1

Structura şi dinamica personalităţii

1. Concept:

D.p.v. cultural sau socio-politic: indivizi de excepţie, personalităţile generând

schimbări semnificative în cultură şi în traictoria istorică a popoarelor.

D.p.v. psihologic: atribut aplicat fiinţei umane ajunse în procesul devenirii sale

socio-culturale; psihologia studiază personalitatea preocupându-se în mod explicit de

aspectele subiective, de procesele mentale şi de corelatele lor comportamentale, fără a

ignora componenta biologică şi dimensiunea socială a fiinţei umane.

Determinaţiile acestui atribut sunt:

autonomia relativă în relaţiile omului cu mediul său de viaţă, ca fiind exprimată

prin capacitatea de autoîngrijire, autoadministrare, în menţinerea unităţii, a echilibrului şi

a identităţii;

capacitatea de anticipare şi autocontrol;

integrarea activă în comunitate, însuşirea valorilor şi a modului de viaţă,

dezvoltarea relaţiilor interpersonale;

prestarea unor activităţi incluse în repertoriul societăţii;

nivel intelectual suficient de înalt pentru a mijloci adaptarea, autonomia

personală şi socială, înfăptuirea controlului şi intervenţia transformatoare;

conştientizarea propriei existenţe în unitate cu procesul de conştientizare a

realităţii, elaborarea modelului mintal al Eului şi al lumii.

Acest atribut se dobândeşte spre sfârşitul adolescenţei sau în faza de trecere de

la copilărie la maturitate.

Cele mai importante elemente din definiţiile personalităţii sunt: consistenţa şi

schimbarea, distinctivitatea şi asemănarea, aspectul intim şi aspectul public,

personalitatea normală şi tulburările de personalitate.

Consistenţa în timp şi în diverse situaţii:

reprezintă relativa constanţă în modul de a gândi, de a simţi sau de a acţiona,

în atitudini şi patformurile comportamentale ale unui individ;

rezultă din însuşirile stabile ale personalităţii, numite trăsături sau factori;

factorii de personalitate sau formaţiuni complexe ce integrează mai multe procese psihice

(inteligenţa, extraversiunea, conştiinciozitatea) - determinare internă;

rezultă din repetabilitatea situaţiilor de viaţă – determinare externă,

obiectivă;

poate fi o iluzie a observatorului, alimentată de nevoia de predicţie a

comportamentului celorlalţi, corelată cu nevoia lui de siguranţă;

percepţia consistenţei poate fi efectul falsului consens: percepem stabilitatea

propriei persoane, avem conştiinţa identităţii şi-i percepem în consecinţă pe ceilalţi ca

fiind constanţi;

2

diferă de la un individ la altul, de la o dimensiune a personalităţii la alta, dar

cel puţin un nivel mediu al consistenţei în mai multe planuri comportamentale sau mentale

este prezent la fiecare, rezultă continuitatea şi identitatea personalităţii; cele două

însuşiri esenţiale sunt prezente în percepţia de sine şi în percepţia celorlalţi;

consistenţa nu este incompatibilă cu schimbarea.

Distinctivitatea:

reprezintă ansamblul atributelor ce conferă personalităţii, unicitatea;

rezultă din potenţialul genetic unic în interacţiune cu mediul diferenţiat pentru

fiecare individ şi din experienţa de viaţă irepetabilă;

se concretizează în specificitatea individuală a modului de a gândi, de a simţi

sau de a acţiona, în capacitatea de efort şi de adaptare, în dinamismul, energia, stilul de

muncă, nivelul şi tipul activităţilor, sistemul axiologic şi reţelele de relaţii;

distinctivitatea nu este incompatibilă cu asemănarea; aceasta fiind dată de

similitudinile conţinute în ereditatea umană, de elementele comune conţinute în rolurile şi

activităţile sociale (roluri de gen, profesionale sau ocupaţionale), activităţi parentale, de

învăţare; asemănări există şi în secvenţele şi stadiile devenirii umane; asemănările şi

integrarea în grup stau la baza formării identităţii sociale; conştiinţa identităţii sociale

poate fi protectoare, dinamizatoare, dar şi sursă de suferinţă;

pe temeiul identităţii sociale şi prin descoperirea elementelor unicităţii se

constituie identitatea personală, se formează conceptul de EU; răspunsul la întrebările

„Cine sunt eu?”, „Cum mi-aş dori să fiu?”, „Cum ar trebui să fiu?”, ne formează conştiinţa

propriei persoane, încrederea în propria eficienţă, stima faţă de noi înşine.

Aspectul public al personalităţii poate fi definit de ceilalţi, poate fi evaluat sau

măsurat în funcţie de: dispoziţia generală, modul de manifestare în situaţii ameninţătoare,

expresii ale atitudinilor, patternuri de vorbire, maniere, ţinută, vestimentaţie.

Aspectul intim al personalităţii include fantezii, dorinţe, aspiraţii, gânduri şi

experienţe neîmpărtăşite.

Personalitatea normală, descrisă în termeni de trăsături sau factori, se

oglindeşte în moduri relativ stabile de cogniţie şi relaţionare cu mediul sau cu propria

fiinţă, a căror finalitate este adaptivă şi emergentă.

Dacă trăsăturile devin inflexibile şi maladaptive, afectând semnificativ

funcţionarea socială şi ocupaţională a individului, ne aflăm în faţa unor tulburări de

personalitate; acestea reprezintă moduri neadecvate de a face faţă stresului sau de a

rezolva problemele vieţii; aceste tulburări apar în adolescenţă sau la debutul vârstei

adulte. Devierile se manifestă în planul cogniţiei (percepţia şi evaluarea propriei persoane,

a celorlalţi şi a evenimentelor), al afectivităţii (nivelul, intensitatea, labilitatea, adecvarea

răspunsului emoţional), al funcţionării interpersonale şi controlului impulsurilor.

3

2. Modele de abordare a personalităţii

Modelul trăsăturilor: considerarea personalităţii ca un ansamblu de trăsături

dispuse într-o anumită ordine, reprezintă esenţa teoriilor dispoziţiilor (trăsăturilor) şi a

teoriilor elaborate pe baza analizei factoriale.

Allport consideră că trăsăturile reprezintă caracteristici sau calităţi interne care

ghidează comportamentul, predispoziţii de a răspunde în acelaşi mod sau în mod similar la

diferiţi stimuli; trăsăturile sunt căi conştiente şi rezistente de reacţie la aspectele

stimulilor din mediul înconjurător; caracteristicile trăsăturilor sunt:

a) trăsăturile de personalitate sunt reale şi există în fiecare din noi; ele nu sunt

construite teoretic sau nu sunt etichete create numai pentru a explica un comportament;

b) trăsăturile determină sau cauzează comportamentul, ele nu se nasc doar din

anumiţi stimuli, ci ne motivează să căutăm stimulii adecvaţi, interacţionează cu aceştia, cu

mediul în general, generând astfel, anumite răspunsuri;

c) trăsăturile pot fi demonstrate empiric prin observarea comportamentului în

timp, putem deduce existenţa unor trăsături din coerenţa şi consistenţa răspunsurilor

unei persoane la aceiaşi stimuli sau stimuli similari;

d) trăsăturile sunt înrudite, ele se pot suprapune, chiar dacă reprezintă

caracteristici diferite (agresivitatea şi ostilitatea sunt distincte, dar sunt şi

asemănătoare şi sunt observate frecvent că apar simultan în comportamentul unei anumite

persoane);

e) trăsăturile variază în funcţie de situaţii.

Modelul factorial: folosit în căutarea dimensiunilor cheie ale personalităţii, a

condus la următoarele cinci:

a) EXTRAVERSIUNEA: sociabilitatea, ambiţia, atracţia interpersonală,

reactivitatea se referă la capacitatea de orientare a personalităţii către exterior, modul

de implicare în acţiune, sociabilitate şi ambiţie;

b) AGREABILITATEA: adaptabilitatea socială, nivelul socializării, amabilitatea,

dragostea se referă la calităţile emoţionale ale personalităţii şi la comportamentul social;

c) CONŞTIINCIOZITATEA: autocontrolul, responsabilitatea, puterea realizării

vizează modul de raportare la sarcini, activităţi, programe;

d) STABILITATEA EMOŢIONALĂ: controlul emoţional arată caracteristicile

emoţionale şi eventualele dificultăţi emoţionale ale personalităţii;

e) DESCHIDEREA LA EXPERIENŢĂ: cultura, intelectul, curiozitatea

intelectuală, inteligenţa, stabilitatea se referă la funcţiile intelectuale ale personalităţii.

Modelul umanist: este definit de afirmarea încrederii în posibilităţile omului de a-

şi construi şi desăvârşi personalitatea. Postulatul de bază al educaţiei: fiecare individ

dispune de calităţi pe care se poate sprijini procesul de autorealizare.

Modelul cognitiv: consideră modul de a percepe, de a înţelege şi interpreta

realitatea, constituie criteriul deosebirilor dintre oameni; indivizii se manifestă nu faţă de

4

realitate, aşa cum este ea, ci faţă de o realitate filtrată şi prelucrată de structuri

cognitive, construite.

3. Structura pesonalităţii

TEMPERAMENTUL: se referă la însuşirile dinamico-energetice ale

personalităţii; acesta vizează puterea cu care acţionează indivizii, acumularea şi

descărcarea energiei în diferite activităţi, ritmul acţiunii, aspectele formale, exterioare

ale acţiunii şi ale proceselor afective (durata, intensitatea, expresivitatea).

Însuşirile temperamentului se remarcă şi în activităţile educative, în capacitatea

de efort, în rezistenţa la suprasarcini sau la stimuli supraadăugaţi, în puterea de muncă

din perioadele suprasolicitante ale sesiunilor de examene, în ritmul vorbirii, al scrierii, în

ţinută şi mişcări, în conduita emoţională.

Deosebirile existente în dispoziţia predominantă, reactivitatea emoţională, nivelul

general de activare se referă tot la temperament.

Există dimensiuni ale temperamentului care rămân relativ stabilite în timp:

participarea, implicarea în acţiune, nivelul de activare, iritabilitatea.

Diferenţele în stilul emoţional sunt foarte importante de-a lungul vieţii, în

procesul adaptării sociale; adaptarea şcolară, formarea relaţiilor de prietenie,

convieţuirea cu alţii sunt aspecte ce poartă amprenta temperamentului.

Cea mai cunoscută clasificare a temperamentelor: sangvinic, coleric, flegmatic,

melancolic (Hypocrates).

Inadaptarea şcolară sau profesională derivă din necorespondenţa sau discordanţa

dintre particularităţile dinamico-energetice şi natura activităţii. Astfel, în orientarea

spre diferite şcoli şi meserii se va ţine seama de dominantele temperamentale sesizate de

părinţi sau profesori prin analiza comportamentului:

Sangvinic – activităţi diversificate, cu multe elemente noi.

Flegmatic – activităţi stereotipe.

Melancolic – reguli prescrise, mai puţină independenţă.

Coleric – activităţi competitive, cu anumite riscuri.

Modele explicative privind temperamentul: a) TEMPERAMENTUL şi TIPUL DE SN: pe baza experimentelor (Pavlov) s-a

stabilit existenţa unei corespondenţe între tipurile de activitate nervoasă superioară

având la bază cele două procese nervoase fundamentale: excitaţia şi inhibiţia şi

temperamentele clasice. Tipul de SN fiind determinat ereditar, înseamnă că şi

temperamentul se află sub incidenţa determinării genetice, indirect însă, prin tipul de

ANS. Între genă şi comportament se interpune mediul şi istoria individuală. Trăsăturile

fiecărui tip se caracterizează prin bivalenţă, având fiecare aspecte pozitive şi aspecte

negative.

5

Trăsături pozitive: optimism, sociabilitate, curaj, veselie,

buna dispoziţie, reactivitate accentuată, deschis,

impresionabilitate, sensibilitate, adaptabilitate, amabilitate,

rapiditatea reacţiilor, bogăţia expresiei, capacitatea de a

decide, activism, energie

Tipul sangvinic Trăsături negative: atitudini uşuratice, lipsă de probleme,

mulţumire de sine, slăbiciunea şi instabilitatea sentimentelor,

platitudinea trăirilor, fluctuaţia şi inegalitatea trăirilor,

influenţabilitatea, uşor de deviat de la o hotărâre,

nestatornicie, expresivitate exagerată, superficialitate, lipsa

de concentrare, lipsa de aprofundare, neponderat, vorbăreţ

Trăsături pozitive: reactivitate accentuată, procese afective

intense, bogăţia şi intensitatea reacţiilor, plăcerea de a opune

rezistenţă, de a înfrunta greutăţi, trăsături volitive

accentuate, înclinaţii de a fi pasional Tipul coleric

Trăsături negative: excitabilitate, iritabilitate, agresivitate,

nemulţumire, furie, îndârjire, nerăbdător, inegalitatea

trăirilor, înclinaţia de a fi părtinitor, tendinţă de dominare,

încăpăţânare, tendinţa de a se opune

Trăsături pozitive: echilibru, tendinţa de a fi mulţumit, calm,

sânge rece, bună dispoziţie, toleranţă, răbdare, de încredere,

perseverenţă, trăsături volitive accentuate, ataşament,

înclinaţia de a fi cugetat

Tipul flegmatic Trăsături negative: reactivitate redusă, procese afective mai

slabe şi mai sărăcăcioase, adaptabilitate mai scăzută la

situaţii variabile, înclinaţia de a fi calculat, fără pasiuni,

monotonic, tendinţa de stereotipizare, pedanterie,

comoditate

Trăsături pozitive: seriozitate, simţul datoriei şi al

responsabilităţii, procese afective intense şi durabile,

profunzimea sentimentelor, sensibilitate, interiorizare,

dependenţă, supunere, autenticitate, sârguinţă, perseverenţă,

conştiinciozitate Tipul melancolic

Trăsături negative: neîncredere, pesimism, înclinaţia de a fi

nesociabil, predispoziţie pentru anxietate, înclinaţia de a fi

retras, nesiguranţă, tristeţe, sentimentul inferiorităţii,

adaptabilitate şi mobilitate mai reduse, reactivitate slabă

Încadrarea unui individ într-un tip temperamental este deseori dificilă şi nu lipsită

de erori în rememorarea şi interpretarea faptelor; importantă este colectarea datelor

6

privind comportamentul individului în situaţii de viaţă cu grade diferite de dificultate şi

noutate.

b) MODELUL EXTRAVERSIUNE-INTROVERSIUNE (C.G.Jung): această

dimensiune, extraversiune-introversiune, este caracteristică numai fiinţei umane şi este

condiţionată de existenţa Eului.

Extraversiunea reprezintă orientarea predominantă spre lumea externă, spre

lumea obiectelor şi fenomenelor reale, lăsând în plan secund lumea internă (trăiri, idei,

aspiraţii, idealuri, preferinţe, intenţii, tendinţe). Extravertitul se caracterizează prin

atenţie externă, gândire concretă, obiectivitate, simţ practic, orientare spre realitate,

sociabilitate, inventivitate, cu iniţiative, deschis, tendinţe de dominare, agresivitate,

platitudinea sentimentelor.

Introversiunea reprezintă orientarea cu predilecţie spre lumea subiectivă.

Introvertitul se caracterizează prin atenţie interioară, autonomie, gândire abstractă,

profunzimea gândirii, capacitate de convingere, tendinţa de izolare, încăpăţânare,

indiferenţă, egocentrism, anxietate.

La extravertiţi energiile psihice sunt orientate spre obiect, iar la introvertiţi spre

subiect.

c) BIOTIPOLOGIILE: Sheldon a elaborat o tipologie constituţională având drept

criteriu relaţia dintre cele 3 straturi embrionare, caracterul dominant al unuia faţă de

celelalte.

Tipul somatic endomorf este determinat de predominarea endodernului şi se

caracterizează prin dezvoltarea accentuată a viscerelor; sub aspect psihologic îi

corespunde viscerotonul: caracter relaxat al ţinutei şi mişcărilor, dorinţa de confort fizic,

plăcerea de a mânca în comun, sociofilie, comunicativ, amabilitate nedescriminatorie,

toleranţă, somn adânc, la necaz simte nevoia de contact social, orientat spre activităţi ce

ţin de copilărie.

Tipul mezomorf este determinat de predominarea mezodermului şi poate fi

caracterizat prin dezvoltarea mai accentuată a sistemului osteomuscular; sub aspect

psihologic îi corespunde somatotonul: aserţiune în ţinută şi mişcări, dorinţa de aventură

fizică, nevoia de efort fizic, manifestări energetice, tendinţa de a domina, de a avea

putere, curaj şi combativitate fizică, plăcerea riscului, competitivitate, agresivitate,

claustrofobie, voce nereţinută, indiferenţă spartană la durere, duritate în maniere, somn

neliniştit, la necaz simte nevoia de acţiune, orientare spre activităţi ce ţin de tinereţe.

Tipul constituţional ectomorf este determinat de predominarea în faza

embrionară a ectodermului; sub aspect psihologic îi corespunde cerebrotonul: mişcări

reţinute, tendinţa de izolare, sociofobie, agorafobie, discreţie în domeniul afectiv,

încordare mentală, hiperatenţie, voce reţinută, evitarea zgomotului, meditaţie,

introversiune, la necaz simte nevoia de singurătate, orientat spre activităţi ce ţin de

fazele finale ale vieţii.

7

Identificarea temperamentului: se utilizează şi autoobservarea comportamentului în

situaţii cu diferite grade de dificultate şi noutate; un exemplu de grilă de observare

pentru determinarea tipului dominant de ANS, după Radu I.:

- forţa proceselor nervoase se determină în funcţie de: capacitatea de lucru,

rezistenţa la suprasolicitare, la stres, raportul dintre nivelul mobilizării energetice şi

dificultatea sarcinii, instalarea oboselii şi refacerea după efort, nivelul pragurilor

senzoriale;

- echilibrul proceselor nervoase se determină în funcţie de: ritmul activităţii,

constant sau neuniform, efectele suprapunerii sarcinilor, manifestările în stările de

aşteptare, stăpânirea de sine;

- mobilitatea proceselor nervoase se determină în funcţie de: capacitatea de

adaptare, de uşurinţa formării noilor reacţii, de nivelul mobilităţii verbale şi motorii, de

rapiditatea trecerii de la repaus la activitate şi invers.

Modelele prezentate servesc doar unor scopuri de orientare şi nu au valoare

absolută, mulţi indivizi situându-se spre valori de mijloc şi nu pot fi încadraţi în parametri

nici uneia din tipologiile prezentate.

APTITUDINILE: sunt însuşiri ale personalităţii care asigură efectuarea

eficientă a unei activităţi, ele reprezintă latura sau aspectul instrumental-operaţional al

personalităţii, altfel spus, uneltele, mijloacele cu care acţionează sau cu care lucrează

oamenii, mai performante la unii, mai rudimentare la alţii. Aceste instrumente există în

general la fiecare, dar randamentul lor este diferit.

Un nivel superior, face ca activitatea să se desfăşoare cu eforturi reduse şi să se

obţină succese. Peste acest nivel există posibilitatea manifestărilor creatoare, originale.

Sub limită, activitatea se desfăşoară în condiţii de dependenţă şi în forme mult

simplificate, dominând aspectele repetitive, stereotipe.

Aptitudinile sunt: inteligenţa, atenţia (volum, stabilitate, concentrare, mobilitate,

distributivitate), calităţile memoriei (volum, trăinicie, întipărire rapidă, flexibilitate),

limbajul (bogăţia vocabularului, fluenţa expresiei verbale, exprimarea nuanţată), însuşirile

imaginaţiei (productivitate, bogăţie, originalitate), însuşirile gândirii (flexibilitate,

coerenţă, operaţionalitate de tip analitic sau sintetic, înţelegere rapidă şi adecvată),

spiritul de observaţie, acuitatea şi discriminarea senzorială (vizuală, auditivă, olfactivă,

gustativă), dexteritatea manuală, dexteritatea digitală, flexibilitatea corporală, timpul

de reacţie (rapid şi adecvat), forţa fizică.

Dezvoltarea inegală a aptitudinilor permite orientarea spre activităţi pentru care

prezentăm nivele mai înalte, sporind astfel, şansele succesului. Identificarea aptitudinilor

se realizează pe baza reperelor:

a) nivelul performanţei;

b) manifestarea timpurie la cote înalte de realizare;

c) eficienţa însuşirii unei activităţi noi.

Inteligenţa este o aptitudine generală care asigură adaptarea eficientă la

împrejurări de viaţă dificile, la activităţi problematice pentru care nu dispunem de soluţii

8

elaborate. Capacitatea de a anticipa soluţiile posibile pe baza restructurării permanente a

conduitelor învăţate este esenţa inteligenţei. Ea nu este un proces psihic, dar se serveşte

de acestea, mai ales de cele cognitive, pentru a înfăptui adaptarea: de gândire, de

memorie, de limbaj, de imaginaţie, de percepţie.

Prin inteligenţă, se înţelege abilităţile indivizilor de:

a) a înţelege idei complexe;

b) a se adapta eficient la mediu;

c) a învăţa din experienţă;

d) a se angaja în diferite forme de soluţionare a problemelor;

e) a depăşi obstacolele cu succes.

CARACTERUL: se referă la acele trăsături ale personalităţii care semnifică

modul de raportare a subiectului la lumea sa, la universul său social şi la propria fiinţă;

caracterul se defineşte ca fiind ansamblul atitudinilor cărora li se poate asocia o valoare

morală. În funcţie de obiectul lor, atitudinile pot fi grupate în:

a) atitudini faţă de propria fiinţă: încredere, demnitate, orgoliu, modestie,

autoapreciere;

b) faţă de alţii: acceptare, altruism, toleranţă, încredere, generozitate,

sinceritate, simpatie, prietenie, recunoştinţă, curaj, empatie;

c) faţă de activitate: exigenţă, responsabilitate, conştiinciozitate, seriozitate,

hărnicie, sârguinţă, perseverenţă;

d) faţă de cultură: deschidere, preţuirea valorilor, promovarea valorilor, interes

faţă de creaţia de valori;

e) faţă de mediu: grijă, responsabilitate, apărare şi conservare;

f) faţă de spaţiul socio-cultural, de apartenenţă: preţuire, mândrie, dragoste,

etnocentrism, altercentrism.

Procesul de constituire a atitudinilor este un proces de învăţare, în condiţiile

integrării într-un mediu social. Condiţiile ce trebuie îndeplinite în procesul de formare a

atitudinilor sunt:

1) formarea de către adult a regulilor, cerinţelor, explicaţiilor referitoare la

comportamentul copilului;

2) procesarea informaţiei legată de normele de conduită, de regulile sau

restricţiile comportamentului; decodificarea mesajului şi integrarea în universul cognitiv

şi afectiv al subiectului;

3) subiectul ia contact cu anumite patternuri comportamentale, cu unele modele

de conduită; ele sunt oferite de persoanele de referinţă, care îi plac, de care este ataşat

şi cu care i-ar plăcea să se asemene sau cu care se identifică;

4) exersarea sau aplicarea în propriul comportament a regulilor, imitarea

modelelor;

5) sugestia, recompensa sau pedeapsa în raport cu faptele de conduită;

6) controlul şi evaluarea manifestărilor externe; ulterior prin interiorizarea

normelor şi mai târziu a valorilor se va constitui autocontrolul, având şi funcţii inhibitorii

premeditate, dar şi de iniţiere şi derulare voluntară a acţiunilor.