Modul in care sunt folosite resursele limbii (lexicale, fonetice, morfologice, sintactice, topice) poate caracteriza un vorbitor sau o colectivitate (grup); rezulta ca exista doua mari categorii ale stilului: stilul individual si stilurile functionale.

Inca din 1941, in studiul intitulat "Dubla intentie a limbajului si problema stilului", Tudor Vianu definea stilul ca fiind "expresia unei individualitati.

Autorul studiului isi intareste opinia reproducand definitia data stilului de renumitul lingvist Vossler: "Stilul este intrebuintarea individuala a limbii".

In termenii studiului mentionat, stilul individual se caracterizeaza printr-un mare grad de reflexivitate, aflat in raport invers proportional cu tranzitivitatea limbajului.

Folosirea individuala a limbii este marcata de subiectivitate, participarea afectiva a emitatorului dand nastere la trei registre stilistice: neutru, solemn si familiar.

Stilurile functionale ale limbii romane sunt, fundamental, in numar de patru si anume: beletristic, (artistic), stiintific, administrativ si publicistic.

Stilul beletristic este cel mai deschis influentelor altor stiluri (mai ales ca este pus

în situatia de a reda exprimarea unor personaje în diverse stiluri) si chiar a sferelor

neliterare ale vocabularului (elemente populare, familiare, regionale, argotice etc.),

acoperind cea mai larga arie de folosire (cu cel mai accentuat indice de selectivitate însa)

din limba nationala. El nu numai ca permite manifestarea stilurilor individuale, dar le

promoveaza ca ratiune a propriei existente si cresteri (ineditul, originalul are întotdeauna

surse individuale). Mai mult decât atât, favorizeaza dezvoltarea unor stiluri interne (ale

unora dintre operele unui scriitor sau ale unora dintre personajele unei opere) în cadrul

stilurilor individuale.

Trasaturile specifice ale stilului beletristic sunt atât de numeroase si diverse de la

un gen la altul, de la o specie la alta sau de la un creator la altul. Utilizarea intensa, în scopul obtinerii de efecte estetice, a tuturor compartimentelor limbii (inclusiv a foneticii, prin figurile

stilistice specifice), a tuturor partilor de vorbire fara predominarea unora sau a altora, ca

în cazul altor stiluri, si fara eliminarea interjectiei, de pilda), a tuturor formelor acestora.Limbajul are o dubla intentionalitate, in viziunea lui Tudor Vianu: "cine vorbeste o face pentru a-si impartasi gandurile, sentimentele si reprezentarile, dorintele sau hotararile", dar si pentru a comunica. Vorbitorul "comunica" si "se comunica", adica isi marturiseste propriul eu, limbajul artistic fiind astfel "tranzitiv" si

"reflexiv". Limba devine un organism viu, "un focar interior de viata si primeste caldura si lumina o comunitate omeneasca oarecare".

Cele doua caracteristici nu se completeaza reciproc, ci se situeaza intr-un raport de "inversa proportionalitate", pentru ca "tranzitivitatea" duce la reducerea "reflexivitatii", a implicarii in text a structurii interioare a persoanei care scrie. Formularile stiintifice sunt impersonale, nu dau nici o indicatie asupra starii de spirit a persoanei autoare a textului: "Reflexivitatea legilor si formulelor stiintifice este. nula." in alte "manifestari stiintifice", cele doua note, "reflexiva" si "tranzitiva", sunt egale, fara indoiala. Nici formulele de exprimare, de politete, expresiile care se repeta, nu sunt decat "fapte de limba in care puterea de a se transmite a crescut prin insusi sacrificiul virtutii lor de a exprima dispozitia generala sau actualitatea

Acest stil are în vedere transmiterea unui mesaj prinmodalita?i specifice domeniului artistic, estetic: descrierea,nara?iunea, dialogul(cu forma specificaa acestuia,monologul). Scopul unei comunicari ce beneficiazadeaportul acestui stil este de a trezi emo?ia esteticadin parteacititorului. De foarte multe ori, realitatea descrisade autoreste imaginara, fiind o fic?iune a autorului. Se urmareste nuatât transmiterea de informa?ii, cât mai ales sugerarea unorideisi sentimente, la nivelul imagina?ieisi afectivita?iicititorului sau ascultatorului.Specificul acestui stil este dat de urmatoarele trasaturi:-prezen?a caracterului subiectiv(manifestat intens din parteaautorului);-abunden?a unor termeni cu sens figuratsi/sau secundar,care au rolul de a realiza mental imagini artistice(auditive,vizuale, olfactive);-utilizarea unui vocabular extrem de diversificat, ce implica registre lingvistice variate;-stabilirea unei rela?ii speciale între autorsicititor/ascultator, în urma careia emo?iile definescreceptarea mesajului artistic;-utilizarea unor moduri de expunere: nara?iunea, descrierea,dialogul, utilizate diferit de fiecare scriitor.Stilul artistic utilizeazamultiple posibilita?i de expresie alelimbii, prin procedee specifice numite figuri de stil .Acestea sunt de mai multe tipuri:1) Figuri din domeniul foneticiisi fonologiei:alitera?ia, asonan?a, sincopa, apocopa, etc.;2) Figuri din domeniul lexicului: epitete, compara?ii,metafore, epitete, personificari, etc.;3) Figuri din domeniul morfologiei: dativul etic,dativul posesiv, diverse superlative;4) Figuri din domeniul sintaxei: anacolutul,tautologia, elipsa,etc.;

7Exemple de texte: a) Craiasa din pove s tide M. Eminescu Neguri albe, str a lucite Na ste luna argintie,Ea le scoate peste ape, Le întinde pe câmpie;S-adun flori în seza toare De painjen tort sa rumpa ,S i anina -n haina nop ? ii Boabe mari de piatr a scumpa .................................................b) Testamentde T. ARGHEZI Nu- ? i voi la sa drept bunuri, dupa moarte, Decât un nume adunat pe o carte, În seara r a zvr a tit a care vine De la str a bunii mei pâna la tine,Prin rapi si gropi adânciSuite de ba trânii mei pe brânciS i care, tâna r, sa le urci te-a steapt a Cartea mea-i, fiule, o treapt a .......................................................

Lexicul stilului beletristic apartine tuturor categoriilor lexicale sincronice si,

deseori, diacronice, fiind selectat pe criteriul expresivitatii (de fapt, al existentei latente a

unor sensuri figurate) si folosit în combinatii si cu acceptii inedite sau rare (în celelalte

stiluri se folosesc îndeosebi valorile denotative si, mai putin, conotatiile) care, realizând

efectul estetic preconizat, dobândesc alte pozitii în cadrul sistemelor de sensuri ale

cuvintelor pe care le reprezinta si propulseaza cuvintele în alte pozitii în cadrul lexicului.

În felul acesta, stilul beletristic contribuie la restructurarea permanenta a vocabularului

limbii, atât la nivelul macro (prin treceri dintr-o sfera lexicala în alta), cât si la nivelul

unitatilor de baza (prin reorganizarea ansamblului de sensuri ale acestora). În felul acesta,

cuvinte arhaice, populare, regionale etc. intra în corpusul lexical literar, iar sensuri latente

sau uitate capata viata si prospetime. Din cauza numarului mare de unitati lexicale

folosite, majoritatea lor de un numar redus de ori (pentru a evita uniformitatea), lexicul

operelor literare are o bogatie maxima si o concentrare minima. Referitor la categoriile

semantice, se prefera cuvintele polisemantice (prin pletora de sensuri si nuante, acestea

se preteaza la multiple devieri si transferuri) si, în unele lucrari, omonimele, paronimele

(care pot crea ambiguitate, calambururi), antonimele (potrivite pentru diverse figuri de

stil). Evolutiile si transformarile semantice duc la aparitia unor echivalari sinonimice

care îmbogatesc perechile sau seriile deja existente în limba.încarcaturii expresive deosebite). A nu se întelege ca stilul artistic se suprapune peste

limba comuna sau se subsumeaza acesteia. În afara de functia estetica cu care sunt

învestite elementele preluate din limba comuna, diferenta mare este ca aceste elemente

sunt selectate si folosite în mod specific de la un text la altul. Descrierea numeroaselor

variante, combinatii, asocieri etc. si a efectelor obtinute ar însemna realizarea unei

adevarate poetici. Câteva mostre vom da totusi. Substantivele concrete, de pilda, sunt

preferate altor categorii de substantive îndeosebi în descrieri, povestiri si chiar în cele mai

multe genuri de poezie. Numele proprii sunt nu numai frecvent întâlnite, dar si

neasteptat de încarcate de sugestii literare (a se vedea personajele lui Caragiale,

Alecsandri, Filimon). Vocativele, imperativele si interjectiile, absente sau foarte rare în

celelalte stiluri, coloreaza multe din scrierile literare (îndeosebi în dialoguri sau în

fragmentele redate în stilul direct), apropiind stilul artistic de cel colocvial (a se vedea

adjectivele substantivizate în vocativ tip frumosule, neispravitule, desteptule etc.).

Adresabilitatea catre mediile umane e relevata si de frecventa cazurilor personale,

dativul si acuzativul cu pe, evitate în alte stiluri. Jocul persoanei pronominale sau

verbale da tonalitate lirica (persoana I si a II-a), epica (persoana a III-a), dramatica

(persoanele I si a II-a). Superlativul adjectivelor si adverbelor, în multiplele sale forme

de exprimare (ce furtuna!, o urâtenie de om, de pomina, nou-nout etc.), dobândeste un

relief stilistic deosebit. Persoana si timpul organizeaza, prin succesiunea, alternanta,

gradarea, reluarea anumitor forme, textul narativ (vezi tehnica basoreliefului în opera lui

Balcescu, demonstrata de T. Vianu). Timpul poate reprezenta si el, prin anumite forme,

unul sau altul dintre substilurile artistice: indicativul si imperativul sunt mai frecvente în

textul dramatic; prezentul indicativ si conjunctivul – în textul liric; imperfectul – în

textul memorialistic. Încalcarea acestor tendinte poate însa aduce un spor de

expresivitate; naratiunea la persoana I e mai autentica, iar interventia persoanei a II-a

în textul narativ dinamizeaza; prezentul gramatical poate dobândi în plan artistic

conotatii lirice (ca timp al descrierii lirice) si epice (ca timp al nararii, suprapus peste

timpul naratiunii), sau poate deveni, prin jocul între timpul enuntarii, cel al faptelor narate

si cel al receptarii, prezent istoric sau prezent etern. Imperfectul, prin deschiderea sa

deopotriva spre trecut (Atunci se pregatea primirea) si spre viitor (Se pregateste cu grija:

trebuie sa primeasca, pese o ora, musafirii), are vocatie evocatoare (pe care Sadoveanu,

de exemplu, o valorifica frecvent în romanele sale istorice). Perfectul simplu, refuzat de

celelalte stiluri, are o forta narativa deosebita, care e valorificata în naratiunile istorice, iar

mai-mult-ca-perfectul transforma uneori anterioritatea temporala în anterioritatea

cauzala sau cauzal-explicativa, fiind folosit în literatura de analiza psihologica.

Tipul de fraza marcheaza cel mai bine individualitatea scrisului unor creatori

(vezi perioadele din operele lui Al. Odobescu, Calinescu, Creanga etc. si enunturile

scurte, rapide din unele romane ale lui Zaharia Stancu). Registrul vorbirii, directe sau

indirecte, poate caracteriza si el anumite genuri: memorialistica foloseste numai registrul

subiectului narator; genul dramatic foloseste, în planuri sintactice complementare, stilul

enuntiativ, eliptic si concis (pentru indicatiile regizorale) si stilul dominat de structuri

interogative, exclamative si de enunturi sintetice ori fragmentare (pentru limbajul

personajelor); genul epic introduce în plus vorbirea indirect libera si vorbirea direct

legata, întâlnite exclusiv în stilul beletristic. Confruntarea ritmului discursului cu cel al

evenimentelor duce la crearea unor structuri care functioneaza ca marci stilistice ale

diverselor texte. Este vorba de elipsa, repetitie, antiteza, dislocare, anacolut etc.Stilul beletristic (sau artistic) se afla pe o pozitie opusa stilului stiintific, în

ceea ce priveste raportarea la norma comuna, fata de care devierea sa este permanenta,

importanta si programatica. El se opune, de altfel, tuturor celorlalte stiluri prin dominanta

functiilor poetica si expresiva, chiar în dauna celei informativ-referentiale, activa în

toate celelalte. Finalitatea artistica a textelor beletristice le situeaza pe o axa cu totul

diferita de alte texte. Multi specialisti împart de la început stilurile functionale în artistice

si nonartistice, fapt justificat si de diversitatea deosebita a acestui stil (ierarhizat pe

câteva niveluri, ultimul – cel cuprinzând stilurile individuale – fiind si cel mai bine

reprezentat). Este propriu literaturii artistice, formele sale fiind genurile si speciile

acesteia. Are si o varianta orala (regasibila în productiile folclorice din care s-a desprins

si a împrumutat numeroase elemente literatura culta). Specificitatea este mai pronuntata

în cazul stilului artistic si prin aceea ca atinge nu numai forma lingvistica propriu-zisa, ci

si organizarea textului, arhitectura sa, în vederea obtinerii efectului estetic scontat.

Comunicarea literara este unidirectionala, dinspre creator înspre receptor. De aici

caracterul ei puternic subiectiv. Referentul acesteia (altfel spus, lumea prezenta în opera

literara) este, prin conventie, imaginar si, de aceea, el poate fi obiectul oricaror ipostaze,

asocieri, transformari care au o corespondenta în lumea reala numai prin transfigurare

simbolica. Limba trebuie sa raspunda si ea acestei libertati infinite (care dintr-o alta

perspectiva devine o restrictie absoluta). Enuntul lingvistic este în permanenta subminat

(de fapt reevaluat) de catre fictiune, prin imaginea artistica. Acest proces începe chiar cu

titlurile (Luceafarul, O scrisoare pierduta, Amintiri din copilarie), subtitlurile generice

(poem, drama, roman, povestire, nuvela etc.), organizarea textului (pe parti, capitole,

strofe, acte, scene etc.) care, într-un cod de mult intrat în obisnuinta receptorului, comuta

lectura în registrul asteptarii estetice, deci al conventiei mentionate anterior, printr-un fel

de metafora care va însoti cititorul pe tot parcursul decodarii textului. Scriitorul intra în

aceasta conventie prin alegerea, devierea sau specializarea elementelor lingvistice care

pot sustine, prin diferenta fata de limbajul comun, conventia, pot asigura transmiterea

mesajului, de regula încifrat în expresie, si pot purta sugestia artistica urmarita.