2. Stratificarea şi mobilitatea socială

2.1. Sisteme de stratificare socială Diversitatea fiinţelor umane, care intră în alcătuirea colectivi-tăţilor

sau a societăţii, precum şi maniera diferită de repartizare a resurselor, produc apariţia unor inegalităţi sociale. În această situaţie se găsesc atât societăţile primitive, aparent simple şi omogene, cât şi sistemele sociale cele mai evoluate. Toate sunt alcătuite din diviziuni care pot fi ierarhizate pe verticală, întemeiate pe vârstă, sex, religie, relaţii de rudenie sau pe faptul că o persoană lucrează mai mult decât alta sau îşi alege o profesie care îi permite să exercite mai multă putere sau influenţă. Pentru a descrie aceste inegalităţi, în sociologie se utilizează termenul de stratificare socială.

În literatura sociologică, noţiunea de stratificare socială se foloseşte în mai multe sensuri, dintre care cel mai larg este acela care implică orice formă de diferenţiere socială, capabilă să producă elemente de particularitate pentru diverse grupuri. Alteori termenul se aplică numai în cazul utilizării unor criterii specifice de clasificare, ca de pildă cele legate de putere, venituri, ocupaţii, prestigiu social, nivel de instruire etc. De cele mai multe ori conceptul de stratificare socială se identifică cu cel de structură socială. Stratificarea socială este definită drept o sumă de inegalităţi structurale între diverse grupuri de oameni ca o consecinţă neinten-ţionată a proceselor şi relaţiilor sociale. Din acest punct de vedere se poate considera că societatea este alcătuită din mai multe „straturi“ ierarhice, având în vârf categorii sociale favorizate, iar la bază pe cele defavorizate.

Studiile de stratificare socială au două obiective fundamentale. Primul este acela de a identifica acele categorii sociale existente la nivel societal, precum şi maniera lor de relaţionare. Cel de-al doilea are în vedere certificarea inegalităţilor sociale, precum şi identifi-carea strategiilor prin care unele grupuri îşi conservă caracterul lor exclusivist pentru păstrarea privilegiilor, iar alte grupuri caută să obţină accesul la acele privilegii.

Trebuie subliniat faptul că stratificarea socială este un proces specific societăţii, şi nu indivizilor care o compun. Deşi formele de stratificare pot varia, toate societăţile au un anumit sistem de stratificare, justificat printr-o ideologie promovată, în principal, de cei care beneficiază, cel mai mult de pe urma acestui sistem. Cel mai des întâlnite sunt sistemele bazate pe caste şi pe clase.

Casta este asociată, în principal, culturilor din sudul Asiei, iar sistemul bazat pe caste este un sistem de stratificare închis, în care poziţia este determinată de familia în care se naşte un individ. Sistemul de castă este extrem de elaborat şi variază în structura sa de la o zonă la alta, atât de

mult încât nu putem vorbi de un singur sistem, ci de o diversitate de credinţe şi practici.

Exemplul cel mai elocvent îl constituie India, unde sunt recunoscute patru caste principale (Brahmin, Ksatriya, Vaisya, Sudra), iar în afară de acestea, pe poziţia cea mai de jos, se află „cei pe care nu trebuie să-i atingi“. În cadrul fiecărei caste există câteva mii de subcaste, generate, de regulă, de ocupaţie şi teritoriu locuit, care nu sunt altceva decât grupuri endogame, în care este permisă o oarecare mobilitate interioară. Ideologia care susţine un astfel de sistem derivă deseori din idei religioase (nerespectarea ritualurilor castei respective au drept consecinţă reîncarnarea într-o poziţie inferioară), care îi asigură o bază foarte puternică.

Conceptul de castă este deseori folosit atunci când două sau mai multe grupuri etnice încearcă să se individualizeze în raport cu alte grupuri şi uzează de noţiuni care vizează puritatea rasială (a se vedea politica de apartheid din Africa de Sud).

Un sistem bazat pe clase este o formă „deschisă“ de stratificare în care poziţia unui individ la naştere poate fi schimbată. În esenţă, poziţia unui individ într-o clasă este bazată pe statutul social dobândit, la care se ajunge, într-o oarecare măsură, prin eforturile şi deciziile fiecăruia. Ca şi casta, clasa influenţează puternic şansele vieţii individului. Cei din clasele de sus au, în general, un mai mare acces la resursele societăţii, cum sunt: educaţia, asistenţa medicală sau juridică etc.

Clasa socială este definită drept o grupare relativ mare de oameni, care împărtăşesc resurse economice comune. Posesiunea averii, ocupaţia şi stilul de viaţă sunt principalele criterii, funcţie de care se realizează stratificarea socială. În cadrul sociologiei există două maniere diferite de abordare a studiului claselor sociale. O primă abordare consideră clasele sociale ca fiind entităţi cu un rol efectiv în dinamica societăţilor, dar a căror existenţă este mai mult sau mai puţin conştientizată de indivizii care o compun. Aici intervine problematica acţiunii de clasă, a conştiinţei de clasă şi a conflictului de clasă. Principalii teoreticieni care se înscriu în această tendinţă sunt Karl Marx şi Max Weber. Cea de-a doua tendinţă constă în considerarea claselor sociale ca simple construcţii statistice, plasate pe o scală socială, utilizate ca variabile în studiile sociologice. Cele două tendinţe împărtăşesc totuşi ideea comună că aceste clase sociale sunt grupuri economice, dispuse ierarhic într-un sistem în care acestea se definesc unele în raport cu altele şi nu ca entităţi în sine. În societăţile contemporane se operează cu criterii extrem de flexibile, cum ar fi: posesia unor bunuri de folosinţă înde-lungată, nivelul de instruire, prestigiul ocupaţiei, nivelul venitului, stilul de viaţă ş.a.

Clasele existente în societăţile „occidentale“ contemporane sunt: clasa de sus (cei bogaţi, patronii şi industriaşii şi persoanele cu funcţii executive la nivel înalt), clasa de mijloc (majoritatea funcţionarilor sau a celor cu profesii liberale) şi clasa muncitoare, a cărei ocupaţie este preponderent manuală.

2.2. Teorii ale stratificării sociale Aşa cum am arătat mai sus, sociologii au fost extrem de interesaţi în a

oferi teorii valide ale stratificării sociale. Din motive lesne de înţeles, nu vom oferi o descriere detaliată şi exhaustivă a tuturor cercetărilor privitoare la toate tipurile de stratificare, ci vom încerca o sinteză a celor mai reprezentative, pentru a răspunde imperativelor de natură didactică.

2.2.1. Teoria conflictului a lui Karl Marx Este o teorie globală care încearcă să descrie şi să explice cu ajutorul

unui ansamblu de concepte foarte abstracte (mijloace de producţie, relaţii de producţie, forţe de producţie) şi al unei logici coerente, maniera de producere a stratificărilor sociale, de-a lungul istoriei. Marx a susţinut că în societate există doar două clase fundamentale: cei care au în proprietate mijloacele de producţie (nobilimea, burghezia) şi cei care nu dispun de astfel de mijloace (şerbii, proletariatul) şi care sunt nevoiţi să-şi vândă singurul lor bun, forţa de muncă, pentru a putea să-şi asigure cele necesare traiului. După părerea lui K. Marx cele două clase se află pe poziţii antagonice, iar relaţiile dintre ele se bazează pe exploatare. Con-ceptul de clasă, din teoria marxistă, nu se referă la convingerile pe care le au oamenii în legătură cu poziţia lor, ci la condiţiile obiective care permit unora să beneficieze de un mai mare acces la recompensele materiale, decât alţii.

Au existat şi există mai multe critici ale teoriei lui Marx. Cel mai important atac împotriva acestei teorii a fost formulat de Max Weber, care a considerat că analiza stratificării sociale propusă de Marx, bazată pe inegalitatea economică, este limitativă. Mai mult, în societăţile postindustriale, se observă că proprietatea şi administrarea mijloacelor de producţie sunt deseori divizate, iar vânzarea pe scară largă a acţiunilor, inclusiv către muncitori, au estompat linia categorică dintre clase. De asemenea rolul tot mai crescut al sindicatelor a schimbat balanţa puterii dintre muncitori şi patronate, într-un mod considerabil.

2.2.2. Teoria lui Max Weber Stratificarea socială, susţine Weber, este un proces multidimen-sional,

de aceea teoria weberiană se vrea deopotrivă o critică şi o îmbogăţire a modului marxist de stratificare. M. Weber distinge trei sfere în interiorul

cărora indivizii pot fi diferenţiaţi: sfera economică, sfera socială şi cea politică. Astfel o persoană poate avea o poziţie înaltă într-o sferă şi o poziţie inferioară în celelalte.

Specific primei sfere este clasa socială. Aici, Weber formulează puncte de vedere comune cu ale lui Marx, dar se diferenţiază de acesta, susţinând că poziţia economică a oamenilor ar trebui privită ca un fenomen cu caracter continuu, ce se derulează de la inferior la superior.

Sferei sociale îi este caracteristic statutul. În teoria lui Weber statutul se referă la deosebirile dintre grupuri sociale, în ceea ce priveşte onoarea sau prestigiul. Grupurile cu un statut privilegiat includ oameni care se bucură de un înalt prestigiu în cadrul unei ordini sociale date. Spre exemplu clerul are un prestigiu ridicat, dar în general, îi lipseşte bogăţia care l-ar plasa pe o poziţie superioară din punct de vedere economic. Un alt exemplu este oferit de societatea românească postdecembristă. Persoanele care au dobândit o poziţie economică privilegiată nu se bucură, de cele mai multe ori, de un prestigiu social ridicat, ba dimpotrivă.

A treia dimensiune, pe care Weber o identifică cu partidul politic, are în vedere gradul în care se exercită puterea politică. Puterea poate să nu depindă de suportul economic, dar, în cele mai multe situaţii, se dovedeşte că între cele două dimensiuni există o corelaţie foarte strânsă.

Scrierile lui M. Weber referitoare la stratificare sunt importante datorită faptului că oferă o perspectivă de analiză mai cuprinzătoare şi mai flexibilă, de aceea sunt folosite în cercetările sociologice contemporane.

2.2.3. Perspectiva funcţionalistă Numitorul comun al tuturor concepţiilor funcţionaliste îl reprezintă

principiul conform căruia stratificarea, existentă în orice tip de societate, îşi are temeiul în faptul că ea răspunde unei necesităţi sociale şi este inevitabilă. Cel mai elaborat punct de vedere îi aparţine lui T. Parsons care consideră că sistemul de ierarhizare socială este bazat pe valorile supreme ale fiecărei societăţi. După Parsons, societatea îşi întemeiază judecăţile de valoare, relative la stratificarea socială, pe trei categorii de elemente: a) calităţile pe care individul le posedă la naştere; b) realizările sau performanţele sale şi c) ceea ce dobândeşte individul de-a lungul existenţei sale (bogăţie, competenţă etc.).

Abordarea funcţionalistă încearcă să explice comportamentul actorilor sociali printr-un ansamblu de valori, cu o largă acceptare, astfel o anume societate va recompensa şi privilegia statutul dobândit de un individ ca rezultat al propriilor sale acţiuni (diplomă, medalii, succes financiar), în detrimentul statutului atribuit, ce vizează caracteristici pe care un individ nu le poate controla sau nu este capabil să le schimbe (sex, origine etnică, vârstă etc.).

Ca şi celelalte teorii, şi cea funcţionalistă suferă de o serie de vicii de formă sau de fond, asupra cărora nu ne vom opri aici.

2.3. Mobilitatea socială Atunci când studiem stratificarea socială, trebuie să avem în vedere nu

numai deosebirile dintre poziţiile economice sau prestigiul social, ci şi ceea ce li se întâmplă indivizilor care le ocupă. Termenul de mobilitate socială desemnează mişcarea indivizilor sau a unor grupuri întregi, între diferite poziţii, în cadrul sistemului de stratificare socială.

O trecere în revistă a studiilor de mobilitate socială scoate în evidenţă existenţa a două direcţii principale, aparent divergente. Pe de o parte, studiile vizează mobilitatea în contextul ierarhiei sociale, în cadrul căreia indivizii pot fi ordonaţi după criteriul venitului, al nivelului de instruire sau al prestigiului socioeconomic. Aici se înscrie ceea ce numim tradiţia americană, dată fiind predominanţa acestei modalităţi de a interpreta mobilitatea socială. O asemenea ierarhizare este rezultatul folosirii, în calitate de principal criteriu al statutului social, constituit pe baza prestigiului social, asociat cu alte elemente, care vizează calitatea vieţii.

Altă direcţie de cercetare plasează mobilitatea socială în contextul structurii de clasă, care cuprinde localizările sociale determinate de relaţiile predominante de pe piaţa muncii. În această categorie se înscriu studiile europene care uzează mai rar de noţiunea de statut, iar atunci când o fac au tendinţa de a o reduce la cea de ocupaţie, considerând că se poate pune un semn de echivalenţă între mobilitatea socială şi mobilitatea profesională.

Toate aceste studii au evidenţiat existenţa mai multor forme de mobilitate socială. Literatura sociologică uzează de câţiva termeni, asupra cărora trebuie să ne oprim. De pildă, se vorbeşte despre o mobilitate verticală sau orizontală. Mobilitatea socială verticală se referă la o schimbare dintr-o poziţie socială în alta, fie pe o poziţie superioară, fie pe una inferioară. Indivizii care dobândesc proprietăţi, înregistrează creşteri ale venitului sau dobândesc noi competenţe, pe care le exersează pe piaţa muncii, se consideră că au o mobilitate ascendentă, în timp ce alţii „se deplasează“ în sens invers şi se consideră că au o mobilitate descendentă. Atunci când sistemul poziţiilor sociale este parţial ierarhizat şi există mai multe poziţii de acelaşi nivel sau când straturile cuprind mai multe poziţii similare, între care au loc mişcări de persoane, vorbim de o mobilitate orizontală.

O distincţie fundamentală care se face în toate studiile de mobilitate socială este cea între mobilitatea intrageneraţională şi cea

intergeneraţională. În primul caz este vorba despre schimbarea poziţiei unui individ, pe scala aleasă, între două momente ale vieţii sale (între prima sa slujbă şi cea actuală), iar în cel de-al doilea caz, se are în vedere mobilitatea între poziţia socială a familiei de origine a unui individ (de regulă cea a tatălui) şi poziţia de clasă sau statut, la un moment dat a acelui individ.

Vasta literatură sociologică dedicată acestui subiect este pre-sărată cu discuţii mai cuprinzătoare, printre altele asupra educaţiei, culturii, puterii şi a altor factori care influenţează mobilitatea socială. Aceşti factori pot fi grupaţi în două categorii distincte: factori individuali şi factori sociali. Din prima categorie fac parte educaţia, ocupaţia, rasa, apartenenţa etnică, genul ş.a. Educaţia asigură formarea competenţelor, a atitudinilor şi transmiterea valorilor necesare dobândirii unor statute sociale. Ocupaţia determină venitul şi oportunităţile de dezvoltare a unei cariere, iar discriminarea rasială, etnică sau pe criterii de sex pot limita considerabil promovarea în ierarhie. Pe lângă factorii individuali, şi factorii care ţin de structura socială pot influenţa mobilitatea. În măsura în care există o dezvoltare economică sau societatea înregistrează progrese tehnologice, se creează un număr mai mare de poziţii sau statute de nivel superior, ivindu-se astfel oportunităţi de promovare. De regulă, cele două categorii de factori acţionează conjugat.