Gladiatorii erau luptători, care proveneau din rândul prizonierilor de

război sau a sclavilor si care luptau (de multe ori până la moarte). Gladiatorii nu sunt o invenţie  a Romei antice ci se pare că au fost împrumutate de la greci sau etrusci. Obiceiul de a sugruma prizonieri sau sclavi pe mormântul unui înalt personaj pentru a-i cinsti memoria era un obicei etrusc. De asemenea etrusc era şi obiceiul, mai spectacular, de a pune, cu ocazia funeraliilor, câteva perechi de sclavi sau de prizonieri să se lupte între ei până la exterminare. Era deci un obicei care făcea parte din ceremonia destinată să onoreze memoria decedaţilor de rang înalt, sau foarte bogaţi. Romanii l-au preluat ca atare de la etrusci şi, timp de şapte secole, din anul 264 î.e.n. şi până la sfârşitul Imperiului, luptele de gladiatori au continuat să facă parte din programul ceremoniilor funerare ale personajelor de vază, cele mai înalte.

În anul 105 î.e.n. Senatul a fost obligat să le admită printre spectacolele publice

oficiale, pur şi simplu ca spectacolele distractive, fără un sens religios-funerar celebrativ. Pentru a le admite, Senatul a găsit şi motivarea: luptele de gladiatori vor spori curajul cetăţenilor şi gustul pentru practicarea exerciţiilor militare. Au fost chiar împăraţi - ca Titus, Hadrian, Caligula, Commodus, - care frecventau şcolile de gladiatori şi uneori chiar au coborât să lupte în arenă (asigurându-se în prealabil contra oricărui pericol posibil...). Adevărul este că, în realitate, luptele de gladiatori n-au făcut decât să le sporească spectatorilor cruzimea şi instinctele cele mai josnice.Gladiatorii erau recrutaţi din rândurile criminalilor condamnaţi la moarte sau la muncă silnică pe viaţă, a sclavilor (care prin definiţie erau la absoluta discreţie a stăpânului), dar şi a cetăţenilor liberi ce acceptau să se angajeze voluntar, care însă prin aceasta îşi pierdeau drepturile civice. Gladiatorii erau concentraţi, întreţinuţi şi instruiţi în şcoli de gladiatori. La Roma, un cetăţean proprietar al unei asemenea şcoli putea poseda până la 300 de perechi de gladiatori.

Tipuri de gladiatori şi momente speciale ale jocurilor

Murmillo/Myrmillo – Aceştia erau poate cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi gladiatori. În general, foştii cetăţeni romani care renunţaseră la libertate, avea dreptul de a fi un astfel de războinic. Simbolizând luptătorul gal, Murmillo era dotat cu un coif împodobit cu imaginea unui peşte, cu un scut asemănător cu cele folosite de legionari, o sabie scurtă (gladius), precum şi cu apărători de lână sau metal ale mâinilor (manica) şi ale picioarelor. Principalii lor oponenţi erau tracii (Thraces) sau samniţii (Hoplomachi).

Retiarii – Imagine clasică a gladiatorului, Retiarius folosea în luptă tridentul, un pumnal şi o plasă cu care încerca să îşi imobilizeze oponentul. Acesta nu beneficia de armură, excepţie făcând o apărătoare ce îi acoperea tot braţul stâng, o centură lată şi, ocazional, un scut special creat pentru a proteja umărul şi faţa luptătorului.

Thraces – Reprezentând temuţii luptători traci, gladiatorii cu acest nume se deosebeau de ceilalţi prin coiful larg împodobit cu un grifon, scutul mic şi rotund, precum şi celebrul cuţit dacic, încovoiat (sica) pe care era antrenat să îl folosească pentru a lovi pe deasupra scuturilor uriaşe ale altor oponenţi.

Secutores – Clasă relativ târzie de luptător, o aparentă combinaţie între Murmillo şi Retiarius, Secutores era dotat cu aceeaşi armura ca şi Murmillo, mai puţin coiful care era perfect rotund, proiectat astfel pentru a evita atacurile cu plasă a Retiariilor. Coiful îi acoperea întreaga faţă, lăsând doar doua deschizături în dreptul ochilor, protejându-l de loviturile de trident în zona feţei.

Dimachaerus – Termenul desemna un gen de gladiator ce folosea un stil de luptă dificil dar foarte apreciat de public, aşa numitul stil cipriot. Acesta era protejat de un coif şi de o ”manica” şi avea dreptul să folosească două săbii, câte una în fiecare mână.

Andabatae – Luptători călare, purtând însă coifuri care le acopereau în totalitate faţa. Incapabili să îşi vadă adversarii, Andabatii se ghidau numai după strigătele mulţimii sau după zgomotele produse de adversar.

Bestiarii – Deosebit de apreciaţi în arenă, Bestiarii erau acei gladiatori special antrenaţi pentru a înfrunta animalele sălbatice. Iniţial, aceştia erau reprezentaţi de condamnaţi la moarte, care erau trimişi neînarmaţi în faţa mulţimii, cu şanse minime de supravieţuire. Dat fiind faptul că unii dintre ei reuşeau chiar şi aşa să ucidă sălbăticiunile, Bestiarii au devenit în timp unii dintre cei mai bine pregătiţi gladiatori. Înarmaţi cu suliţe lungi şi armuri de protecţie, aceştia erau capabili să ucidă orice animal ar fi înfruntat în timpul spectacolelor.

Spre sfârşitul epocii Imperiului, la Roma existau patru mari şcoli de gladiatori, proprietatea statului, fiecare dintre ele având câteva mii de gladiatori! Pentru că, după cum recunoştea şi Cicero, încă din anul 52 î.e.n. nici un alt gen de spectacol nu atrăgea atâta mulţime de spectatori. Disciplina care domnea în aceste şcoli era de o duritate infernală, încât nu e de mirare că unele răscoale ale sclavilor - ca cea condusă de Spartacus - au pornit din aceste şcoli de gladiatori (cea mai veche era cea din Capua).

Gladiatorii se împărţeau - după locul lor de origine şi după armele cu care luptau - în mai multe categorii. De obicei erau puşi să lupte gladiatori dotaţi fiecare cu un alt tip de armă. Lupta era însoţită pe parcurs de muzica unor instrumente, de o fanfară. Unii gladiatori mureau în timpul luptei; alţi, învinşi, aşteptau sub călcâiul învingătorului hotărârea spectatorilor (sau a împăratului care prezida spectacolul); dacă aceştia hotărau să moară, i se tăia gâtul, în văzul şi entuziasmul tuturor. Erau însă şi lupte cu un final hotărât de la început - aşa numita manus sine missione - când nici un gladiator nu trebuia să iasă viu din arenă.

Nu putem să ne dăm seama de dimensiunile acestor orori decât dacă ne amintim că Octavian August a organizat în total opt asemenea spectacole, totalizând aproximativ 9.000 de gladiatori; sau, că Traian - care l-a întrecut - în timpul celor 23 de zile destinate acestor lupte a aruncat în arenă peste 10.000 de gladiatori. Lumea grecească, în schimb, avea o profundă repulsie pentru astfel de măceluri dezgustătoare - şi mulţi scriitori greci au protestat în numele moralei şi al celui mai elementar simţ de umanitate. Dintre scriitorii romani, numai Cicero şi Seneca au protestat. Atât. Abia în anul 399 e.n. au fost închise toate şcolile imperiale de gladiatori. 

Luptele cu gladiatori au fost interzise de împăratul Honorius în anul 404 e.n.