Specificul şi premisele socializării la vârsta şcolară mică

1. Socializarea – definire şi importanţă în procesul instructiv-educativ

1.1. Definiţie de lucru

Prin esenţa sa, omul este o fiinţă socială. El este produsul înregistrărilor sociale şi

totodată are capacitatea de a influenţa şi determina împrejurările. Omul nu poate trăi

singur, izolat, rupt de ceilalţi oameni. Dimpotrivă el se raportează permanent la alţii,

acţionează împreună cu ei, stabileşte relaţii cu cei din jurul său. Existenţa umană ar fi

greu de conceput în afara relaţiilor sociale. Se simte nevoia individului de a deveni

membru al societăţii în care s-a născut – deci nevoia de socializare.

Socializarea este un proces de continuă transformare a individului „din fiinţă

biologică într-un subiect al unei culturi specifice”1

Socializarea este un proces in care tot ceea ce nu este innascut trebuie asimilat prin

invatare2

J.Szczepanski include procesul socializarii intr-un ansamblu de procese care

actioneaza asupra individului inca de la nastere.

Socializarea are ca scop integrarea sociala a copilului , in definitiile date

socializarii exista inca multe divergente ce vizeaza fie aria de cuprindere, fie mecanismele

de sau mijloacele de realizare , fie factorii determinanti.Socializarea presupune integrarea

viitorilor adulti in societate in forme delimitate socialmente de catre adulti.Este deci un

proces de asimilare progresiva a socialului si de convertire a acestuia in caracteristici

specifice de personalitate.

Dupa sociologul canadian G. Rocher , socializarea este “procesul prin care

persoana umana achizitioneaza si interiorizeaza , pe tot parcursul vietii , elementele

1 B.Bernestein , Language et class sociales, P.U.F., Paris, 1991,pg.52;2 J.Piaget, Judecata morala la copil, Bucuresti , Ed. Did .si Ped., 1980, pg.76;

socioculturale ale mediului, le integreaza in structura personalitatii sale sub influenta

experientelor si agentilor sociali semnificativi si prin aceasta se adapteaza la ambianta

sociala in care trebuie sa traiasca “3

Behavioriştii reduc socializarea individului la un fel de „disciplinare” a lui din

fragedă copilărie la normele şi cerinţele societăţii. Socializarea a fost descrisă ca un mod

de „dresură socială”, de conformism total la normele colectivităţii, la viaţa de grup.

Psihologia socială contemporană priveşte realizarea socializării la nivelul întregii

personalităţi a individului, cu deosebire la nivelul relaţiilor sale interpersonale şi a

comportamentelor de grup, ca pe o dezvoltare socială a fiinţei umane, expresă şi latentă,

conştientă şi neconştientă, cognitivă, afectivă, atitudinală, volitivă şi creatoare prin

învăţare instituţionalizată, dar şi extraşcolară prin învăţare socială efectivă şi cu

consecinţe adaptative sociale remarcabile.

Socializarea este procesul de integrare şi adaptare a persoanei la viaţa socială prin

însuşirea în cadrul familiei, şcolii, instituţiilor, profesiei, a produselor culturale care îi

permit convieţuirea în societate: limba şi alte mijloace de comunicare, modelele culturale

ale societăţii respective, modurile de gândire, normele şi valorile morale, juridice,

ştiinţifice, politice, rolurile sociale.

Aptitudinea subiectului pentru socializare constituie una din caracteristicile

esenţiale ale naturii sale umane. Socializarea umană este cerută de: existenţa impulsurilor

la om şi nu a unor instincte invariabile ca la animale; nevoia de interacţiune umană în

copilărie; îndelungata dependenţă faţă de adult; capacitatea amplă de învăţare

caracteristică speciei umane; disponibilitatea biologică de a însuşi vorbirea şi limbajul

simbolic.

Aptitudinea spre socializare este o caracteristică esenţială a fiinţei umane. La

naştere facultăţile intelectuale, afective, de relaţionare, acţionale există numai în stadiu de

virtualitate. Pentru a se dezvolta, ele necesită un context social capabil să ofere

individului multiple situaţii de comunicare socială şi afectivă.

1.2. Conţinutul şi mecanismele socializării

3 E.Paun, Sociopedagogie scolara, Bucuresti, Ed. Did. si Ped., 1982, pg.82 ;

Invatarea sociala este cel mai important mecanism al socializarii 4

Pedagogia s-a ocupat cu precadere de contextul psihologic al invatarii (de invatare

ca act si proces individual ), trecand in plan secundar sau desconsiderand de-a dreptul

contextul special al invatarii.Invatarea nu este un act strict individual ci si unul social , ca

socialul nu este un simplu cadru de referinta al actului instruirii , ci este cosubstantial al

acestuia , determanand continuturi ale personalitatii ce par de neinteles prin tratarea

invatarii ca simplu proces individual.

Sensul invatarii sociale este continut in urmatoarea formulare din Ideologia

Germana” dezvoltarea unui individ este determinata de dezvoltarea tuturor celorlalti , cu

care are relatii fie directe, fie indirecte.”

Istoria unui individ nu poate fi nicidecum despartita de aceea a indivizilor care l-

au precedat sau ii sunt contemporani.5

Învăţarea socială reprezintă activitatea psihică, psihosocială şi socială prin care

oamenii şi colectivităţile umane - grupuri, clase şi categorii sociale, instituţii, naţiuni şi

societăţi - asimilează sau îşi interiorizează experienţa socială - cunoştinţe, norme, valori,

roluri sociale, modele culturale şi de comportare - formându-şi capacităţi acţionale,

concepţii, mentalităţi şi opinii, aptitudini şi convingeri individuale sau colective, trăsături

de personalitate, de grup sau de clasă, inteligenţă socială, valori, trebuinţe, motive,

interese şi aspiraţii personale sau colective, modele de conduită şi idealuri de viaţă.

I Invatarea sociala nu poate fi definita doar prin continutul sau ci si prin contextul in

care se defasoara.Invatarea nu este strict individuala , ci se realizeaza prin conditionari si

influente ale grupului, unde se creaza multiple modalitati de invatare in grup – de la cele

mai simple :invatarea observationala prin asistarea la experienta altuia care solicita cu

precadere o participare afectiva- , pana la forme mai complexe si mai eficiente – invatarea

prin perticipare la actiunile sociale , la organizarea si conducerea acestora-.

Dezvoltarea socială a individului realizează incidenţa dintre individual şi social,

armonizând condiţia internă şi condiţia externă a persoanei. Finalitatea sa este

reprezentată de adaptarea şi integrarea, mobilă, dinamică, în societate şi în lumea

valorilor.

4 idem 3 pg.935 K.Marx. ,Ideologia germana, Bucuresti , E.S.P.L.P., 1956 ,pg.478;

Fiecare colectivitate integrează indivizii printr-o acceptare activă, plină de cerinţe

crescânde şi multiple condiţionări. Aceasta îi solicită la readaptări, într-o competiţie şi

mobilitate socială existentă, cu angajări nemijlocite la realizări sociale, într-un plan

comun de viaţă cu semenii.

Privită şi ca mecanism prin care colectivitatea transmite membrilor săi normele

sociale, valorile, credinţele, socializarea cu mecanismele ei sunt comune tuturor

indivizilor aparţinând aceluiaşi grup şi totodată diferă de la o colectivitate la alta în

funcţie de gradul de dezvoltare a societăţii respective, de particularităţile ei economico-

sociale, culturale.

Aceste mecanisme încep şi se structurează odată cu primele „experienţe sociale”

ale sugarului. Înaintând în vârstă şi experienţă umană, rând pe rând, individul preia

statusuri şi roluri sociale stabilite colectivitate: de copil mic, preşcolar, şcolar, adolescent

cu realizarea relaţiilor şi a comportamentelor sociale cerute.

Socializarea începe în copilărie (socializarea primară), se continuă marcant în

stadiul de adult şi într-un mod mai puţin evident – dincolo de acest stadiu (socializarea

continuă).

Sistematizând conţinutul socializării putem spune că prin aceasta se transmit şi se

structurează: modalităţi de comunicare - sisteme de coduri lingvistice, simbolice,

nonverbale; modele sociale de comportament pe baza unor norme funcţionale considerate

valori într-o anumită cultură; seturi instrumentale - modalităţi de cunoaştere, de învăţare,

strategii acţionale.; posibilităţi de relaţionare interpersonală, ca şi forme de

comportamente caracteristice vieţii de grup; se realizează modelarea motivaţional-

afectivă a individului.

Socializarea presupune: adaptare succesivă de statusuri şi roluri sociale, învăţare

socială, învăţare instituţională, jocul, imitaţia, identificarea.

Mai restrâns, învăţarea socială este procesul prin care sunt achiziţionate şi

dezvoltate comportamente individuale şi colective de natură cognitivă, afectivă, morală,

profesională şi socială.

Învăţarea socială nu se confundă cu socializarea, ci reprezintă unul din

mecanismele fundamentale ale acesteia alături de influenţa socială, controlul social,

presiunea socială şi creativitatea socială.

1.3. Concepte înrudite cu cel de socializare

Cel mai apropiat ca formă şi cu care se produc cele mai dese confuzii este

conceptul de sociabilitate. Aceasta este caracteristica individului de a fi agreabil şi

prietenos cu alţii, de a căuta compania celorlalţi, de a fi deschis pentru comunicare şi

interacţiune cu semenii. Este o aptitudine specială, deosebit de complexă, proprie

individului extrovertit, dobândită şi educată în cea mai mare parte în cursul vieţii şi

activităţii sociale.

Integrarea socială este procesul de pregătire, încorporare şi asimilare a indivizilor

umani într-un cadru, structură sau sistem social, prin adaptare, readaptare, modelare şi

interiorizare a condiţiilor, cerinţelor şi trebuinţelor sociale.

Umanizarea este conceptul complementar celui de socializare care se

caracterizează nu atât prin însuşirea experienţei sociale, cât mai ales prin modul în care

experienţa socială însuşită dă substanţă şi funcţionalitate cadrelor, normelor, valorilor,

structurilor şi sistemelor sociale.

Persoana umanizează societatea, iar aceasta la rândul ei o socializează.

Adaptarea socială este conceptul în mare parte sinonim cu cel de socializare dar

care priveşte şi particularităţile, condiţiile şi specificul personal şi de grup al asigurării

mediului sociocultural.

Influenţa socială este procesul de predeterminare şi modificare spontană sau

dirijată a comportamentelor, atitudinilor, convingerilor, orientărilor valorice caracteristice

persoanelor şi grupărilor sociale de către alte persoane sau grupuri sociale, organizaţii,

instituţii în conformitate cu cerinţele sociale. Este un mecanism al socializării.

Inteligenţa socială este o formă a inteligenţei caracterizată prin calitatea şi

eficienţa superioare a adaptării sociale, a conştientizării rapide şi a previziunii exacte a

relaţiilor, atitudinilor şi proceselor sociale.

Condiţionarea socială este o formă a condiţionării rezultată din asocierea repetată

şi progresivă a unor categorii de comportamente, stări, atitudini umane cu o serie de

situaţii, evenimente, factori sociali care primesc valoare de stimul declanşator al anumitor

tipuri de conduite. Este o formă şi un important mecanism al învăţării sociale.

1.4. Importanţa socializării în procesul instructiv-educativ

Procesul instructiv educativ este un proces progresiv de introducere a copilului în

tainele cunoaşterii şi acţiunii umane, un proces pus sub controlul personalului didactic,

bazat pe selecţionarea şi structurarea unor conţinuturi şi pe efortul voluntar de învăţare al

elevilor.

Întregul proces de învăţământ reprezintă o vastă acţiune de modelare a

personalităţii copilului care are loc într-o ambianţă specifică în care se operează cu

conţinuturi ştiinţifice, literar-artistice, tehnico-practice şi etice, ce devin bunuri personale

ale elevului.

Însuşirea de cunoştinţe constituie, premisa formării concepţiei despre lume şi

viată, a formării convingerilor, a dezvoltării dragostei de adevăr. Momentele afective,

care însoţesc predarea, vin să influenţeze dezvoltarea atitudinilor, să faciliteze

transformarea cunoştinţelor în convingeri, să formeze în mod progresiv conduite, să

cultive patriotismul, sinceritatea, onestitatea.

Însuşi contextul psihosocial în care are loc învăţarea, clasa de elevi, cu

multitudinea interrelaţiilor ei umane, constituie premisa unei vieţi colective reale,

încărcată de elemente emulative şi stimulative, care contribuie la dezvoltarea simţului

datoriei, al răspunderii, al respectului reciproc, al prieteniei, al colegialităţii.

Educatia este un proces de socializare.Educatia este un proces de formare a

fiintei umane in raport cu anumite finalitati si norme socilale prin intermadiul unor

mijloace si institutii sociale.

Educatia nu este reductibila la socilalizarea individului. Ea se concretizeaza si

in alte aspecte esentiale cum sunt- individualizarea si personalizarea fiintei umane - ca

momente esentiale ale formarii personalitatii prin intermediul educatiei.

Sfera socializării este mai mare decât cea a educaţiei. Între socializare şi

educaţie, prin procesul instructiv-educativ, este o relaţie de interdependenţă – nu se poate

realiza socializare numai pe baza eredităţii, numai prin familie şi alte instituţii, ci se simte

nevoia unui cadru organizat, sistematizat unde să se pună temeinic bazele capacităţii de

asimilare a cunoştinţelor. Procesul de socializare continuă şi după terminarea procesului

instructiv-educativ dar are nevoie de ceea ce şcoala le-a format elevilor, capacitatea de

învăţare continuă.

Socializarea are ca scop integrarea sociala a copilului.

Socilalizarea presupune integrarea viitorilor adulti in societate in forme delimitate

socialmente de catre adulti.Ea este un proces de asimilare progresiva a socialului si de

convertire a acestuia in caracteristici specifice de personalitate.

Socilalizarea se inscrie ca un proces esential intr-un lant de evolutie ce poate fi

astfel redat:individualizare – socializare – personalizare, procese ce sa afla intr-o stransa

interdependenta.

“Atat socializarea cit si individualizarea sint procese esentilale si fundamentale

pentru dezvoltarea umana”.6

Socilalizarea dupa cum remarca Piaget – este un proces progresiv…”Exista un

proces de socilalizare care este progresiv si nu regresiv, in asa fel incat in pofida

aparentelor , individualitatea copilului de 7 ani si mai mare, desi tinde spre autonomie

este mai sociabilizata decat eul copilului mic”.7

2. Particularităţi de vârsta ale şcolarului mic din perspectiva socializării

2.1. Dezvoltarea, maturizarea şi adaptarea ca bază a socializării şcolarului mic

Maturizarea reprezintă un sistem de procese bio-psiho-sociale care concură la o

evoluţie individuală încheiată cu starea de maturitate.

Elementele fundamentale în procesul de maturizare sunt interrelaţia dintre

programarea nativă şi contextul social. Procesul de maturizare se realizează în plan

biologic, după un program de evoluţie stadială şi în plan psihosocial prin emanciparea

personalităţii, maturizarea afectivă, maturizarea profesională.

6 J.Davitz, Psihologia procesului educational,Buceresti, Ed. Did. si Ped. 1978, pg.222;

7J. Piaget ,Psihologia copilului, Bucuresti, Ed. Did. si Ped. f.a. pg.98 ;

La naştere fiecare este un simplu individ în faţa căruia se afla un drum lung de

străbătut. Psihologia personalităţii ascunde o enigmă – problema eului.

Eu - un individ considerat drept conştient de identitatea sa proprie continuă şi de

relaţia sa cu mediul, sinonim cu ego.

Stadiile dezvoltării eului sunt: eul corporal, eul psihologic, social.

G. W. Allport8 prezintă şapte aspecte ale individualităţii, care împreună alcătuiesc Eul,

aşa cum este simţit şi cunoscut: Eul corporal la un an; simţul unei identităţi de sine

permanent la 2-4 ani; respectul faţă de sine, mândria la 2-4 ani; extensia eului la 4-6 ani;

imaginea eului la 4-6 ani; eul ca factor raţional la 6-12 ani; efortul personal central în

adolescenţă.

Ca persoană achiziţionăm atribute de cultură fundamentală, realizăm comunicarea

- stăpânim limbajul codificat. Ca personalitate manifestăm autonomie intelectuală şi

morală, suntem responsabili de actele pe care le facem. În cursul vieţii, un individ joacă

un număr de diferite roluri, succesiv sau simultan. Sinteza tuturor rolurilor sociale pe care

le-a avut de la naştere până la moarte constituie personalitatea sa socială.

Maturizarea afectivă este capacitatea individului de a-şi comunica şi controla

instinctele, sentimentele, dorinţele, capacitatea de a relaţiona afectiv cu ceilalţi.

Dezvoltarea reprezintă o categorie filosofică largă. Ea cuprinde ansamblul

transformărilor ireversibile care duc la o schimbare calitativă cu sens ascendent, chiar

dacă pe parcurs apar momente de regres sau de criză. Spre deosebire de dezvoltare,

maturizarea vine de la sine. Ponderea principală în maturizare o are ereditatea, iar în

dezvoltare factorii de context.

Dezvoltarea umană constă în realizarea de noi structuri funcţionale care îl duc pe

individ la o adaptare mai bună la mediu. Ea are un caracter stadial, în care ordinea este

ireversibilă. Alături de programul ereditar şi elementele de socializare în dezvoltarea

psihică acţionează şi resursele autoemergente ale sistemului psihic uman, resurse de

autoreglare şi autoprogramare.

Adaptarea reprezintă ansamblul de procese prin care individul însuşi sau factorii

exteriori încearcă să ajungă la o relaţie de echilibru stabil cu mediul.

8 G. W. Allport. Structura şi dezvoltarea personalităii, Editura Politiă, Buc., 1981, pp. 78.

Forme ale adaptării. Adaptare filogenetică, adaptarea speciei, presupune învăţarea

mersului biped – opozabilitatea degetului mare – învăţarea limbajului. Adaptarea

autoplastică reprezintă modificarea de către individ a propriul organism sau psihic pentru

a se adapta la mediu. Adaptarea aloplastică presupune modificarea mediului de către

individ pentru a şi-l face adaptat lui însuşi. Adaptarea senzorială este modificarea

analizatorilor pe prag diferenţial astfel încât să percepem semnalele din mediul

înconjurător. Adaptare mentală, după J. Piaget9, reprezintă acomodare, asimilare.

Adaptarea socială este o adaptare afectivă, o adaptare motivaţională

2.2. Adaptarea şcolară – problema cheie a climatului şcolar

Una dintre cele mai importante probleme ce priveşte perioada micii şcolarităţi este

adaptarea şcolară.

Şcolarizarea, cu deosebire începutul acestui proces, constituie pentru copil un

exemplu inedit de circumstanţe şi factori, impunându-i-se un grad de autocontrol care

înainte nu i se pretindea.

Poziţia de şcolar marchează intrarea copilului în viaţa civică, revenindu-i în

consecinţă o serie de responsabilităţi inexistente anterior, reglementate acum statutar prin

drepturile şi îndatoririle de elev. Şcoala introduce în fluxul activităţii copilului un anumit

orar, anumite planuri şi programe cu valoare structurantă pentru activitate.

Adaptarea şcolară implică acţiunea de transformare a copilului pentru a deveni apt

pentru şcoală, capabil de a face faţă cerinţelor instructiv-educative şi pentru dobândirea

cu succes a statutului şi a rolului de elev.

Concordanţa dintre cerinţele obiectivelor instructive şi răspunsul

comportamentului elevului faţă de ele reprezintă condiţia de bază a adaptării.

Mulţi psihologi au numit perioada intrării în mica şcolaritate şocul şcolarizării

tocmai pentru ca noul mediu social nou şi obositor, produce teamă uneori. Ca urmare a

acestui fapt, nu rareori se înregistrează dificultăţi multiple de adaptare în rândul copiilor.

Aceste dificultăţi pot fi generate de o baza psihofiziologică precară - instabilitate

neuropsihică, fixaţiile şi conflictele afective de sorginte socio-familială încăpăţânare,

negativism, mediul şcolar cu sarcini copleşitoare, educatori dificili – fără experienţă, 9 J. Piajet, Judecata morală la copil, Ed. Did. şi Ped., Buc., 1980, pp.97.

decalajul dintre polul social obiectiv - poziţia de status şi rol şi polul psihologic subiectiv

- nivelul de pregătire internă pentru şcoală.

Deşi cronologic perioada de adaptare este înscrisă între limite asemănătoare, faptic

poate să nu se consume la fel pentru toţi copiii.

Distonanţe în adaptare înregistrează toţi copiii aflaţi în pragul şcolarităţii atât cei

ale căror premise necesare trecerii la şcolaritate s-au maturizat, dar formal ei rămân

preşcolari, deşi pot să realizeze activitatea de învăţare, dar şi cei ale căror premise ale

trecerii la şcolaritate cunosc o oarecare întârziere, deşi formal ei au început noua formă de

activitate - învăţătura.

2.3. Rolul cadrului didactic în procesul de socializare a copiilor

Prima condiţie pentru educator este să iubească copiii şi să se poată coborî în

lumea lor.

R. B., Iucu,10 distinge următoarele componente ale personalităţii educatorului:

1. Competenţa ştiinţifică:

- abilităţi necesare pentru manipularea cunoştinţelor;

- informaţie ştiinţifică selectată, veridic actualizată, precisă;

- capacităţi de transmitere a cunoştinţelor;

- inteligenţa dar mai ales înţelepciunea;

- experienţa didactică flexibilă;

- competenţa – multiple şi variate strategii rezolutive;

- aptitudini pentru cercetare, experimentare şi control;

- iniţiativă şi obiectivitate în evaluare;

- capacităţi şi strategii creative;

- operaţii mentale flexibile şi dinamice;

- capacităţi de transfer şi aplicare.

2. Competenţa psihosocială - optimizarea relaţiilor interumane prin şi din

activitatea educativă:

10 R. B.Iucu Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp.126-127.

- capacitatea de a stabili fără dificultate relaţii adecvate cu elevii;

- adaptarea la roluri diverse;

- capacitatea de comunicare lejeră şi eficientă, atât cu grupul, cât şi cu indivizii,

separat;

- abilităţi de utilizare şi drămuire adecvată a forţei şi autorităţii (cazul ideal,

varierea raportului libertate-autoritate în funcţie de obiectivele fundamentale);

- disponibilităţi de adaptare la variate stiluri educaţionale;

- entuziasm, înţelegere, prietenie.

3. Competenţa managerială - gestionarea situaţiilor specifice:

- capacitatea de influenţare a clasei, în general şi a fiecărui elev, în particular;

- abilităţi de planificare şi proiectare;

- forţa şi oportunitatea decizională;

- capacitatea de a organiza şi coordona activitatea clasei;

- administrarea corectă a recompensei şi pedepsei;

- suportabilitate în condiţii de stres.

4. Competenţa psihopedagogică - factori necesari pentru construcţia diferitelor

componente ale personalităţii elevului:

- capacitatea de determinare a gradului de dificultate a unui conţinut;

- capacitatea de accesibilizare a informaţiei didactice;

- capacitatea de înţelegere a elevilor, de acces la lumea lor lăuntrică, de

solidarizare cu momentele lor de spirit;

- creativitate în munca educativă;

-capacitatea empatică;

- atitudine stimulantă, energică, plină de fantezie;

- minimum de tact pedagogic;

- spirit metodic şi clarviziune în activitate.

Realizarea dezideratului de socializare a micului şcolar solicită cadrului didactic

profesionalitate în selectarea şi organizarea tipurilor de activităţi, în funcţie de

particularităţile psihosociale ale copiilor. Învăţătorul trebuie deci să se dovedească a fi un

bun cunoscător a psihologiei individuale şi de grup a elevilor antrenând elevii în procesul

de autocunoaştere.

Investit cu rolul social de a cunoaşte şi orienta individualitatea şi tipul de afinităţi

în microgrupuri, educatorul este cel care încă din primele zile de şcoală cultivă

capacitatea de stăpânire a manifestărilor emoţionale primare explozive ale copiilor. El

trebuie să rezolve cazurile de întârziere sau deviere afectivă, manifestările răutăcioase,

insensibilitatea afectivă a unora, lipsa coparticipării afective a altora.

Tot pentru o bună socializare a micului şcolar educatorul culege periodic date

privind evoluţia elevilor - intelectual şi psihocomportamental - pentru a semnala

carenţele, şi pentru a asigura progresul şcolar şi social al elevilor. În acelaşi sens,

educatorul are obligaţia să colaboreze cu familiile copiilor pentru a-i antrena în activitatea

de instruire şi educare a elevilor, în învăţarea corectă a comportamentului uman dar şi în

evaluarea comportamentului şi adoptarea celor mai potrivite decizii în cazul impasurilor.

Învăţătorul poate să-l ajute pe elev în lungul şi anevoiosul drum al socializării

propunându-şi în conţinutul activităţii didactice şi activităţi care îl leagă pe copil de viaţa

cotidiană şi anume:

1. Să-l ajute pe copil să realizeze propria lor identitate: familiarizându-l cu

statusul de elev prezentându-i obligaţiile, îndatoririle, comportamentele aşteptate şi

stimulându-i pe copii să exerseze şi să-şi analizeze noua ipostază; ajutându-l să realizeze:

cunoaşterea de sine şi conştiinţa apartenenţei; formându-i bune deprinderi elementare şi

imprimându-i necesitatea de a fi curat şi ordonat; formându-i obişnuinţele de a acţiona şi

de a munci planificat şi ordonat; formându-i capacitatea de a fi prevăzător pentru propria

securitate corporală şi morală; ajutându-l sã înţeleagă raportul dintre decizie-libertate-

responsabilitate, la vârsta copilăriei; făcându-l să conştientizeze raportul dintre aspiraţii şi

posibilităţi.

2. Să intervină în modelarea raporturilor interumane: învăţându-l calităţile

dialogului şi formându-i respectul faţă de sine şi faţă de alţii; formându-i tipuri de

comportamente şi acţiuni în grupurile de apartenenţă şi de referinţă.

3. Să modeleze raportul dintre copil şi mediul social şi natural: învăţându-l să

manifeste grijă faţă de avutul personal şi faţă de cel public; familiarizându-l cu unele

activităţi sociale: profesiuni; banii – utilizarea şi economisirea lor; bugetul familiei;

familiarizându-l cu tradiţiile şi obiceiurile comunităţii, obişnuindu-l să le respecte.

Dar nu este de ajuns ca educatorul să fie doar bine pregătit şi să-şi propună un

anumit conţinut al unei activităţi ci trebuie să asigure un cadru adecvat desfăşurării

activităţii propuse.

Realizarea copilului ca fiinta sociala depende si de maiestria educatorului .