spune Leonţiu de Bizanţ: „Nimic din acestea n-ar putea primi Cuvântul lui Dumnezeu (din năzuinţele sufletului prin dorinţă şi iuţime spre Dumnezeu), fiind neschimbat şi nemodificabil prin fire. Totuşi nu va refuza din pricina impasibilităţii firii să Se unească prin fiinţă cu firea omului, ca să nu se vadă că refuzul e o patimă adevărată şi Se teme să fie în acelea în care sufletele sârguitoare Îl au pe El ca ajutor şi susţinător, întrucât n-au primit nici o vătămare de la trup, ci mai degrabă s-au îmbogăţit din Dumnezeu, având trupul împreună-lucrător spre virtute, şi nu adversar.”65bis Dumnezeu este ca persoană liber şi pentru participare, mai bine zis pentru întărirea celor ce pătimesc. Se poate spune deci că pătimirile

64

65

Contra Nestor. et Eutych ., P.G., 86, 1, col. 1324 C. Apologia celor 12 capitole c ătre episcopii orientali, P.G., 76, col. 29 urm. Răspuns la combaterea anat. 12 de către Andrei al Samosatei şi Teodoret (la anat. 11). 65bis Contra Nestor. et Eutych ., P.G., 86, 1, col. 1285 B. 32

ţin de firea omenească şi, în acelaşi timp, că Fiul lui Dumnezeu Şi le-a însuşit întrucât S-a făcut om, nu ca să cadă sub puterea lor, ci ca să le biruiască cu puterea Sa. Şi-a însuşit pătimirile în care Şi-a arătat libertatea şi puterea de a birui slăbiciunea sucombării firii noastre sub ele. Chenoza constă tocmai în împroprierea naturii noastre în toată suportarea ei curată a durerilor de către Dumnezeu-Cuvântul. Fără aceasta Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi putut face om cu adevărat. Dar Sfântul Chiril scoate din chenoză şi un argument că Fiul lui Dumnezeu, asumând umanitatea noastră, a rămas totodată Fiul lui Dumnezeu, căci altfel, cum şi de unde s-ar cunoaşte că El Însuşi este cel ce lucrează cele smerite şi suferă prin umanitatea Sa? La fel, dacă n-ar fi rămas Fiul lui Dumnezeu, cum ar fi putut birui pătimirile suportate, scoţând afectele pătimitoare din firea noastră şi îndumnezeind-o? Prin aceasta Sfântul Chiril respinge anticipat teoriile chenotice protestante din sec. XIX, potrivit cărora Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se a renunţat pentru vremea vieţii pământeşti la atotputernicia, atotprezenţa, cunoştinţa şi conştiinţa Sa dumnezeiască. „Dar cum a sărăcit? Prin aceea că fiind Dumnezeu cu firea Sa şi Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl, S-a făcut om şi S-a născut trupeşte din sămânţa lui Adam, îmbrăcând măsura cuvenită unui serv, adică ceea ce este omenesc.” Dar El n-a încetat să fie şi Dumnezeu: „Căci Cel ce nu a socotit lucru vrednic de dispreţ a Se face ca noi, în ce chip ar renunţa la cele prin care s-ar putea cunoaşte că S-a făcut pentru noi ca noi?”66 Chenoza constă în faptul că Fiul lui Dumnezeu Şi-a însuşit, Şi-a făcut proprii (oijkeiwvsato, ijdiopoihvsato) firea omenească şi slăbiciunile ei, neimprimate de păcat. Dar în ce constă această împropriere e o taină. Ea exprimă raportul de intimitate între Ipostasul divin şi natura omenească. Dacă în Ipostasul divin se actualizează firea omenească, sau dacă El devine ipostasul compus al firii dumnezeieşti şi omeneşti, unul şi acelaşi subiect săvârşeşte şi suferă real toate cele omeneşti; dar e şi nepătimitor. Acelaşi subiect sau ipostas trăieşte şi suferă în mod real cele ale trupului, dar şi săvârşeşte în mod real minuni prin trup şi îl face pe acesta de-viaţă-făcător. Deci Ipostasul cel unul umple de putere dumnezeiască trupul şi suferă cele ale trupului. Dar le suferă cu putere şi le biruieşte din această cauză. Sfântul Chiril insistă mai mult asupra îndumnezeirii trupului prin întrupare. Trupul nostru pe care noi îl trăim în mare măsură lipsit de o transparenţă, este pentru El făcător de viaţă, fiind primitor de viaţă dumnezeiască. „Căci el nu este în chip simplu trupul vreunui om ca noi, ci este cu adevărat trupul propriu al Cuvântului dumnezeiesc care face toate, şi-I este propriu în acelaşi fel în care s-ar zice că ne este propriu trupul fiecăruia din noi.”67 Sfântul Chiril se ocupă mai puţin cu chenoza în sens de asumare de către Fiul lui Dumnezeu a pătimirilor noastre şi mai mult de asumarea firii noastre şi a actelor ei în general. Despre asumarea pătimirilor noastre ca mijloc de vindecare a lor am văzut că vorbeşte Leonţiu

de Bizanţ. Iar mai mult vorbeşte de aceasta Sfântul Maxim Mărturisitorul. După el, numai pentru că Fiul lui Dumnezeu a rămas neschimbat cu dumnezeirea Lui în această unire, a putut săvârşi prin trup atâtea acte de putere şi l-a putut îndumnezei; tot aşa numai rămânând Dumnezeu, în coborârea Sa la firea noastră, a putut vindeca rănile ei. De aceea Sfântul Maxim spune că Hristos a realizat mântuirea noastră prin amândouă: prin pătimiri (ca manifestări ale chenozei) şi prin minuni (ca semne ale puterii dumnezeieşti manifestate prin trup), rezultatul final fiind însă eliberarea de păcat şi îndumnezeirea noastră. „Prin minuni Se arată rămânând în chip neschimbat ceea ce era, iar prin pătimiri Se arată păstrând în chip neschimbat ceea ce S-a făcut. Şi prin amândouă, minuni şi pătimiri, ne-a dăruit desfiinţarea păcatului şi harul îndumnezeirii.”68 Din asumarea firii noastre de către Fiul lui Dumnezeu, care e primul act al chenozei Lui (cum se vede din Epistola către Filipeni, 2, 7-9), urmează o chenoză în continuare, urmează ascultarea ca om şi suportarea trebuinţelor omeneşti (afectele de foame, de sete, de

66

Răsp. la combat , anat. 12. Răsp. la combat , anat. 11. 68 Epist. 16, P.G.,91, 577.

67

33

somn, frica de moarte, durerea etc.) şi suportarea morţii însăşi. În toate acestea se arată acceptarea trăsăturii pătimitoare a firii noastre, afară de păcat. Acestea nu sunt o chenoză a firii omeneşti. Căci aceasta le avea prin ea însăşi. Ci a lui Dumnezeu-Cuvântul, Care acceptă să le suporte pe toate. Acceptarea lor a fost necesară iarăşi pentru vindecarea firii de ele. Rostul acesta al asumării pătimirilor îl exprimă Leonţiu de Bizanţ combătând pe aftardocheţi, care afirmau că trupul lui Hristos a fost nestricăcios şi fără putinţa pătimirii. El spune: „Trupul se cunoaşte pătimitor şi coruptibil. Faptul dintâi Îl face pe Cel mai presus de noi ca noi, iar al doilea nu-L lasă să rămână pe Cel cu noi ca noi decât până ce o cere timpul de vindecare şi până la ridicarea a ceea ce e al nostru la ceea ce e mai presus de noi, adică până la ridicare şi Înviere. Căci nu vom avea asemănarea cu Dumnezeu de nu vom pătimi cu Cel ce a pătimit. Dar cum a pătimit, dacă nu ca noi? Dar n-ar fi pătimit ca noi de n-ar fi rămas ca noi.”69 De fapt prin aceasta se afirmă paradoxul că prin pătimirile acceptate prin chenoză, Fiul lui Dumnezeu comunică firii omeneşti o putere dumnezeiască, în felul acesta nu mai e o contrazicere între puterea ce o dă Fiul lui Dumnezeu trupului Său, făcându-1 colaborator în săvârşirea de minuni, sau de-viaţă-făcător, şi puterea de suportare şi, prin aceasta, de biruire a pătimirilor. A suporta fără cârtire pătimirile e tot o putere. Aceste pătimiri sunt propriu-zis trebuinţele trupului care, când sunt satisfăcute, pricinuiesc plăcere, şi când nu sunt satisfăcute, pricinuiesc durere. Omul s-a deprins însă atât de mult cu plăcerea satisfacerii trebuinţelor trupeşti, încât le satisface chiar peste măsura necesară, căutând plăcerea în ea însăşi. Iar de durere fuge, chiar cu preţul renunţării la valorile care menţin sănătatea spirituală a firii, acceptând o adevărată descompunere spirituală. În toate acestea se manifestă o teribilă slăbire a firii noastre, care trece cu vederea viitorul durabil, de dragul clipei prezente. Trece cu vederea că satisfacerea de mai multe ori repetată a unor plăceri prezente va aduce un lanţ continuu de dureri viitoare. Iisus a ţinut în frâu tendinţa spre plăcere, satisfăcând numai în cadrul strict necesar trebuinţele firii, iar când prin aceasta risca slăbirea puterilor spirituale ale firii şi trădarea valorilor spirituale, nici atât, acceptând şi suportând chiar durerea morţii. Căci prin aceasta întărea spiritul din firea omenească. Prin aceasta restaura tăria firii, adică starea cu adevărat conformă firii. În suportarea acestor pătimiri Iisus Se dovedeşte „omul tare”, omul restabilit în tăria lui adevărată. De aceea, în pictura răsăriteană, Hristos cel

răstignit nu e Hristos cel căzut în ultima stare de slăbiciune, căci în Răsărit crucea a fost concepută ca prilej de întărire a firii, sau a spiritului în ea, nu ca simplă satisfacţie dată lui Dumnezeu pentru jignirea adusă Lui de oameni, satisfacţie arătată în acceptarea anulării de sine a omului, înţeleasă ca slăbiciune până la ultima limită. În Răsărit acceptarea morţii în faţa lui Dumnezeu e înţeleasă totodată ca tărie. De aceea moartea suportată de Iisus e în acelaşi timp prilej de manifestare a puterii, prin care moartea e învinsă de Fiul lui Dumnezeu în trup şi cu colaborarea trupului întărit. Căci şi trupul poate fi tare în răbdarea pătimirilor, prin puterea dată lui de Fiul lui Dumnezeu din partea firii dumnezeieşti. Astfel între puterea dată firii omeneşti în săvârşirea de vindecări şi între puterea de răbdare nu e o contrazicere. Exact prin puterea de răbdare a pătimirilor trupul se face interior apt pentru a fi instrument al vindecărilor şi al învierii sale ca ultimă treaptă pe această linie. Deci Cuvântul lui Dumnezeu, acceptând această smerire a trupului, pe de altă parte, întăreşte trupul. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Iar coborârea spre o stare smerită e o bogăţie a puterii, nefiind împiedicată de cele contrare firii... Puterea dumnezeiască şi mai presus de toate nu o arată aşa de mult podoaba universului şi cârmuirea neîntreruptă a tuturor, cât coborârea la slăbiciunea firii noastre... S-a demonstrat că bunătatea, înţelepciunea, puterea, neputinţa de a se corupe, toate se arată în asumarea trupului nostru. Bunătatea se vede în faptul de a fi voit să ne mântuiască. Puterea, în a se fi făcut în asemănarea omului şi în chipul smerit al firii noastre şi în a se fi arătat că poate fi ţinut de moarte după asemănarea

69

Contra Nestor. et Eutych ., P.G. cit., col. 1321 D. 34

oamenilor.”70 Aceasta arată că pătimirile nu erau o simplă caracteristică a firii, ci expresia chenozei Fiului lui Dumnezeu devenit om, Care suferă ca să mântuiască şi Care dă prin aceasta firii Sale puterea de a pătimi. Astfel se înţelege cum chenoza Fiului lui Dumnezeu, deşi e pătimire, are în acelaşi timp un efect îndumnezeitor asupra firii, dar nu fără colaborarea ei. Tocmai în aceasta stă rostul chenozei: în a da putinţa participării directe a Fiului lui Dumnezeu la întărirea firii umane ca să o facă mediu activ al iubirii dumnezeieşti prin manifestarea de putere şi prin suportarea şi depăşirea pătimirilor. „Dumnezeu cel ce a făcut firea, după ce aceasta a slăbit sub povara păcatului, a vindecat-o din iubire pentru noi. Căci golindu-Se pentru noi şi luând chip de rob, a unit-o cu Sine după ipostas în chip neschimbat, făcându-Se întreg om ca noi, din noi, pentru noi, într-atâta încât li s-a părut celor necredincioşi că nu e Dumnezeu, ...ca să desfacă lucrurile diavolului (în noi) şi să redea firii raţiunile ei şi să restabilească puterea iubirii, opusul iubirii de sine, şi, prin aceasta, unirea ei cu El şi a oamenilor între ei.”71 În suportarea pătimirilor se manifestă deci, la nivelul la care poate participa şi umanul la ea, puterea dumnezeiască. Iar în săvârşirea de minuni participă umanitatea Lui la aceeaşi putere dumnezeiască, fiind întărită adică de puterea Cuvântului dumnezeiesc. De aceea ele sunt aşa de legate că nu există una fără alta şi numai împreună realizează deplina eliberare (de păcat) şi îndumnezeire a firii omeneşti. Nu e liberă o fire care nu poate suporta şi birui prin suportare pătimirile şi nu se poate desăvârşi fără biruirea dinăuntru, prin răbdare, a pătimirilor. În suportare omul se află deja deasupra pătimirilor. Astfel chenoza, după Sfântul Maxim, nu înseamnă o cădere de fapt a lui Dumnezeu din dumnezeirea Sa, ci o faptă a bunătăţii Sale şi un mod de manifestare a puterii Sale pentru a întări firea omenească din lăuntrul ei: „Căci chenoza lui Dumnezeu a fost taina voluntară a Lui din pricina bunătăţii faţă de oameni, nu o cădere din dumnezeire,” sau „o micşorare a ei”, a fost „coborârea de bunăvoie prin trup”.72 De aceea dumnezeirea a rămas neschimbată în timpul chenozei. Chiar actul personal al lui Dumnezeu de coborâre din iubire este şi el un act de putere. Dar un act de putere adaptat măsurilor firii omeneşti, ca să poată fi asumată de Fiul lui Dumnezeu. De fapt atât pătimirea slăbiciunilor omeneşti, neumbrită de

păcat, cât şi înzestrarea firii omeneşti cu putere dumnezeiască pentru biruirea lor sunt manifestarea aceleiaşi iubiri dumnezeieşti coborâte la nivelul firii omeneşti. Iar iubirea e putere, e cea mai autentică putere. Ea îşi manifestă cu atât mai mult puterea ei cu cât Cel ce o are Se coboară mai jos fără să Se schimbe. Căci iubirea adevărată şi puternică nu se alterează coborându-se. Aparenţa aceasta de coborâre a puterii prin iubire ascunde prezenţa puterii Lui pentru o judecată lumească inferioară. Aceasta socoteşte că e o contrazicere între putere aşa cum o înţelege ea şi smerenie. Dar oamenii duhovniceşti simt, în smerenia neumbrită, adevărata iubire. Chenoza Fiului lui Dumnezeu s-a datorat şi faptului că firea omenească nu L-ar fi putut suporta arătându-Se în toată slava şi puterea Lui. Punând acest lucru în relief, Sfântul Maxim spune că - pe când între puterile sufletului şi trupului nostru există o corespondenţă, noi putându-ne manifesta toate puterile sufletului prin trup - în Iisus Hristos puterile dumnezeieşti sunt infinit prea mari, ca să se poată manifesta toate prin trupul Lui. Firea omenească, deşi se păstrează neschimbată şi neconfundată în firea dumnezeiască, e ca „o picătură de apă în oceanul mirului dumnezeiesc”. „La noi, sufletul are puterile naturale ale trupului corespunzătoare lucrărilor (energiilor) sale, trupul fiind capabil prin fire (de ele), prin faptul că vine deodată cu sufletul la existenţă. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu are, după nici o raţiune şi mod, puterile firii asumate de El corespunzătoare lucrărilor (energiilor) Sale după fire. Căci nu se măsoară cu firea ceea ce e mai presus de fire. Nici nu este, în cele ce sunt prin

70 71

Cuv. cateh. cea mare, P.G., 45, col. 65 B. Sfântul Maxim Mart., Epist. II ad Ioan. Cubic ., P.G., 91, 297. 72 Epist. 19 către Pyrrhus, P.G., 91, 592 D. 35

fire, ceva capabil de ceea ce este mai presus de fire.”73 Prin acest plus infinit al puterilor dumnezeieşti, în raport cu puterea care se poate activa prin firea omenească a lui Hristos, nu înseamnă că Hristos ca subiect nu trăieşte cu toată intensitatea cele omeneşti şi cele dumnezeieşti. Aceasta înseamnă numai o reţinere a lui Hristos de a manifesta întreaga putere dumnezeiască prin trup pentru a nu-1 anula pe acesta. Cele spuse de Sfântul Maxim arată din nou că mai întâi între impasibilitatea divină şi pătimirea Fiului lui Dumnezeu prin trup nu e o contrazicere. Din oceanul de putere dumnezeiască, echivalentă cu impasibilitatea, se manifestă o rază de putere în pătimirea Fiului lui Dumnezeu ca om, care e şi o întărire a firii omeneşti de a suporta pătimirile. În al doilea rând, în această manifestare cu măsură a unei raze din puterea dumnezeiască prin trupul omenesc şi în raporturile cu noi se arată din nou smerenia chenozei. Dar odată cu acesta, şi delicateţea ei. Tot cel ce cultivă în mod sincer aceste virtuţi îşi însuşeşte pilda Fiului lui Dumnezeu, Care S-a coborât pe Sine până la chipul robului şi le-a arătat-o în Sine oamenilor prin fapte şi cuvânt, purtându-Se cu mare delicateţe faţă de ei. O spune aceasta Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Pe Acesta imitându-L, binecuvântatul meu stăpân a dobândit şi el blândeţea şi smerenia. Blândeţea, ca, stingând mişcările pătimaşe ale mâniei şi poftei, să devină plăcut şi iubit oamenilor. Căci blândeţea nu e altceva decât nemişcarea mâniei şi a poftei spre ceea ce e contrar firii; prin ea se face vădită voia lui Dumnezeu în cei ce au smerenia, ca tăind încremenirile trufiei să devină mulţumitori lui Dumnezeu şi uşor accesibili oamenilor.”74 În felul acesta chenoza Fiului lui Dumnezeu are şi efectul de a desfiinţa din firea omenească dezordinile egoiste ale mâniei şi ale poftei, de a o deprinde cu smerenia, cu blândeţea şi cu delicateţea prin care se pot restabili armonia, respectul şi comunicativitatea între oameni. Prin smerenia Lui, Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a însuşit o delicată accesibilitate în raport cu ei, dar, manifestând-o aceasta prin firea omenească, a sădit şi în ea această delicată accesibilitate, realizând o adevărată restabilire a ei, căci a înlăturat violenţa şi grosolănia egoistă

ce se manifestă în pofte exagerate care nu ştiu de alţii şi în dezlănţuiri de mânie şi în atitudini de orgoliu care îi tratează pe ceilalţi ca pe nişte obiecte. Dar această restabilire a omenescului adevărat, sau