i place un anumit punct, fie de a o adopta în întregime în ciuda, probabil, a unor grave deficienţe”11

La mijlocul secolului trecut, Georges Liet-Veaux scria că referendumul, fie el constituţional ori legislativ „mai mult discreditează decât serveşte instituţiile”12.

La noi în ţară, nefiind instituţionalizat referendumul legislativ, opiniile nu sunt foarte tranşante. Prof. univ. dr. Genoveva Vrabie pledează pentru stabilirea de „reguli ferme referitoare la posibilitatea organizării unui referendum legislativ atunci când «probleme de interes naţional» o impun. În acest caz, s-ar putea alege între două modele: fie adoptarea sau aprobarea unor anumite norme juridice pe această cale, fie abrogarea unor anumite legi ca în Italia”13.

Tot în apărarea referendumului legislativ se situează şi profesorul Ion Deleanu, care, combătându-l pe Esmein (unul dintre cei mai fermi apărători ai regimului reprezentativ), se întreabă: „dacă se neagă cetăţenilor dreptul de a-şi manifesta voinţa în numele naţiunii, pentru 9 Adhémar Esmein – Eléments du droit constitutionnel français et comparé, Paris, L.Larose et L.Tenin, 1906, p.348 10 Raymond Carré de Malberg – Contribution à la théorie générale de l’Etat, spécialement d’après les données fournies par le droit constitutionnel français, vol.2, Paris, 1922, p.348, nota 24 11 idem, p.499, nota 12 12 Georges Liet-Veaux – Manuel élémentaire de droit constitutionnel, Paris, Rousseau, 1949, p.147 13 Genoveva Vrabie – Le référendum constitutionnel en Roumanie, în: „Buletin ştiinţific” nr. 15, Universitatea „Mihail Kogălniceanu”, Iaşi, „Cugetarea”, 2006, p.150



ce li s-ar recunoaşte lor dreptul de a desemna persoane care, prin delegare, să exprime această voinţă? Referendumul nu este disonant faţă de teoria regimului reprezentativ, delegarea neputând semnifica abdicarea în totul şi pentru totdeauna de la exerciţiul suveranităţii naţionale; solicitarea corpului electoral să-şi exprime voinţa sa, în urma disoluţiei adunărilor, comportă efecte apropiate de cele ale unui referendum”14.

În schimb, cu privire la referendumul de tip consultativ, facultativ, referitor la chestiuni de principiu, consacrat de art.90 al Constituţiei României, prof. univ. Ioan Muraru şi prof. univ. Elena Simina Tănăsescu15recomandă „o anumită prudenţă şi chiar parcimonie în utilizarea lui”, deoarece „în materie de opinii consultative (avize) poporul este liber oricând să îşi exprime orice părere şi să îşi schimbe orice opinie o dată formulată, nimic neputând limita această libertate a sa. În aceasta constă şi atracţia plebiscitului, dar şi marele pericol pe care îl reprezintă. Legitimarea aparentă a unei decizii luate ulterior pe baza unui astfel de referendum-plebiscit (sau chiar a unei persoane, eventual a iniţiatorului) poate fi oricând răsturnată în orice moment ulterior”.

4. După cum reiese dintr-un studiu

efectuat sub egida IRI Europe (Institut pour le Référendum et l’Initiative populaire)16, numărul referendumurilor naţionale, în perioada 1990-2000, a fost aproape dublu faţă de deceniul precedent. Această tendinţă se explică în primul rând prin revoluţiile democratice din Europa de Est, care au adus constituţii noi, majoritatea dintre ele adoptate prin referendum; în al doilea rând, accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană a declanşat un val al democraţiei participative directe, cu repercusiuni transnaţionale. Atunci când, în august 2002, irlandezii au mers la urne pentru a doua oară în 18 luni, pentru a se pronunţa asupra Tratatului de la Nisa, a fost cel de-al 30-lea referendum asupra unei chestiuni de integrare europeană din 1972,

14 Ion Deleanu – Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. Bucureşti, Editura Europa Nova, 1996, p.153 15 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu – Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia 12, Volumul II, Bucureşti, C.H.Beck, 2006, p.141 16 Andréas Gross, Bruno Kaufmann – Un rapport sur la conception et l’évaluation des besoins et pratiques en matière d’initiative populaire et de référendum dans 32 Etats européens, Amsterdam/Berlin, 19 iunbie 2002, IRI Europe (http://www.iri-europe.org)

în această ţară. Nici o altă categorie de probleme internaţionale nu a dat naştere la atâtea referendumuri precum integrarea europeană. Acest fapt demonstrează că cetăţenii europeni nu sunt dispuşi să-şi voteze doar reprezentanţii, ci votează din ce în ce mai mult asupra unor probleme.

5. Temeiul juridic al organizării

referendumului la nivel naţional din marea majoritate a statelor europene îl formează Constituţia, cu patru excepţii: Belgia, Olanda, Norvegia şi Cipru17.

În Belgia, nu există bază constituţională, nici chiar legislativă pentru referendum, iar referendumul decizional este considerat ca fiind neconstituţional. Un referendum consultativ – a cărui constituţionalitate de altfel a fost mult criticată – a fost organizat în anul 1950, pe baza unei hotărâri speciale a Parlamentului. Tăcerea Constituţiei ar putea însemna, astfel, că ar exclude referendumul.

În Olanda, nici un referendum naţional nu a fost organizat până în prezent pe baza legii generale (temporare) asupra referendumurilor. Un referendum consultativ privind aprobarea de către Olanda a Tratatului constituţional al Uniunii Europene (Constituţia europeană) a avut loc la 1 iunie 2005, dar acest referendum s-a bazat pe o lege ad-hoc. Introducerea acestei instituţii s-a făcut prin intermediul unei legi temporare aplicabile din 2002 până în 2004 şi care nu a dat naştere unor cazuri de aplicare. Trebuie subliniat că Parlamentul s-a opus recent introducerii referendumului în Constituţie.

În Norvegia, în lipsa bazei constituţionale, două referendumuri (privind amândouă adeziunea la Comunitatea economică europeană, apoi la Uniunea europeană ) au fost organizate pe baza unor legi speciale adoptate de Parlament (în 1972 şi 1994). Aici, tăcerea Constituţiei nu se opune referendumului, dar acesta apare ca atât de excepţional încât nu necesită o dispoziţie cu caracter general.

În Cipru, instituţia referendumului este tratată la nivel legislativ, dar acest instrument nu a fost utilizat decât o dată.

17 Le référendum en Europe – Analyse des règles juridiques des Etats Européens: Rapport adopté par le Conseil des élections démocratiques lors de sa 14-e réunion (Venise, 20 octobre 2005) et la Commission de Venise lors de sa 64-e session plénière (Venise, 21-22 octobre 2005)



Existenţa unor dispoziţii constituţionale ce prevăd referendumul nu exclude în mod evident existenţa unei legislaţii de aplicare. Dimpotrivă, este normal ca în Constituţie să se stabilească principiile şi ca celelalte reguli să figureze în legislaţia ordinară. În unele state, un act superior legii ordinare pune în aplicare regula constituţională (Spania, Portugalia – lege organică). În Rusia, unde constituţia nu prevede decât câteva reguli asupra referendumului, materia este reglată printr-o lege constituţională. În Republica Cehă ar trebui să se întâmple la fel; o astfel de lege constituţională nu a fost totuşi adoptată, exceptând adeziunea la Uniunea Europeană, iar referendumurile naţionale nu au putut, deci, să fie până în prezent organizate pe alte teme. Când referendumul este rar, este posibil ca o lege specială să fie necesar a fi adoptată de fiecare dată atunci când el este organizat.

6. În cele ce urmează vor fi prezentate

prevederile care se aplică numai referendumului legislativ din statele Uniunii Europene şi din Elveţia.

a. Austria cunoaşte referendumul legislativ facultativ decizional pentru legi ordinare. El se organizează la solicitarea Parlamentului (art. 43 din Constituţie).

b. În Danemarca, de la reforma din 1953, o treime din membrii Parlamentului poate solicita ca o lege deja adoptată să facă obiectul unui referendum, referendumul putând astfel împiedica intrarea în vigoare a proiectelor recent votate de Parlament. Posibilitatea de a organiza un referendum asupra oricărui text de lege adoptat de Parlament este prevăzută de art. 42 al Constituţiei şi este exclusă pentru proiectele de legi financiare, proiectele care autorizează emisiunea de împrumuturi de stat, proiectele de legi privind cetăţenia, stabilirea remuneraţiei sau a pensiei şi cele referitoare la expropriere, precum şi proiectele de legi de ratificare a angajamentelor internaţionale. Din 1953, această posibilitate nu a fost utilizată decât de două ori.

În ceea ce priveşte proiectele de lege care autorizează delegarea de puteri către autorităţile supranaţionale, acestea sunt obligatoriu supuse referendumului dacă nu obţin majoritatea de 5/6 în Folketing (art. 20 din Constituţie). De asemenea, referendumul este obligatoriu organizat pentru modificarea vârstei majorităţii electorale. Conform art. 29-2 din Constituţie vârsta necesară pentru exercitarea dreptului de

vot este cea obţinută cu o majoritate de voturi la un referendum organizat conform Legii din 25 martie 1953.

c. Elveţia, acest stat federal din inima Europei dispune de experienţa cea mai diversificată, vastă şi polivalentă de legiferare cetăţenească din întreaga lume. Constituţia federală a Elveţiei prevede organizarea de referendumuri la iniţiativa unei fracţiuni a corpului electoral asupra intrării în vigoare a principalelor acte normative adoptate de Parlament.

Referendumul facultativ prevăzut de articolului 141 al Constituţiei federale se organizează pentru unele acte, în intervalul de 100 de zile care urmează adoptării lor de către Parlamentul federal, la solicitarea a 8 cantoane sau 50.000 de cetăţeni cu drept de vot. Pot fi supuse referendumului: legile federale, decretele federale în măsura în care Constituţia sau legea prevede acest lucru, legile federale urgente a căror durată de validitate depăşeşte un an, precum şi tratatele internaţionale. Tratatele vizate de art. 141 al Constituţiei sunt cele care au o durată nedeterminată şi nu pot fi denunţate, cele care prevăd adeziunea la o organizaţie internaţională, precum şi cele care conţin dispoziţii importante ce stabilesc regulile de drept sau a căror aplicare necesită adoptarea de legi federale.

Textul respectiv nu intră în vigoare decât dacă referendumul îi este favorabil, adică dacă obţine dubla majoritate a alegătorilor şi a cantoanelor, posibilitate care este utilizată de către alegători. Solicitarea referendumului are astfel un efect suspensiv, intrarea în vigoare a normei atacate fiind subordonată rezultatului votului.

Legiuitorul poate să califice o lege ca fiind urgentă, în Elveţia, urgenţa anulând efectul suspensiv al solicitării de referendum şi permiţând normei atacate să intre imediat în vigoare. Parlamentul printr-o decizie luată cu majoritatea membrilor fiecăreia dintre cele două adunări poate declara urgenţa unei legi federale.

Legile federale urgente a căror durată de validitate este superioară unui an şi care sunt conforme cu Constituţia pot fi supuse referendumului la solicitarea a 50.000 de alegători, cu acelaşi titlu ca şi celelalte legi federale, ele fiind aplicabile între timp. Totuşi referendumul trebuie organizat rapid, pentru că legea trebuie aprobată în termenul de un an pentru a nu-şi pierde validitatea.



În ceea ce priveşte legile federale declarate urgente, a căror durată de validitate este superioară unui an şi care derogă de la Constituţia federală, acestea sunt obligatoriu supuse unui referendum, independent de orice solicitare a alegătorilor săi (art.140 al Constituţiei).

d. În Estonia, Constituţia prevede că Parlamentul are dreptul de a supune referendumului un proiect de lege (art.105). Legea din 13 martie 2002 privind referendumul stabileşte materiile care nu pot fi supuse unui referendum: buget, finanţe, obligaţii financiare ale altor state, ratificarea şi denunţarea unor acorduri internaţionale, declararea stării de urgenţă, apărarea naţională. Referendumul se organizează după scurgerea a cel puţin trei luni de la adoptarea unei hotărâri în acest sens de către Parlament. Decizia populaţiei este valabilă cu majoritatea participanţilor la vot. Legea trecută prin referendum este de îndată promulgată de Preşedintele Republicii şi devine obligatorie pentru toate instituţiile statului. Interesant de semnalat este faptul că dacă un proiect de lege supus referendumului nu întruneşte majoritatea voturilor în favoarea sa, Preşedintele Republicii declară alegeri extraordinare pentru Parlament (art. 105 al Constituţiei).

e. În Franţa, referendumul legislativ este prevăzut de art. 11 al Constituţiei şi permite Preşedintelui Republicii, ca la propunerea Guvernului sau a propunerii comune a celor două Camere să supună referendumului un proiect de lege care să privească diferite probleme. Articolul 11 prevede trei ipoteze în care un referendum legislativ poate fi organizat:

- pentru proiectele de legi care se referă la organizarea puterilor publice;

- pentru proiectele de legi care se referă la politica economică sau socială a naţiunii şi serviciile publice care participă la aceasta. Este vorba de o extindere a câmpului referendumului care reprezenta unul din obiectivele principale ale revizuirii constituţionale din 1995;

- pentru ratificarea unui tratat ale cărui dispoziţii ar putea avea incidenţe asupra funcţionării instituţiilor.

Domeniul referendumului legislativ este deci strict limitat, întrucât nu orice proiect de lege poate fi supus referendumului.

Franţa18 nu a cunoscut referendumul în materie de legislaţie ordinară decât teoretic până la Constituţia actuală, deoarece Constituţia din 24 iunie 1793 care îl prevedea nu a fost niciodată aplicată. Constituţia din 1958 a introdus referendumul în materie de legi ordinare.

De la revizuirea din 199519 şi la iniţiativa senatorilor, Guvernul trebuie să facă, înainte ca preşedintele să ia decizia de convocare a referendumului, o „declaraţie” în faţa fiecărei Camere, care va fi urmată de dezbatere. Dezbaterea nu se încheie prin vot, dar va putea sta la originea depunerii unei moţiuni de cenzură.

Preşedintele dispune de o putere discreţionară de a accepta sau refuza referendumul care este solicitat de Guvern sau Camere.

Revizuirea constituţională din 1995 a extins pentru acest tip de referendum rolul central al preşedintelui Republicii20 în aplicarea procedurii şi imunitatea jurisdicţională de care beneficiază legea referendară.

Marja de libertate a preşedintelui diferă totuşi în funcţie de contextul politic21. Dacă majorităţile prezidenţială şi parlamentară coincid, preşedintele va putea fără dificultate să solicite Guvernului să propună un referendum, iar iniţiativa referendumului va fi în fapt o iniţiativă prezidenţială. În schimb, dacă majorităţile diverg (coabitare), libertatea preşedintelui este foarte restrânsă şi se va limita la un drept de veto asupra unei iniţiative pe care nu o mai stăpâneşte.

Controlul jurisdicţional al referendumului este diversificat şi limitat. Proiectul de lege supus referendumului este, ca în cazul oricărui proiect, trimis pentru avizare Consiliului de Stat. Consiliul Constituţional este consultat de Guvern asupra organizării operaţiunilor de referendum.

De la intrarea în vigoare a Constituţiei, practica referendumurilor organizate în cadrul articolului 11 a fost foarte neregulată întrucât patru din aceste consultări au avut loc între 1960 şi 1969 sub preşedinţia generalului de Gaulle. Pentru acesta, refendumul prezenta o dublă utilitate22. Pe de o parte, el permitea realizarea

18 Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper - Manuel de droit constitutionnel, Paris, L.G.D.J., 1995, p. 134-135 19 Philippe Ardant – op.cit., p. 185-186 20 Michel de Villiers, Le référendum sous la V-ème République, La Constitution de 1958 à quarante ans. 21 Idem 22 Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper, op.cit., p. 518-519.



unor mari reforme în privinţa cărora clasa politică era mai curând defavorabilă, ca de exemplu alegerile prezidenţiale prin sufragiu universal direct şi, pe de altă parte, era un mijloc de a se asigura că poporul îşi menţinea încrederea în şeful statului şi de a confirma legitimitatea democratică a puterii. El a organizat cinci referendumuri, care toate, au reprezentat adevărate „apeluri către popor”23. Conceput ca o procedură de punere în cauză a responsabilităţii politice a şefului statului în faţa poporului, referendumul avea aparenţe plebiscitare. Succesorii generalului de Gaulle nu au vrut să folosească în mod identic articolul 11. Grija de a menaja Parlamentul şi partidele politice, epuizarea marilor subiecte de reformă instituţională şi teama de a fi dezavuaţi de către popor i-au împiedicat. Nu numai că referendumurile24 au devenit mai rare, dar ele nu mai prezentau un veritabil interes politic, deoarece, spre deosebire de generalul de Gaulle, nici G. Pompidou în 1972, nici F. Mitterrand în 1992 nu au căutat să personalizeze consultarea prin angajarea responsabilităţii lor asupra rezultatelor scrutinului. Participarea electorală a provocat mai curând decepţii. Reforma din august 1995 încearcă să readucă la viaţă referendumul şi să-l aplice unor subiecte care să corespundă mai bine marilor probleme ale societăţii actuale. Revizuirea din 1995 a extins câmpul referendumului, dar fără să-l bulverseze. Problemele sociale şi în special libertăţile publice rămân în continuare excluse25.

f. Un referendum obligatoriu este organizat în Germania pentru reorganizarea teritoriului federal şi este prevăzut de articolul 29-2 al legii fundamentale care prevede: „măsurile de restructurare a teritoriului federal sunt luate în virtutea unei legi federale care necesită să fie confirmată prin referendum. Landurile vizate trebuie consultate”.

g. Constituţia Greciei prevede organizarea facultativă a referendumului legislativ. Revizuirea constituţională din 1986 a introdus referendumul legislativ asupra unor chestiuni sociale importante, acelaşi articol 44-2 al Constituţiei enunţând: „recurgerea la referendum este, de asemenea, proclamată prin decret al preşedintelui Republicii asupra unor proiecte de legi votate care reglează o problemă 23 Philippe Ardant, op.cit., p. 188. 24 Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper, op.cit., p. 518-519. 25 Idem

socială importantă, cu excepţia chestiunilor bugetare”. Decizia de a recurge la referendum aparţine Camerei Deputaţilor: ea trebuie luată cu o majoritate de 3/5 la propunerea a 2/5 din membri. Nu este posibil să fie prezentate mai mult de două propuneri de referendum legislativ în cursul aceleaşi legislaturi.

h. În Irlanda, majoritatea membrilor Senatului şi o treime din cei ai Camerei Deputaţilor pot solicita Preşedintelui Republicii să refuze promulgarea unui proiect de lege adoptat de Parlament, dacă proiectul de lege conţine o propunere de importanţă naţională, astfel că voinţa poporului în această chestiune ar trebui consultată (art.27 al Constituţiei). Solicitarea trebuie prezentată în cele 4 zile care urmează adoptării proiectului. Această posibilitate, care nu este utilizabilă decât dacă proiectul conţine „o propunere de importanţă naţională”, nu a fost pusă niciodată în practică.

În virtutea articolului 47 al Constituţiei, propunerea supusă referendumului este considerată ca respinsă dacă majoritatea alegătorilor reprezentând cel puţin o treime din înscrişi s-a pronunţat contra.

i. Referendumul abrogativ din Italia (art.75 din Constituţie) permite unei cincimi a membrilor unei Camere, sau unui număr de 500.000 de alegători ori 5 consilii regionale să solicite abrogarea, totală sau parţială, a unor legi sau a unor acte cu valoare de lege. Legile bugetare şi financiare, ca şi legile de ratificare a tratatelor internaţionale nu pot face obiectul unui asemenea referendum (art.75 alin.2). Abrogarea este efectivă dacă majoritatea electorilor se pronunţă în favoarea sa, iar participarea electorală atinge 50%.

Referendumul legislativ prevăzut de Constituţia din 1947 a trebuit să aştepte anul 1970 pentru ca să fie promulgată Legea nr. 352 din 25 mai 1970 care organizează mai ales referendumul abrogativ şi a stabilit o procedură complexă.

Referendumul abrogativ26, cum este cel cunoscut de Italia, reprezintă o variantă a referendumului din iniţiativă populară: în acest sistem un anumit număr de cetăţeni poate solicita organizarea unui referendum nu pentru a adopta o lege nouă, ci pentru a abroga o lege existentă.

După Elveţia, italienii au cea mai bogată experienţă practică de iniţiativă populară şi de referendum. Populaţia de 50 de milioane, în

26 Ibidem, p.133



ultimii 30 de ani, a fost chemată să voteze de mai mult de 50 de ori, în cadrul referendumurilor abrogative.

j. În Lituania, art. 9 din Constituţie prevede că referendumul legislativ obligatoriu poate fi iniţiat de Parlament sau de către 300.000 de cetăţeni cu drept de vot. Legea nr. IX-929 din 4 iunie 2002 asupra referendumului stabileşte cazurile în care organizarea unui referendum este obligatorie: amendarea Constituţiei, participarea la organisme internaţionale, dacă acest fapt implică transfer de competenţe ale instituţiilor statului ş.a. Proiectul de text supus referendumului trebuie să indice tipul referendumului şi proiectul legii sau textul unei probleme asupra căreia trebuie să se delibereze, referitoare la viaţa statului sau a poporului. La primirea unei cereri pentru organizarea referendumului din partea reprezentanţilor grupului de iniţiativă a cetăţenilor, Parlamentul trebuie să asigure redactarea legii apelând la experţii juridici în materie. Un referendum legislativ obligatoriu este validat dacă peste jumătate dintre cetăţenii cu drept de vot şi-au exercitat dreptul de vot, iar legea se consideră adoptată dacă mai mult de jumătate dintre cetăţenii cu drept de vot care au luat parte la referendum au aprobat textul propus.

k. În Malta, Legea nr.33 din 20 iulie 1973 şi modificată în 2002 se referă la singurul tip de referendum legislativ, cel abrogativ. Acesta nu este prevăzut în mod expres de Constituţie şi are loc la solicitarea a 10% din corpul electoral, iar data lui este stabilită de Preşedinte după ce Parlamentul decide organizarea sa. Dacă Parlamentul abrogă legislaţia contestată, referendumul nu mai are loc. Referendumul legislativ abrogativ nu se poate organiza pentru Constituţie, pentru legile electorale, legile fiscale, legile care pun în aplicare tratate internaţionale.

l. Constituţia din Portugalia prevede că cetăţenii pot fi chemaţi să se pronunţe direct printr-un referendum la decizia preşedintelui Republicii sesizat în legătură cu o propunere a Adunării Republicii sau a Guvernului, care se referă la chestiuni ce ţin de competenţa acestora din urmă (art.115 alin.1). Atunci când Adunarea Republicii sau Guvernul vor decide printr-o convenţie internaţională sau un act normativ asupra unor chestiuni de importanţă naţională, acestea din urmă pot face obiectul unui referendum.

Obiectul referendumului este limitat; sunt excluse revizuirile Constituţiei, materiile pe care

articolele 161-164 ale Constituţiei le rezervă exclusiv Adunării Republicii, cât şi actele al căror conţinut este de ordin bugetar, fiscal şi financiar. Decizia de a recurge la referendum aparţine Preşedintelui Republicii, iar iniţiativa revine Parlamentului sau Guvernului.

m. În Slovenia, în ciuda unei modeste experienţe (numai 4 referendumuri naţionale din 1990) democraţia participativă directă pare să dispună în această ţară de un potenţial considerabil.

Consiliul Naţional al Republicii Slovene poate solicita Parlamentului organizarea unui referendum legislativ, iar acesta trebuie să stabilească data de organizare.

n. În Ungaria, Parlamentul poate să decidă organizarea unui referendum naţional, la solicitarea Preşedintelui Republicii, Guvernului, unei treimi din membrii Parlamentului sau a 100.00 de cetăţeni cu drept de vot (art.28/C al Constituţiei). Referendumul nu poate avea ca obiect legile bugetare şi fiscale, obligaţiile ce revin ca urmare a unor tratate aflate în vigoare, prevederile constituţionale referitoare la referendumul naţional şi la iniţiativele legislative, organizarea Parlamentului, programul Guvernului, declararea stării de război, a stării de urgenţă sau a stării de criză naţională, utilizarea forţelor armate în afara sau în interiorul ţării, amnistia. Un referendum naţional este considerat valabil dacă mai mult de jumătate din voturile cetăţenilor cu drept de vot sunt valide şi mai mult de un sfert din numărul total de cetăţeni cu drept de vot au dat acelaşi răspuns la referendum.

7. Pe baza răspunsurilor la chestionarul

pe tema referendumului, pregătit de Consiliul alegerilor democratice şi de către Comisia de la Veneţia, răspunsuri primite din 33 de state a fost pregătit un raport de sinteză privind referendumul naţional. Studiul27 vizează să identifice elementele fundamentale ale referendumului astfel cum acesta este practicat în statele europene, punctele comune şi divergenţele dintre tradiţiile naţionale, urmând ca pe această bază să fie posibilă elaborarea unor linii directoare de aplicare generală.

Un anumit număr de state limitează materiile asupra cărora poate să se refere 27 Le référendum en Europe, Analyse des règles juridiques des Etats européens, Rapport adopté par le Conseil des élections démocratiques lors de sa réunion (Venice 20 octombrie 2005) et la Commission de Venise lors de sa 64-ème session plénière (Venice, 21-22 octobre 2005)



referendumul fie prin stabilirea unei liste exhaustive, fie prin excluderea anumitor domenii din votul popular.

O listă exhaustivă este prevăzută în Franţa pentru referendumul legislativ sau convenţional care se poate referi la organizarea puterilor publice, reforme privind politica economică şi socială şi serviciile publice care participă la acestea şi privind ratificarea unui tratat care nu este contrar constituţiei, dar susceptibil de a influenţa funcţionarea instituţiilor.

În general, materiile în care drepturile naţionale exclud referendumul sunt înainte de toate chestiunile financiare, bugetare şi fiscale - Grecia, Italia, Ungaria, amnistia şi graţierea - Italia. Poate fi vorba, de asemenea, de texte privind funcţia publică, naturalizările, exproprierile – Danemarca.

Drepturile şi practicile naţionale în materie de referendum legislativ variază, iar trecerea în revistă a dispoziţiilor constituţionale şi legislative din unele ţări europene, referitoare la referendumul legislativ face să reiasă ideea că acesta reprezintă în principal o posibilitate de veto în întâmpinarea actelor votate de Parlament. În Recomandarea 1704/2005 intitulată „Referendumurile: spre bune practici în Europa”, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei estimează că recurgerea la referendum ar trebui

încurajată ca mijloc de consolidare a procesului democratic în statele membre şi de reducere a distanţei între electori şi cei care iau decizii. Apoi, conştient de faptul că în anumite ocazii, chiar şi în statele democratice, referendumurile pot fi utilizate pentru a legitima politici antidemocratice, Consiliul Europei se simte dator să promoveze bunele practici în materie de referendum, pentru a reduce orice abuz posibil. Aceste bune practici au fost deja elaborate pentru referendumul la nivel local, în Anexa la Recomandarea nr. R(96)2 a Comitetului Miniştrilor din statele membre ale Consiliului Europei, precum şi pentru referendumul constituţional adoptate de Comisia europeană pentru democraţie prin drept (Comisia de la Veneţia) la cea de-a 47-a reuniune, din data de 6-7 iulie 2001. În prezent se lucrează la elaborarea principiilor directoare generale pentru referendum. Recomandarea 1704/2005 valorifică în mare parte eforturile Comisiei de la Veneţia în direcţia asigurării unei reale democraţii în statele membre ale Consiliului Europei şi subliniază necesitatea stabilirii unui cadru juridic clar pentru organizarea unui referendum, cu indicarea precisă a celui care poate să iniţieze un referendum, iniţiativa populară trebuind să fie totdeauna posibilă.



Consideraţii privind guvernanţa corporativă

Liviu Marian VÎTCĂ Dorin DĂNESCU expert economist

Consiliul Legislativ

1. Aspecte introductive O bună administrare a societăţilor

comerciale este esenţială pentru stabilirea unui climat atractiv pentru investiţii, caracterizat prin societăţi comerciale competitive şi pieţe financiare eficiente.

Performanţa societăţilor comerciale pe acţiuni cotate pe piaţa de capital este influenţată semnificativ de capacitatea factorilor decizionali de a identifica şi armoniza interesele partenerilor sociali. Pentru desfăşurarea activităţii în condiţii de competitivitate superioară, conducerea societăţii trebuie să evite conflictele potenţiale dintre toţi partenerii de afaceri şi să le armonizeze. Armonizarea acestor interese se asigură prin intermediul sistemului de guvernanţă corporativă. Managerii nu pot maximiza valoarea societăţii comerciale dacă ignoră interesele partenerilor sociali: acţionari, manageri, salariaţi, creditori, furnizori, clienţi, stat etc. Din perspectivă societară, aceste interese pot fi contradictorii, ceea ce poate genera conflicte în interiorul organizaţiei, influenţând negativ rezultatele economico-financiare ale acesteia. De exemplu, creşterea salariilor şi asigurarea unor condiţii de muncă corespunzătoare determină satisfacerea nevoilor angajaţilor, dar implică şi efectuarea de cheltuieli suplimentare la nivelul firmei, respectiv diminuarea profitului şi a competitivităţii acesteia.

Abilitatea managerilor şi a altor factori de decizie, precum acţionarii, consiliul de administraţie, auditorii de a armoniza şi ierarhiza aceste interese, influenţează direct riscul şi câştigurile generate de investiţia în acţiunile respectivei societăţi comerciale. Calitatea şi eficienţa operaţională a formei de guvernanţă corporativă determină controlul indicatorilor variabili care au un impact puternic asupra

rezultatelor economico-financiare ale întreprinderilor. În acest sens, conform unui studiu1 realizat în anul 1997 de Ernst&Young Center for Business and Innovation, referitor la utilizarea indicatorilor non-financiari, indicatorii legaţi de sistemul de guvernanţă corporativă sunt consideraţi ca fiind dintre cele mai importante criterii de performanţă nonfinanciare utilizate de investitori la evaluarea firmelor cotate. Astfel, jumătate dintre cele opt criterii de performanţă non-financiară relevante pentru investitori se referă la modul de administrare şi guvernare a companiilor: calitatea managementului, cultura corporatistă, eficacitatea politicilor de remunerare a conducerii executive şi calitatea sistemului de comunicare cu acţionarii. Calitatea managementului este definită cu ajutorul unor indicatori precum: calitatea strategiei şi gradul de execuţie al acesteia, experienţa managerială, stilul de conducere al managerilor etc.

De asemenea, studiul2 realizat de firma de consultanţă McKinsey asupra opiniei investitorilor instituţionali din ţările emergente3 privind guvernanţa corporativă demonstrează că aceşti investitori acordă aceeaşi importanţă informaţiilor privind guvernanţa corporativă, ca şi informaţiilor financiare în adoptarea deciziilor investiţionale. În plus, aceşti investitori sunt dispuşi să plătească un premiu pentru companiile

1 Measures that matter, Ernst&Young Center for Business and Innovation, 1997 2 Giving new life to the corporate governance reform agenda for emerging markets (McKinsey Emerging Markets Investors Opinion Survey 2001 – summary and preliminary findings), McKinsey&Company, 2002 3 Asia, Europa de Sud-Est şi America Latină



care aplică standardele de guvernanţă corporativă4.

2. Definiţia guvernanţei corporative Regulile şi normele de guvernanţă

corporativă5 constituie elemente componente importante ale mediului de afaceri din economiile de piaţă dezvoltate. Conceptul de guvernanţă corporativă a fost definit în multe moduri, dar toate definiţiile reflectă mecanismul prin care o întreprindere este condusă şi controlată.

"Guvernanţa corporativă", denumită uneori şi "conducerea corporatistă", este definită în Cadbury Cod6 ca fiind „sistemul prin care o companie este condusă şi controlată”. Conceptul specifică distribuţia drepturilor şi responsabilităţilor dintre diferitele categorii de persoane implicate în companie precum: consiliul de administraţie, directorii, acţionarii şi alte categorii, şi stabileşte regulile şi procedeele de luare a deciziilor privind activitatea unei companii

Totodată, s-a apreciat7 că guvernanţa corporativă reprezintă modalităţile prin care furnizorii de surse financiare ale unei companii se asigură că vor primi beneficiile la care se aşteaptă făcând această investiţie.

Guvernanţa corporativă a fost definită şi ca „ramura economiei care studiază modul în care companiile pot deveni mai eficiente prin folosirea unor structuri instituţionale, cum ar fi actele constitutive, organigramele şi cadrul legislativ. Această ramură se limitează în cele mai multe cazuri la studii privind modul în care deţinătorii de acţiuni pot să asigure şi să motiveze directorii companiilor, astfel încât să primească beneficiile aşteptate de pe urma investiţiilor lor”8.

4 În Europa de Sud-Est şi Africa, acest premiu înregistra în anul 2002 valoarea maximă de 30% din capitalizarea bursieră. 5 Noţiunea de „guvernanţă corporativă” provine din engl. „corporate governance”. Deşi noţiunea este utilizată de toţi autorii care s-au aplecat asupra definirii şi explicitării acesteia, apreciem că traducerea nu este foarte riguroasă, deoarece prin parcurgerea Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, editat de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române, constatăm că termenul „guvernanţă” nu există în limba română. Considerăm că o traducere mai exactă ar fi „administrarea corporaţiilor” sau „administrarea societăţilor comerciale pe acţiuni”. 6 Cadbury Cod - Marea Britanie, 1992, pag.15. 7 „The Journal of Finance”, Shleifer and Vishny, 1997, p.737. 8 Sursa: Internet - www.encycogov.com.

3. Coduri de guvernanţă corporativă Codul de guvernanţă corporativă

constituie un set de principii, standarde şi bune practici de guvernanţă emis de către o anumită instituţie, a cărui aplicare nu are un caracter obligatoriu, ci unul opţional. În Uniunea Europeană (UE) a fost adoptat un număr de 35 de coduri, fiecare ţară având cel puţin un cod de guvernanţă corporativă9. Majoritatea acestor coduri (25) au fost emise după 1997, respectiv după scandalurile financiare şi cazurile de faliment ale unor companii britanice cotate pe piaţa de capital. Astfel, Codul Cadbury din anul 1992 a fost elaborat în scopul prevenirii unor scandaluri financiare similare şi a recâştigării încrederii publicului şi investitorilor în practicile de guvernare ale companiilor.

Acest cod conţinea 19 recomandări referitoare la structura, independenţa şi responsabilităţile Consiliului de administraţie, controlul financiar intern şi politica de remunerare a directorilor şi conducerii executive. Marea Britanie deţine cel mai mare număr de coduri de guvernanţă corporativă (11), aproape o treime din totalul codurilor emise de ţările membre ale UE. Există, de asemenea, două coduri internaţionale şi două coduri pan-europene care sunt aplicabile companiilor din UE.

Conform studiului comparativ10 realizat de Comisia Europeană în acest domeniu, codurile de guvernanţă corporativă aplicabile în ţările membre ale UE au fost emise de entităţi diferite, de exemplu grupuri guvernamentale, comitete sau comisii organizate de guvernele naţionale sau bursele de valori, asociaţii de afaceri, industriale sau academice, asociaţii ale directorilor, grupuri de investitori etc. Majoritatea, aproximativ o treime din totalul codurilor aplicabile în ţările membre ale UE, au fost însă elaborate de grupurile sau asociaţiile de investitori. Varietatea emitenţilor generează implicit un statut oficial diferit al acestor coduri de guvernanţă corporativă în ţările emitente, iar codurile prezintă punctul lor de vedere referitor la ceea ce

9 Pentru dezvoltări, a se vedea „Îmbunătăţirea sistemului de guvernanţă corporativă – strategie de creştere a performanţei globale a întreprinderii”, de prof. univ. dr. Vasile Robu şi lect. univ. dr. Camelia Vasilescu, în „Contabilitate şi informatică de gestiune” nr.10/2004 editată de Academia de Studii Economice 10 Comparative study of corporate governance codes relevant to the European Union and its Member States, European Commission, Internal Market Directorate General, January 2002



trebuie să fie o bună practică de guvernanţă corporativă.

Astfel, se constată că pentru unele ţări membre (Belgia, Spania, Portugalia, Italia etc.) şi la nivelul organizaţiilor internaţionale (OECD), obiectivul elaborării codurilor este îmbunătăţirea calităţii informaţiilor privind guvernanţa furnizate pe piaţa de capital sau îmbunătăţirea performanţei companiei, competitivităţii şi/sau al accesului la capital. Pentru ţările cu tradiţie în domeniu şi cu pieţe de capital lichide (Marea Britanie, Franţa, Germania etc.), obiectivul prioritar al codurilor se referă la activitatea Consiliului de Administraţie, respectiv îmbunătăţirea calităţii Consiliului de Administraţie şi îmbunătăţirea calităţii informaţiilor privind guvernanţa, furnizate pe piaţa de capital.

Deşi diferă din punct de vedere al scopului elaborării lor şi a gradului de detaliere, toate aceste coduri valabile în ţările membre ale Uniunii Europene abordează patru probleme importante: tratamentul echitabil al tuturor acţionarilor, ale căror interese trebuie să fie prioritare; răspunderea clară a Consiliului de Administraţie şi a managementului; transparenţa companiei sau acurateţea raportării financiare şi nonfinanciare în timp util; responsabilitatea pentru interesele acţionarilor minoritari şi ale altor parteneri sociali, precum şi pentru respectarea legislaţiei în vigoare.

Caracteristica generală a codurilor de guvernanţă corporativă este caracterul de normă de recomandare. Totuşi în unele state, precum Marea Britanie şi Italia, raportarea şi explicarea motivelor neaplicării acestora este obligatorie. Astfel, companiile cotate britanice nu sunt obligate să respecte recomandările codului Combined Code of Corporate Governance (1998). Totuşi, conform cerinţelor impuse pentru listare, acestea trebuie să raporteze dacă au respectat recomandările codului şi să explice motivele acestor neconformităţi. În acest sens, s-a constatat că nu există cazuri de aplicare de sancţiuni pentru raportarea neaplicării recomandărilor codului de către autoritatea de control a respectării cerinţelor de listare ale London Stock Exchange (Financial Services Authority).

Deşi neobligativitatea aplicării acestor coduri este expres prevăzută, acestea exercită o presiune semnificativă asupra practicilor de guvernanţă corporativă a companiilor din UE. Pe

de altă parte, flexibilitatea codurilor de guvernanţă corporativă constituie un avantaj esenţial deoarece conferă libertate de decizie şi acţiune companiilor în scopul atingerii obiectivelor lor strategice.

Contrar faptului că aceste coduri de guvernanţă corporativă sunt emise de entităţi din ţări cu diferite culturi, tradiţii privind politicile de finanţare, structuri acţionariale şi sisteme juridice, se remarcă similarităţile remarcabile dintre acestea, în special în domeniul funcţiilor şi responsabilităţilor Consiliului de Administraţie, precum şi recomandărilor privind structura şi funcţionarea acestuia. Toate codurile încearcă să prezinte şi să explice coordonatele bunelor practici de guvernanţă corporativă, dar transpunerea acestora în practica companiilor necesită timp îndelungat.

4. Principiile OCDE de guvernanţă

corporativă Urmare a crizei financiare din Asia din

anul 1997, Consiliul OCDE, întâlnindu-se la nivel ministerial, a cerut OCDE să realizeze un set de standarde şi linii directoare privind administrarea corporaţiilor. Astfel, în anul 1999 au fost aprobate Principiile OCDE privind administrarea corporaţiilor. Acestea sunt în prezent singurul set de principii de conducere acceptate pe plan internaţional care se aplică întregului cadru al administrării corporaţiilor – structurile juridice, instituţionale şi de reglementare, precum şi practicile care creează contextul în care operează firmele. Principiile OCDE sunt recunoscute de către Forumul pentru Stabilitate Financiară ca fiind unul din cele 12 standarde de bază pentru sisteme financiare solide. Ele reprezintă o componentă importantă a Colecţiei de Standarde şi Coduri realizată de către Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional. Aceste principii au fost adoptate de către Organizaţia Internaţională a Comisiilor de Valori Mobiliare, precum şi de organisme ale sectorului privat, precum Reţeaua Internaţională pentru Administrarea Corporaţiilor. Principiile OCDE au servit de asemenea ca punct de referinţă la realizarea unui mare număr de coduri naţionale privind administrarea corporaţiilor.

Pornindu-se de la diferite coduri şi modele practice de guvernare, s-au identificat anumite elemente comune care definesc o guvernanţă corporativă eficientă. Astfel, s-au formulat Principiile OCDE de guvernanţă



corporativă11. Documentul conţine două părţi: prima parte vizează cinci domenii importante, respectiv drepturile acţionarilor, tratamentul egal al acţionarilor, rolul deţinătorilor de interese, raportarea şi transparenţa informaţiilor şi responsabilităţile Consiliului de administraţie. În prima parte, pentru fiecare domeniu abordat apare un singur principiu însoţit de câteva recomandări. Partea a doua a documentului conţine note explicative şi comentarii ale fiecărui principiu şi recomandări.

În perioada septembrie 2001 - martie 2003 au fost organizate patru mese rotunde cu scopul de a se discuta îmbunătăţirea administrării corporaţiilor în Europa de Sud-Est. Folosind Principiile OCDE ca pe un cadru conceptual, masa rotundă a examinat cele 5 elemente cheie ale unui cadru puternic de administrare a corporaţiilor descrise în Principiile OCDE:

(i) drepturile acţionarilor; (ii) tratarea echitabilă a acţionarilor; (iii) rolul părţilor asociate în

administrarea corporaţiilor; (iv) oferirea de informaţii şi transparenţă; (v) responsabilităţile Consiliului de

Administraţie. Mesele rotunde au fost organizate în

cooperare cu parteneri locali şi gazde. Comisia Naţională pentru Valori Mobiliare din România şi Bursa de Valori din Bucureşti au organizat împreună prima masa rotundă în septembrie 2001 la Bucureşti. Centrul OCDE pentru dezvoltarea sectorului privat, împreună cu Agenţia internaţională pentru cooperare din Turcia, au organizat cea de-a doua masă rotundă la Istanbul în mai 2002. Bursa de Valori din Zagreb a organizat cea de-a treia masa rotundă la Zagreb în noiembrie 2002. Cea de-a patra masă rotundă a fost organizată la Sarajevo în martie 2003 de către Comisia pentru Valori Mobiliare a Federaţiei Bosnia Herţegovina.

În anul 2003 a fost publicat Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est12 - Cartea albă a administrării corporaţiilor în Sud-Estul

11 OECD Principles of Corporate Governance – OECD Council, 27-28 April 1998 12 Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est este o declaraţie politică şi un acord cadru adoptat în luna iunie 1999 pentru a încuraja şi a întări cooperarea dintre ţările din Europa de Sud-Est (ESE) şi pentru a facilita, coordona şi concentra eforturile de asigurare a stabilităţii şi creşterii economice în regiune.

Europei13. Acordul Europei de Sud-Est pentru reformă, investiţii, integritate şi creştere economică („Acordul pentru Investiţii”) este o componentă cheie a Pactului de Stabilitate din cadrul Întâlnirii de Lucru II pentru reconstrucţie economică, dezvoltare şi cooperare. Investiţiile private sunt esenţiale pentru a facilita tranziţia către structurile economiei de piaţă şi pentru a sprijini dezvoltarea socială şi economică. Acordul pentru Investiţii promovează şi sprijină reformele politice care îşi propun să îmbunătăţească climatul privind investiţiile în Europa de Sud-Est, încurajând astfel investiţiile şi dezvoltarea unui puternic sector privat. Obiectivele principale ale Acordului pentru Investiţii sunt: - îmbunătăţirea climatului de afaceri şi investiţii; - atragerea şi stimularea investiţiilor private; - asigurarea implicării sectorului privat în procesul de reformă; - iniţierea şi monitorizarea procesului de implementare a reformei.

Ţările din Europa de Sud-Est participante la Acordul pentru Investiţii sunt: Albania, Bosnia Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia - fosta republica a Iugoslaviei, Moldova, România, Serbia şi Muntenegru. Pornind de la principiul de bază că reforma „aparţine” regiunii respective, Acordul pentru Investiţii încearcă să împărtăşească din lunga experienţă a ţărilor OCDE. Acesta pune la dispoziţie studii asupra întregii regiuni şi asigură creşterea capacităţilor prin iniţierea dialogului privitor la dezvoltarea politicilor de succes, asigurând identificarea paşilor concreţi pentru tranziţie şi implementarea reformei. Activitatea Acordului pentru Investiţii este sprijinita activ şi finanţată de către 17 ţări membre OCDE: Austria, Belgia, Republica Cehă, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Japonia, Norvegia, Suedia, Elveţia, Turcia, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.

Cartea Albă propune o serie de recomandări practice şi ar trebui să servească drept mijloc pentru stabilirea priorităţilor şi implementarea reformelor la nivel naţional şi regional. Ea este un document consultativ, care nu este obligatoriu şi care reflectă dezbaterile şi recomandările de la mesele rotunde. A fost elaborată, dezbătută şi aprobată prin consens de 13 Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) - Acordul Europei de Sud-Est pentru reformă, investiţii, integritate şi creştere economică.



către toţi participanţii la masa rotundă. Pentru a asigura maximum de relevanţă, a fost adoptat şi un document general prin care au fost prezentate toate elementele care prezentau interes din punct de vedere al administrării corporaţiilor. Participanţii la masa rotundă au fost invitaţi de asemenea să facă în scris comentarii pe marginea diferitelor variante de lucru ale Cărţii Albe.

Cartea Albă se concentrează în primul rând asupra societăţilor tranzacţionate pe piaţa de capital, deşi cu privire la multe aspecte abordează, de asemenea, probleme referitoare la societăţile cu acţionariat numeros dar care nu sunt însă listate public. Acest lucru este deosebit de important în ţările din Europa de Sud-Est, deoarece privatizarea a condus aici în anumite ţări la existenţa unor societăţi nelistate, dar cu un acţionariat foarte mare, iar dezvoltarea economică va depinde, într-o măsură semnificativă, de succesul acestor întreprinderi mici şi mijlocii nelistate. De asemenea, Cartea Albă poate fi utilă cu privire la unele aspecte ale administrării firmelor private şi întreprinderilor de stat.

5. Modele de guvernanţă corporativă

utilizate de companiile din Uniunea Europeană

În statele membre ale Uniunii Europene se remarcă două modele generale de guvernare corporativă care prezintă caracteristici distincte: modelul de guvernanţă corporativă anglo-saxon (specific firmelor din Marea Britanie, dar şi celor din S.U.A., Hong Kong şi Australia) şi modelul de guvernanţă corporativă german (specific companiilor din Germania şi Europa continentală, precum şi celor din Japonia).

5.1. Modelul de guvernanţă corporativă anglo-saxon (similar celui american) reprezintă un sistem bazat pe influenţa externă (outsider–based system) exercitată de pieţele de capital active prin intermediul achiziţiilor şi fuziunilor asupra companiilor cotate. Astfel, prin intermediul pieţelor de capital active se realizează controlul companiilor şi tranzacţionarea titlurilor de valoare, în condiţiile unui acţionariat dispersat. Toate ţările anglo-saxone se caracterizează în general prin pieţe de capital puternic dezvoltate, iar protecţia investitorilor, în condiţiile inexistenţei unor acţionari importanţi, reprezintă o preocupare permanentă a instituţiilor de reglementare a pieţelor prin intermediul practicilor şi politicilor de guvernare corporativă.

Rezultă că în ţările anglo-saxone (Marea Britanie, S.U.A, Australia şi Canada) companiile au în general modele de guvernanţă corporativă similare, respectiv un singur Consiliu de administraţie independent, care monitorizează şi controlează activitatea managementului în scopul îmbunătăţirii acestuia, dar ultima modalitate de control, ameliorare şi redresare a performanţelor companiilor se realizează prin intermediul achiziţiilor ostile efectuate pe pieţele de capital dezvoltate ale ţărilor respective.

5.2. Modelul de guvernanţă corporativă german (similar celui japonez) este un sistem bazat pe controlul intern, nefiind centrat pe influenţa puternică exercitată de pieţele de capital active, ci pe existenţa unor acţionari puternici, precum băncile. Trăsăturile acestui model decurg din particularităţile mediului social şi comercial în care a apărut. Astfel, în Germania, ca şi în Japonia, acţionarii care deţin blocuri mari de acţiuni de obicei se implică activ în managementul companiilor respective. Rolul lor este de a sancţiona managementul de slabă calitate, de a stimula eficienţa economică şi de a realiza armonizarea intereselor partenerilor sociali ai firmei, inclusiv ale personalul acesteia. Capitalul uman este considerat a avea cea mai mare importanţă în cadrul modelului german.

În contrast cu modelul anglo-saxon, care se bazează prioritar pe piaţa de capital, modelul german este centrat pe sistemul bancar. Deşi în Germania şi Japonia băncile nu au deţineri mari de acţiuni în cadrul firmelor pe care le finanţează, totuşi acestea exercită o puternică influenţă şi control asupra sistemului lor de guvernare. Principalul avantaj al acestui model este monitorizarea şi finanţarea flexibilă a firmelor, precum şi comunicarea eficientă dintre bănci şi acestea. Implicarea puternică a băncilor în conducerea firmelor conferă acestui sistem o stabilitate deosebită şi o orientare prioritară spre dezvoltarea economică. Există totuşi şi dezavantaje ale acestui sistem de guvernare corporativă.

Studiul comparativ al avantajelor şi dezavantajelor celor două modele de guvernanţă corporativă din ţările dezvoltate, modelul anglo-american şi modelul germano-japonez, sugerează că sistemul de guvernare a unei companii poate fi îmbunătăţit ca urmare a acţiunii următorilor factori:

- achiziţiile de firme; în ţările dezvoltate, precum Marea Britanie, S.U.A., Franţa,



Germania, Japonia există o piaţă reglementată a achiziţiilor;

- competitivitatea produselor şi a serviciilor, de asemenea, influenţează guvernanţa corporativă a companiei, dar acţiunea acestui factor este lentă, acţionarii pot pierde sume imense ca urmare a degradării calităţii produselor, a pierderii clientelei şi a unor segmente de piaţă datorită eficienţei scăzute a managementului firmei;

- piaţa de capital, care oferă de fapt recunoaşterea oficială a performanţelor unei firme şi implicit ale managementului prin nivelul preţului acţiunilor firmei;

- creditorii, care încheie contracte cu compania pentru a-şi proteja drepturile şi în cazul încălcării acestora pot cere declanşarea procedurii de faliment pentru recuperarea creanţelor lor;

- investitorii instituţionali reprezintă o potenţială forţă de influenţă a guvernanţei unei companii, în special în Marea Britanie şi S.U.A. În acelaşi timp însă, aceştia constituie şi un pericol din punct de vedere al controlului puternic pe care îl pot exercita asupra firmelor în virtutea unui procent mare al deţinerilor în capitalul social al acestora. Astfel, în S.U.A. există restricţii privind concentrarea deţinerilor de acţiuni în mâna investitorilor instituţionali şi a băncilor şi, de asemenea, există restricţii privind exercitarea controlului asupra companiilor publice, în timp ce în Japonia şi Germania investitorii instituţionali au un rol hotărâtor în respectarea drepturilor acţionarilor;

- piaţa forţei de muncă pentru manageri, care îi sancţionează pe managerii care primesc beneficii excesive fără a avea performanţe pe măsură, prin înlocuirea lor de către Consiliul de Administraţie, ceea ce atrage după sine imposibilitatea găsirii unui loc de muncă similar.

6. Sisteme de guvernanţă corporativă

utilizate de firmele din Europa Centrală şi de Est

Spre deosebire de modelul german bazat pe influenţa internă (insider - based model), întreprinderile din ţările Europei Centrale şi de Est au un model comun de guvernanţă bazat pe controlul intern, ca rezultat al procesului de privatizare şi restructurare desfăşurat în perioada ultimilor 13 ani. Economistul Aoki (1994) definea modelul bazat pe controlul intern ca o formă de organizare a firmelor rezultată prin acapararea drepturilor de control de către

manageri sau salariaţi ai fostelor întreprinderi deţinute de stat în cadrul procesului de privatizare, deţinerea unor blocuri substanţiale de acţiuni de către persoane din interior (insider) în caz de privatizare sau exercitarea intereselor acestora în procesul de adoptare a deciziilor la nivelul întreprinderilor strategice, atunci când întreprinderile rămân încă în proprietatea statului.

Controlul intern este considerat o problemă esenţială deoarece managerii care deţin un control excesiv al întreprinderilor pot acţiona în defavoarea acţionarilor, salariaţilor şi a celorlalţi parteneri sociali, punând astfel în pericol sănătatea financiară şi performanţa firmelor. Deşi nu agreează preluarea modelelor de guvernanţă corporativă a ţărilor dezvoltate, Aoki analizează cauzele apariţiei acestui model al ţărilor europene în tranziţie, precum şi necesitatea eficientizării acestuia prin dezvoltarea pieţelor de capital şi a sistemelor bancare ca modalităţi de influenţă externă sau internă a sistemelor de guvernare corporativă a firmelor din economiile de tranziţie.

Inevitabil, stabilirea unor mecanisme corespunzătoare de guvernare corporativă a întreprinderilor privatizate din aceste ţări a fost dificilă în condiţiile inexistenţei unei infrastructuri legale, a unor instituţii de reglementare corespunzătoare, precum şi a lipsei cadrului legislativ privind drepturile de proprietate, cerinţele de raportare financiar-contabilă, falimentul firmelor etc. De exemplu, ţările care s-au bazat pe fondurile de investiţii în procesul de privatizare au avut probleme privind funcţionarea şi eficientizarea activităţii întreprinderilor.

Structurile de guvernare ale întreprinderilor din ţările europene în tranziţie au fost influenţate semnificativ de obiectivele procesului de privatizare, respectiv de viteza, răspunderea politică, reglementarea legală şi eficienţa privatizării. Luând în considerare prioritatea acestor obiective şi condiţiile politice şi economice specifice, procesul de privatizare a înregistrat forme relativ diferite în ţările Europei Centrale şi de Est.

Rezultă că sistemele de guvernare corporativă din ţările Europei Centrale şi de Est sunt ineficiente, ca urmare a concentrării puterii fie în mâna salariaţilor, fie a managementului şi a lipsei controlului din exterior sau interior exercitat de ceilalţi acţionari importanţi, precum băncile, investitorii instituţionali sau prin intermediul pieţelor de capital active. Deşi există



semne că rezultatele economico-financiare ale firmelor privatizate sunt în medie superioare celor ale fostelor întreprinderi de stat, totuşi restructurarea se realizează în ritm lent, iar procesul de investire este foarte scăzut, ceea ce va afecta performanţele pe termen lung ale firmelor respective. Forţele dominante, precum salariaţii şi managerii formează coaliţii în scopul satisfacerii predominante a intereselor lor, încetinesc procesul de restructurare a producţiei şi a personalului sau chiar conduc firmele către faliment.

7. Aspecte generale privind sistemul de guvernanţă corporativă în România

În România, ca şi în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, companiile se caracterizează prin acelaşi model general de guvernare corporativă bazat pe controlul intern al salariaţilor şi al managementului, dar cu anumite particularităţi în funcţie de condiţiile naţionale economice, sociale, politice, culturale specifice în care formele de guvernare au apărut şi s-au dezvoltat. Guvernarea corporativă a întreprinderilor româneşti şi implicit trendul performanţelor acestora nu pot fi analizate şi înţelese decât prin prisma evoluţiei procesului de reformă, în contextul tranziţiei de la economia planificată la economia de piaţă, care a determinat profunde schimbări ale universului microeconomic. Principalele metode de privatizare care au determinat naşterea sectorului privat din România au fost: MEBO, programul de privatizare în masă şi vânzarea de pachete de acţiuni investitorilor din afara întreprinderilor.

În realitate, în România există următoarele tipuri de guvernare14 a întreprinderii ca rezultat al procesului de privatizare:

A. Societăţile comerciale deţinute de stat - regiile autonome sau societăţile neprivatizate integral, în care statul este încă acţionar. În cadrul acestora există în mod inevitabil un conflict de interese între manageri, salariaţi şi stat, ceea ce determină obiective contradictorii: maximizarea profitului, menţinerea locurilor de muncă, creşterea veniturilor din taxe, satisfacerea intereselor politice sau individuale. Performanţa economică nu este obiectivul major al acestor entităţi economice, interesele directorilor acestor

14 Corporate Governance în România, OECD Report, 2001

întreprinderi sunt rareori subordonate intereselor acţionarilor.

B. Societăţile comerciale având capital social privat, închise (întreprinderi mici, mijlocii sau mari), ale căror acţiuni nu sunt tranzacţionate pe o piaţă oficială. Proprietarii sunt de regulă şi manageri, deci nu există un conflict de interese între aceştia. În schimb există numeroase conflicte între asociaţi care denaturează în procese civile. Managerii nu urmăresc cu prioritate maximizarea valorii firmei, ci mai degrabă extinderea afacerii.

C. Societăţile comerciale privatizate sau deschise, care cunosc o varietate de forme, de la cele cu un acţionariat foarte dispersat ale cărui drepturi sunt de obicei neglijate, până la cele în care acţionarii majoritari au un control puternic asupra întreprinderii. În cadrul acestor întreprinderi se manifestă un conflict între management şi acţionarii minoritari sau între acţionarul majoritar şi acţionarii minoritari. Ca şi în cazul firmelor private închise, autonomia decizională şi operaţională a echipei manageriale este ridicată, structurile organizatorice şi sistemele informaţionale sunt flexibile, dinamice şi eficiente, iar pârghiile economico-financiare se utilizează predominant ca instrumente manageriale.

În România, mecanismul de reglare a problemelor dintre acţionarii unei firme şi echipa de manageri este Consiliul de Administraţie (CA). Acesta are rolul de a fixa strategia de dezvoltare a societăţii, iar aceasta trebuie la rândul ei executată de manageri. În prezent, la majoritatea societăţilor comerciale acţionarul unic este şi manager unic. La firmele mai mari, apar în CA şi persoane care au legături de rudenie cu acţionarul majoritar, precum nepoţi, unchi sau mătuşi. Astfel, încât este greu de spus la care societate din România este implementat conceptul de guvernare corporativă.

Consiliul Investitorilor Străini a dat publicităţii la începutul anului 2005 o analiza a mediului de afaceri românesc, cuprinsă într-o Carte albă pentru anul 2005. Lucrarea conţine un set de propuneri în vederea îmbunătăţirii mediului de afaceri. Recomandările din Cartea albă se concentrează pe şapte domenii de interes: piaţa muncii, sistemul juridic, regimul fiscal, sectorul bancar, corupţia, mediul şi guvernanţa corporativă.

La data de 16 martie 2005, în cadrul lucrărilor Comisiei pentru politică economică, reformă şi privatizare a Camerei



Deputaţilor15, au fost audiaţi reprezentanţii Consiliului Investitorilor Străini (F.I.C.) pe probleme de politică economică generate de implementarea principiilor guvernanţei corporative. Aceştia au apreciat progresele înregistrate în România în acest domeniu şi în cel al pieţei de capital.

Reprezentantul F.I.C. a subliniat că, în ultimii doi ani, autorităţile române au abordat într-o manieră mai echilibrată problemele legate de interesele deseori contradictorii ale acţionarilor majoritari şi ale celor minoritari, prin noua Lege privind piaţa de capital nr. 297 din 2004, fiind create oportunităţi noi pentru discuţii şi dezbateri. Atât CNVM, cât şi Guvernul au depus eforturi în vederea adaptării legislaţiei române la acquis-ul comunitar şi la directivele acestuia.

În Legea privind piaţa de capital au fost incluse majoritatea prevederilor directivelor Uniunii Europene. Cu toate acestea, reprezentantul F.I.C. a subliniat că, în ultimii ani, s-au înregistrat numeroase fraude majore, în special în domeniul contabilităţii, afectând companii din SUA şi Europa. In acest sens, un grup de experţi în dreptul societăţilor comerciale a recomandat Comisiei Europene ca fiecare stat membru să întocmească un Cod naţional privind guvernanţa corporativă. Spre deosebire de ţările membre U.E., România nu dispune de un astfel de cod. Reprezentantul FIC a recomandat ca un astfel de Cod să fie adoptat de către RASDAQ şi BVB în cooperare cu alte părţi interesate, cod care ar trebui să se bazeze pe principii iar nu pe reglementări cu caracter obligatoriu. In majoritatea cazurilor, principiile rămân valabile o perioadă îndelungată de timp şi nu necesită modificări. Astfel, se pot prevedea cele mai bune practici specifice de pe pieţele mature de capital. Impunerea cerinţei ca toate societăţile cotate la bursă să se supună principiului „respectă sau explică”, conform căruia acestea sunt obligate fie să respecte Codul în totalitatea sa, fie să explice în raportul lor anual motivul pentru care nu au respectat unul dintre principiile Codului.

Referitor la distribuirea dividendelor, reprezentantul F.I.C. a subliniat existenţa unor probleme legate de distribuirea acestora la termen după aprobarea acestora în Adunarea generală a acţionarilor, a fost modificată prin Legea privind piaţa de capital, însă nu este

15 Potrivit Sintezei lucrărilor Comisiei din zilele de 15, 16 şi 17 martie 2005, nr.21/99/17.03.2005.

reglementată într-un mod corespunzător. Reprezentantul F.I.C. a recomandat existenţa unui singur registru de acţionari, aceia care au drept de vot şi dreptul de a primi dividende. Reprezentantul F.I.C. s-a referit la faptul că România foloseşte metoda votului cumulativ pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie la cererea unui număr de acţionari „semnificativi”. O astfel de prevedere nu există pe nici una dintre pieţele de capital ale Uniunii Europene. F.I.C. recomandă eliminarea acestei cerinţe16.

Reprezentantul F.I.C. s-a referit şi la faptul că majorările de capital social, conform Legii privind piaţa de capital, sunt permise prin contribuţii în natură, însă numai dacă sunt aprobate de acţionarii care deţin cel puţin 75% din capitalul social, acest prag fiind extrem de ridicat. Reprezentantul F.I.C. a făcut recomandarea înlocuirii cerinţelor privind aprobarea majorării de capital social prin contribuţii în natură cu cerinţele în acest sens prevăzute în articolul 115 din Legea privind societăţile comerciale, incluzând şi posibilitatea unei a doua convocări. In cazul în care se aprobă majorarea de capital social prin contribuţii în natură fiecare acţionar minoritar ar trebui să aibă dreptul de a opta pentru o contribuţie echivalentă în numerar pentru a evita diluarea participaţiei sale. De asemenea, reprezentantul F.I.C. a formulat o recomandare referitoare la rolul auditorilor, în acest sens avându-se în vedere modificarea legii astfel încât prevederile privind atribuţiile de raportare să fie aliniate la standardele internaţionale şi la cele ale Uniunii Europene.

O altă recomandare a reprezentantului F.I.C. a fost aceea de a se elimina restricţiile privind membrii Consiliului de Administraţie pentru societăţile care funcţionează în interiorul aceluiaşi grup, prezenta recomandare fiind extrem de restrictivă după părerea F.I.C., administratorii neputând ocupa această funcţie în mai mult de trei C.A. în acelaşi timp.

16 Apreciem că opinia reprezentantului F.I.C. este discutabilă, având în vedere că, în situaţia în care există o atomizare a acţionariatului, alegerea tuturor membrilor consiliului de administraţie se poate face şi doar de către acţionarul care deţine majoritatea simplă din capitalul social (50% plus o acţiune). In această situaţie, dacă nu se aplică metoda votului cumulativ, o persoană care deţine un număr semnificativ de acţiuni, de exemplu 25% din capitalul social, nu poate influenţa numirea membrilor consiliului de administraţie.



Referitor la raportarea tranzacţiilor încheiate cu părţi afiliate, emitenţii sunt obligaţi să raporteze acele tranzacţii care depăşesc 50.000 euro. Reprezentantul F.I.C. a considerat că această prevedere nu este realistă pentru companiile mari sau pentru bănci şi care generează majoritatea volumului tranzacţiilor bursiere. Recomandarea F.I.C. a fost aceea ca această prevedere legislativă să devină mai flexibilă şi să permită C.N.V.M. să stabilească limite de raportare adaptate pentru fiecare emitent, cum ar fi societăţile mari şi băncile care prin natura lor se angajează într-un număr mare de operaţiuni ce depăşesc aceste limite, inclusiv operaţiuni în interiorul grupului. Referitor la posibilitatea acţionarilor majoritari de a „exclude” acţionarii minoritari în condiţii specifice şi în schimbul unei compensaţii corespunzătoare, aceasta nu este prevăzută în Legea privind piaţa de capital şi nici în Legea privind societăţile comerciale. Acest aspect poate declanşa litigii inutile, care afectează atât societăţile comerciale, cât şi piaţa de capital, susţine reprezentantul F.I.C. Acesta a făcut recomandarea ca legea să fie modificată în sensul definirii mai clare a condiţiilor în care retragerea este obligatorie pentru acţionarii minoritari.

Principala problemă a societăţilor corporatiste din România este conflictul de interese între acţionarii majoritari şi acţionarii minoritari care degenerează în divergenţe între management, Consiliul de administraţie şi acţionarii minoritari, precum şi între acţionarii majoritari şi partenerii de afaceri ai companiei, specifice mai ales economiilor în tranziţie, determinând degradarea performanţelor pe termen lung ale companiilor şi chiar falimentul acestora. Există cinci categorii de investitori majoritari care controlează firmele listate la BVB şi RASDAQ: investitorii strategici, asociaţiile de salariaţi (PAS-urile), investitorii instituţionali, statul reprezentat de APAPS (Autoritatea pentru Privatizare şi Administrare a Proprietăţii de Stat) şi persoanele fizice.

Potrivit studiilor instituţiilor internaţionale privind piaţa de capital din România17, cele mai importante forme de încălcare a drepturilor acţionarilor constau în:

a) diluţia averii acţionarilor minoritari; b) transferul profiturilor în afara companiei;

17 Potrivit Sintezei lucrărilor Comisiei, op. cit.

c) tactica „scoicii goale”; d) alocarea abuzivă a profiturilor; e) întârzierea în acordarea dividendelor; f) accesul limitat al acţionarilor minoritari la informaţii. Una dintre explicaţiile acestor situaţii este

autoritatea excesivă a acţionarilor majoritari şi lipsa unui control şi a unei monitorizări puternice din partea celorlalţi parteneri de afaceri ai întreprinderii. În condiţiile unui grad ridicat de concentrare a acţionariatului, organele de conducere ale firmei – Consiliul de administraţie, Comitetul directorilor şi managerii - sunt subordonate proprietarului majoritar şi acţionează în scopul satisfacerii intereselor acestuia.

Ţinând cont de eficienţa sistemului său de guvernare şi de calitatea relaţiilor dintre firmă şi partenerii săi sociali, care asigură premisa îmbunătăţirii performanţelor firmelor în condiţii de perenitate, se poate aprecia că guvernarea corporativă a întreprinderilor româneşti este deficitară. Astfel, în concordanţă cu standardele de guvernanţă corporativă, în urma unui studiu realizat de SG Emerging Markets Equity Research în februarie 2000, România ocupa locul 7, cu un scor total de 20.6 puncte din 36 maxim posibile, în cadrul unui eşantion format din 10 ţări: Grecia, Israel, Ungaria, Turcia, Polonia, Rusia etc.

Printre punctele slabe cele mai importante ale guvernanţei corporative din România relevate de acest studiu sunt cele legate de accesul inegal la informaţie al tuturor acţionarilor, interzicerea de tranzacţii în favoarea acţionarilor interni sau majoritari, rolul scăzut al Consiliului de administraţie, accesul la alte mijloace de informare a investitorilor etc. Deşi nu se diferenţiază foarte mult de celelalte ţări analizate, problema cea mai acută este însă în domeniul executării silite a drepturilor acţionarilor în justiţie, în sensul imposibilităţii reale a solicitării respectării drepturilor acestora în justiţie, scorul de -1 indicând un abuz privind acest aspect al guvernării corporative în România.

Companiile româneşti cotate pe piaţa de capital au rezultat în urma procesului de privatizare prin MEBO, privatizarea în masă sau vânzarea de acţiuni, ceea ce a condus la formarea, pe de o parte, a unui acţionariat extrem de dispersat, lipsit de activism în administrarea firmelor, iar pe de altă parte, a determinat apariţia unui grup puternic de acţionari majoritari sau semnificativi. Aceste societăţi deschise au o



formă de guvernare dominată de controlul managementului şi al salariaţilor sau al acţionarilor majoritari, în defavoarea intereselor acţionarilor minoritari şi ale celorlalţi parteneri sociali. Problema cea mai importantă este încălcarea drepturilor acţionarilor minoritari şi diminuarea averii acestora de către acţionarii majoritari. Consiliul de administraţie şi cenzorii au doar un rol formal de aprobare a deciziilor managerilor sau ale acţionarilor majoritari.

Guvernarea ineficientă a întreprinderilor cotate influenţează nefavorabil rezultatele economico-financiare şi posibilităţile lor de dezvoltare viitoare prin prisma următoarelor pârghii:

a) urmărirea prioritară a intereselor pe termen scurt ale salariaţilor şi managerilor, adică creşterea salariilor şi a altor indemnizaţii, stabilitatea şi protecţia locurilor de muncă etc;

b) diminuarea ritmului restructurării şi a reorganizării sau amânarea falimentului unor firme aflate în dificultate financiară;

c) vânzarea abuzivă a activelor firmelor conduse sau aflate în proprietate;

d) nerealizarea de investiţii de modernizare, menţinere sau dezvoltare a potenţialului productiv al întreprinderilor;

e) preluarea abuzivă a unor ponderi din ce în ce mai mari de capital de către acţionarii majoritari;

f) satisfacerea intereselor acţionarilor majoritari prin metode distructive de diminuare şi transfer a averii acţionarilor minoritari;

g) imposibilitatea utilizării unor programe de remunerare a managerilor în funcţie de valoarea reală creată;

h) mobilitatea excesivă a personalului ca urmare a conflictelor interne şi a lipsei unor programe de promovare şi stimulare după criterii de valoare;

i) distribuirea cu întârziere sau nedistribuirea de dividende celorlalţi acţionari în scopul acordării de stimulente salariaţilor şi managerilor la sfârşitul anului;

j) restricţionarea tranzacţionării de titluri de valoare pe piaţa de capital, ceea ce determină majorarea volatilităţii şi a riscului investiţiei în titlurile respective;

k) menţinerea unei atmosfere tensionate ca urmare a conflictului dintre management şi/sau salariaţi şi acţionarii minoritari, sau a conflictului dintre acţionarii majoritari şi acţionarii minoritari;

l) imposibilitatea implicării active a altor parteneri sociali, de exemplu a băncilor, în procesul de conducere a companiilor;

m) accesul redus la credite bancare datorită furnizării defectuoase de informaţii şi a calităţii acestora şi inexistenţei suficiente a garanţiilor;

n) imposibilitatea efectuării de achiziţii sau preluări de către alte firme din domeniu în scopul eficientizării activităţii firmelor respective;

o) scăderea prestigiului pe piaţă a firmelor cotate etc.

* * *

Considerăm că aplicarea sistemului de

guvernare corporativă la întreprinderile cotate pe piaţa de capital condiţionează hotărâtor nivelul performanţelor economico-financiare curente, dar şi aşteptările investitorilor privind oportunităţile viitoare de dezvoltare ale acestora. Astfel, pe de o parte, calitatea modului de administrare şi conducere reprezintă o variabilă non-financiară esenţială de apreciere a performanţei globale a companiilor cotate pe piaţa de capital. Pe de altă parte, piaţa de capital, prin intermediul funcţiilor de redistribuire a capitalului disponibil şi de finanţare a investiţiilor cele mai rentabile, poate contribui hotărâtor la îmbunătăţirea sistemului de guvernare a companiilor cotate şi implicit la ameliorarea performanţelor lor, prin intermediul achiziţiilor şi fuziunilor sau prin implicarea activă a investitorilor instituţionali în cadrul managementului acestora.


PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIV de-a lungul timpului

M e d a l i o n

Juriştii comercialişti de la

Consiliul Legislativ interbelic,

coautori ai Codului comercial unificat,

în elita profesiei Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU Preşedinte de Secţie expert Consiliul Legislativ Consiliul Legislativ

O contribuţie de seamă la dezvoltarea, în

cursul timpului, a dreptului românesc, în general, au adus-o specialiştii din domeniul dreptului comercial din ţara noastră, având, de altfel, o pregătire profesională multilaterală. Veritabili deschizători de drum în viguroasa disciplină a dreptului comercial au fost junimistul ieşean Iacob Negruzzi, primul profesor de drept comercial din Moldova şi Vasile Boerescu, care a inaugurat, în aceeaşi epocă, învăţământul şi ştiinţa dreptului comercial în Muntenia. Profesorii Petre Poruţiu şi C. Petrescu-Ercea au fost, la rândul lor, primii comercialişti români, de după reîntregirea ţării, de la Cluj, iar profesorul Maximilian Hacman, şi el un cunoscut specialist în drept comercial, a predat la Facultatea de Drept a Universităţii din Cernăuţi. La realizarea puternicului edificiu al dreptului comercial din ţara noastră şi-au adus aportul jurişti de renume precum: Scarlat Ghica, Grigore Maniu, C. Toneanu, Toma Stelian (considerat adevăratul întemeietor al ştiinţei dreptului comercial), Mihai Paşcanu, E. Cristoforeanu, M. A. Dumitrescu, A. Chemale (fondator, alături de Gheorghe Taşcă, al „Revistei de drept comercial şi studii economice”), Stelian Ionescu, D. Găleşescu-Pyk, I. N. Finţescu, D. D. Gerota, C. C. Bălescu, Petre

Dragomirescu, V. Dimitriu, C. C. Arion, Eftimie Antonescu, Al. Otetelişanu, M. Cantacuzino. Un impuls puternic dreptului comercial românesc l-au dat veritabilii titani ai dreptului C. Hamangiu şi Dimitrie Alexandresco. De asemenea, o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea dreptului comercial au adus-o inegalabilul Traian Ionaşcu, C. A Stoeanovici, Paul I. Demetrescu, I. L. Georgescu şi Constantin G. Vasiliu, cu toţii jurişti de o înaltă ţinută profesională de la Consiliul Legislativ interbelic.

Una din realizările de seamă ale primului Consiliu Legislativ înfiinţat în 1925 a reprezentat-o, de altfel, proiectul codului comercial unificat. La Consiliul Legislativ activitatea în vederea întocmirii proiectului acestui cod a început în 1926. S-a ales, pentru început, metoda realizării unor studii, implicată fiind Secţiunea a II-a a acestei prestigioase instituţii juridice, dar s-a făcut apel şi la sprijinul unor specialişti cunoscuţi care colaborau la Consiliul Legislativ în calitate de consilieri temporari. Astfel, profesorul V. Dimitriu a fost însărcinat să se ocupe de materia actelor de comerţ, de obligaţiunile comerciale şi comerţul maritim, profesorul C. A. Stoeanovici se ocupa de societăţile comerciale, profesorul M. A.

Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului


Dumitrescu de cambii şi cec, iar profesorul Mihai Paşcanu de falimente. Pe de altă parte, Paul I. Demetrescu, referent stagiar în acea vreme la Consiliul Legislativ, a elaborat în acel an un raport documentat asupra contractului de asigurare. De remarcat că în 1926 din Secţiunea a II-a, ce era direct condusă chiar de prim-preşedintele instituţiei, Alexandru N. Gane, făceau parte consilierii permanenţi Grigore Ştefănescu, Ion Corjescu, Alex. Varzar, Grigore Procopiu, referenţii titulari Mihai Măgureanu, Mihail Eliescu, Nicolae Solomon şi referenţii stagiari Alfons Furtună, Petre Paul Anca, Paul I. Demetrescu.

După cum preciza Alexandru N. Gane, prim-preşedinte al Consiliului Legislativ în perioada 1926 – 1938, în discursul rostit în 1928 la deschiderea celui de al treilea an de activitate a Consiliului Legislativ, lucrările de unificare privitoare la Codul comercial cădeau tot în competenţa Secţiunii a II-a a instituţiei. Avându-se în vedere că această secţiune se compunea doar dintr-un număr foarte restrâns de consilieri permanenţi – cinci în total -, iar lucrările în secţiune nu se puteau face decât cu cel puţin trei consilieri permanenţi prezenţi, era absolut cu neputinţă de a fi atacată pe atâtea fronturi deosebite şi cu aceeaşi vigoare opera de unificare a trei coduri aşa de însemnate precum: Codul civil, Codul de procedură civilă şi Codul comercial. Din acest motiv s-a dat un drept de preferinţă Codului civil, fiind dreptul comun care guvernează înseşi contractele comerciale şi având strânse legături cu materiile Codului comercial. Cu toate acestea, nu s-a ezitat să se depună toate străduinţele şi tot interesul din partea Secţiunii a II-a a Consiliului Legislativ în vederea realizării procesului de unificare a Codului comercial, deşi dreptul comun (Codul civil) nu era încă finalizat. A fost creată o comisie formată din consilierul permanent Ion Corjescu, referentul stagiar Paul I. Demetrescu şi din profesorii Vasile Dimitriu, Mihai Paşcanu, I. N. Finţescu, C. A. Stoeanovici şi I. G. Cohen. Această comisie a lucrat asiduu pentru pregătirea anteproiectului Codului comercial, care urma să fie supus dezbaterilor Secţiunii a II-a.

Anteproiectul menţionat urma să impună, după cum arăta prim-preşedintele Alexandru N. Gane, un codice nou cu o fizionomie şi structură proprie, acordându-se o deosebită atenţie societăţilor comerciale, reglementate pe baze şi tipuri noi şi supuse tuturor garanţiilor unei bune şi serioase administrări. În opinia lui Alexandru

N. Gane, adunările generale nu vor trebui să mai fie de domeniul ficţiunii. Comisiile de administraţie, compuse în cea mai mare parte din specialişti, vor avea o răspundere cât mai completă, punându-se frâu tendinţelor de monopolizare. Dividendele vor trebui să revină în primul rând acţionarilor, prevăzându-se introducerea unui bilanţ tip în care oricine să poată cunoaşte uşor situaţia adevărată a întreprinderii, în sfârşit va fi făcută imposibilă ascunderea beneficiilor şi frustrarea fiscului. Alexandru N. Gane arăta, de altfel, în discursul rostit la începutul anului 1928 că: până la sfârşitul anului, cu o muncă şi energie îndoită, am toată credinţa că şi Codul comercial de o aşa mare importanţă, fiindcă el stă la baza întregii activităţi economice a ţării, va putea fi terminat.

De remarcat că, în cursul anului 1928, comisia condusă de consilierul permanent Ion Corjescu, având în componenţă pe referentul stagiar Paul I. Demetrescu şi pe profesorii V. Dimitriu, P. Dragomirescu, I. G. Cohen, I. N. Finţescu şi C. A. Stoeanovici, în calitate de consilieri temporari, nu a cruţat nici un efort, ţinând adesea câte două şedinţe pe zi, pentru a pregăti cât mai repede, dar şi cât mai serios anteproiectul Codului comercial, care trebuia să intre de îndată şi treptat, în funcţie de mersul lucrării, în deliberarea Secţiunii a II-a, ca să-i dea consfinţirea necesară şi armonizarea finală.

Prim-preşedintele Alexandru N. Gane a acordat o deosebită atenţie anteproiectului codului comercial în discursul rostit, în 1929, la deschiderea celui de al patrulea an de activitate a Consiliului Legislativ, cuvânt memorabil şi de o deosebită semnificaţie, pe care îl reproducem în continuare: Am în adevăr marea satisfacţiune să vă pot anunţa că Secţiunea a II-a a Consiliului Legislativ a dus până la capăt această vastă şi importantă lucrare, căreia nu-i mai rămâne decât foarte puţin, ultimele capitole din materia societăţilor şi o punere la punct definitivă, pentru ca în cursul lunii martie ce-l mai târziu să depunem şi acest nou cod pe biroul D-lui Ministru de Justiţie. ... Operă în adevăr fundamentală, căci însuşi creditul ţării se reazemă pe soliditatea garanţiilor şi eficacitatea legilor menite să asigure raporturile comerciale.

Să-mi fie dar îngăduit să mă întind astăzi în mod special asupra acestui proiect de cod gata să vadă lumina zilei şi pe care l-am lucrat ţinând seama nu numai de legiuirile ce ne-au stăpânit până astăzi, dar mai ales de codul german pus în aplicare la 1900 şi de proiectele codului de



comerţ italiene din 1922 şi 1925, precum şi de criticele ce li s-au adus. Am voit astfel să dăm o legiuire care nu numai să se potrivească pe umerii mai largi ai ţării, dar, în acelaşi timp, să fie la curent cu toată evoluţiunea dreptului şi cu dezvoltarea ce au luat afacerile comerciale. Am ţinut cu atât mai mult seama de toate aceste legiuiri cu cât suntem încredinţaţi că din apropierea ce se face azi între statele care se pătrund tot mai mult va rezulta în curând un cod de comerţ cu principii şi dispoziţiuni comune. Care sunt dispoziţiunile predominante ale acestui proiect de cod? Pentru asigurarea creditului comercial am înfiinţat, în primul rând, un registru public al comerţului, după modelul legislaţiei germane şi proiectelor italiene, pus sub controlul unui oficiu care va funcţiona pe lângă fiecare tribunal. Acest registru va fi oglinda adevărată a vieţii comerciale, pentru că în el se vor trece toate datele referitoare la întreprinderile comerciale.

Am stabilit apoi calitatea de comerciant după sistemul subiectiv al codului german, considerând comerciant numai pe acel care este înscris în registrul comerţului şi exercită o profesiune comercială. Am dat însă şi posibilitatea unei întreprinderi industriale, ce reclamă o organizare comercială care nu intră în cadrul profesiunii comerciale, să devină comercială numai prin înscrierea firmei. Tot astfel, dacă în agricultură sau în economia forestieră proprietarul sau arendaşul leagă o întreprindere accesorie care reclamă o organizare comercială, prin înscrierea firmei devine comerciant.

Pentru a da comerţului o protecţiune şi mai eficace, completând o lacună a Codului comercial actual, noul proiect, după modelul tuturor legiuirilor mai noi, va cuprinde un capitol rezervat firmelor, unde am specificat cum se înscrie o firmă, ce trebuie să cuprindă sau mai exact ce nu poate cuprinde şi cum se poate modifica sau înstrăina. Am stabilit şi sancţiuni severe împotriva celor obligaţi la înscrierea firmei. Tot în vederea protecţiunii comerţului am trecut în cod dispoziţiuni privitoare la concurenţa ilicită şi la procedura de urmat pentru reprimarea ei. În materia cu deosebire delicată a societăţilor comerciale din care, precum am spus, o parte se mai găseşte în studiu, am introdus societăţile cu răspundere limitată cunoscute în legislaţia comercială a Bucovinei şi a celor mai multe ţări şi care completează tipurile de societăţi existente. Constituirea

societăţilor comerciale am pus-o, de asemenea, în legătură cu registrul comerţului, căci numai din momentul înscrierii în registru, societăţile se consideră constituite şi dobândesc personalitate juridică. Îndeplinirea tuturor condiţiunilor pentru regulata constituire a oricărei societăţi comerciale va fi aşadar supusă controlului judecătorului oficiului registrului, iar pentru societăţile pe acţiuni le mai cerem şi autorizarea tribunalului conform actualului cod.

Dăm o deosebită atenţie aporturilor în natură, adăugând intervenţiunea experţilor, pentru garantarea unei drepte evaluări a lucrurilor aduse în societate. Toate societăţile comerciale vor primi astfel modificări însemnate, în special societăţile pe acţiuni, pentru că ele reprezintă capitaluri mult mai însemnate la a căror întrebuinţare sunt interesaţi cei mai mulţi, aşa că rezultatele bunei sau relei administraţiuni se repercutează cu deosebire asupra întregii economii naţionale. În ce priveşte obligaţiunile comerciale, ele în mod forţat vor cuprinde şi numeroase dispoziţiuni a căror loc era desigur în Codul civil, dar pe care a trebuit să le trecem aici, pentru că am fost nevoiţi să luăm, după cum ni s-a cerut, drumul de-a curmezişul şi să ne ocupăm mai întâi de codul excepţional care reclamă o urgenţă deosebită, înaintea celui de drept comun. Astfel, sunt toate obligaţiunile privitoare la încheierea şi desfacerea contractelor, la probe, la reprezentanţă şi altele.

Inovaţiunile introduse în această parte a codului sunt numeroase. Între altele am recunoscut dreptul de retenţie ca un drept general pentru oricine are un credit lichid şi exigibil de natură comercială asupra tuturor bunurilor debitorului ce se află în posesiunea creditorului. Am reglementat cât mai precis contractele comerciale, ca vânzarea, reportul, contul curent, mandatul, comisionul, gajul. Asigurarea îşi va găsi, de asemenea, o reglementare completă, căci vom trece în cod atât dispoziţiunile referitoare la înfiinţarea, funcţionarea şi lichidarea societăţilor de asigurare, cât şi dispoziţiuni privitoare la contractul de asigurări. Comerţul de asigurare nu va fi permis decât societăţilor pe acţiuni şi a celor de asigurare mutuală. Am trecut în cod un întreg capitol relativ la depozitele de mărfuri în magazinele generale. Am reglementat depozitul bancar, deschiderea de credit bancar, plăţile făcute prin acest mijloc, instituţiuni cunoscute în practica afacerilor, dar reglementate pentru întâia oară în proiectul italian.



Cartea III-a a codului se va ocupa de titlurile de credit, luând de model proiectul italian din 1925, iar în ce priveşte cambia şi cecul am urmat de aproape dispoziţiunile regulamentului de la Haga din 1912, în vederea unificării acestei materii. În sfârşit, cartea IV-a se ocupă de concordatul preventiv care înlocuieşte moratoriul din actualul cod şi de faliment.1

Prim-preşedintele Consiliului Legislativ Alexandru N. Gane constata însă în anul următor: Anteproiectul codului comercial l-am anunţat încă din expunerea mea anterioară ca aproape isprăvit, deoarece nu ne mai rămăsese decât o simplă revizuire şi punere la punct a unor anumite materii. Anteproiectul în întregul său era în adevăr lucrat, textele toate redactate, aşa încât de bună credinţă puteam socoti că am învins toate greutăţile şi că lucrarea noastră poate vedea lumina zilei. Când însă la coordonarea textelor am recitit de la capăt opera noastră, vai ... ne-am dat atunci mai bine seama de lipsurile ce le avea încă lucrarea, care ca şi pânza Penelopei o făceam şi o refăceam zilnic. Fără de ezitare, comisiunea, compusă din o parte din membrii acestei secţiuni [Secţiunea a II-a], dimpreună cu d-nii consilieri temporari, prof. P. Dragomirescu şi avocat Iosef Cohen, asistaţi de referenţii noştri d-nii Paul Demetrescu şi I. L. Georgescu, a reluat munca din nou, de la capăt, cu acelaşi zel şi neînfrântă voinţă de a face de această dată o lucrare, pe cât omeneşte cu putinţă, mai completă. Şi pentru ca controlul să fie şi mai sigur, am făcut apel la autoritatea d-lor avocaţi Em. Pantazi şi S. Rosenthal, cu care am discutat partea cea mai importantă a Codului comercial: „despre comercianţi şi societăţile comerciale”. Luminile şi experienţa acestor eminenţi jurişti ne-au fost, fără îndoială, o călăuză preţioasă, pentru care ţin să le aduc şi aici expresiunea recunoştinţei noastre. În ultimul timp a trebuit să îndoim sforţările, fiindcă voim cu orice preţ să desăvârşim această importantă lucrare până la sfârşitul anului.2

După cum prim-preşedintele Alexandru N. Gane preciza în 1931, anteproiectul codului

1 Alexandru N. Gane: Din activitatea Consiliului Legislativ. Discurs rostit la deschiderea celui de-al 4-lea an de activitate a Consiliului Legislativ, Bucureşti, 1929, p.7-11. 2 Alexandru N. Gane: Din activitatea Consiliului Legislativ. Discurs rostit la deschiderea celui de-al 5-lea an de activitate a Consiliului Legislativ, Bucureşti, 1930, p.8-9.

comercial, ca urmare a sprijinului primit din partea Ministerului Justiţiei din acele timpuri, a fost tipărit şi difuzat. Acest anteproiect a făcut şi obiectul unor conferinţe susţinute de cunoscutul jurist Iosef G. Cohen, ce a fost şi el cooptat în Consiliul Legislativ, la Facultatea de Drept a Universităţii din Paris.

În discursul rostit la deschiderea celui de al 7-lea an de activitate a Consiliului Legislativ, prim-preşedintele Alexandru N. Gane evidenţia: Secţiunea II-a a acestui Consiliu, în legiuirile de drept privat, la rândul ei, încă de acum un an a publicat un anteproiect de cod comercial, după care, luând în cercetare toate observaţiunile făcute, a revizuit din nou întreaga materie, aşa că, până la sfârşitul lunii martie a anului curent, proiectul definitiv al codului nostru de comerţ va fi şi el elaborat. De asemenea a terminat un proiect asupra titlurilor de credit, cambie şi cec.3

Dintre membrii Consiliului Legislativ interbelic, un rol deosebit la elaborarea anteproiectului codului comercial l-a jucat consilierul permanent Ion Corjescu, personalitate despre care prim-preşedintele Alexandru N. Gane a avut calde aprecieri, după cum urmează: Anul acesta [1933], Consiliul nostru a trebuit să se despartă de unul din consilierii săi mai apreciaţi, de d-l Ion Corjescu, atins de limita de vârstă. Înzestrat cu o mare putere de muncă, cunoscător minunat al legiuirilor ardelene şi bucovinene, jurist subtil, el avea darul să disece până în cele mai adânci măruntaie, ca nimeni altul, textele legii şi să iscodească controverse juridice pe care ne munceam cu toţii să le găsim o soluţie. Prin plecarea sa dintre noi, pierdem un preţios colaborator şi un jurist eminent, căruia Consiliul îi păstrează cea mai vie recunoştinţă.4

În materialul Zece ani de activitate, prim-preşedintele Alexandru N. Gane sublinia: Proiectul codului de comerţ elaborat de aceeaşi secţiune [Secţiunea II-a] a fost adoptat de comisiunea mixtă parlamentară ce l-a cercetat încă din anul 1933. Reîntors Consiliului pentru o ultimă revizuire şi punere la punct a diferitelor chestiuni ridicate în această comisiune, el aşteaptă, pentru a fi înaintat Parlamentului, ca şi partea privitoare la obligaţiuni şi contractele comerciale să poată fi pusă de acord cu 3 Alexandru N. Gane: Din activitatea Consiliului Legislativ. Cuvântare rostită la deschiderea celui de al 7-lea an de activitate, Bucureşti, 1932, p.14-15. 4 Alexandru N. Gane: Din activitatea Consiliului Legislativ pe anul 1933. Expunerea d-lui prim-preşedinte Alexandru N. Gane, Bucureşti, 1933, p.14.



dispoziţiile proiectului codului civil care se găsesc în elaborare. Din Codul comercial, Secţiunea II-a a pregătit proiectul concordatului preventiv încă din 1929, formând obiectul unei legi speciale trimisă Ministerului Justiţiei cu adresa Nr.306/1929 (dosar 12/929).5

Proiectul Codului comercial unificat din 1936 a fost finalizat şi promulgat în 1938 sub denumirea de Codul Comercial Carol al II-lea. La alcătuirea acestui cod, ce intră în vigoare la 1 mai 1939 - scria Mihai Măgureanu, preşedintele Secţiunii I-a a Consiliului Legislativ şi subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în prefaţa lucrării Codul Comercial Carol al II-lea. Comentariu, realizată de către Paul I. Demetrescu şi I. L. Georgescu, referenţi titulari în acea vreme la Consiliul Legislativ -, reclamat în primul rând de necesităţi de ordin politic, s-a ţinut seama de dezideratele doctrinei, de legiuirile altor ţări şi s-au avut în vedere proiectele întocmite în ţări străine [Germania, Italia, Elveţia]. Nimeni mai mult decât domnii Paul I. Demetrescu şi I. L. Georgescu, referenţi titulari la Consiliul Legislativ, care au luat parte la toate lucrările de elaborare a Codului Comercial, nu ar fi mai indrituit să dea un prim comentar al Codului unificat, instrument de interpretare destinat să precizeze sensul exact al dispoziţiunilor legii, care astfel cum este conceput va fi de un real folos celor cărora lucrarea se adresează. De remarcat că cei doi autori, cărora li s-a alăturat şi Stelian Ionescu, avocat la Banca Naţională, au publicat anterior [în 1934] un comentariu deosebit de pertinent al noii Legi asupra cambiei şi biletului la ordin şi noii Legi asupra cecului. Dar, din păcate, punerea în vigoare a Codului Comercial Carol al II-lea a fost amânată, succesiv, în 1939 şi 1940, suferind unele modificări, pentru ca în cele din urmă să fie amânată sine die.

După cum se precizează în „Cuvântul înainte” al lucrării mai sus citate, la elaborarea anteproiectului, precum şi ale proiectelor ulterioare ale Codului comercial unificat s-au implicat din partea Consiliului Legislativ Alexandru N. Gane, Ion Corjescu, Stavri Predescu, M. Măgureanu, Al. Degeanu, G. Nedelcovici, Paul I. Demetrescu şi I. L. Georgescu. În acelaşi scop au fost numiţi consilieri temporari: Vasile Dimitriu, Mihai Paşcanu, D. Găleşescu-Pyk, Petre Dragomirescu, M. Hacman, I. 5 Alexandru N. Gane: Zece ani de activitate, în volumul Consiliul Legislativ. Zece ani de activitate 1926-1936, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Luceafărul”, [1936], p.13-14.

Finţescu, C. A. Stoeanovici (care va deveni membru al Consiliului Legislativ), Petre Poruţiu, Gh. Volenti, V. Pop, D. D. Gerota, I. Petrovici, I. Vasilescu-Nottara, C. Bălescu, D. G. Lupu, Al. Teodorescu, C. Gheorghian, B. Brezeanu, S. Chetian, Eft. Antonescu, M. Romniceanu, V. Mester, H. Aznavorian, G. Fotino, S. Şerbescu, R. Coţoiu, I. Mezei, N. N. Lenguceanu. În comisia mixtă de pe lângă Senat din anul 1933 au figurat din partea Consiliului Legislativ Al. N. Gane, Al. Degeanu, Paul I. Demetrescu şi I. L. Georgescu, lor alăturându-se I. Vasilescu-Nottara, N. I. Berbecaru, L. Borcea, N. Cănănău, E. Gyarfas, N. Fortunescu, N. Gal, Hans Hedrich, S. Rosenberg, V. Serdici, A. Weiss, Eft. Antonescu, A. Chemale, I. Finţescu, Stelian Ionescu, N. N. Lenguceanu, Al. Mavrojani, D. Pascu, A. Popovici-Taşcă, C. A. Stoeanovici, Gr. I. Trancu-Iaşi, L. Burchi, C. Bălescu, D. D. Gerota, G. Petrovici, P. Poruţiu.6

Codul comercial unificat a venit într-o epocă în care economia naţională era la răscruce. Comerţul, căruia acest cod îi era destinat, a dobândit după Marea Unire o importanţă covârşitoare, iar industriei româneşti, încă tânără, îi era hărăzit un mare viitor, cu deosebire în noua conjunctură internaţională, de după primul război mondial, în care fiecare stat tindea să-şi asigure independenţa economică.

Acest moment s-a dovedit prielnic pentru ştiinţa juridică românească. În ramura dreptului comercial s-a format o generaţie de jurişti pregătită şi hotărâtă, în rândul căreia s-au înscris şi specialiştii Consiliul Legislativ Paul I. Demetrescu şi I. L. Georgescu, care s-au remarcat nu numai prin contribuţia lor deosebit de importantă la elaborarea Codului Comercial Carol al II-lea, dar şi prin colaborarea lor intensă la „Revista de drept comercial şi studii economice”, publicaţie ce a stat la baza formării dreptului comercial român interbelic. Această publicaţie, avându-i drept directori pe G. Taşcă, profesor universitar şi A. Chemale, avocat, a adus, de altfel, o zestre doctrinară şi jurisprudenţială de o inestimabilă valoare teoretică şi practică pentru generaţiile viitoare de jurişti.

Ca urmare a acumulărilor profesionale înregistrate în perioada mai sus amintită, I. L. Georgescu şi-a încununat activitatea ştiinţifică prin publicarea, în 1947 şi 1948, la Editura

6 Paul I. Demetrescu, I. L. Georgescu: Codul Comercial Carol al II-lea. Comentariu, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, p.VI.



Socec, a primelor două volume ale monumentalului său Tratat de drept comercial, care însumează peste 1500 de pagini. De altfel, această lucrare a fostului membru al primului Consiliu Legislativ I. L. Georgescu, dar şi lucrările unor profesori ca Ion N. Finţescu, D. Găleşescu-Pyk şi D. D. Gerota au contribuit la făurirea în perioada interbelică a doctrinei ronâneşti în domeniul dreptului comercial. De remarcat că I. L. Georgescu a publicat, în colaborare cu Ion Băcanu, în 1994, cu doi ani înainte de decesul său ce a survenit la 13 august 1996, prima parte a celui de al treilea volum al Tratatului de drept comercial, ce a reprezentat o veritabilă trăsătură de unire între tradiţia ştiinţifică interbelică şi noua şcoală juridică românească. I. L. Georgescu a fost ultimul

reprezentant al deosebit de valoroasei pleiade de comercialişti de la Consiliul Legislativ interbelic.

După Revoluţia din decembrie 1989, Codul comercial din 1938 s-a înscris între operele de căpătâi pentru toţi juriştii care se ocupă cu dreptul comercial din ţara noastră. Acest cod comercial a permis elaborarea, într-o perioadă de timp deosebit de scurtă, a mai multor proiecte de legi, cum ar fi cele privind societăţile comerciale şi registrul comerţului (inclusiv firmele comerciale).

Moştenirea Consiliului Legislativ interbelic a fost preluată de actualul Consiliu Legislativ (al treilea în ordine cronologică), având un obiectiv deosebit de ambiţios: menţinerea nivelului profesional ridicat al instituţiei, inclusiv în domeniul dreptului comercial.


NOI APARIŢII EDITORIALE

Victor Ionescu, Izabella Navroţchi

Democraţie - vis şi realitate -

Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006, 224 p.

Democraţia constituie un obiectiv pe care societatea românească, din care un segment cu mare potenţial îl reprezintă juriştii, se străduieşte să-l atingă. Cu poticneli, opinteli, uneori chiar cu întoarceri din drum, optimiştii îşi păstrează totuşi speranţa că într-un viitor incert vor putea vedea şi „luminiţa de la capătul tunelului”. Dar pentru a te încumeta să te angajezi într-o asemenea încercare temerară trebuie să înţelegi în mod corect noţiunea de democraţie, modul în care ea a fost percepută în cursul timpului, pe diferitele meridiane ale globului, eforturile depuse de marii gânditori ai omenirii de a-i desluşi tainele, materializarea în diferite epoci a acestui ideal, cu plusurile şi minusurile sale, experienţa câştigată în domeniu de lumea occidentală, evoluţia pe care conceptul străvechi continuă să o cunoască. La un asemenea mare efort de desluşire a unei teme deosebit de grele şi generoase, în acelaşi timp, s-au încumetat autorii, efort ce s-a concretizat prin realizarea lucrării intitulată, de loc întâmplător, Democraţie: vis şi realitate.

Trăim într-o epocă în care cursa pentru acumularea cunoştinţelor este tot mai rapidă, iar disproporţia considerabilă între ceea ce ştim sau credem că ştim şi ceea ce ignorăm apare mai evidentă, încât pentru a nu pierde contactul cu o modernitate în plină expansiune, pentru a ne deschide realităţilor lumii, suntem forţaţi ca, în faţa problemelor neaşteptate, diverse şi dificile, să găsim soluţiile cele mai potrivite. Or, găsirea şi aplicarea acestora ne face dependenţi, vrând nevrând, de restul gândirii întregii umanităţi.

Autorii au pornit pe un drum anevoios, plin de capcane, pe care au ştiut să le evite cu mult profesionalism. Călăuze le-au fost mari specialişti, gânditori geniali, cu precădere

francezi şi englezi, din domeniul culturii şi civilizaţiei, cu solidă pregătire umanistă, filozofică, politică şi, nu în ultimă instanţă, juridică, ale căror opinii deosebit de valoroase asupra temei abordate sunt deseori citate în carte. Cunoaşterea lor s-a produs în timp, în urma unei lecturi asidue, prin parcurgerea a nenumărate volume de o valoare intelectuală inestimabilă. Desigur, cunoaşterea comportă un proces de asimilare, nu pur şi simplu o copiere a unei anumite realităţi, ci o înţelegere a acesteia în sensul perfectibilităţii şi adaptării ei la cazurile concrete. Confruntarea, de multe ori brutală, cu profunzimea şi aria ignoranţei noastre constituie aportul cel mai semnificativ pe care inteligenţa ni-l poate oferi.

Din filele cărţilor constatăm că fiecare cultură, fiecare popor oferă câte ceva din adâncul omenesc şi nimeni nu mai poate pretinde că-l deţine în exclusivitate. Oricât de periculos ar fi la prima vedere şocul dintre culturi, nu se poate compara însă cu nefericitele urmări ale şocului ignoranţei. Idealul democratic, cu imperativul său de justiţie, nu poate fi întrevăzut fără evaluarea întregului patrimoniu de cunoştinţe, idei, soluţii, de partajat cu întreaga comunitate, favorizându-se astfel penetrarea paşnică a culturii, în general, care asigură închegarea şi viabilitatea oricărei civilizaţii.

Câştigul imens este fără îndoială al cititorului care primeşte informaţii semnificative referitoare la principalele tipuri de organizare socială, la ordinea bazată pe principiile ideologice, ca rezultat al experienţei umane. Autorii nu evită să abordeze probleme care ne marchează profund existenţa, cum ar fi capacitatea omului de a fi liber, de a trăi într-o

Noi apariţii editoriale


democraţie a raţiunii sufocată însă de numeroase teorii controversate şi de a face faţă experimentelor politice la care deseori este supus. Desigur, între vis şi realitatea uneori brutală se deschide o prăpastie adâncă. Dar această prăpastie trebuie trecută, iar puntea o reprezintă încrederea în democraţie. Deşi realitatea este uneori atât de amară, autorii îşi îndeamnă cititorii să creadă în democraţie chiar şi atunci când sunt afectaţi de îndoieli şi demoralizaţi. Pentru a reuşi să aibă deplină încredere în democraţie, ei trebuie să depună eforturi pentru înlăturarea dubiilor cu care se confruntă.

Remarcabil este faptul că această lucrare de excepţie este rodul activităţii a doi specialişti de marcă ai Consiliului Legislativ (o îmbinare fericită între experienţa vârstei şi îndrăzneala tinereţii), instituţie chemată să contribuie, prin menirea nobilă pe care o are, la apărarea acurateţei legislaţiei ţării, ce deschide practic calea spre mult visata democraţie. De altfel, primul Consiliu Legislativ (1926 – 1948) a fost, datorită activităţii neobosite a juriştilor de mare valoare profesională şi cu o vastă cultură, nu numai un organ de specialitate, ci şi un apărător dârz al democraţiei. Actualul Consiliu Legislativ, înfiinţat în 1996, şi-a propus să-i urmeze întru totul calea, juriştii angrenaţi în rândurile sale fiind conştienţi de îndatorirea primordială de a apăra şi promova democraţia. În contextul menţionat mai sus a apărut, de altfel, şi această lucrare, din care unele capitole au fost publicate şi în Buletinul intern al instituţiei.

Demersul lucrării este, în mod deosebit, unul educativ, avându-se în vedere că domenii importante pentru umanitate, precum filozofia culturii, a dreptului, dar şi a cunoaşterii, în general, sunt neglijate din păcate în această epocă tumultuoasă, caracterizată de multiple frământări, căutări şi răsturnări ale valorilor. În paginile ei sunt tratate variate aspecte, precum: inegalitatea condiţiilor; redescoperirea şi progresul ideilor democratice; democraţia ca exigenţă; democraţia

şi drepturile omului; democraţia, fapt social; democraţia şi ideologiile; liberalismul politic şi individualismul; replica social-democraţiei; devalorizarea ideologiilor; democraţia reprezentativă; pluralismul politic; distorsiunile democraţiei; „criza” statului; „criza” dreptului; aportul intelectualilor „angajaţi”; statul şi reînnoirea democraţiei în era informaţiei; democraţia „electronică”; tehnica şi cultura; comunicarea şi democraţia; „tirania” comunicării; tendinţa de descentralizare a puterii. Sunt informaţii bogate, fără cunoaşterea cărora democraţia nu poate fi înţeleasă în întreaga ei complexitate. După cum se poate constata din parcurgerea ei, lucrarea este o pledoarie în favoarea democraţiei, oricât de crudă ar fi realitatea, un îndemn la acţiune pentru instaurarea pretutindeni a democraţiei ca ordine socială, în pofida piedicilor care continuă să i se ridice în cale de către elementele care vor să o submineze. Deşi ar părea paradoxal, afirmarea şi încrederea în democraţie trebuie să continue şi să se întărească cu fiecare generaţie, această adevărată luptă neputând fi considerată încheiată niciodată.

Semnificativ este însă faptul că lucrarea se adresează nu numai raţiunii, dar şi inimii, imboldul autorilor fiind de a ne strădui să iubim democraţia, înţelegând-o, dar şi de a ne strădui să o înţelegem, iubind-o.

Cartea se constituie într-o pledoarie umanistă semnificativă pentru orizontul lumii de azi, în care drepturile omului sunt mai mult decât oricând afirmate, recunoscute şi apărate, dar în care pericole de tot felul le pândesc împlinirea şi le scot în evidenţă fragilitatea.

Scrisă într-un stil alert, elegant, ea este accesibilă nu numai intelectualilor rafinaţi şi avizaţi, dar şi unor numeroşi alţi cititori interesaţi să desluşească dialectica fenomenului, să-i cunoască istoria, să-i pătrundă sensurile şi să-i prezică viitorul.

Sorin POPESCU



Cristian Ionescu

Regimuri politice contemporane

Ediţia a 2-a, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006, 562 p.

Ne revine onoranta plăcere de a semnala recenta apariţie, în galeria valoroaselor lucrări oferite profesioniştilor care activează pe tărâmul dreptului, dar mai ales specialiştilor în drept constituţional, politologie şi sociologie, atât sub aspectul problematicii tratate, cât şi al actualităţii acesteia, a ediţiei a 2-a a volumului ,,Regimuri politice contemporane”, expresia unei analize aprofundate a domeniului, cu prezentarea a numeroase exemple pertinente.

Tema aleasă atinge un sector clasic al dreptului constituţional, în permanenţă deschis solicitărilor din practică, mereu repus în chestiune de doctrină şi supus modificărilor de către legiuitori, problematicile atât de vaste, complexe şi diverse ale regimurilor politice fiind abordate în mod detaliat, iar fiecare aspect semnificativ fiind minuţios analizat.

Lucrarea elaborată de prof.univ.dr. Cristian Ionescu, director general al Departamentului Legislativ din cadrul Camerei Deputaţilor, care îmbină fericit acribia cercetătorului cu pragmatismul practicianului, se constituie într-o analiză coerentă şi bine sistematizată a aspectelor relevante legate de regimurile politice contemporane, vădind preocuparea constantă a autorului de a valorifica informaţia doctrinară, legislativă şi jurisprudenţială cât se poate de actuală, precum şi grija de a cuprinde sursele cele mai autorizate şi recente.

Conştient de delicateţea subiectului, prof. univ. dr. Cristian Ionescu l-a investigat cu grijă, seriozitate şi temeinicie, realizând o atentă documentare a problematicii temei, fără a neglija referirile comparatiste şi abordările pluridisciplinare.

Lucrarea de faţă reprezintă o ediţie adăugită şi revizuită a lucrării iniţiale apărute în

anul 2004, care a constituit, la rândul său, o formă mai cuprinzătoare a cărţii „Sisteme constituţionale contemporane”, pe care prof. univ. dr. Cristian Ionescu a publicat-o în anul 1994 la Casa de editură şi presă „Şansa” şi care, la momentul apariţiei, a fost prima lucrare de specialitate în acest domeniu editată după anul 1990.

În pofida titlului său, cartea profesorului Cristian Ionescu este cu mult mai mult decât o carte despre regimuri politice. În realitate, autorul abordează întregul sistem constituţional, alocând numeroase pagini pentru fiecare tip de regim politic, exemplificând cu situaţia existentă în anumite state reprezentative, cum ar fi: SUA, Franţa, Germania, Marea Britanie, Elveţia, Japonia, Belgia, Spania, Italia şi altele.

Datorită asamblării cu grijă de către autor a informaţiilor, a sistematizării lor de o manieră judicioasă şi echilibrată, precum şi aprofundării doctrinei şi practicii domeniului, lucrarea se constituie într-o adevărată microenciclopedie, fiind un atrăgător exerciţiu de cultură, nu doar o simplă carte despre politică.

Volumul este structurat pe patru părţi, fiecare compusă din mai multe capitole, care la rândul lor sunt divizate în secţiuni. Din fiecare pagină a lucrării se degajă caracterul ştiinţific, generat de numărul mare de surse bibliografice evocate, de actualitatea lor şi, în special, de rafinamentul comentariului prof. univ. dr. Cristian Ionescu.

Cea dintâi parte expune noţiunile privind cadrul general al sistemului constituţional occidental contemporan. Se reliefează faptul că problema regimurilor politice este vitală pentru organizarea şi fundamentarea vieţii sociale, căci de natura regimurilor politice depinde în mare



măsură soluţionarea în interesul cetăţenilor a problemelor legate de viaţa şi activitatea acestora.

Noţiunea de ”politică”, cât şi cea de „politic” au constituit cadrul oricărei societăţi, indiferent de natura şi nivelul ei de dezvoltare, preocupări ce au generat activităţi fundamentale în acest sens. Este cunoscut că încă de la apariţia primelor comunităţi oamenii au fost preocupaţi de studierea, cunoaşterea şi aprofundarea cunoaşterii societăţii, a cadrului în care trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea. În acest sens, societatea a fost analizată din toate punctele de vedere, atât în sens larg, ca un tot unitar, cât şi detaliat, pe componente, inclusiv din punct de vedere politic. Ca urmare a acestei analize s-a constatat că un studiu profund al oricărui tip de sistem social nu se poate realiza fără o analiză prealabilă a „politicului”, ca fenomen ce interacţionează cu societatea.

Autorul apreciază că noţiunea de regim politic nu cunoaşte o abordare unitară în ştiinţa politică, acest concept având dimensiuni variabile în funcţie de context şi de referinţe (juridice sau sociologice). Pentru unii, de exemplu, sistemul reprezintă exerciţiul puterii ce rezultă din practica instituţională dominantă, pentru alţii (şcoala de politică comparată americană) el este rezultanta tuturor structurilor sub aspectul lor politic.

Clasificarea tradiţională a regimurilor politice a cunoscut, începând cu Aristotel, numeroase variante care nu au adus însă modificări importante. Pe de altă parte, tendinţa de a aborda problema regimului politic doar din perspectivă juridică lasă numeroase şi importante aspecte neclarificate. Chiar în interiorul perspectivei juridice există diferenţe de la autor la autor, astfel că regimul politic este fie forma pe care o ia într-o societate raportul între guvernanţi şi guvernaţi, fie ansamblul regulilor constituţionale, fie un ansamblu de mecanisme ce repartizează puterea între diferitele organe şi fixează modul lor de relaţionare. Pentru a ilustra cât mai bine acest concept, autorul lucrării menţionează diferitele definiţii date acestuia de specialişti în drept constituţional. Printre ele o

menţionăm pe cea a reputatului profesor francez Jean-Louis Quermonne, care propune o definiţie intermediară a regimului politic, acesta fiind văzut ca „ansamblul de elemente de ordin ideologic, instituţional şi sociologic care concură la formarea guvernământului într-o ţară dată şi într-o perioadă determinată".

Aşa cum constată şi autorul lucrării, în funcţie de regimul politic al unui stat, dar şi de forma de guvernământ, dispoziţiile constituţionale consacră principiile pe baza cărora sunt delimitate noţiunile de putere executivă, făcându-se referire la atribuţiile preşedintelui, la rolul său de mediator ori la atribuţiile guvernului, ponderea prerogativelor preşedintelui sau guvernului variind în funcţie de tipul de regim constituţional al statului.

Vorbind de regimuri politice, autorul distinge mai multe tipuri de regimuri constituţionale, menţionând în special regimul parlamentar, regimul prezidenţial şi nu în ultimul rând regimul semi-prezidenţial, importanţa acestei clasificări fiind relevată prin însăşi modalitatea de exerciţiu a puterii politice. Ca lege fundamentală a statului, Constituţia consacră ideile politice şi modalităţile de organizare ce se reflectă în sistemul politic respectiv. Autorul abordează în celelalte părţi ale lucrării, respectiv părţile a II-a, a III-a şi a IV-a, problemele specifice fiecărui tip de regim raportate la anumite state care au adoptat un anumit tip de regim.

Stilul de redactare este clar, concis şi elegant, vădind preocuparea permanentă a autorului pentru acurateţea şi precizia expresiei.

Considerăm că lucrarea prof.univ.dr. Cristian Ionescu a îmbogăţit literatura de specialitate cu o valoroasă şi singulară operă, care nu trebuie să lipsească din nici o bibliotecă serioasă din ţară şi din străinătate.

Sorin POPESCU

Cătălin CIORA


REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Propuneri de lege ferenda extrase din

articolele publicate în revistele de drept româneşti

(semestrul I 2006)

- Bibliografie indexată şi adnotată1 -

1. ANDRONACHE, VERGILE ; BUNESCU, ION. - Ipostaze diverse ale vinovăţiei penale generate de reglementările corporative ale societăţilor bancare, în cazul infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie prevăzute de Legea nr.78/2000. În: Revista de drept comercial, nr.6, 2006. - p.61-67.

Autorii se pronunţă, "de lege ferenda", în favoarea eliminării din dispoziţiile penale introduse prin Legea nr.78/2000 a referirilor la încălcarea normelor de creditare interne ale băncilor.

Subiect: bancă ; Cod penal ; infracţiune de corupţie ; Legea nr.78/2000 ; normă corporativă ; reglementări corporative ; societate bancară ; vinovăţie penală

2. BELIGRĂDEANU, ŞERBAN. - Evaluarea profesională efectuată de către angajator pe durata executării contractului individual de muncă. În: Dreptul, nr.6, 2006. - p.116-128.

Autorul propune completarea art.65 din Codul muncii în sensul că, în situaţia în care apare necesară desfiinţarea mai multor locuri de muncă de aceeaşi natură, angajatorul, obligatoriu, trebuie să procedeze la evaluarea profesională prealabilă a tuturor salariaţilor săi care ocupă posturi de aceeaşi natură cu cele care urmează a fi desfiinţate, concedierea urmând să se facă în funcţie de rezultatele evaluării.

Subiect: Codul muncii ; contract individual de muncă ; evaluare profesională

3. BENKE KÁROLY. - Competenţa soluţionării recursului împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate şi a sesizării, în acest caz, a Curţii Constituţionale. În: Dreptul, nr.5, 2006. - p.90-93.

"De lege ferenda", autorul consideră că este necesar să se precizeze "in terminis" că instanţa competentă a judeca recursul împotriva unei încheieri de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa de arbitraj comercial este instanţa competentă a judeca acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale.

Subiect: acţiune în anulare ; Cod de procedură civilă ; Constituţia României, republicată ; Curtea Constituţională ; excepţie de neconstituţionalitate ; hotărâre arbitrală ; instanţă de arbitraj comercial ; Legea nr.29/1992 ; Legea nr.47/1992 ; recurs

4. BOCĂNIALĂ, TACHE. - Discuţii privitoare la unele aspecte ale competenţei de a dispune confiscarea unor nave abandonate potrivit Ordonanţei Guvernului nr.42/1997. În: Dreptul, nr.1, 2006. - p.214-217.

Se propune modificarea Ordonanţei Guvernului nr.42/1997, prin includerea prevederilor art.138 în conţinutul capitolului VI, secţiunea a 3-a din acelaşi act normativ.

Subiect: drept maritim ; Ordonanţa Guvernului nr.42/1997

5. BODESCU, COSMIN. - Unele consideraţii asupra fundamentelor poziţiei de garant. În: Caiete de drept penal, nr.2, 2006. - p.63-76.

Autorul propune o intervenţie legislativă imediată pentru consacrarea prin texte penale a categoriei infracţiunilor comisive prin omisiune.

Subiect: Cod civil ; Cod penal ; drept bancar ; drept comparat ; drept penal ; drept societar ; dreptul muncii ; garant ; represiune penală

6. BOGDAN, SERGIU. - Conştiinţa ilicitului şi efectele ei în materia erorii de drept penal. În: Caiete de drept penal, nr.1, 2006. - p.56-63.

Autorul propune ca fundamentarea efectelor erorii de drept penal pe temeiul erorii inevitabile să fie susţinută şi în doctrina română. Aceasta cu atât mai mult cu cât şi în doctrina română se face distincţia între vinovăţie ca trăsătură a infracţiunii şi vinovăţie ca element al laturii subiective.

Subiect: Cod penal ; drept comparat ; eroare de drept penal ; ilicit ; infracţiune ; noul Cod penal ; vinovăţie

1 Lucrare realizată de Victoria ŢĂNDĂREANU şi Tudor PRELIPCEANU, experţi la Consiliul Legislativ

Referinţe bibliografice


7. BULANCEA, MARIUS-BOGDAN. - Consideraţii privind neconstituţionalitatea infracţiunii prevăzute de art.1397 din Legea nr.8/1996 a dreptului de autor. În: Dreptul, nr.1, 2006. - p.160-164.

Autorul consideră că se impune modificarea art.1397 din Legea nr.8/1996, care incriminează fapta unei persoane de a da declaraţii în legătură cu împrejurările în care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, deoarece aduce atingere dreptului fundamental la un proces echitabil, fiind astfel neconstituţional.

Subiect: drept de autor ; infracţiune ; Legea nr.8/1996

8. CERNAT, PETRONELA ADRIANA. - Reflectarea dispoziţiilor constituţionale privind instituţia contenciosului administrativ în reglementarea legală actuală. În: Revista de drept public, nr.2, 2006. - p.10-26.

Autoarea propune ca la o eventuală revizuire a Constituţiei: să se aibă în vedere aspectul finelor de neprimire în contenciosul administrativ, delegându-se legiuitorului organic sarcina delimitării sferei acestora; să se menţioneze că acţiunea în despăgubiri întemeiată pe ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale se promovează în condiţiile stabilite prin legea organică; să se regândească noţiunea de act administrativ.

Subiect: act administrativ ; Constituţia revizuită ; contencios administrativ ; Curtea Constituţională, decizii ; Legea nr.29/1990 ; Legea nr.554/2004 ; fine de neprimire

9. CHERTES, DAN SEBASTIAN. - Aspecte controversate privind infracţiunile prevăzute de O.U.G. nr.31/2002. În: Caiete de drept penal, nr.1, 2005. - p.74-92.

Autorul propune suprimarea articolului 6 al O.U.G. nr.31/2002, care incriminează ca infracţiune negarea în public a Holocaustului şi a efectelor acestuia.

Subiect: Cod penal ; crimă contra păcii şi omenirii ; Holocaust ; infracţiune ; Legea nr.30/1994 ; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.31/2002

10. CIOBANU, ALEXANDRU-SORIN. - Consideraţii asupra posibilităţii de revocare din funcţie a preşedinţilor şi vicepreşedinţilor consiliilor judeţene. Studiu de caz. În: Curierul Judiciar, nr.4, 2006. - p.94-102.

Se propune ca din Legea nr.215/2001 să fie eliminate toate dispoziţiile de detaliu care vizează statutul aleşilor locali, urmând ca acesta să fie reglementat în totalitate de legea organică specială, respectiv Legea nr.393/2004, cu precădere fiind necesară reglementarea cazurilor de încetare a mandatului, indiferent de natura lor.

Subiect: administraţie publică locală ; autoritate publică ; Legea nr.215/2001 ; Legea nr.393/2004

11. CRISTEA, FLAVIUS. - Consideraţii asupra unor prevederi ale Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. În: Caiete de drept penal, nr.1, 2005. - p.112-118.

Autorul propune o completare a art.82 din Legea nr.78/2000, care să clarifice formele agravante ale infracţiunii de dare de mită.

Subiect: Cod penal ; corupţie ; infracţiune de corupţie ; infracţiune de cumpărare de influenţă ; infracţiune de dare de mită ; Legea nr.78/2000 ; Legea nr.83/1992 ; Legea nr.161/2003

12. CRISTEA, FLAVIUS. - Unele consideraţii teoretice şi practice asupra teoriei autorului mediat. În: Caiete de drept penal, nr.2, 2006. - p.150-160.

Autorul consideră că se impune reglementarea în Codul penal român, la o viitoare modificare a acestuia, a teoriei autorului mediat, modele demne de urmat fiind reglementările din dreptul german, spaniol sau italian.

Subiect: autor ; autor mediat ; autor nemijlocit ; Cod penal ; drept comparat ; legitimă apărare ; participaţie improprie ; teoria autorului mediat

13. CRIŞU, ANASTASIU. - Consideraţii critice privind actuala reglementare a procedurii în cauzele cu infractori minori. În: Curierul Judiciar, nr.4, 2006. - p.63-67.

Autorul consideră că o viitoare reglementare dedicată exclusiv problemei instanţelor specializate poate elimina formulările ambigue ale textelor de lege care nu respectă normele de tehnică legislativă.

Subiect: instanţă specializată ; Legea nr.304/2004 ; tribunal specializat

14. CRÎNGUREANU, BOGDAN. - Grupurile de interes economic. În: Revista română de drept al afacerilor, nr.2, 2006. - p.105-120.

Sunt prezentate mai multe propuneri "de lege ferenda" referitoare la constituirea, organizarea şi activitatea grupurilor de interes economic.

Subiect: grup de interes economic ; interes economic ; Legea nr.161/2003 ; societate comercială

15. DELEANU, ION. - Unele observaţii cu privire la constituţionalitatea ordonanţelor de urgenţă. În: Curierul Judiciar, nr.6, 2006. - p.50-56.

Autorul propune ca la viitoarea revizuire constituţională să se procedeze la formularea pozitivă, explicită şi restrictivă a textului cu privire la ordonanţele de urgenţă, precizându-se situaţiile în care ele pot fi emise, instituţiile care pot fi vizate şi drepturile şi libertăţile al căror exerciţiu poate fi restrâns, înţelegându-se "per a contrario" că ele nu sunt admisibile dincolo de aceste limite.

Subiect: constituţionalitate ; ordonanţă de urgenţă



16. DOLTU, IOAN. - Efectele omisiunii ascultării învinuitului după citirea actului de sesizare al instanţei. În: Dreptul, nr.2, 2006. - p.189-196.

Autorul consideră că se impune o revizuire a textului din art.179 Cod de procedură penală pentru a se înlătura posibilităţile de interpretare diferită.

Subiect: Cod de procedură penală ; învinuit ; procedură judiciară

17. FĂRCAŞ, ALEXANDRU. - Reglementarea alegerilor pentru Parlamentul European. În: Revista română de drept comunitar. - Bucureşti : Rosetti, nr.1, 2006. - p.47-54.

Autorul a făcut o serie de propuneri pentru armonizarea sistemului electoral român cu sistemul electoral al Uniunii Europene.

Subiect: Constituţia României, republicată ; drept comparat ; Parlamentul European ; procedura de codecizie ; Tratatul Comunităţii Europene ; Tratatul Constituţional European ; Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană

18. FLOREA, ALEXANDRU ; IUGA, CĂLIN-VIOREL. - Câteva consideraţii de actualitate privind poliţia judiciară. În: Caiete de drept penal, nr.1, 2005. - p.119-140.

Autorii consideră că este necesară o lege a poliţiei judiciare, care să plaseze această instituţie sub controlul magistraţilor şi care să o delimiteze de poliţia administrativă.

Subiect: Cod de procedură penală ; Constituţia României, republicată ; drept comparat ; Legea nr.364/2004 ; magistrat ; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.43/2002 ; poliţie administrativă ; poliţie judiciară

19. GÂRBULEŢ, IOAN. - Natura juridică a termenului de 60 de zile instituit de articolul 160b din Codul de procedură penală. În: Dreptul, nr.1, 2006. - p.218-222.

Autorul consideră că într-o viitoare modificare a Codului de procedură penală ar trebui clarificate toate aspectele privind termenul de 60 de zile instituit de art. 160b Cod de procedură penală.

Subiect: Codul de procedură penală ; termen

20. GHEORGHE, CRISTIAN. - Nulitatea societăţii comerciale şi nulitatea actului constitutiv. În: Revista de drept comercial, nr.4, 2006. - p.37-45.

În articol se ajunge la concluzia că dispoziţiile cu privire la nulitatea societăţii comerciale şi nulitatea actului constitutiv pot fi clarificate printr-o reglementare expresă.

Subiect: act constitutiv ; drept comparat ; Legea nr.31/1990 ; nulitate ; O.U.G nr.26/1997 ; societate comercială

21. GHEORGHIU, NECULAI. - Observaţii referitoare la competenţa materială a judecătoriei în soluţionarea plângerilor formulate de salariaţi împotriva proceselor-verbale ale comisiilor pentru stabilirea vechimii în muncă, conform prevederilor art.17 alin.(2) din Decretul nr.92/1976. În: Revista română de dreptul muncii, nr.1, 2006. - p.71-73.

Autorul propune intervenţia legiuitorului pentru a elabora, de urgenţă, un act normativ care să confere salariatului posibilitatea de a-şi putea reconstitui vechimea în muncă.

Subiect: Cod de procedură civilă ; Codul muncii ; comisie pentru stabilirea vechimii în muncă ; competenţă materială ; Decret nr.92/1976 ; judecătorie ; Legea nr.541/2003 ; plângere ; proces-verbal ; vechime în muncă

22. GUIU, KETTY. - Spălarea banilor. În: Dreptul, nr.3, 2006. - p.172-210. Se propune ca Legea nr.656/2002 să fie, în întregime, revăzută, inclusiv în ceea ce priveşte completările care i s-au adus prin Legea nr.161/2003.

Subiect: Legea nr.161/2003 ; Legea nr.656/2002 ; spălare bani

23. IANCU, GHEORGHE. - Natura juridică a Autorităţii Electorale Permanente şi implicaţiile sale asupra alegerilor =. În: Revista de drept public, nr.2, 2006. - p.50-54.

Autorul consideră că, pentru respectarea statutului autonom al Autorităţii Electorale Permanente, este necesar ca toate textele de lege enumerate în articol să fie modificate şi completate. În alte cuvinte, atribuţiile Guvernului legate de organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente ar trebui transferate autorităţii ori unor organe interne ale celor două Camere ale Parlamentului.

Subiect: Autoritatea Electorală Permanentă; Curtea Constituţională; Legea nr.90/2001; Legea nr.161/2003; Legea nr.373/2004

24. IGNAT, DRAGOŞ-ANDREI ; CORLĂŢEANU, SORIN. - Consideraţii cu privire la infracţiunea prevăzută în art.81 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. În: Dreptul, nr.2, 2006. - p.182-188.

Se propune ca în art.81 din O.U.G. nr.195/2002 [devenit art.77 prin republicare] să fie prevăzută exceptarea de la obligativitatea rămânerii la locul accidentului, în afara celor enumerate în actul normativ, şi a autovehiculelor poliţiei de frontieră, Direcţiei Generale a Penitenciarelor, ale procurorilor criminalişti şi a celor ale Parchetului Naţional Anticorupţie.

Subiect: circulaţia pe drumurile publice ; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2002

25. IONESCU, REMUS. - Despre aplicabilitatea dispoziţiilor art.85 din Codul penal în cazul infracţiunilor săvârşite de minori. În: Dreptul, nr.6, 2006. - p.150-154.

Se propune ca noul Cod penal să prevadă contopirea unei pedepse cu o măsură educativă. Subiect: Cod penal ; minor ; pedeapsă



26. ISAILĂ, MĂRIOARA ; GHEŢA, ELEONORA. - Opinii privind termenul pentru declararea recursului în contenciosul administrativ. În: Curierul Judiciar, nr.4, 2006. - p.103-109.

Se propune ca art.20 alin.(1) din Legea nr.554/2004 să fie modificat fie în sensul înlăturării din text a momentului pronunţării ca termen de recurs, fie în sensul precizării exprese că termenul de recurs curge de la pronunţare pentru partea prezentă şi de la comunicare pentru partea care a lipsit.

Subiect: contencios administrativ ; Legea nr.554/2004

27. JURJE, RALUCA. - Unele consideraţii privind aplicarea în timp a legii penale, determinate de intrarea în vigoare a noului Cod penal. În: Caiete de drept penal, nr.1, 2005. - p.51-73.

Se argumentează cu privire la necesitatea apariţiei unei legi tranzitorii care să reglementeze efectele legate de intrarea în vigoare a noii legi penale, pentru o mai bună soluţionare a diverselor probleme ivite [între timp intrarea în vigoare a noului Cod penal a fost suspendată până la 1 octombrie 2008].

Subiect: concurs de infracţiuni ; infracţiune continuată ; lege penală ; Legea nr.301/2004 ; noul Cod penal ; prescripţia executării pedepsei ; prescripţia răspunderii penale ; prescripţie ; reabilitare ; recidivă

28. MORAR, IOANA-CRISTINA. - Oportunitatea prevederii exprese a căii de atac a recursului împotriva încheierii prin care se soluţionează cererea de arestare provizorie în vederea extrădării în caz de urgenţă (Art.46 din Legea nr.302/2004). În: Curierul Judiciar, nr.3, 2006. - p.68-73.

Este propusă modificarea art.46 alin.(5) din Legea nr.302/2004 pentru a fi în concordanţă cu dispoziţiile art.5 parag.1 din Convenţia europeană de extrădare.

Subiect: arestare provizorie ; Convenţia europeană de extrădare ; extrădare ; Legea nr.302/2004

29. MORAR, IOANA-CRISTINA. - Revocarea suspendării condiţionate în cazul neexecutării obligaţiilor civile (art.84 C.pen. respectiv art.98 din noul Cod penal). În: Curierul Judiciar, nr.2, 2006. - p.46-52.

Pentru înlăturarea inadvertenţelor generate de redactarea deficitară a art.84 şi 86 Cod penal (art.98 şi art.100 din noul Cod penal) se propune fie introducerea în cuprinsul art.84 a unui termen de promovare a cererii de revocare a suspendării, anterior expirării termenului de încercare (cu circa 30, 60 de zile), fie abrogarea art.84 Cod penal.

Subiect: Cod penal ; obligaţii civile ; suspendare condiţionată a executării pedepsei

30. NEACŞU, GHEORGHE. - Câteva probleme ridicate de aplicarea art.10 alin.1 din Legea pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nr.241/2005. În: Dreptul, nr.3, 2006. - p.169-171.

Autorul propune revizuirea Legii nr.241/2005 pentru a fi completată cu procedurile aplicabile în materie. Subiect: evaziune fiscală ; Legea nr.241/2005

31. NICULEANU, COSTEL. - Continuitate şi noutate în reglementarea concursului de infracţiuni. În: Curierul Judiciar, nr.7-8, 2005. - p.109-113.

Art.46 din noul Cod penal ar trebui să aibă redactarea: "Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară". Art.47 alin.3 din noul Cod penal ar trebui reformulat: "în cazul concursului formal de infracţiuni, se stabileşte câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune şi se aplică cea mai grea cu posibilitatea aplicării unui spor, fără a putea fi depăşit totalul pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente".

Subiect: Cod penal ; concurs de infracţiuni ; infracţiune

32. NICULEANU, COSTEL. - Reflecţii privitoare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În: Curierul Judiciar, nr.3, 2006. - p.74-78.

Se propune să se interzică liberarea condiţionată din detenţiunea pe viaţă în cazul condamnării pentru infracţiunile prevăzute de art.176, art.357 alin.(2), art.358 alin.(4) Cod penal şi art.42 din Legea nr.457/2001.

Subiect: detenţie pe viaţă ; pedeapsa cu moartea

33. NIŢU, DANIEL. - Fapte care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială. Forma ilicitului. În: Caiete de drept penal, nr.1, 2005. - p.93-111.

Autorul propune scoaterea prostituţiei atât de sub imperiul legii penale, cât şi a celei contravenţionale, precum şi deferirea cerşetoriei în întregime sferei dreptului contravenţional.

Subiect: cerşetorie ; Cod penal ; convieţuire socială ; drept penal comparat ; ilicit ; jocuri de noroc ; Legea nr.31/2000 ; Legea nr.32/1968 ; Legea nr.61/1991 ; Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 ; prostituţie

34. PANAINTE, SEPTIMIU. - Tranzacţiile bazate pe informaţii privilegiate. În: Curierul Judiciar, nr.2, 2006. - p.53-71.

Autorul propune reformularea art.245 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital. Subiect: informaţie privilegiată ; Legea nr.297/2004 ; piaţă de capital

35. PETRESCU, RODICA NARCISA. - Modificările aduse Legii nr.340/2004 privind instituţia prefectului prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.179/2005. În: Revista de drept public, nr.1, 2006. - p.47-55.

Autoarea propune să se renunţe la comisia judeţeană consultativă, care, oricum, prin componenţa ei mult prea largă, s-a dovedit un organism greoi şi prea puţin eficient în practică.

Subiect: act administrativ ; Constituţia României, republicată ; Legea nr.188/1999, republicată ; Legea nr.215/2001 ; Legea nr.340/2004 ; Legea nr.554/2004 ; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.179/2005 ; prefect



36. POPA, TEODOR ; ARDELEANU-POPA, CARMEN TEODORA. - Raporturile între răspunderea persoanei juridice şi răspunderea personală a organelor sale. În: Revista de drept comercial, nr.4, 2006. - p.22-36.

"De lege ferenda" se consideră utilă introducerea în legislaţia română a definirii noţiunii de organ al persoanei juridice pentru a nu mai da naştere la controverse şi la o practică judiciară neuniformă. Se propune, de asemenea, ca expresia "organ" folosită de Decretul nr.31/1954 să fie înlocuită prin expresia de "organ de conducere".

Subiect: Cod civil francez ; Cod civil român ; Decretul nr.31/1954 ; drept comparat ; persoană juridică ; persoană juridică, responsabilitate ; răspundere civilă delictuală ; răspundere personală

37. POPESCU, NOREL ; RADU, GHEORGHE. - Propunere "de lege ferenda" în legătură cu o nouă reglementare a competenţei materiale - în primă instanţă - în cauzele referitoare la validarea sau menţinerea popririi ori în cele privitoare la contestaţia la executare. În: Dreptul, nr.3, 2006. - p.151-152.

Se propune modificarea art.399, art.400 şi art.460 Cod de procedură civilă pentru stabilirea competenţei instanţei de fond în materia contestaţiei la executare.

Subiect: Cod de procedură civilă ; contestaţie la executare ; poprire

38. POTRIVITU, GIGEL. - Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. În: Dreptul, nr.6, 2006. - p.155-159.

Se propune modificarea Codului de procedură penală pentru adaptarea la noile situaţii prevăzute în legile speciale. Subiect: Cod de procedură penală ; evaziune fiscală ; Legea nr.241/2005

39. PUIE, OLIVIU. - Aspecte privind instituţia contenciosului administrativ potrivit Constituţiei revizuite şi a Legii contenciosului administrativ nr.554/2004 (Partea I). În: Curierul Judiciar, nr.1, 2006. - p.82-94.

Se propune ca Legea nr.554/2004 să fie examinată de către Consiliul Legislativ în ceea ce priveşte neconformitatea unor dispoziţii cu prevederile constituţionale, urmând a se face propuneri corespunzătoare Parlamentului României în vederea modificării legii.

Subiect: Consiliul Legislativ ; Constituţia revizuită ; contencios administrativ ; Legea nr.554/2004

40. PUIE, OLIVIU. - Aspecte privind instituţia contenciosului administrativ potrivit Constituţiei revizuite şi a Legii contenciosului administrativ nr.554/2004 (Partea a III-a). În: Curierul Judiciar, nr.6, 2006. - p.88-118.

Se consideră că dispoziţiile art.1 din Legea nr.554/2004 trebuie corelate explicit cu cele ale O.G. nr.27/2002. De asemenea, se impune modificarea Legii nr. 554/2004 în sensul asimilării actelor unilaterale a tuturor contractelor administrative încheiate de către autorităţile publice, precum şi în sensul acceptării teoriei contractelor administrative pentru toate contractele încheiate de administraţia publică. Autorul consideră că ar fi necesară modificarea art.183 din O.G nr.92/2003 în sensul stabilirii unui termen rezonabil sau al unui termen "optim şi previzibil" pentru soluţionarea pe cale administrativă a contestaţiilor împotriva actului administrativ fiscal, precum şi modificarea art.188 din aceeaşi ordonanţă în sensul că instanţa de contencios administrativ competentă va examina legalitatea deciziilor prin care au fost soluţionate contestaţiile cu celeritate.

Subiect: Cod de procedură fiscală ; Constituţia revizuită ; contencios administrativ ; Legea nr.554/2004 ; Ordinul ministrului finanţelor publice nr.519/2005 ; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.36/2006 ; Ordonanţa Guvernului nr.27/2002 ; Ordonanţa Guvernului nr.92/2003

41. RADU, CRISTIANA ; RADU, FLORIN. - Consideraţii privitoare la limitele mandatului tacit reciproc între soţi. În: Curierul Judiciar, nr.3, 2006. - p.87-100.

Autorul face mai multe propuneri "de lege ferenda" în reconsiderarea aspectelor legale ce ţin de problematica actelor de dispoziţie pe care le săvârşesc soţii în timpul căsătoriei.

Subiect: Codul familiei ; mandat tacit între soţi

42. RAŢIU, CLAUDIA. - Sancţionarea situaţiilor de "actio libera in causa". În: Caiete de drept penal, nr.2, 2006. - p.119-135.

Autoarea consideră că, pentru a satisface pe deplin exigenţele principiului legalităţii, este necesară o consacrare legislativă în dreptul român a situaţiilor de "actio libera in causa".

Subiect: actio libera in causa ; Cod penal ; drept comparat ; infracţiune ; iresponsabilitate penală ; principiul legalităţii

43. ROŞU, IOAN. - Drepturile salariale ale asistenţilor judiciari. În: Revista română de dreptul muncii, nr.1, 2006. - p.74-78.

Autorul propune includerea asistenţilor judiciari în categoria celor care după 10 ani de vechime în muncă pot fi numiţi în magistratură fără concurs, având în vedere că activitatea acestora este similară cu a magistraţilor.

Subiect: asistent judiciar ; Cod de procedură civilă ; Consiliul Economic şi Social ; salariu

44. RUSU, ION. - Propuneri de reformulare a textelor din noul Cod penal referitoare la conţinutul infracţiunilor privind siguranţa circulaţiei pe căile ferate. În: Dreptul, nr.2, 2006. - p.175-181.

Autorul propune reformularea art.374, art.375, art.376, art.377 din noul Codul penal Subiect: cale ferată ; Cod penal ; infracţiune



45. SĂNDULESCU, NICOLAE. - Unele consideraţii privind aplicarea Legii nr.514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic. Elemente de drept comparat din legislaţia Uniunii Europene. În: Curierul Judiciar, nr.4, 2006. - p.110-118.

Se propune introducerea unui nou alineat la art.20 din Legea nr.514/2003, care să stipuleze ca o condiţie obligatorie a practicării profesiei de consilier juridic, înscrierea într-un colegiu sau uniune naţională, recunoscut ca structură unică, la nivel naţional.

Subiect: consilier juridic ; drept comparat ; Legea nr.514/2003

46. SLĂVOIU, RADU. - Unele aspecte privitoare la infracţiunea de bancrută frauduloasă. În: Dreptul, nr.3, 2006. - p.211-219.

Autorul pledează pentru egalitate de tratament juridic între comercianţi şi propune să se găsească o altă soluţie pentru a se elimina o incriminare diferită a aceleiaşi activităţi, prin modificarea unui element preexistent (apariţia insolvenţei, respectiv declararea falimentului) în funcţie de subiectul de drept avut în vedere.

Subiect: bancrută frauduloasă

47. STOICA, VALERIU. - Joncţiunea posesiilor. În: Curierul Judiciar, nr.1, 2006. - p.55-69. Autorul consideră că ar fi necesară o dispoziţie expresă care să permită extinderea retroactivităţii partajului, în cazul desfacerii căsătoriei, nu numai cu privire la situaţia juridică, ci şi cu privire la starea de fapt a posesiei.

Subiect: posesie

48. STRETEANU, FLORIN. - Câteva consideraţii privind răspunderea penală a persoanei juridice potrivit proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Codului penal. În: Caiete de drept penal, nr.1, 2005. - p.41-50.

Autorul consideră că ar fi de dorit prevederea în art. 91 a Codului penal a unei amenzi cu caracter administrativ pentru persoanele juridice mai ridicată decât cea stabilită pentru persoanele fizice; că s-ar impune completarea dispoziţiilor art.131 cu un nou alineat (eventual alin.41) în care să se reglementeze efectele plângerii introduse împotriva persoanei fizice cu privire la persoana juridică şi invers; să se introducă un nou alineat în cuprinsul art.132 (eventual alin.21) cu următorul conţinut: "În cazul persoanei juridice împăcarea se realizează de reprezentantul său statutar sau de către persoana desemnată în locul acesteia. Împăcarea realizată cu persoana juridică nu produce efecte în privinţa persoanelor fizice care au participat la comiterea aceleiaşi infracţiuni" [Între timp, proiectul a fost adoptat devenind Legea nr.278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, în care nu se regăsesc propunerile formulate în prezentul studiu].

Subiect: Cod penal ; infracţiune ; persoană juridică ; procedură de urgenţă ; răspundere penală

49. ŞANDRU, SIMONA. - Asigurarea dreptului la protecţia datelor personale, în contextul legislaţiei privind liberul acces la informaţiile de interes public. În: Dreptul, nr.2, 2006. - p.123-133.

Autorul consideră că se impune o armonizare a dispoziţiilor legale interne astfel încât asigurarea accesului liber la informaţiile de interes public să nu încalce principiul protejării datelor personale care sunt incluse în documentele gestionate de autorităţile şi instituţiile publice ce intră sub incidenţa Legii nr.544/2001.

Subiect: acces la informaţie ; informaţie publică ; Legea nr.544/2001 ; protecţia datelor cu caracter personal

50. ŞCHEAUA, MARIUS. - Răspunderea civilă a membrilor organelor de conducere ale societăţilor comerciale reglementată de Legea nr.85/2006. În: Pandectele Române, nr.2, 2006. - p.137-162.

Se propune ca într-o viitoare reglementare să fie prevăzută răspunderea membrilor conducerii societăţii pentru orice greşeală de gestiune ori de câte ori în cursul reorganizării judiciare sau falimentului se constată o insuficienţă a activului; ar trebui reglementată expres dubla prezumţie, a culpei şi a legăturii de cauzalitate, în toate situaţiile în care se dovedeşte încălcarea obligaţiilor ce incumbă membrilor organelor de conducere; în sfârşit, ar trebui creată posibilitatea declanşării falimentului administratorilor.

Subiect: Legea nr.85/2006 ; răspundere civilă ; răspundere în mediul de afaceri ; societate comercială

51. ŞTEFĂNESCU, BRÂNDUŞA ; ŞTEFĂNESCU, ION TRAIAN. - Corelaţii între răspunderea administratorilor-salariaţi potrivit Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale şi răspunderea acestora conform Legii nr.53/2003-Codul muncii. În: Dreptul, nr.2, 2006. - p.68-87.

Autorii sunt de părere că "de lege ferenda" ar trebui să se stabilească cu claritate că, de regulă, administratorul nu poate fi salariat în calitate de administrator al societăţii comerciale; să se precizeze expres că un salariat poate deveni şi administrator al ei, dar şi administratorul aflat în funcţie să poată deveni salariat într-o altă funcţie, în cadrul societăţii comerciale; să se stabilească o limită maximă a ponderii administratorilor salariaţi în totalul membrilor consiliului de administraţie.

Subiect: administrator ; Codul muncii ; Legea nr.31/1990 ; societate comercială

52. ŞTEFĂNESCU, ION TRAIAN. - Consideraţii referitoare la înţelesul şi sfera de aplicare a art.115 alin.6 din Constituţia României privitoare la domeniile în care nu pot fi adoptate Ordonanţe de urgenţă ale Guvernului. În: Revista de drept comercial, nr.6, 2006. - p.74-78.

"De lege ferenda", la o viitoare revizuire a Constituţiei, o opţiune posibilă ar fi aceea de a se stabili cu precizie domeniile/materiile/instituţiile/situaţiile în care se vor putea adopta, în mod cu totul excepţional, ordonanţe de urgenţă. Aşadar, o reglementare afirmativă ca sens, iar nu negativă, respectiv ca aceea din prezent, prin formularea unor interdicţii, uneori, imprecise sau evazive.

Subiect: Constituţia României, republicată ; Curtea Constituţională ; ordonanţă de urgenţă ; situaţie extraordinară



53. ŞTEFĂNESCU, ION TRAIAN. - Reglementări recente referitoare la contractele colective de muncă şi la grevă. În: Revista română de dreptul muncii, nr.1, 2006. - p.9-12.

Autorul propune aducerea la zi, din punct de vedere juridic, a articolelor 63-68 din Legea nr.168/1999. Pe de altă parte, autorul sesizează suprapunerea unor situaţii prevăzute în art.51 din Legea nr.51/2006 cu cele din art.66 alin.(1) din Legea nr.168/1999.

Subiect: Codul muncii ; conflict de muncă ; contract colectiv de muncă ; drept la grevă ; grevă, declanşare ; Legea nr.51/1996 ; Legea nr.130/1996 ; Legea nr.168/1999

54. TAMBA, ADRIAN ; COSTIN, ALINA. - Observaţii privind compatibilitatea art.24 alin.3 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ cu principiile fundamentale ale dreptului penal. În: Caiete de drept penal, nr.1, 2006. - p.114-121.

Autorii propun ca legiuitorul să prevadă în mod explicit un termen după care fapta persoanelor enumerate în alin.2 al art.24 din Legea nr.554/2004 să constituie infracţiune.

Subiect: contencios administrativ ; Legea nr.115/1999 ; Legea nr.161/2003 ; Legea nr.554/2004 ; principiille fundamentale ale dreptului penal

55. ŢICLEA, ALEXANDRU. - Competenţa soluţionării litigiilor de muncă în cazul funcţionarilor publici. În: Revista română de dreptul muncii, nr.1, 2006. - p.13-21.

Autorul propune ca toate litigiile de muncă în cazul funcţionarilor publici să fie soluţionate de instanţele specializate să judece conflictele de muncă. Autorul propune, de asemenea, modificarea unor dispoziţii din Legea nr.304/2004, după cum urmează: Art.54-(1). "Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind litigiile şi conflictele de muncă, precum şi a celor de asigurări sociale"; Art.55-(1). "Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind litigiile şi conflictele de muncă, precum şi a celor de asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari". Ca urmare, se impune, corespunzător, modificarea şi a Codului de procedură civilă (art.2 pct.1 lit.c) şi art.3), precum şi a Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Subiect: asigurări sociale ; asistent judiciar ; Cod de procedură civilă ; Codul muncii ; conflict de muncă ; funcţionar public ; grevă ; judecător ; Legea nr.188/1999 ; Legea nr.304/2004 ; litigiu de muncă ; salariat ; Statutul funcţionarilor publici

56. UNGUREANU, OVIDIU ; MUNTEANU, CORNELIA. - Reflecţii privind incapacităţile de drept civil. În: Pandectele Române, nr.1, 2006. - p.162-175.

Autorii propun introducerea unui "registru civil" care să aibă o funcţie de publicitate şi care să permită terţilor ce intră în raporturi juridice cu o persoană majoră să fie informaţi şi să poată verifica capacitatea sa, eventual prin eliberarea unei copii.

Subiect: drept civil ; incapacitate

57. UNGUREANU, OVIDIU. - Dreptul la onoare şi dreptul la demnitate. În: Pandectele Române, nr.2, 2006. - p.119-136.

Autorul consideră că în noul Cod civil ar trebui inserate prevederi referitoare la un drept general al personalităţii, adică "acel drept al individului de a i se respecta demnitatea umană şi dezvoltarea personalităţii sale individuale".

Subiect: Cod civil ; drept la demnitate ; drept la onoare

58. VARTOLOMEI, BRÂNDUŞA ; VIDAT, ANA. - Modificările aduse Legii nr.130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă prin Legea nr.403/2005. În: Revista română de dreptul muncii, nr.1, 2006. - p.66-71.

Autoarele propun, ca o măsură de protecţie a salariaţilor, includerea unui text cu titlu general, în Codul muncii, în partea finală a capitolului referitor la răspunderea contravenţională, asemenea celui care prevede acordarea în cazul contravenientului a posibilităţii de a achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore, jumătate din minimul amenzii.

Subiect: Codul muncii ; contravenient ; Hotărârea Guvernului nr.161/2006 ; Legea nr.83/1995 ; Legea nr.130/1999 ; Legea nr.252/2003 ; Legea nr.403/2005 ; Legea nr.541/2003 ; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.2/2001 ; Organizaţia Internaţională a Muncii ; protecţia persoanelor încadrate în muncă ; răspundere contravenţională



Articole din revistele de drept străine

intrate în Biblioteca Consiliului Legislativ

- Bibliografie adnotată∗ -

EUROPEAN PUBLIC LAW 1. BARBIER DE LA SERRE, ERIC - Procedural justice in the European Community case-law concerning the rights of the defence: Essentialist and instrumental trends = Justiţia procedurală în jurisprudenţa Comunităţii Europene privind dreptul la apărare: Tendinţe fundamentale şi practice. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, nr.2, 2006. - p.225-250.

În privinţa dreptului la apărare, autorul constată că jurisprudenţa Comunităţii Europene nu este întotdeauna consecventă. Tribunalele Comunităţii Europene oscilează, referitor la acest drept, între o abordare axată pe obiectivele interesului comun şi o alta bazată pe interesul individual. În cazurile aflate la limita celor două abordări, autorul recomandă tribunalelor Comunităţii Europene să manifeste flexibilitate şi să evite încadrarea dreptului la apărare în categorii deosebit de rigide.

2. KRANENBORG, H. R. - Is it time to revise the European regulation on public access to documents? = A sosit timpul pentru revizuirea Regulamentului CE privind accesul public la documente? În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, nr.2, 2006. - p.251-274.

Modalitatea în care tribunalul de primă instanţă şi Comisia Europeană interpretează Regulamentul CE 1049/2001 privind accesul public la documente contrastează puternic cu schimbările pe care Constituţia Uniunii Europene le preconizează în privinţa transparenţei şi cu consensul politic atins pe marginea acestui subiect. În consecinţă, acest regulament trebuie schimbat. Avându-se în vedere că procesul de ratificare a Constituţiei Europene se află în impas, autorul se întreabă când va surveni această schimbare. În opinia specialiştilor în drept, momentul intrării în vigoare a Constituţiei Uniunii Europene nu este o condiţie esenţială pentru revizuirea regulamentului menţionat mai sus.

3. NOLL, GREGOR - Evidentiary assessment in refugee status determination and the EU qualification directive = Evaluarea mărturiei în determinarea statutului refugiatului şi Directiva Uniunii Europene privind acceptarea statutului de azilant. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, nr.2, 2006. - p.295-317.

După cum constată autorul, evaluarea mărturiei în procedurile privind acordarea statutului de azilant este în mare măsură nereglementată de legislaţia internaţională. O reglementare a evaluării mărturiei este însă conţinută de articolul 4 al Directivei Uniunii Europene privind acceptarea statutului de azilant. Între altele, Directiva menţionată obligă statele membre ale Uniunii Europene să comunice orice informaţie care are impact asupra relevanţei declaraţiilor solicitantului de azil. Procesarea informaţiei şi a mărturiilor este împărţită în trei etape distincte, care permit luarea unei decizii privind solicitarea refugiatului într-o cunoştinţă de cauză deplină.

4. RAMSEY, L. - The New public procurement directives: A Partial solution to the problems of procurement compliance = Noile directive privind achiziţiile publice: O soluţie parţială pentru problemele privind consimţământul dat pentru achiziţii. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, nr.2, 2006. - p.275-294.

Directivele Uniunii Europene privind achiziţiile publice nu au reuşit să ducă la atingerea obiectivelor ambiţioase ce vizau liberalizarea pieţei şi eficienţa economică. Autorul face o analiză a noilor directive ale Uniunii Europene privind sectorul public şi achiziţiile de utilităţi, în care se pune un accent mai mare pe înţelegerea mai profundă a regulilor şi pe importanţa acceptării beneficiilor consimţământului dat pentru achiziţii.

JOURNAL DU DROIT INTERNATIONAL 5. FONGARO, ERIC - Le mariage homosexuel à l'épreuve du droit international privé. A propos de la réponse ministérielle du 26 juillet 2005 = Căsătoria între persoane de acelaşi sex şi dreptul internaţional privat. Pe marginea răspunsului ministrului din 26 iulie 2005. În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.2, 2006. - p.477-510.

∗ Lucrare realizată de Svetlana BACIU şi Tudor PRELIPCEANU, experţi la Consiliul Legislativ



Practicienii francezi sunt în mod frecvent confruntaţi cu dificultăţile generate în unele state de uniunile încheiate între persoane de acelaşi sex. În lipsa textelor şi jurisprudenţei, răspunsul ministrului justiţiei la întrebarea unui deputat al Parlamentului francez privind valoarea juridică a unei căsătorii încheiate între două persoane de acelaşi sex, într-una din ţările UE, era foarte aşteptat. Era vorba de a afla dacă soţul unui bărbat/soţia unei femei căsătoriţi în Belgia, Olanda, ţări ce recunosc căsătoria între homosexuali, dispun în Franţa de aceleaşi drepturi ca soţul unei femei/soţia unui bărbat, căsătoriţi în Germania sau Marea Britanie, ţări ce nu recunosc căsătoria între homosexuali. Răspunsul arată de la început care este cauza dificultăţilor: "în cadrul UE dreptul la căsătorie rămâne în întregime guvernat de legile naţionale". Sunt examinate validitatea şi efectele acestei căsătorii încheiate în străinătate.

6. GROSS, BERNARD - Les dispositions législatives types de la CNUDCI sur les projets d'infrastructures à financement privé = Dispoziţiile legislative-tip ale CNUDCI asupra proiectelor de infrastructuri cu finanţare privată. În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.2, 2006. - p.459-476.

Comisia Naţiunilor Unite pentru dreptul comercial internaţional (CNUDCI) a elaborat un ghid legislativ asupra proiectelor de infrastructură cu finanţare privată, având drept scop "să ajute la elaborarea unui cadru juridic favorabil investiţiei private în infrastructurile publice". S-a dovedit necesară completarea acestuia cu dispoziţii legislative-tip, în anul 2003. Ceea ce este esenţial în cele 51 de dispoziţii legislative este rolul conferit legislaţiilor naţionale. Acestea nu vor facilita realizarea proiectelor de infrastructură, decât dacă ele răspund unor norme internaţionale, favorizând astfel participarea investitorilor străini şi, mai ales, dacă ele asigură rectitudinea şi perenitatea contractelor de concesiune încheiate între partenerii publici şi privaţi.

7. MARQUETTE, VANESSA - Les procédures d'insolvabilité extracommunautaires = Procedurile de insolvabilitate extracomunitare. În: Journal du droit international. - Paris: Juris Classeur, nr.2, 2006. - p.511-562.

Regulamentul (CE) nr.1346/2000 guvernează numai procedurile de insolvabilitate "intracomunitare", adică deschise în statul membru unde se situează centrul intereselor principale ale debitorului şi ale căror efecte sunt urmărite în alt stat membru. Apar inevitabil întrebări datorită câmpului de aplicare spaţial limitat al acestui instrument. Sunt examinate procedurile de insolvabilitate transfrontalieră la care regulamentul poate fi aplicat, evoluţia posibilă a cooperării judiciare în materie de insolvabilitate, precum şi legea-tip asupra insolvabilităţii internaţionale elaborată în cadrul CNUDCI şi, mai ales, raporturile dintre regulament şi legea-tip.

8. NGOMBE, LAURIER YVON - Mise en oeuvre du droit d'auteur dans les Etats membres de l'Organisation africaine de la propriété intelectuelle et questions de droit international privé = Aplicarea dreptului de autor în statele membre ale Organizaţiei Africane a Proprietăţii Intelectuale şi probleme ale dreptului internaţional privat. În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.2, 2006. - p.563-579.

Sub egida Organizaţiei Africane a Proprietăţii Intelectuale (OAPI), unele state, în majoritate din Africa francofonă, au întreprins armonizarea legilor lor asupra dreptului de autor. Această armonizare în statele membre ale OAPI lasă să subziste diferenţe, care reprezintă tot atâtea posibilităţi de conflicte ce pot apărea în exploatarea drepturilor de autor în afara frontierelor naţionale ale statelor membre. Autorul încearcă să sugereze posibile soluţii.

9. PÉROZ, HÉLÈNE - La légitimation en droit international privé après l'ordonnance du 4 juillet 2005 portant réforme de la filiation = Legitimarea în dreptul internaţional privat după Ordonanţa din 4 iulie 2005 privind reforma filiaţiei. În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.2, 2006. - p.581-591.

Ordonanţa nr.2005-759 din 4 iulie 2005 suprimă noţiunile de filiaţie legitimă şi filiaţie naturală din dreptul intern francez. Datorită faptului că legitimarea "presupune existenţa a mai multor tipuri de filiaţie între care există o ierarhie", în mod logic, ordonanţa a suprimat această instituţie din dreptul francez intern. Abrogarea articolului 311-16 din Codul Civil lasă fără răspuns problema legii aplicabile legitimării. Studiul se limitează la incidenţele abrogării acestui articol, cât şi la Convenţia de la Roma din 1970 al cărei obiect îl reprezintă legitimarea prin căsătorie.

JOURNAL OF LAW AND SOCIETY 10. GLENNON, LISA - Strategizing for the future through the civil partnership act = A face strategie pentru viitor pe baza Legii parteneriatului civil. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.2, 2006. - p.244-276.

Autoarea analizează conţinutul Legii parteneriatului civil din Marea Britanie şi se ocupă de poziţia homosexualilor şi lesbienelor în societate. O situaţie aparte o prezintă Irlanda de Nord, provincie în care predomină, conform aprecierii autoarei, conservatorismul moral.

11. HERMAN, DIDI - 'An Unfortunate coincidence': Jews and Jewishness in twentieth-century English judicial discourse = 'O coincidenţă nefericită': Evreii şi iudaismul în discursul judiciar englez din secolul XX. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.2, 2006. - p.277-301.

Autorul analizează raporturile existente în secolul XX între judecătorii englezi şi evreii din Marea Britanie, înfăţişând aspecte ale manifestării rasismului judiciar în secolul trecut.

12. MASSON, JUDITH - The Climbié inquiry: Context and critique = Ancheta în cazul Climbié: Context şi critici. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.2, 2006. - p.221-243.



Ancheta în cazul decesului Victoriei Climbié s-a transformat într-o veritabilă anchetă a eşecului înregistrat de politica privind protecţia copilului în Marea Britanie. S-a constatat că noile propuneri pentru protecţia copilului ale autorităţilor laburiste, ce veneau în completarea Legii privind copiii din 2004, din această ţară, au ignorat o serie de probleme cheie şi nu au reuşit să stabilească o legătură funcţională între politica guvernului, legea în materie şi activitatea autorităţilor locale. Cu acest prilej au ieşit la iveală carenţe privind responsabilitatea părintească, modul în care copilul abuzat este tratat în cadrul familiei şi responsabilitatea ce revine autorităţilor locale pentru sprijinirea familiei copilului ce a avut de suferit.

13. SPENCER, MAUREEN ; SPENCER, JOHN - The Judge as 'political advisor': Behind the scenes at the national industrial relations court = Judecătorul în poziţia de "consilier politic": În culisele Tribunalului privind relaţiile industriale naţionale. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.2, 2006. - p.199-220.

Specialiştii britanici în drept constituţional s-au concentrat în studiile lor asupra influenţei pe care o exercită Executivul asupra aparatului judiciar. Autorii articolului şi-au propus însă să evidenţieze până în ce măsură judecătorii pot, în mod secret, să influenţeze politicienii. Au găsit argumentele de care aveau nevoie într-o serie de documente, recent date la iveală, care aruncă o nouă lumină asupra relaţiilor dintre Guvernul de la Londra şi aparatul judiciar britanic şi în mod deosebit asupra raporturilor Cabinetului cu preşedintele Tribunalului privind relaţiile industriale naţionale, ce au contribuit la schimbările sociale şi industriale din Marea Britanie.

14. WRAY, HELENA - The Aliens act 1905 and the immigration dilemma = Legea privind străinii din 1905 şi dilema imigrării. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.2, 2006. - p.302-323.

Autoarea analizează contextul politic, cadrul juridic şi structura administrativă din momentul adoptării, în 1905, în Marea Britanie, a Legii privind străinii. Ea evidenţiază contradicţiile şi inconsecvenţele din conţinutul acestei legi, precizând că ambiguitatea acestei legi se manifestă şi în prezent.

MODERN LAW REVIEW 15. DICKSON, BRICE - The House of Lords and the Northern Ireland conflict: A Sequel = Camera Lorzilor şi conflictul nord irlandez: O concluzie logică. În: The Modern law review, nr.3, 2006. - p.383-417.

În urma analizării unor cazuri privind conflictul din Irlanda de Nord aduse, în perioadele 1969 - 1993 şi 1994 - 2005, în faţa Camerei Lorzilor, autorul constată că, în ultimul timp, s-a produs o schimbare de atitudine a Camerei superioare britanice referitor la aceste cazuri. Se manifestă o abordare mai modernă a interpretării legii, a aplicării supremaţiei legii şi a apărării drepturilor omului.

16. FORTIN, JANE - Accommodating children's rights in a post human rights act era = Respectarea drepturilor copilului în perioada ce a urmat adoptării Legii pentru protecţia drepturilor omului. În: The Modern law review, nr.3, 2006. - p.299-326.

Autoarea are o poziţie critică faţă de tribunalele familiale din Marea Britanie ce judecă procesele implicând asigurarea protecţiei drepturilor copilului. Ea consideră că puţine dintre aceste tribunale recunosc că drepturile copilului sunt conforme cu drepturile protejate de Convenţia europeană a drepturilor omului. Puţine sunt cele care aplică, în cazul copiilor, prevederile Legii britanice din 1998 privind protecţia drepturilor omului. Autoarea pledează pentru revizuirea Legii privind copiii din 1989, din Marea Britanie, pentru ca interesele copiilor să fie cât mai bine apărate.

17. MORABITO, VINCE - An Australian perspective on class action settlements = O perspectivă australiană asupra reglementării acţiunilor de clasă. În: The Modern law review, nr.3, 2006. - p.347-382.

Autorul analizează experienţa dobândită de Australia în domeniul reglementării acţiunilor de clasă. Jurisprudenţa Statelor Unite privind reglementarea acestor acţiuni este, de asemenea, abordată pe larg în articol. Obiectivul urmărit de autor este de a constata în ce măsură Anglia şi Irlanda ar putea recurge, la rândul lor, la asemenea reglementări, ţinându-se însă cont de particularităţile acestor ţări.

18. TEUBNER, GUNTHER - The Anonymous matrix: Human rights violations by 'private' transnational actors = Matricea anonimă: Încălcarea drepturilor omului de către actorii transnaţionali "privaţi". În: The Modern law review, nr.3, 2006. - p.327-346.

Autorul analizează problema încălcării drepturilor omului în sectorul privat, pornind de la politica de preţuri de-a dreptul discriminatorie practicată de firmele farmaceutice transnaţionale în Africa de Sud, ţară puternic afectată de maladia SIDA. Este lipsa accesului la tratamentul medical un exemplu de încălcare a drepturilor omului în sectorul privat? Respectarea drepturilor fundamentale ale omului sunt obligatorii numai pentru state sau, în aceeaşi măsură, şi pentru companiile transnaţionale, în general? Iată doar câteva din întrebările pe care autorul şi le pune în articol.

REVUE DE SCIENCE CRIMINELLE ET DE DROIT PÉNAL COMPARÉ 19. DETRAZ, STÉPHANE - Un aspect de la protection des infiltrés et des repentis: le délit de révélation d'identité = Un aspect al protecţiei celor infiltraţi şi a celor care se căiesc: delictul de revelare a identităţii. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris: Dalloz, nr.2, 2006. - p.49-60.

Criminalii care se căiesc, cât şi agenţii infiltraţi (sub acoperire) au posibilitatea de a beneficia de o identitate de împrumut. Eficienţa acestei măsuri de protecţie este asigurată prin interdicţia, penal sancţionată, de a revela identitatea de împrumut a primilor şi pe cea reală a celorlalţi. Autorul îşi prezintă opiniile pe această temă, considerând oportun ca infracţiunile



privindu-i pe agenţii infiltraţi şi pe criminalii care "se căiesc" să fie studiate împreună, în ambele situaţii structura actului delictual, cât şi natura ordinară sau agravantă a pedepselor fiind identice.

20. MAURO, CRISTINA - Le défaut criminel. Reflexions à propos du droit français et du droit comparé = Neprezentarea penală. Reflecţii pe marginea dreptului francez şi a dreptului comparat. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.2, 2006. - p.35-48.

Procedurile "in absentia" care se desfăşoară în pofida absenţei nejustificate a persoanei urmărite sunt admise chiar pentru infracţiunile grave în majoritatea sistemelor represive europene, dar au dat loc unei jurisprudenţe importante a Curţii Europene a Drepturilor Omului. În Franţa, Legea din 9 martie 2004 a intervenit pentru abandonarea vechii proceduri de contumacie şi pentru a consacra o nouă procedură (neprezentarea penală), fără să abandoneze totuşi vechile dispoziţii. Autoarea consideră că introducerea acestei proceduri comportă totuşi unele neclarităţi care merită identificate şi disipate.

21. TULKENS, FRANÇOISE ; DONNAY, LUC - L'usage de la marge d'appréciation par la Cour européenne des droits de l'homme = Folosirea libertăţii de apreciere de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris: Dalloz, nr.1, 2006. - p.3-23.

De la apariţia sa în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, libertatea de apreciere a suscitat controverse. Autorii consideră că aceasta are drept scop să "conjuge universalismul drepturilor omului cu relativismul tradiţiilor naţionale". Sunt prezentate originile libertăţii de apreciere în jurisprudenţa Curţii, autorii procedând la confruntarea diferitelor abordări sau definiţii ale acestei noţiuni. Este evocată chestiunea fundamentelor libertăţii de apreciere, cât şi funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte în sistemul de protecţie a drepturilor omului. De asemenea, se procedează la o tentativă de clarificare a factorilor care determină folosirea libertăţii de apreciere, ceea ce va permite evaluarea avantajelor şi inconvenientelor pe care le prezintă recurgerea la acest tip de mecanism.

REVUE DU DROIT PUBLIC

22. BELLESCIZE, RAMU DE - La réforme du statut général des militaires (Loi no. 2005-270 du 24 mars 2005 portant statut général des militaires) = Reforma statutului general al militarilor (Legea nr. 2005-270 din 24 martie 2005 privind statutul general al militarilor). În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2006. - p.313-349.

Legea din 24 martie 2005 privind statutul general al militarilor reprezintă actul de naştere al celui de-al IV-lea statut al militarilor. Noul statut se înscrie într-o continuitate cu dreptul anterior. După părerea autorului, statutul militarilor este original din mai multe puncte de vedere: prin faptul că militarii rămân supuşi unui statut specific şi că acest statut reprezentă o inovaţie prin asigurarea unei protecţii penale şi medicale sporite în operaţiunile externe.

23. CAMBY, JEAN-PIERRE - Droit d'amendement et navette parlementaire: une évolution achevée = Dreptul de amendament şi naveta parlamentară: o evoluţie încheiată. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2006. - p.293-300.

Mişcările succesive ale unui text de la o Adunare parlamentară la alta, până la adoptarea sa definitivă, denumită navetă parlamentară, sunt organizate de art.45 al Constituţiei franceze. Recent, regulile au fost clarificate prin decizia din 2006 a Consiliului Constituţional care are o deosebită importanţă. În primul rând, ea reprezintă o ultimă etapă: aceeaşi regulă guvernând întreaga "navetă" indiferent de stadiu. Această unificare simplifică, de asemenea, regulile dezbaterii: nu se mai pune problema dacă o adăugare sau o suprimare a unei dispoziţii este sau nu posibilă înaintea întrunirii comisiei mixte paritare, în cursul acesteia sau al unei noi lecturi şi, de asemenea, dezbaterea parlamentară are loc în întregime în prima lectură, numai punctele de dezacord făcând obiectul dezbaterii în afara acesteia.

24. CHALTIEL, FLORENCE - Propos sur l'actualité de la V-e République = Consideraţii privind cea de-a V-a Republică. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2006. - p.301-312.

Autorul consideră că la ora actuală, situaţia constituţională a Franţei este instabilă, inconstantă, iar observarea regimului politic francez necesită un diagnostic clar, precum şi imaginarea unor posibile soluţii.

25. COMBEAU, PASCAL - Les évolutions en matière d'accidents de service: l'influence du droit de la fonction publique militaire = Evoluţiile în materie de accidente de serviciu: influenţa dreptului funcţiei publice militare. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2006. - p.349-374.

Noul statut general al militarilor stabilit de Legea din 25 martie 2005 cuprinde evoluţii substanţiale. Cele mai importante se referă la consolidarea drepturilor civile, politice şi disciplinare - în special a libertăţii de expresie - a cărei recunoaştere a pus probleme întotdeauna, dar şi la o consolidare a drepturilor profesionale, dintre care dreptul la protecţie în caz de accidente de serviciu reprezintă unul dintre aspecte.

26. JUAN, STÉPHANIE - L'objectif à valeur constitutionnelle du droit à la protection de la santé: droit individuel ou collectif? = Obiectivul cu valoare constituţională a dreptului la protecţia sănătăţii: drept individual sau colectiv? În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2006. - p.439-458.

Autorul consideră important să răspundă la întrebarea dacă dreptul la protecţia sănătăţii, consacrat ca obiectiv cu valoare constituţională în dreptul intern, are o dimensiune individuală sau colectivă. Examinarea bazelor textelor dreptului la protecţia sănătăţii şi a jurisprudenţei Consiliului Constituţional face posibil răspunsul la această problematică prin studierea beneficiarilor acestui drept, cât şi a conţinutului şi consecinţelor acestuia.



27. QUIRINY, BERNARD - Actualité du principe général d'impartialité administrative = Actualitatea principiului general de imparţialitate administrativă. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2006. - p.375-400.

După părerea autorului, noţiunii de "imparţialitate administrativă" merită să i se consacre un bilanţ de ansamblu. Soluţiile emise de Consiliul de Stat francez stabilesc o reţea complexă unde se întâlnesc exigenţele principiului de imparţialitate al dreptului intern cu cele ale principiului de imparţialitate stabilit de art.6-1 al Convenţiei europene a drepturilor omului, al cărui câmp de aplicare nu se întinde decât la anumite organisme administrative.

28. ROBERT, JACQUES - L'Histoire, la repentance et la loi = Istoria, căinţa şi legea. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2006. - p.279-291.

După părerea autorului, în urmă cu un sfert de secol s-a intrat succesiv în mai multe cicluri de contestare a istoriei Franţei. El îşi prezintă consideraţiile în legătură cu fiecare dintre acestea, iar legat de curentul care pune în cauză chiar scrierea istoriei se referă la câteva legi votate şi promulgate în Franţa, fiecare apreciată în contextul său.

29. SAULNIER-CASSIA, EMMANUELLE - La protection de la jeunesse: limite à la liberté d'expression? = Protecţia tineretului: o limită adusă libertăţii de expresie? În: Revue du droit public. - Paris: Editions juridiques associées, nr.2, 2006. - p.401-438.

Tinerii au o posibilitate din ce în ce mai mare de acces la manifestări ale libertăţii de expresie, ceea ce provoacă îngrijorare, ţinând cont că ei pot fi confruntaţi cu violenţa vizuală, sonoră, psihologică. Există deosebiri în ceea ce priveşte regimul şi controlul libertăţii de expresie în domeniul scrisului şi în domeniul imaginii. Autorul consideră că spre deosebire de alte sisteme europene, în Franţa, atât legiuitorul, cât şi judecătorul nu indică în mod explicit că obiectul textelor sau deciziilor care limitează libertatea de expresie are drept scop principal protecţia tinerilor. O astfel de precizare ar permite ca o asemenea limitare a libertăţii de expresie să nu fie privită ca cenzură, ci ca o critică în scopul corectării.

30. TCHIKAYA, BLAISE - La juridictionnalisation du règlement des conflits internationaux en Afrique = Jurisdicţionalizarea reglării conflictelor internaţionale în Africa. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2006. - p.459-486.

La originea studiului se află constatarea empirică că statele Africii nu tratează în mod identic conflictele interne şi cele internaţionale. După părerea autorului, aceste state nu sunt reticente la reglarea jurisdicţională a conflictelor internaţionale, ci, mai curând, sunt angajate într-un veritabil proces de jurisdicţionalizare în materie de reglare a conflictelor internaţionale în Africa.

REVUE INTERNATIONALE DE DROIT COMPARÉ

31. BAUDEL, JEAN-MARC - L'accès à la justice: la situation en France = Accesul la justiţie: situaţia din Franţa. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.477-491.

Studiul prezentat reprezintă un răspuns la întrebările puse de profesorul Uggo Mattei - în raportul său general intitulat "Acces to justice, a renewed global issue". Acesta solicită raportorilor naţionali să descrie cum este tratată problema accesului la justiţie, în practică, în viaţa reală. Studiul prezintă situaţia Franţei.

32. BELLIVIER, FLORENCE ; BRUNET, LAURENCE; LABRUSE-RIOU CATHERINE - Les limitations légales de la recherche génétique et de la commercialisation de ses résultats: le droit français = Limitările legale ale cercetării genetice şi ale comercializării rezultatelor acesteia: dreptul francez. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.275-318.

Legiuitorul francez a fost determinat să favorizeze cercetarea biomedicală datorită promisiunilor terapeutice ale geneticienilor şi, de asemenea, a stabilit limite diverselor utilizări ale geneticii. Dreptul francez, prin legile din 6 august 2004, pare să fie mai inspirat de prima tendinţă decât de cea de-a doua. Autorul a ales să se consacre descrierii stării dreptului pozitiv şi să degajeze în mod sintetic tendinţele generale care sunt prezente în dreptul bioeticii în materie de genetică.

33. BYK, CHRISTIAN - L'euthanasie en droit français = Eutanasia în dreptul francez. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.657-672.

Autorul propune dezbaterii aspecte legate de eutanasie astfel cum este ea privită în Franţa. Remarcând legitimitatea de a restitui individului controlul asupra ultimelor momente din viaţa sa, dreptul francez menţine, în pofida unei puternice şi constante presiuni mediatice, începând cu anii '70, interdicţia transgresării "legalizate" a poruncii "să nu ucizi" aplicată eutanasiei.

34. CHAPUT, YVES - Contrôle et responsabilité de la notation financière: les agences de "rating" en droit français = Controlul şi responsabilitatea notării financiare: agenţiile de "rating" în dreptul francez. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.493-502.

Notarea întreprinderilor în Franţa este de inspiraţie americană şi s-a dezvoltat, începând cu anii '80, la iniţiativa principalelor agenţii de "rating" din SUA. În Franţa, recunoaşterea legală a existenţei "ratingului" nu apare decât odată cu reforma instituită printr-o lege din 2003. Studiul tratează problema agenţiilor de notare franceze, prin notare înţelegându-se evaluarea aptitudinii unui emiţător de titluri de creanţe de a plăti interesele şi de a rambursa capitalul la scadenţa convenită.



35. CHATILLON, GEORGES - L'administration électronique = Administraţia electronică. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.673-725.

Autorul analizează aspecte legate de administraţia electronică în Franţa, temă care se înscrie în cadrul reformei statului. Studiul abordează probleme legate de protecţia datelor, identificare, securitate, fiind, de asemenea, menţionate chestiunile juridice care trebuie rezolvate în acelaşi timp cu administraţia electronică.

36. DE CROUY CHANEL, EMMANUEL - Les limites aux compétences du pouvoir législatif en matière fiscale = Limitele competenţelor puterii legislative în materie fiscală. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.643-655.

Autorul răspunde la o serie de întrebări privind competenţele puterii legislative în materie fiscală.

37. DECAUX, EMMANUEL - Les caractéristiques de l'administration internationale dans les zones de crise = Caracteristicile administraţiei internaţionale în zonele de criză. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.523-551.

Aspectele tratate se referă la principalele experienţe franceze de administraţie internaţională de teritorii şi la cadrul politic şi juridic al administraţiei internaţionale. Franţa ia parte activă la un număr important de mecanisme internaţionale. Autorul consideră că experienţa franceză se diluează într-o practică internaţională care nu îi este proprie, dar ţine în primul rând de organizaţii internaţionale, mai ales ONU, NATO şi UE.

38. DEGUERGUE, MARYSE - Les avancées du principe de précaution en droit administratif français = Evoluţiile principiului precauţiei în dreptul administrativ francez. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.621-641.

Evoluţiile principiului precauţiei în dreptul administrativ francez sunt tangibile în domeniile mediului şi sănătăţii, cu toate că în acesta din urmă legiuitorul nu a afirmat validitatea principiului, redus încă la un simplu standard de comportament. Autorul consideră că principiul precauţiei poate îmbogăţi substanţa dreptului administrativ ca sursă potenţială de legalitate şi responsabilitate, dar constată totodată că această îmbogăţire este totuşi limitată până în prezent.

39. DUPRAT, JEAN-PIERRE - Le référendum constitutionnel dans un système français dominé par une logique représentative = Referendumul constituţional într-un sistem francez dominat de o logică reprezentativă. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.553-580.

Autorul îşi propune să clarifice dispoziţiile care se aplică folosirii referendumului în Franţa, el punând în evidenţă aspecte care se referă atât la referendumul constituţional, cât şi la cel legislativ prevăzut de art.11 al Constituţiei franceze.

40. FULCHIRON, HUGUES - Mariage et partenariats homosexuels en droit international privé français = Căsătorie şi parteneriate homosexuale în dreptul internaţional privat francez. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.409-438.

Anumite state au considerat oportun să elaboreze statute pentru cuplurile de acelaşi sex. Prezentul studiu tratează problema complexă a acestor relaţii de cuplu, problemă ce presupune să fie distinse două statute deschise azi cuplurilor homosexuale: parteneriatele şi căsătoriile.

41. GUIMEZANES, NICOLE - Le statut légal des migrants = Statutul legal al migranţilor. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.593-620.

În Franţa, începând cu anul 1980, problema imigraţiei a devenit o problemă politică care a dus la modificări ale textelor normative. Ultima reformă din 2003 a prevăzut abrogarea Ordonanţei din 1945 şi înlocuirea sa printr-o adevărată codificare. În 2005 a intrat în vigoare "Codul privind intrarea şi şederea străinilor, precum şi dreptul de azil". Aplicarea dispoziţiilor Codului este asigurată de numeroase regulamente şi circulare, la textele interne adaugându-se convenţiile internaţionale şi legislaţia comunitară. Autorul prezintă aspecte legate de statutul străinilor în situaţie reglementată, garanţiile statutului de "migrant", măsurile de protecţie statale.

42. JOLY-HURARD, JULIE - La responsabilité civile, pénale et disciplinaire des magistrats = Responsabilitatea civilă, penală şi disciplinară a magistraţilor. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.439-475.

Mutaţia profundă a rolului judecătorului în societatea democratică nu mai trebuie demonstrată, după părerea autorului, acesta amplificându-se considerabil. Judecătorul trebuie să fie responsabil civil, penal şi disciplinar - ceea ce înseamnă că el trebuie să aibă acest simţ al responsabilităţii, altfel spus să decidă, să acţioneze sau să se abţină să acţioneze în mod conştient, acceptând asumarea consecinţelor. Consideraţiile autorului vizează aspecte legate de responsabilitatea civilă, penală şi disciplinară a magistraţilor.

43. LAMÈTHE, DIDIER ; MORÉTEAU, OLIVIER - L'interprétation des textes juridiques rédigés dans plus une langue = Interpretarea textelor juridice redactate în mai multe limbi. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - 327-363.

După părerea autorilor, interpretarea textelor juridice cu valoare normativă redactate în mai multe limbi reprezintă un subiect dificil de tratat. În Franţa, această problematică este inexistentă sau ignorată şi corespunde unui domeniu puţin studiat unde converg politicul şi juridicul. El consideră că interpretarea textelor multilingve cu valoare normativă sau care ţin de domeniul contractual merită fără îndoială să fie regăsită pentru a fi redefinite norme eficiente.



44. MALAURIE, PHILIPPE - Les précédents et le droit = Precedentele şi dreptul. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.319-327.

Articolul examinează relaţiile dintre precedente şi drept, locul ocupat de precedent în dreptul civil francez. Autorul defineşte noţiunile. Astfel, el consideră precedentele ca fiind deciziile judiciare emise în cazuri asemănătoare, ele constituind jurisprudenţa, iar dreptul, ca fiind ansamblul regulilor de drept - scrise sau nescrise. El îşi propune să determine influenţele exercitate de precedente asupra dreptului. Studiul are o dimensiune comparativă având mai ales ca obiect sistemul de "common law", sistem foarte diferit de cel francez.

45. MAZEAUD, DENIS - La confiance légitime et "l’estoppel" = Încredere legitimă şi "estopel". În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.363-392.

În prezent, conceptul de încredere legitimă din sistemul juridic francez inspiră rezerve juriştilor francezi. Autorul consideră că nu există totuşi motive de ordin ştiinţific care să limiteze câmpul de aplicare al acestuia în dreptul francez, chiar dacă motivele ce ţin de politica juridică pot explica de ce nu se doreşte ca acesta să devină un principiu cardinal al dreptului francez al contractelor. În această perspectivă autorul apreciază vitalitatea conceptului de încredere legitimă în dreptul contractual pozitiv.

46. QUERMONNE, JEAN-LOUIS - L'émergence d'un droit constitutionnel européen = Apariţia unui drept constituţional european. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.581-591.

Apariţia unui drept constituţional al Uniunii Europene ridică numeroase probleme. Autorul consideră că trebuie răspuns la două întrebări şi anume: dacă poate fi calificat drept constituţie, statutul unei organizaţii politice care nu are calitatea de stat, care în plus nu este opera unui popor sau a reprezentanţilor săi şi, dacă este posibil, presupunând că se reţine sensul generic al termenului, ca acest statut să beneficieze de o prioritate juridic recunoscută în raport cu constituţiile statelor membre ale Uniunii.

47. TEYSSIE, BERNARD - La représentation des salariés dans la négociation collective d'entreprise = Reprezentarea salariaţilor în negocierea colectivă din întreprinderi. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.2, 2006. - p.503-522.

Articolul este consacrat negocierii colective în întreprinderile din Franţa, atenţia autorului îndreptându-se mai ales spre "negociatori", lărgirea cercului acestora şi spre controlul legitimităţii şi al legalităţii.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT CIVIL

48. HOUTCHIEFF, DIMITRI - Contribution à une théorie du bénéfice de subrogation de la caution = Contribuţii la o teorie a beneficiului de subrogaţie a cauţiunii. În: Revue trimestrielle de droit civil. - Paris : Dalloz, nr.2, 2006. - p.191-207.

Pornind de la punerea în evidenţă a aspectelor ce se referă la ambiguităţile art.2037 al Codului Civil francez autorul dezvoltă consideraţii pe marginea beneficiului de subrogaţie, mecanism autonom care, după părerea sa, nu poate fi redus la un caz de responsabilitate contractuală şi prezintă elementele pentru o teorie a beneficiului de subrogaţie.

49. MARTIN, XAVIER - Le droit privé révolutionnaire: essai de synthèse = Dreptul privat revoluţionar: încercare de sinteză. În: Revue trimestrielle de droit civil. - Paris : Dalloz, nr.2, 2006. - p.239-255.

Autorul propune o sinteză pe tema dreptului privat sub Revoluţie, o temă politică abordată cronologic. În viziunea acestuia, Franţa anilor 1789-1794 apare ca o perioadă a iluziilor - iluzia că ar fi uşor de simplificat dreptul, iar anii 1794-1799 ca o perioadă de urgenţe şi anume aceea de a consolida legăturile sociale şi de a pune capăt haosului juridic.

50. SIMON, FRANÇOIS-LUC - La spécificité du contrat unilatéral = Specificitatea contractului unilateral. În: Revue trimestrielle de droit civil. - Paris : Dalloz, nr.2, 2006. - p.209-238.

Autorul consideră că noţiunea de contract unilateral este incertă, impunându-se astfel o mai bună definire a specificităţii contractului unilateral în cadrul activităţilor contractuale, cât şi a specificităţii contractului unilateral în faţa angajamentului unilateral.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL ET DE DROIT ÉCONOMIQUE

51. GUENZOUI, YOUSSEF - Entente et contrat: le trouble notionnel = Înţelegere şi contract: o neclaritate a noţiunilor. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. - Paris : Dalloz, nr.2, 2006. - p.273-289.

Numeroase studii au fost consacrate relaţiei dintre dreptul concurenţei şi dreptul obligaţiilor, dar analizarea legăturii solide ce uneşte cele două discipline se poate face confruntând stâlpii celor două materii - înţelegerea şi contractul. Având procese de formare cu căi aproape simetrice unde se manifestă aceeaşi voinţă de a se apropia, ele declanşează aplicarea regulii de drept în stadii sensibil diferite.

52. PIMONT, SÉBASTIEN - La garantie de conformité. Variations françaises autour de la préservation des particularités nationales et de l'intégration communautaire = Garanţia de conformitate. Variaţii franceze privitor la păstrarea particularităţilor naţionale şi la integrarea comunitară. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. - Paris : Dalloz, nr.2 , 2006. - p.261-271.

După o vie dezbatere, Ordonanţa din 17 februarie 2005 privind "garanţia de conformitate datorată de vânzător consumatorului" transpune, în Franţa, Directiva comunitară din 25 mai 1999 asupra vânzării şi garanţiilor bunurilor de



consum. Ea crează un nou efect al vânzării în Codul Consumatorului în favoarea numai a consumatorului: garanţia de conformitate care se suprapune acţiunilor civiliste existente. O asemenea soluţie prezintă avantaje, dar şi inconveniente. Autorul consideră că natura noii garanţii de conformitate se deosebeşte destul de greu de cea a viciilor ascunse şi că este destul de echivocă în ceea ce priveşte asigurarea unei adevărate protecţii a consumatorilor.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉEN

53. AUBY, JEAN-BERNARD - Les pouvoirs d'inspection de l'Union européenne = Puterile de inspecţie ale Uniunii Europene. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.1, 2006. - p.131-140.

Scopul articolului este de a repera dintre prerogativele UE pe cele care ţin de puterile de inspecţie şi de a reflecta la acestea. Aspectele la care se referă autorul sunt: domeniile în care UE dispune de puteri de inspecţie, organizarea juridică a puterilor de inspecţie deţinute de UE, articularea între puterile UE şi puterile statelor în materie de inspecţie.

54. BOGAERT, PETER ; MICHAUX, GENEVIÈVE - La protection administrative des données = Protecţia administrativă a datelor. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.1, 2006. - p.47-96.

Studiul expune măsurile care au fost luate de Comunitatea Europeană pentru a proteja datele obţinute în urma cercetărilor farmaceutice, de la naşterea dreptului farmaceutic european până în zilele noastre, cât şi natura şi câmpul de aplicare al protecţiei administrative a datelor. El examinează regulile aplicabile astfel cum rezultă acestea din reforma legislaţiei farmaceutice intervenite în 2004, precum şi numeroase chestiuni lăsate fără răspuns. De asemenea, studiul examinează impactul intrării a zece noi state membre sub regimul protecţiei administrative a datelor.

55. HOUPPERMANS, VALÉRIE-ANNE - L'inflation des désistements et le pouvoir de la Commission européenne dans le cadre de l'article 226 CE = Inflaţia desistărilor şi puterea Comisiei Europene în cadrul articolului 226 CE. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.2, 2006. - p.289-299.

Creşterea exponenţială a recursurilor introduse de Comisia Europeană pe lângă Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene stă mărturie pentru rigoarea cu care Comisia urmăreşte infracţiunile prevăzute de dreptul comunitar săvârşite de statele membre. Numărul desistărilor Comisiei este în creştere după ce statele membre şi-au pus în conformitate situaţia în ceea ce priveşte dreptul comunitar. Tactica "sesizare-desistare" reprezintă o armă cu dublu tăiş a cărei utilizare generalizată poate avea efecte paradoxale în ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii, cât şi repercusiuni periculoase asupra imperativelor de securitate juridică şi de transparenţă.

56. KOVAR, ROBERT - Dassonvile, Keck et les autres: de la mesure avant toute chose = Dassonvile, Keck şi alţii: măsură înainte de toate. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.2, 2006. - p.213-248.

Două decizii ale Curţii de Justiţie (CJCE) - decizia "Dassonvile" din 1974 şi decizia "Keck şi Mithouard" din 1993 se află în centrul unei complexe jurisprudenţe. În timp ce prima dintre ele a fost primită fără dificultăţi, cea de-a doua a fost mult criticată. Doctrina a denunţat incoerenţa soluţiei reţinute, regretând epoca în care se aplica decizia precedentă. Dar Curtea de Justiţie a rămas fidelă deciziei "Keck şi Mithouard", explicând semnificaţia acesteia şi a clarificat unele aspecte. Autorul consideră astfel că decizia nu merită criticile excesive la care a fost supusă.

57. LABAYLE, HENRI - Architecte ou spectatrice? La Cour de justice de l'Union dans l'Espace de liberté, sécurité et justice = Arhitectă sau spectatoare? Curtea de Justiţie a Uniunii în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.1, 2006. - p.1-46.

Amânarea proiectului constituţional european obligă la reflecţii. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie (ELSJ) era unul din beneficiarii Tratatului privind Constituţia Europeană. Jurisdicţia Uniunii doreşte să joace pe deplin rolul său de reglare în cadrul Tratatului care instituie ELSJ.

58. LAGET-ANNAMAYER, AURORE - Le statut des accords OMC dans l'ordre juridique communautaire: en attendant la consécration de l'invocabilité = Statutul acordurilor OMC în ordinea juridică comunitară: aşteptând consacrarea invocabilităţii. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris: Dalloz, nr.2, 2006. - p.249-288.

Conform unei jurisprudenţe constante şi de acum clasice a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, acordurile OMC nu pot fi invocate în faţa judecătorului comunitar, pentru ca acesta să controleze conformitatea dreptului comunitar derivat cu aceste dispoziţii. Aspectele la care se referă autorul sunt particularitatea statutului juridic al acordurilor OMC în dreptul comunitar şi efectele limitate ale deciziilor adoptate de Organul de reglementare a diferendelor (ORD).

59. LANKARANI, LEILA - Une autre "loi d'application extraterritoriale" américaine. L'Europe face à l'article 211 de la loi générale portant ouverture de crédits de 1998 = O altă "lege de aplicare extrateritorială" americană. Europa în faţa art. 211 al legii generale privind deschiderea de credite din 1998. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.1, 2006. - p.97-130.

Litigiul care opune Comunitatea Europeană Statelor Unite, ca urmare a adoptării "articolului 211", demonstrează că legile de aplicare extrateritorială şi care de altfel nu-şi poartă niciodată numele sunt susceptibile să îmbrace forme de mare varietate, a căror primă lectură nu poate induce caracterul lor de legi de aplicare extrateritorială sau chestiunea neconformităţii lor cu dreptul internaţional general. După cum consideră autorul, la prima lectură, "art.211" are trăsăturile unei legi procedurale protectoare în materie de înregistrare şi de reînnoire a mărcilor şi denumirilor comerciale în SUA, dar, în realitate, ea poartă germenii unei legi de aplicare extrateritorială în materie de proprietate a mărcilor.



Cărţi recent achiziţionate de

Biblioteca Consiliului Legislativ

- Bibliografie indexată∗ -

1 - ALBU, EMANUEL - Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie : Contencios administrativ şi fiscal 2005 / Dr. Emanuel Albu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2006. 704 p. Index. 40 lei.

SUBIECT: drept administrativ; contencios administrativ; drept fiscal; jurisprudenţă; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 340.14/A33

2 - BALABAN, CONSTANTIN-GHEORGHE - Securitatea şi dreptul internaţional : Provocări la început de secol XXI / Constantin-Gheorghe Balaban. - Bucureşti : Editura C.H.Beck, 2006. XX, 318 p. - (Studii juridice). Bibliogr.p.311. ISBN 973-655-937-8 : 16,2 lei.

SUBIECT: drept internaţional; securitate; ONU; NATO; OSCE; UE; drept internaţional umanitar; terorism; România; strategie de securitate

342.2/B19

3 - Clasificarea activităţilor din economia naţională - CAEN / Institutul Naţional de Statistică. - ediţie revizuită CAEN Rev.1. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2006. 224 p. ISBN 973-588-587-5 : 35 lei.

SUBIECT: România; dreptul muncii; Institutul Naţional de Statistică; clasificarea activităţilor din economia naţională 349.2:311/C56

4 - Code de procédure pénale / Annotations de jurisprudence et bibliographie par Jean-François Renucci, avec le concours de Emmanuelle Allain. - éditions 2006. - Paris: Dalloz, 2006. LV, 2387 p. ISBN 224-706201-6: 177,65 lei.

SUBIECT: Franţa; drept penal; procedură penală; Cod de procedură penală 343.1(44)(094.4)/C60

5 - Code pénal / Annotations de jurisprudence et bibliographie par Yves Mayaud avec le concours de Emmanuelle Allain. - Paris : Dalloz, 2006. XLII, 2567 p. Index. ISBN 2-24-706202-4 : 169,15 lei.

SUBIECT: Franţa; drept penal; Cod penal 343(44)(094.4)/C60

6 - Codul muncii : Adnotat şi comentat / Coordonator Alexandru Ţiclea. - ediţia a 2-a. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2006. 1184 p. ISBN 973-758-007-9 : 60 lei.

SUBIECT: dreptul muncii; codul muncii; România 349.2(498)(094.4)/C60

7- Codul muncii şi legile uzuale : cu modificările aduse până la data de 10 aprilie 2006 / Ediţie îngrijită şi adnotată de lector univ. Luminiţa Dima. - Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2006. IX, 510 p. - (Codices C.H.Beck). Index. ISBN 973-655-895-9 : 16,2 lei.

SUBIECT: dreptul muncii; Codul muncii; legislaţie 349.2(498)(094.4)/C60

8 - COR - Clasificarea ocupaţiilor din România : Manual pentru utilizatori / Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Comisia Naţională pentru Statistică. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2006. 406 p. ISBN 973-758-005-2: 40 lei.

SUBIECT: dreptul muncii; Comisia Naţională pentru Statistică; clasificarea ocupaţiilor din România 349.2/C56

9 - DELEANU, ION ; BUTA, GHEORGHE - Procedura somaţiei de plată : Doctrină şi jurisprudenţă / Prof.univ.dr. Ion Deleanu, dr. Gheorghe Buta. - Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2006. XI, 533 p. - (Praxis). Index. ISBN 973-655-942-4 : 21,47 lei.

SUBIECT: drept civil; procedură civilă; somaţie de plată; drept comunitar; Curtea Constituţională 347.91/D28

∗ Lucrare realizată de Eliza ORBESCU, expert la Consiliul Legislativ



10 - DORNEANU, VALER - Dialogul social : fundament al democraţiei economico-sociale / Prof.univ.dr. Valer Dorneanu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2005. 224 p. ISBN 973-588-983-8 : 20 lei.

SUBIECT: dreptul muncii; dialog social; sindicat; patronat; contract colectiv de muncă; conflict de muncă; concediere colectivă 349.2(498)/D69

11 - DUŢESCU, CRISTIAN - Drepturile acţionarilor / Cristian Duţescu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2006. 448 p. Bibliogr. p.442. ISBN 973-758-025-7 : 40 lei.

SUBIECT: drept comercial; societate comercială; piaţă de capital; acţionar 347.72/D97

12 - HOTCA, MIHAI-ADRIAN - Regimul juridic al contravenţiilor : Comentarii şi explicaţii / Mihai Adrian Hotca. - Bucureşti: Editura C.H. BECK, 2006. 276 p. - (Legi comentate). Index. ISBN 973-655-890-8: 26 lei.

SUBIECT: drept public; drept administrativ; drept contravenţional 342/H84

13 - JACQUET, JEAN-MICHEL ; DELEBECQUE, PHILIPPE - Droit du commerce international / Jean-Michel Jacquet, Philippe Delebecque. - 3e édition. - Paris : Dalloz, 2002. 503 p. - (Cours Dalloz. Série Droit privé). Bibliogr. p. 475. Index. ISBN 224704817-X : 89,17 lei.

SUBIECT: dreptul comerţului internaţional; GATT; Organizaţia Mondială a Comerţului; conflict de legi; contract de comerţ internaţional; arbitraj internaţional

341.9:347/J27

14 - JURA, CRISTIAN - Drepturile omului : Drepturile minorităţilor naţionale / Cristian Jura. - Bucureşti : Editura C.H.Beck, 2006. XIV, 305 p. - (Studii juridice). Bibliogr. p. 295. ISBN 973-655-881-9 : 26 lei.

SUBIECT: drepturile omului; drepturile minorităţilor naţionale; ONU; Organizaţia Internaţională a Muncii; FAO; UNESCO; O.M.S.; Consiliul Europei; OSCE

342.7/J92

15 - LAZĂR, AUGUSTIN ; CONDRUZ, AUREL - Corpus juris patrimonii : Patrimoniul cultural naţional : Doctrină şi jurisprudenţă ; Acte normative / Dr. Augustin Lazăr, Aurel Condruz. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2006. 464 p. ISBN 973-758-017-6 : 35 lei.

SUBIECT: România; drept public; cultură; patrimoniu cultural naţional; patrimoniu cultural universal; monumente istorice; legislaţie; legislaţie internaţională; jurisprudenţă

342:904(498)(094)/L32

16 - LEŞ, IOAN - Codul de procedură civilă: Comentariu pe articole / Prof.univ.dr. Ioan Leş. - ediţia a 2-a. - Bucureşti : Editura ALL BECK, 2005. XVI,1436 p.+48 p. - (Comentarii BECK). Index. ISBN 973-655-507-0 : 137 lei.

SUBIECT: drept civil; Cod de procedură civilă 347.91/.95/L52

17 - MANOLACHE, OCTAVIAN - Tratat de drept comunitar / Octavian Manolache. - ediţia a 5-a. - Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2006. XIV, 944 p. Index. ISBN 973-655-933-5 : 62,76 lei.

SUBIECT: drept comunitar; UE; istoric; piaţă comună; politici comunitare; justiţie comunitară 341.217(4)UE/M26

18 - MAZILU, DUMITRU - Dreptul comunitar al mediului : Curs / Prof.univ.dr. Dumitru Mazilu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2005. 250 p. Bibliogr. p.243. ISBN 973-588-981-1 : 30 lei.

SUBIECT: drept comunitar; dreptul mediului; protecţia mediului; acorduri şi tratate europene; legislaţie 341.217(4)UE:349.6/M53

19 - MIGA - BEŞTELIU, RALUCA - Drept internaţional public / Raluca Miga-Beşteliu. - Bucureşti : Editura All Beck, 2005. (Curs universitar). ISBN 973-655-732-4. Vol.1 - 2005. - VI, 183 p. - ISBN 973-655-832-0: 24 lei.

SUBIECT: drept internaţional public; raport juridic internaţional; tratat internaţional; stat; teritoriu; cetăţenie; dreptul mării; spaţiu cosmic

341.1/.8/M67

20 – MIGA - BEŞTELIU, RALUCA - Organizaţii internaţionale interguvernamentale / Raluca Miga-Beşteliu. – Bucureşti: Editura C.H. BECK, 2006. XVI, 294 p. - (Manuale Beck). Bibliogr. ISBN 973-655-939-4: 15 lei.

SUBIECT: drept internaţional public; organizaţie internaţională interguvernamentală; ONU 341.217/B50

21 - MINEA, ELENA MARIA - Încheierea şi interpretarea contractelor de asigurare / Dr. Elena-Maria Minea. - Bucureşti : Editura C.H.Beck, 2006. XI, 313 p. - (Praxis). Bibliogr. Index. ISBN 973-655-909-2 : 13,71 lei.

SUBIECT: drept civil; drept comercial; dreptul consumatorului; contract de asigurare; istoric; România; drept european 347.76/M75



22 - ONEŢ, CRISTINA - Procedura fiscală / Cristina Oneţ. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2006. 200p. Bibliogr. p. 196. ISBN 973-758-023-0 : 28 lei.

SUBIECT: drept financiar; drept fiscal; procedură fiscală; creanţă fiscală; drept comparat 347.7/O-55

23 - ONICA-JARKA, BEATRICE - Jurisdicţia internaţională penală / Beatrice Onica-Jarka. - Bucureşti: Editura C.H. BECK, 2006. XIX, 469 p. - (Studii juridice). Bibliogr. p. 459. ISBN 973-655-952-1 : 19,22 lei.

SUBIECT: drept penal internaţional; criminalitate transfrontalieră; jurisdicţie penală internaţională; Curtea Penală Internaţională 342.2/B19

24 - PENA, ADRIANA - Garantarea obligaţiilor : Culegere de practică judiciară / Adriana Pena. - Bucureşti: Editura C.H. BECK, 2006. XIII, 297 p. - (Jurisprudenţă). Bibliogr. Index. ISBN 973-655-815-0: 16,2 lei.

SUBIECT: drept civil; obligaţii civile; garanţie civilă; jurisprudenţă 347.758/P50

25 - PÎRVU, LIVIU NARCIS - Elemente de procedură civilă şi contencios administrativ / Liviu-Narcis Pîrvu. - ediţia a 2-a. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2006. 256 p. ISBN 973-758-010-9 : 25 lei.

SUBIECT: drept procesual civil; procedură civilă; contencios administrativ 347.91/.95/P69

26 - PRADEL, JEAN - Droit pénal comparé / Jean Pradel. - 2e édition. - Paris : Dalloz, 2002. X, 805 p. - (Précis). Bibliogr. p.773. Index. ISBN 2-24-704110-8 : 182,75 lei.

SUBIECT: drept penal; drept penal comparat; drept penal general; drept penal special; infracţiune 343:340.5/P89

27 - Regulamentul vamal : Hotărârea Guvernului nr.707 din 7 iunie 2006 : Normele tehnice de completare, utilizare şi tipărire a declaraţiei sumare, declaraţiei vamale în detaliu şi exemplarelor de control T5R-Ordin nr.6.312/2006 al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală ; Normele tehnice de aplicare a regimului vamal de tranzit pe teritoriul României - Ordin nr.6.357/2006 al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală ; Normele privind procedurile simplificate de vămuire- Ordin nr.6.358/2006 al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2006. 480 p. ISBN 973-758-027-3 : 35 lei.

SUBIECT: drept public; drept vamal; regulament vamal; legislaţie 342/R39

28 - ROMIŢAN, CIPRIAN RAUL - Protecţia penală a proprietăţii intelectuale / Dr. Ciprian Raul Romiţan. - Bucureşti: Editura C.H. BECK, 2006. X, 395 p. - (Studii juridice). Bibliogr.p. 368. ISBN 973-655-914-9 : 15 lei.

SUBIECT: dreptul proprietăţii intelectuale; drept de autor; invenţie; mărci şi indicaţii geografice; propunere de lege ferenda 347.77/.78/R70

29 - ROŞ, VIOREL - Drept financiar / Viorel Roş. - Bucureşti : Editura ALL BECK, 2005. 430 p. - (Curs universitar). ISBN 973-655-860-6 : 38 lei.

SUBIECT: drept financiar; finanţe publice; buget; impozit; taxă vamală 347.73/R81

30 - STANCU, MIRELA - Codul de procedură fiscală : Comentarii şi explicaţii / Mirela Stancu. - Bucureşti : Editura ALL BECK, 2005. VIII, 396 p. - (Legi comentate). Index. ISBN 973-655-577-1 : 35 lei.

SUBIECT: drept fiscal; Cod de procedură fiscală 351.72(498)(094.4)

31 - ŞAGUNA, DAN DROSU; ŞOVA, DAN - Drept financiar public / Dan Drosu Şaguna, Dan Şova. - Bucureşti : Editura ALL BECK, 2005. IX,409 p. - (Curs universitar). Index. ISBN 973-655-543-7 : 36 lei.

SUBIECT: drept financiar; finanţe publice; monedă; buget; euro 347.7/S14

32 - ŞTEFAN, TUDOREL - Introducere în dreptul comunitar / Tudorel Ştefan. - Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2006. XVII, 330 p. - (Manuale Beck). ISBN 973-655-923-7 : 17,57 lei.

SUBIECT: drept comunitar; istoric 341.217(4)UE/S81

33 - ŞTEFĂNESCU, ION TRAIAN - Modificările Codului Muncii : Comentate / Ion Traian Ştefănescu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2006. 160 p. ISBN 973-758-012-5 : 23 lei.

SUBIECT: dreptul muncii; Codul muncii 349.2(498)/S82



TITLURI NOI LA EDITURA C.H.BECK

ISSN 1583-3178

Consiliul Legislativ - Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1, Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 050711 Tel: 313.66.08 fax: 311.29.35 website: www.clr.ro

Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ Sorin Popescu, Locţiitorul Preşedintelui Consiliului Legislativ, Preşedintele Secţiei de Evidenţă Oficială a Legislaţiei şi Documentare Nicolae Turcu, Preşedintele Secţiei de Drept Privat Mircea Preda, Preşedintele Secţiei de Drept Public, ad-interim Andrei Popescu, Şeful Departamentului pentru Armonizarea Legislaţiei cu Reglementările Uniunii Europene Cristian Kevorchian, Şeful Departamentului de Informatică Legislativă, ad-interim

Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator) Victoria Ţăndăreanu (redactor responsabil) Svetlana Baciu Tudor Prelipceanu

Tipografia: S.C. „Lumina Tipo” s.r.l., str. Luigi Galvani nr.20bis, sector 2, Bucureşti

Punctele de vedere exprimate în această publicaţie nu reprezintă analize oficiale asupra legislaţiei, ci doar opinii personale ale autorilor.