Starea naţiunii la 1900De la 22 martie 1888 şi pînă la 3 octombrie 1895 s-a desfăşurat „Marea guvernare conservatoare", cu

alternanţe la putere între Theodor Rosetti, Lascâr Catargiu şi generalii Mânu şi loan Em. Flo-rescu. Deşi pe ansamblu a fost o administraţie benefică, ea a adus în lumină contradicţiile puternice dintre grupările junimistă şi veche-boierească, pe care regele Carol I, cu scopul de a prelungi guvernarea conservatoare, a încercat să le aplaneze prin moderaţia celor doi foşti generali deveniţi oameni politici de Dreapta. Se manifesta o tendinţă — naturală — de preluare a curentului conservator de către junimişti, pe fondul îmbătrînirii biologice a vechilor boieri progresişti. Grupul junimist suferise o transformare subtilă prin implicarea în politica militantă şi prin tentativa de a domina structurile teritoriale ale Partidului Conservator. El nu mai păstra aproape nimic din ideologia fostei Junimea, care, aşa cum ne arată cel rnai important memorialist al său, George Panu, se dovedise sterilă politic: „Acea doctrină era, cum am mai spus, conservatoare îngustă, înăbuşitoare de aspiraţii, fără orizont, fără circulaţie de aer liber, doctrină bazată pe observaţii de fapt scurte, pe deducţii fără privire largă, pe un fel de pesimism încăpăţînat. Asemenea doctrini politice nu pot reuşi, mai ales în publicul cel mare; opiniei publice nu-i trebuieşte raţionamente subtile, nici preziceri descurajatoare, îi trebuie un ideal oarecare, îi trebuie o parte de optimism, îi trebuie formule, care chiar dacă nu se pot demonstra se pot pricepe, pot încălzi sufletele şi doctrina Junime! n-avea nici una din aceste însuşiri"101. Scrise Ia furie, din poziţia de adversar politic, aceste rînduri aveau doza lor de adevăr pentru descrierea unui trecut al grupării junimiste — anii 1872— 1875.

Trei decenii de activitate politică dăduseră grupului junimist o altă dimensiune, cea a implicării în problematica naţiunii, inclusiv în cea ţărănească. Pe timpul guvernării conservatoare s-a elaborat o legislaţie complexă, menită să modernizeze statul şi acoperind domenii esenţiale, cum ar fi cele bancare, industriale, de exploatare a solului — Partidul Conservator este acela care a introdus legislaţia de protecţie socială a minerilor! —, domeniile vamale, comerciale şi ale regimului proprietăţii, arendei, învoielilor agricole. A urmat o alternanţă cu perioade scurte de guvernare între liberali şi conservatori: 1895 - 1899 (liberalii), 1899 - 1901 (conservatorii), şi, pe fondul declanşării unei crize financiare acute, o revenire a liberalilor între 1901 şi 1904. în momentul izbucnirii răscoalei, la putere se afla de trei ani guvernul condus de George Gr. Cantacuzino, poreclit Nabab ui datorită averii sale colosale. Perioada corespunde Şi cu afirmarea personalităţii politice a lui Tache lonescu, orator strălucit şi politician abil, poreclit în ţară Guriţă de aur şi în străinătate Le grand Europeen, ca urmare a activităţii sale internaţionale strălucite. Simţind că în Partidul Naţional Liberal — unde dominau un Ionel I.C. Brătianu, un Spiru Haret şi un Vasile Lascăr —, personalitatea sa puternică va fi nevoită să aştepte la rînd, Take lonescu a ales terenul mai slab din Partidul Conservator, de unde, odată cu atacul zdrobitor declanşat pentru şefia partidului dat de Petre P. Carp în 1907, a hotărît în sfîrşit să-şi facă un partid propriu. Răscoala 1-a surprins în funcţia cheie de ministru de Finanţe şi de lider neoficial al unei majorităţi parlamentare foarte incomode pentru ambele partide istorice.

Tot în această perioadă, omul din umbră al liberalilor, Eugeniu Carada, ducea la îndeplinire testamentul politic al lui Ion C. Bră-tianu, organizînd cea mai puternică structură politico-financiară şi de informaţii secrete din istoria României, numită generic Oculta. Forţa ei stătea tocmai în combinarea armonică şi eficientă a acţiunii politice, cu lovitura financiară şi cu activităţile informative, amintind de specia francmasoneriei oculte, de unde i-a venit şi numele, fără a fi însă o lojă propriu-zisă. Această structură era complet atipică dezvoltării vieţii publice româneşti, fiind constituită cu principii mai degrabă germanice, serioase, discrete, lucrative, intolerante. Unul din cei mai înverşunaţi rusofobi — în 1867, cînd mulţi politicieni români visau, el publica La propagande russe en Orient —, Eugen Carada urmărea trei scopuri precise: unirea Transilvaniei, distrugerea influenţei ruseşti în România şi conducerea statului de către Ionel I.C. Bră-tianu102. Acest om extrem de periculos pentru oricine, dotat cu o inteligenţă speculativă ieşită din comun şi cu legături internaţionale influente, deşi ă fost ales deputat aproape în toate campaniile electorale din 1869 şi pînă în 1910, a refuzat mandatele, cedînd locul său în Parlament unor colegi de partid. Ignorat de istoriografia noastră — pentru că nu s-a manifestat public şi a rămas mereu foarte discret —, dar trecut de francezi în Larousse, Carada avea o putere incontestabilă în Partidul Naţional Liberal. Un singur exemplu mi se pare edificator: cînd, la 12 decembrie 1903, ministrul de interne Vasile Lascăr, unul din principalii fruntaşi ai partidului, a uitat să prezinte confidenţial lui Carada proiectul său de Lege comunală, înaintîndu-1 oficial

Parlamentului, şeful Ocultei a spus: „Nu-i rămîne decît să plece". A două zi, spre stupefacţia generală, ministrul Vasile Lascăr nu măi funcţiona. Nimeni nu a putut înţelege cum era posibil ca ministrul care abia a înaintat o lege Parlamentului să-şi blocheze activitatea înainte ca cineva din presă sau din opoziţie să o critice. Nici măcar primul ministru D.A. Sturdza, care a refuzat să-i primească demisia, în faţa acestei atitudini, primul ministru şi preşedinte al PNL se trezeşte cu demisia în lanţ a miniştrilor, a vicepreşedinţilor partidului, a preşedintelui Adunării Deputaţilor, apoi a tuturor parlamentarilor liberali, „în aceste condiţii, la 21 decembrie 1903/3 ianuarie 1904, D. A. Sturdza, înţelegînd că nu mai are nici o şansă, a depus mandatul guvernului, iar regele Carol I a încredinţat formarea noului cabinet Partidului Conservator"103. Aşa ceva, ca un gest nepoliticos faţă de Eugeniu Carada din partea unui ministru să determine pierderea guvernării în favoarea Opoziţiei, nu se mai văzuse în România. Dedicat cu un straniu devotament ideii grandioase de transformare a României în Mare Putere prin cucerirea tuturor teritoriilor locuite de români (inclusiv a Voivodinei), prin dominaţia militară, religioasă şi dinastica a întregii Peninsule Balcanice, Carada este acela care a condus din umbră proiectul unirii româno-bulgare: „O delegaţie trimisă de Stambuloff la Bucureşti s-a întîlnit cu Eugeniu Carada şi i-a propus formarea unei uniuni româno-bulgare, în care României i se rezerva dreptul exclusiv să aibă ministerele de Război şi Externe, iar regele Carol I avea să poarte şi coroana Bulgariei. Stambuloff aştepta un singur cuvînt de la Carada, pentru a proclama pe Carol I suveran al Bulgariei. Regele, care se găsea la Sinaia, înclina să admită propunerea". Tot Carada se află la originea planurilor de transformare a Patriarhiei Române în centru spiritual al regiunii, inclusiv cu preluarea unor atribuţii ale Patriarhiei de la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu mutarea Bizanţului în România (Bizanţ după Bizanţ), precum şi a planului de înrudire a familiei domnitoare din ţara noastră cu suveranii balcanici, fenomen menit să controleze politic întreaga regiune. Aceste planuri se vor regăsi în politica lui Ionel I.C. Brătianu, mai mult sau mai puţin transparente. Eugeniu Carada a complotat, a organizat acţiuni diversioniste, a finanţat activităţi naţionaliste, a corupt şi a eliminat adversari politici, făcînd gol în jurul lui Ionel I.C. Brătianu. Socialistul Constantin Bacalbaşa, duşman declarat, îl vedea astfel pe Eugeniu Carada:, Acest om a rămas pînă la sfîrşitul zilelor sale revoluţionar sectar din vechea şcoală care a dat pe carbonari şi pe francmasoni. O fire originală, n-a iubit fastul şi zgomotul în jurul persoanei sale şi, cu toate acestea, către sfîrşitul guvernării liberale de 12 ani, n-a fost om mai atacat şi mai mult acuzat de toate relele ce se petreceau în ţară. Eugeniu Carada a fost un caz unic în politică"105. Intrigat de refuzurile repetate de a-1 întîlni, regele Carol hotăreşte să-i facă el o vizită la Banca Naţională, pe care liberalul o conducea cu mînă de fier, şi într-o zi a anului 1890 suveranul soseşte neanunţat în clădire. Carada iese pe o uşă laterală secretă şi nu se întoarce decît seara, cînd primeşte un raport detaliat al vizitei regelui. După ce ani la rînd a jucat rolul lui Moş Crăciun pentru generaţiile de copii ai familiei Brătianu, această senzaţională personalitate contractează o răceală în timpul sărbătorilor creştine de la trecerea în anul 1910 şi moare la 74 de ani în ziua de 12 februarie, în clipa în care cortegiul funerar care îl ducea pe ultimul drum a trecut prin Piaţa Palatului, regele a poruncit oprirea ceremoniei, a scos întreaga gardă ă palatului în piaţă şi i-a dat personal onorul.

La 1900, în contrast cu imaginea rece şi rezervată cu care a ieşit din scena vieţii, regele Carol I se implica exagerat de mult în politica ţării, mai ales în activitatea partidelor, începutul de secol al XX-lea îl găsea pe suveran într-o poziţie politică evident favorabilă conservatorilor, luptînd alături de liderii acestora pentru o unificare a curentului de Dreapta. Carol face şi desface acum guverne prin intermediul unor lungi convorbiri cu oamenii politici favoriţi — Marghiloman, Maiorescu şi Carp —, în aşteptarea apariţiei unor personalităţi politice liberale puternice. Detesta Oculta, dar mai mult îi era frică de ea. Pînă la Războiul balcanic, regele va avea mai multe tentative de a abdica, dar situaţia complicată din sînul dinastiei, mai ales „riscul" ca ţara să fie condusă de regina Măria, îl va împiedica să-şi ducă planul la îndeplinire. Cu speranţa unei concentrări ă forţelor politice în jurul a două partide puternice — asta presupunînd unificări conservatoare şi, respectiv, liberale — şi în jurul a două personalităţi politice de anvergură — Petre P. Carp şi Ionel I.C. Brătianu —, regele Carol I îi va declara lui Alexandru Marghiloman la l ianuarie 1900: „Asupra politicii de viitor, temerea că s-a dus timpul lungilor ministere şi că el vă fi redus la guverne de un an".

Tot în această perioadă se produc evenimente importante în mişcarea socialistă din România. Ele au fost legate, în mod surprinzâtor, de evoluţiile din sînul Partidului Naţional Liberal, unde gruparea tinerilor de sub conducerea lui Ionel I.C. Brătianu începuse să se orienteze spre o variantă a doctrinei liberale, cunoscută şi

astăzi sub denumirea de social-liberală. Preluarea acestei soluţii drept program ar putea părea astăzi o eroare strategică. Nu o dată a fost criticată ca o abatere de la filonul doctrinar autentic. Dar ceea ce se scapă din vedere în analiza aşa-numitei deviaţii de stingă este faptul că doctrina autentică de Dreapta are două componente, adică nu numai tradiţia, ci şi realismul. Cum înţelegea Ionel I.C. Brătianu social-liberalismul a fost dezvăluit public în ziua cînd a devenit preşedintele PNL: „Programul partidului nostru nu se schimbă cu oamenii, programul partidului se schimbă cu necesităţile societăţii. Pentru că partidul nostru nu este un instrument artificial creat pentru a servi individualităţile, el este un organ izvorît din nevoile mari ale statului şi ale neamului. Şi opera lui, de la aceste nevoi se inspiră". Exemplul încercărilor eşuate ale diferitelor guverne conservatoare, dominate de diferitele sale fracţiuni, de a pune în aplicare doctrina liberală clasică arăta, la fel ca în cazul experienţelor lui Edison, tot atîtea căi pe care nu trebuia mers. în al doilea rînd, deşi a fost amintită de multă ori ca o acţiune bine gîndiţâ şi dirijată, racolarea în PNL a liderilor intelectuali ai mişcării socialiste, între care Constantin Stere era un vîrf, a dezamorsat perspectiva acesteia de a deveni o forţă în România. Faptele dovedesc o legătură între această manevră politică şi distrugerea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România, care s-a produs sub guvernare liberală. Ca urmare a unor interpelări parlamentare insistente din partea conservatorilor şi a unei campanii de presă dirijate pentru a produce impresia declanşării unor răscoale violente în ianuarie 1899, ministrul de Interne Mihail Pherekide trece la reprimarea mişcării socialiste din ţară, atacînd fără menajamente cluburile înfiinţate în sate. Mai mulţi lideri sunt arestaţi — mai cunoscut este cazul Ficşinescu-Banghereanu —, judecaţi şi închişi. Declaraţia lui Pherekide nu lasă loc de echivoc: „Se poate pînâ la un punct tolera doctrinele abstracte, dar cînd ele intră în domeniul faptelor, noi avem dreptul să examinăm dacă aceste fapte nu sunt de natură a tulbura instituţiile şi liniştea noastră".

Atît în momentul luării acestor măsuri, cît şi mai tîrziu în opera unor autori cu vederi de Stingă, această acţiune a fost prezentată ca o înscenare. Ceea ce a şi fost. Critica acestei represiuni la adresa mişcării socialiste ridică însă un mare semn de întrebare atunci cînd analizăm termenii expulzărilor care au urmat. Au fost expulzaţi din România 880 de membri ai PSDMR, din care un mare număr de lideri. Problema este că această expulzare s-a făcut exclusiv pentru cetâfeni străini. Aşadar, atunci cînd este criticată acţiunea dură a guvernului liberal, va trebui să se explice şi cît de normal era ca nişte cetăţeni străini să ducă activitate marxistă pe teritoriu] României, să organizeze cluburi socialiste la sate şi să înfiinţeze şi un partid politici

O altă personalitate care a dominat epoca a fost Spiru Haret. Savant recunoscut, el este autorul tezei de doctorat susţinută în ianuarie 1878 la Sorbona cu tema Surlinvariabilite des grandes axes des orbites planetaires, opera care a revoluţionat matematica şi astronomia109. Cea de-a doua operă fundamentală apărută la Paris a fost Mecanique sociale în care savantul român punea bazele ştiinţei politice: „Necunoaşterea legilor care stăpînesc lumea socială e una din cauzele care face adeseori ca însăşi oamenii iluştri de stat să fie conduşi mai mult de noroc şi de neprevăzut decît de ştiinţa lor proprie. Şi aşa se explică cum politica nu este de cele mai multe ori decît un ţesut de expediente, de fineţe diplomatice, de mici intrigi, de mici infamii — care nu sunt totdeauna aşa de mici — în loc să fie ceea ce ar trebui să fie: o ştinţă foarte grea, dar întemeiată pe temelii sigure şi solide"110. Ca ministru al Instrucţiunii Publice în guvernele lui D.A. Sturdza (31 martie 1897 - 11 aprilie 1999; 14 februarie 1901 -22 decembrie 1904; 12 martie 1907 - 29 decembrie 1910) el deschide calea învăţămîntului modern în ţara noastră. De fapt, şi această constatare este minoră; ceea ce a făcut Spiru Haret a fost o evoluţie rapidă de la învăţămînt la educaţie naţională, lăsînd urme adinei în sistemul educaţional din România pînă astăzi. Ministru în mijlocul unei naţiuni răvăşite de înapoiere şi analfabetism, el a introdus trei principii:

1.Comunicarea. Spiru Haret a declanşat o corespondenţa directă cu agenţii educaţionali ai neamului — profesori, învăţători, preoţi, primari, notari, avocaţi —, „pentru că el, ca nimeni altul, «a avut ideea şi, mai mult decît atît, a avut îndemnul inimii, să răspundă personal oricărui învăţător (şi nu numai învăţătorilor) care i se adresa direct». Şi răspundea cu domnule învăţător şi iscălea cu al dumitale devotat. E lesne de înţeles ce simţea învăţătorul căruia i se adresa astfel, îi dădea impresia clară că e un om util societăţii. Aveau acest sentiment şi cei care nu-i scriau, dar ştiau că-i pot scrie, că e cineva în lumea înaltă de acolo de la Bucureşti care se interesa şi de ei, de munca lor"111. Efectul acestui fenomen al comunicării a construit un

schelet solid instituţionalizării învăţâmîntului modern, dîndu-i şi un cap, care vă fi pentru următorii 50 de ani Ministerul Educaţiei Naţionale.

2. Practica. „Pentru ă da învăţătorilor o pregătire mai adecvată, Hâret reorganizează şcolile normale. Introduce în cadrul lor lucrările practice, agricole (învăţătorul sa fie sătean el însuşi şi prin urmare sa păstreze iubirea pămîntului şi deprinderea de a-1 lucra). [...] Examenul de capacitate este reorganizat, înlăţurîndu-se probele pur teoretice, care constatau doar cantitatea brută de cunoştinţe pe care le poseda candidatul, în locul lor s-au introdus probe practice"112. Orientarea pentru pragmatism a fost o cale directă spre instituirea unui alt limbaj decît cel al limbii, cunoscut fiind că în perioada de formare a limbii române literare au existat numeroase încercări, experimente şi teorii care ratau pe rînd dezvoltarea armonică a limbii culte din cea populară românească. Am avut şansa ca o personalitate de excepţie, Mihai Eminescu, să ne dea limba română modernă prin vehicolul poeziei, ceea ce face din ea una din cele mai plastice forme de exprimare cunoscute pe pămînt. Practica a adus intelectualul lîngă ţăran şi, prin schimbul reciproc de experienţă, a iniţiat o legătură acolo unde se prefigura o prăpastie. Solidaritatea învăţătorilor cu ţăranii va crea însă mari probleme statului în primii ani ai secolului.

3.Condiţia educatorului. Spiru Haret a imaginat un sistem de sprijin financiar şi material din partea statului, astfel încît educatorilor să li se asigure condiţii de viaţă decente, locuinţa, gospodărie, accesul la mijloace de transport, pentru a obţine stabilitatea cadrelor, mai ales la ţară. Iniţiativele sale pentru dezvoltarea Casei Şcoalelor şi a Casei de Credit a Şcoalelor au fost primite cu entuziasm de corpul politic, dar au întîrziat nepermis de mult să fie puse în practică. In 1918, aflat în refugiu la Iaşi, Vintilă Brătianu avea să constate cu durere că medicii, profesorii, judecătorii, militarii repartizaţi la ţară se considerau exilaţi, lipsiţi de noroc, lipsiţi de orice perspectivă. Nici reformele sale îndrăzneţe nu au putut înfrînge această mentalitate, care a fost transferată imediat după Marea Unire şi asupra teritoriului Basarabiei, unde funcţionarii se considerau trimişi în „Afganistanul român".

Fenomenul generat de Spiru Haret a fost important inclusiv pentru condiţiile în care s-a produs Răscoala din 1907. Trebuie spus că marele savant şi membru al PNL era conştient şi propaga mereu cu onestitate ideea că numai un regim liberal putea pune în aplicare reformele sale educaţionale. Pe cît de adevărat era acest lucru, pe atît de bine se potrivea această credinţă cu activitatea politică a colegilor săi de partid. Cu cît creştea influenţa învăţătorului, a preotului, a medicului în rîndul ţăranilor, cu atît aceştia deveneau mai interesanţi ca agenţi electorali. Practic, credibilitatea oferită de aceşti adevăraţi luminători ai satelor se transfera mesajelor lor electorale. Dacă la haretism adăugăm activitatea insidioasă şi mereu speculativă a socialiştilor printre ţărani vom constata că în zona satelor se constituia, odată cu ridicarea nivelului de instrucţie, şi un mediu extrem de permeabil manipulării. Radu Rosetti, unul dintre analiştii importanţi ai „Chestiunei ţărăneşti", avea să constate: „Şcolile se înmulţise aţîţ la sat, cît şi la oraşe; ele deversau aproape în fiecare an asupra comunelor rurale ca notari, perceptori, ajutori de subprefect! şi secretari de subprefecturâ, un număr mare de oameni cu învăţătura rudimentară şi absolut fără creştere. Recrutarea învăţătorilor era foarte grea; se luau, pentru a învăţa copiii, băieţi care mîntuise sau chiar nu mîntuise încă cursurile unei şcoli rurale, calfe de negustori şi chiar slugi boereşti cu o ştiinţă foarte elementară de carte. Seminarele, la rîndul lor, trimiteau în sate cîte un preot care absolvise cursul lor mai prost, cîteodată pe un fost subofiţer sau un fost notar, care intrase în tagma preoţească pentru că credea câ-i va aduce mai bun folos decît altă meserie. Toata această lume era de obicei rău văzută de proprietar şi de arendaş şi tratată cu un dispreţ nemascat. Ea se răzbună, propagînd printre ţărani idei egalitare şi de împotrivire la abuzurile stăpîneşti"113. Acest simptom tipic statului bugetar, în care cetăţeanul îşi propune ca scop al vieţii publice active ocuparea unei funcţii, cît de mici, dar plătite de stat şi, de aceea, sigure, va conta în răscoală şi va pune întregul corp politic românesc la grea încercare, mesajele sale nefiind crezute aşa cum erau cele ale agitatorilor locali.