Specificul obligatiilor asumate de profesionisti in contextul dispozitiilor Noului Cod civil13 octombrie 2011 | Lucian SAULEANU8.061 citiri

in Share

Intrarea în vigoare, la 1 octombrie 2011, a Legii nr. 287/2009 privind

Codul civil a reaprins problematica autonomiei dreptului comercial [1][2],

de altfel subiect vechi în literatura juridică de specialitate [3]. O analiză a

punctelor de vedere exprimate în ultima perioadă, în diverse studii ori

conferinţe publice, conduce la a observa că nota dominantă o constituie

scepticismul faţă de noua configurare a materiei comerciale.

Nu mi-am propus a identifica avantajele ori dezavantajele unuia sau a

celuilalt sistem, deşi, principial, mă alătur opiniilor exprimate [4], în

sensul recunoaşterii dreptului comercial ca ramură distinctă de drept

privat, în ciuda unităţii realizate de Noul Cod civil. În privinţa autonomiei

dreptului comercial trebuie să distingem între autonomia legislativă şi

autonomia ştiinţifică. Chiar dacă normativ s-a realizat o unitate a

dreptului privat, ştiinţa dreptului comercial este necesară, având raţiuni

de existenţă proprie.

Dimpotrivă, prin reglementarea în Noul Cod civil a unor instituţii juridice

profund comerciale putem susţine că a avut loc o comercializare a

dreptului civil [5]. O astfel de remarcă este valabilă atât din punct de

vedere statistic, numărul raporturilor juridice  în care părţi sunt

profesioniştii fiind cu mult mai mare decât cel în care regăsim numai

neprofesionişti, iar pe de altă parte prin numeroasele instituţii juridice

reglementate.

Astfel, dispoziţiile comerciale ce îşi justificau specificitatea în comparaţie

cu cele civile tocmai ca urmare a naturii raporturilor comerciale, nu

numai că nu au dispărut, ci dimpotrivă au fost extinse tuturor raporturilor

de drept privat. Această concluzie cu uşurinţă se poate observa din modul

în care regulile derogatorii ale obligaţiilor comerciale au fost preluate de

Noul Cod civil din Codul comercial din 1887.

Printre instituţiile juridice preluate în Noul Cod civil enumerăm cu titlu

de exemplu: profesioniştii şi întreprinderea (art. 3), asocierea în

participaţie (art. 1.949-1954), contractul de comision (art. 2.043-2.053),

contractul de consignaţie (art. 2.054-2.063), contractul de expediţie (art.

2.064-2.071), contractul de agenţie (art. 2.072-2.095), contractul de

intermediere (art. 2.096-2.102), contractele bancare[6] de tipul

contractului de cont curent (art. 2.171-2.183), contului bancar curent

(art. 2.184-2.190), depozitului bancar (art. 2.191-2.192), facilitatea de

credit (art. 2.193-2.195), închirierea casetelor de valori (2.196-2.198),

garanţiile autonome de tipul scrisorii de garanţie şi scrisorii de confort

(art. 2321-2322), titlurile de valoare (art. 2630-2631).

În materia obligaţiilor, prevederile Noului Cod civil conturează modificări

numeroase şi substanţiale. În acest context ne-am propus a stabili în ce

măsură regulile derogatorii în această materie, aşa cum erau

reglementate în Codul comercial (art. 40-45, art. 59), au fost preluate în

noua reglementare. Avem în vedere acele reguli ce determină caracterul

derogator al obligaţiilor comerciale faţă de obligaţiile civile, respectiv:

solidaritatea codebitorilor; curgerea de drept a dobânzilor, interdicţia de

a se acorda termenul de graţie, neadmiterea de către instanţă a

retractului litigios; locul executării obligaţiilor comerciale; determinarea

preţului.

Solidaritatea codebitorilor

Art. 1.446 din Noul Cod civil menţine prezumţia de solidaritate pentru

obligaţiile contractate în cursul activităţii unei întreprinderi, dacă prin

lege nu se prevede altfel.

Menţinerea legislaţiei comerciale speciale are ca şi consecinţă directă

menţinerea cazurilor în care solidaritatea pasivă legală (sau absolută) ce

nu poate fi înlăturată, având în vedere în acest sens cazurile prevăzute de

Legea nr. 31/1990.

Comparând textul art. 1.446 N.C.civ. cu art. 42 C.com. observăm o

diferenţă în sensul că în acest din urmă caz prezumţia este una relativă

părţile putând stabili contrariul („în obligaţiunile comerciale codebitorii

sunt ţinuţi solidariceşte, afară de stipulaţiune contrară”). Or, în Noul Cod

civil prezumţia se aplică în toate aceste raporturi, mai puţin în cazurile în

care legea prevede contrariul.

Concluzia este că prezumţia de solidaritate a codebitorilor nu mai este

una relativă, ci una absolută. Părţile nu mai pot răsturna această

prezumţie.

O altă concluzie ar fi aceea că această regulă derogatorie în materia

obligaţiilor comerciale ce fusese edictată pentru încurajarea creditului şi

constituia o garanţie pentru creditor  a fost extinsă la nivelul tuturor

raporturilor activităţii unei întreprinderi.

Analiza celor două texte de lege impune şi stabilirea efectelor în privinţa

neprofesioniştilor.

În primul rând, prezumţia de solidaritate se aplica conform art. 42 alin. 2

şi fideiusorului chiar necomerciant care garantează o obligaţie

comercială. Această dispoziţie nu se mai regăseşte în Noul Cod civil astfel

că, observând dispoziţiile ce reglementează fideiusiunea (art. 2.279-

2.320), răspunderea fideiusorului nu mai este diferenţiată în funcţie de

calitatea fideiusorului (profesionist sau neprofesionist) şi nici de natura

obligaţiei asumate (adică specifică activităţii de întreprindere).

Fideiusiunea solidară este reglementată expres de art. 2.300 N.C.civ. şi

există „atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de

fideiusor solidar sau de codebitor solidar”, caz în care acesta nu va mai

putea invoca beneficiul de discuţiune sau de diviziune.

Aşadar, fie că fideiusorul este profesionist, fie neprofesionist nu operează

prezumţia de solidaritate (ea având caracter legal doar pentru obligaţiile

contractate în exerciţiul activităţii întreprinderii), ci aceasta trebuie să

rezulte expres din înscrisul respectiv.

În al doilea rând, dacă art. 42 alin. 3 C.com. prevedea expres că

prezumţia de solidaritate nu se aplică la necomercianţi pentru operaţiuni

care în ceea ce îi priveşte nu sunt fapte de comerţ, observăm că în Noul

Cod civil nu mai există o astfel de menţiune.

Două sunt interpretările posibile:

- fie prezumţia se aplică tuturor codebitorilor, inclusiv debitorilor ce îşi

asumă obligaţia în afara exerciţiului activităţii unei întreprinderi

- fie prezumţia se aplică doar profesioniştilor (noţiune în care nu sunt

incluşi doar „comercianţii”)

Suntem de părere că prima interpretare corespunde atât unei interpretări

gramaticale, dar şi teleologice, adică în acord cu intenţia unificării

dreptului privat şi implicit a tratării unitare a acestor raporturi juridice.

Se observă nepreluarea textului de lege din Codul comercial din 1887

care înlătura solidaritatea în cazul necomercianţilor şi nu putem

considera că actuala formă a art. 1.446 N.C.civ. este întâmplătoare, astfel

că acest text trebuie interpretat în sensul aplicării solidarităţii şi în cazul

codebitorilor neprofesionişti. Nu putem interpreta că natura de activităţii

de întreprindere se referă chiar la codebitori, adică atunci când pentru ei

s-ar încadra în sfera unor astfel de activităţi. Din interpretarea

gramaticală rezultă că această natură poate fi şi doar pentru creditor.

Poate tocmai pentru a înlătura interpretările, legiuitorul cu ocazia

redactării Codului comercial a întărit excluderea prezumţiei pentru

necomercianţi, apelând la o formulare fără echivoc. Şi în cazul Noului

Cod civil legiuitorul ar fi putut să fie exact în redactarea textului preluând

formula din art. 42 alin. („…pentru operaţiuni cari, în cît îi priveşte, nu

sunt fapte de comerţ” ), astfel că textul ar fi avut putut să aibă un

conţinut simplu şi clar: solidaritatea se prezumă între debitorii pentru

obligaţiile asumate de aceştia în calitate de profesionişti. Era binevenită

trimiterea la profesionişti odată ce întreaga structură a Noului Cod civil

se învârte în jurul dihotomiei profesionist/neprofesionist. Folosindu-se

sintagma „exerciţiul activităţii unei întreprinderi” constatăm

interpretabilitatea textului, dar şi o inconsecvenţă a legiuitorului care în

loc să se raporteze constant la persoana profesionistului, pivotează în

stabilirea efectelor juridice pe activitatea de întreprindere. Atât timp cât

diferenţa între cele două sisteme (cel al unităţii dreptului privat, respectiv

autonomiei dreptului comercial) are la baza teoria subiectivă (persoana

întreprinzătorului), respectiv teoria obiectivă (ce se centrează pe faptele

de comerţ) implicit şi restul dispoziţiilor ar trebui să fie în acord cu

varianta de sistem adoptată.

Un al argument pentru a fundamenta prima interpretare se desprinde şi

din unitatea de aplicare generală a Codului civil, principiu ce se

desprinde din art. 3 alin. 1, astfel că acestei concepţii trebuie să-i

corespundă şi o aplicare generală asupra întregului raport; aplicarea în

mod distinct pentru fiecare parte a regulilor nici nu este posibilă odată ce

scopul a fost unificarea dreptului privat şi aplicarea generală a

dispoziţiilor Codului civil. Cum art. 3 alin. 1 prevede că „dispoziţiile

prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi

raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”

considerăm că textul trebuie interpretat în sensul aplicabilităţii

prezumţiei de solidaritate a codebitorilor şi în cazul raporturile dintre un

profesionist, pe de o parte,  şi neprofesionişti, pe de altă parte, în care

aceştia din urmă au calitatea de debitori.

Cu privire la a doua posibilitate de interpretare deşi ne arătăm rezervaţi

tocmai pentru argumentele de mai sus, totuşi subliniem că şi în acest caz

sfera de aplicabilitate a prezumţiei a fost extinsă dacă avem în vedere că

articolul face trimitere la contextul asumării unei asemenea obligaţii (în

exerciţiul activităţii unei întreprinderi), iar din definiţia oferită de art. 3

alin. 3 observăm că aplicabilitatea prezumţiei de solidaritate a

codebitorilor priveşte orice activitate din sfera producerii, administrării

sau înstrăinării de bunuri sau prestări servicii, indiferent dacă are sau nu

un scop lucrativ.

Aşadar, concluzia ce se desprinde cu privire la compararea sferei de

aplicabilitate a prezumţiei de solidaritate potrivit Noului Cod civil faţă de

Codul comercial din 1887, observăm o lărgire a acesteia şi la alte

persoane fizice şi juridice decât cei ce puteau fi calificaţi ca şi comercianţi

în viziunea Codului comercial.

Cu privire la regula statornicită de art. 43 C.com. privind curgerea de

drept a dobânzilor, observăm în Noul Cod civil menţinerea acestei

reguli art. 1.535 alin. 1 potrivit căruia în cazul în care o sumă de bani nu

este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la

scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în

lipsă, în ce l prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun

prejudiciu.

Observăm şi în acest caz prin nespecificarea naturii obligaţiei asumate

(respectiv profesionist sau neprofesionist) că daunele moratorii se

datorează de la scadenţă indiferent de specificul obligaţiei (adică asumate

în cursul activităţii întreprinderii sau nu), astfel că punctăm încă o dată

lărgirea sferei de aplicabilitate a regulii din art. 43 C.com. la toate

obligaţiile băneşti asumate după intrarea în vigoare a Noului Cod

comercial.

De menţionat sub acest aspect că a fost modificată corespunzător[7] şi

O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti în

sensul că după art. 10 s-a introdus art. 101 cu următorul conţinut

„Dispoziţiile art. 1535 şi ale art. 1.538-1.543 din Codul civil sunt

aplicabile dobânzii penalizatoare”.

Părţile sunt libere să stabilească prin convenţii rata dobânzii atât pentru

restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea

la plata unei obligaţii băneşti (art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000).

În privinţa raporturilor ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu

scop lucrativ dobânda legală este la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R.,

iar pentru raporturile ce nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu

scop lucrativ dobânda legală este dobânda de referinţă a B.N.R.

diminuată cu 20%. (art. 3 alin. 1 şi art. 3 alin. 3 din O.G. 9/2000).

Observăm că diferenţierea nivelului dobânzii nu s-a făcut prin raportare

la noţiunea de profesionist/neprofesionist, ci cu privire la activitatea de

întreprindere care are sau nu scop lucrativ.

De asemenea, O.G. 9/2000 aşa cum a fost modificată nu impune un plafon

maxim pentru dobândă decât pentru raporturile ce nu decurg din

exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ acestea neputând depăşi

dobânda legală cu mai mult de 50% pe an (art. 5 alin. 1 din O.G. nr.

9/2000).

Cu privire la regimul dobânzilor se impun următoarele precizări:

- cum contractul este supus legii în vigoare la momentul încheierii sale în

tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi

încetarea, astfel că şi clauzele penale urmează a fi supuse aceste reguli

- clauza penală convenită după intrarea în vigoare a Codului civil produce

efectele prevăzute de acesta, indiferent de data naşterii obligaţiei

principale (art. 115 din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr.

287/2009 privind Codul civil).

Cu privire la punerea în întârziere a debitorului art. 1.523 alin. 1

prevede că debitorul este de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că

simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un

asemenea efect (deci fără a se face diferenţiere între profesionişti şi

neprofesionişti), iar alin. 2 menţionează cazurile în care debitorul este de

drept în întârziere, printre care la lit. d): „dacă nu a fost executată

obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul unei

întreprinderi”.

O aplicaţie a punerii de drept în întârziere o regăsim şi în materia

vânzării la art. 1.725:

„În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în

întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici

nu a plătit preţul şi nici nu a preluat bunul.

În cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau deselor

schimbări de valoare, cumpărătorul este de drept în întârziere în privinţa

preluării lor, atunci când nu le-a preluat în termenul convenit, chiar dacă

preţul a fost plătit sau atunci când a solicitat predarea fără să fi plătit

preţul”.

De asemenea, art. 1535 alin. 3 stabileşte dreptul suplimentar la daune-

interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit în cazul în care

debitorul datora înainte de scadenţă dobânzi mai mici decât dobânda

legală.

În ceea ce priveşte cumulul penalităţii cu executarea în natură, art.

1.539 stabileşte că un creditor nu poate cere atât executarea în natură,

cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată

pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest caz,

creditorul poate cere atât executarea contractului, cât şi a penalităţii,

dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve,

executarea obligaţiei.

În ceea ce priveşte locul plăţii[8],

Art. 1.494  din Noul Cod civil stabileşte că în lipsa unei stipulaţii contrare

ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în

temeiul contractului, al practicilor stabilite între părţi ori al uzanţelor:

a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul

creditorului de la data plăţii;

b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată

în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;

c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul

debitorului la data încheierii contractului.

Din compararea art. 1494 N.C.civ. cu art. 59 C.com. observăm că textele

sunt similare singura diferenţă adusă prin Noul Cod civil priveşte

executarea obligaţiilor băneşti, diferenţă care este în favoarea

creditorului, inverâsndu-se prezumţia statornicită de art. 1104 alin. 3

C.civ. din 1864 care prevedea că plata este cherabilă, iar nu portabilă;

aşadar, această modificare este în avantajul creditorului.

În schimb, instituţia termenului de graţie şi cea a retractului

litigios nu mai sunt avute în vedere de către legiuitor în Noul Cod civil.

Totuşi, în cadrul procedurii punerii în întârziere a debitorului este

reglementată (art. 1522) posibilitatea debitorului de a-şi executa obligaţia

într-un termen rezonabil, ţinand seama de natura obligaţiei şi de

împrejurări.

O singură remarcă găsim cu privire la termenul de gratie în art. 1.619

„Termenul de gratie acordat pentru plata uneia dintre datorii nu

împiedică realizarea compensaţiei”.

Art. 1101 alin. 1 din Codul civil din 1864 ce reglementa termenul de

graţie nu a mai fost preluat în Noul Cod civil (deşi alin. 1 al art. 1101

privind plata parţială a fost preluat în art. 1.490 N.C.civ.). Dimpotrivă,

art. 1.495 N.C.civ. stabileşte că  în lipsa unui termen stipulat de părţi sau

determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea

ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată. În mod

excepţional, alin. 2 prevede că instanţa poate stabili un termen atunci

când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune;

a se observa că acest text nu se referă la acordarea unui termen de plată

după anumite împrejurări („în considerarea poziţiei debitorului” – art.

1101 C.civ.), ci la stabilirea acestuia atunci când un astfel de termen nu a

fost prevăzut şi nici nu rezultă din practicile statornicite ori din uzanţe;

aşadar, acest art. 1.495 alin. 2 nu reglementează termenul de graţie.

Oricum, acordarea termenului de graţie îşi pierduse eficienţa ca regulă

derogatorie a obligaţiilor comerciale, dovadă în acest sens fiind

dispoziţiile art. 6 alin. 3 din O.G. 5/2001 privind procedura somaţiei de

plată care stabileşte că în cazul în care judecătorul constată că pretenţiile

creditorului sunt justificate va emite ordonanţa care va conţine somaţia

de plată şi termenul de plată care nu va fi mai mic de 10 zile şi nici mai

mare de 30 de zile.

Determinarea preţului între profesionişti este reglementată în art.

1.233:

„Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici

nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au

avut în vedere preţul practicat in mod obişnuit in domeniul respectiv

pentru aceleaşi prestaţii realizate in condiţii comparabile sau, în lipsa

unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.

În concluzie, natura specială a raporturilor juridice ocazionate de

activitatea comercială, comparativ cu raporturile juridice civile este

incontestabilă, iar acest aspect rămâne un element constant indiferent de

sursa lor normativă.

Fără îndoială că Noul Cod civil prin multe dispoziţii aduce un plus de

eficientizare în raporturile juridice în care parte sunt profesioniştii. Am

observat că problema interpretării unităţii dreptului privat din multe

puncte de vedere este doar terminologică.

Că unificarea celor două domenii este sau nu formală, nu ne împiedică a

observa evoluţia instituţiilor juridice (prin comparaţie) şi a extrage

beneficiile modificărilor aduse.

Specificitatea dreptului comercial nu poate fi ştirbită, iar dovada

vitalităţii acestuia o constituie chiar experienţa din statele ce au realizat

din punct de vedere formal unificarea dreptului privat[9].

Aşa cum am precizat, în privinţa autonomiei dreptului comercial trebuie

să distingem între autonomia legislativă şi autonomia ştiinţifică. Ştiinţa

dreptului comercial este necesară având raţiuni de existenţă proprie.

De altfel, dreptul comercial ca ramură de drept şi ca obiect de studiu în

universităţi continuă a exista în ţările ce au adoptat un cod unic, precum

Italia în ciuda adoptării Codului civil din 1942[10]. Nu trebuie să uităm că

mare parte din instituţiile juridice ce ţin de ştiinţa dreptului comercial vor

continua să fie reglementate de legislaţia specială.

Chiar dacă s-a renunţat în noua reglementare la fundamentele originale

ale dreptului comercial, stâlpii acestei structuri, anume faptele de comerţ

şi comerciantul, totuşi aşa cum s-a reţinut şi în doctrină[11] rămân

definitorii elementele ce conferă specificitate dreptului comercial,

respectiv: rolul diminuat al persoanei comercianţilor; celeritatea

operaţiunilor comerciale; instituţia aparenţei; importanţa şi securitatea

creditului.

Pragmatismul dreptului comercial, în comparaţie cu dreptul civil se

observă în lipsa de preocupare pentru conturarea unei teorii

generale[12], prevalând interesul pentru oferirea comercianţilor a unor

tehnice suple, rapide, eficace şi, totodată, sigure.

Aşa cum s-a reţinut şi în doctrină, specificitatea dreptului comercial, în

general, dar şi specificitatea obligaţiilor comerciale, în special, poate

rezulta din următoarele:

a) rolul diminuat persoanei contractanţilor în raporturile de drept

comercial.

Conturarea unei astfel de atitudini este consecinţa dirijismului

contractual calificat ca instrument de limitare. Limitarea principiului

libertăţii contractuale a fost determinată de existenţa unei crize a

contractului datorată, în principal, intervenţiei statului în viaţa

economică, limitare ce s-a manifestat în principal prin dezvoltarea

contractelor de adeziune în dauna contractelor tradiţionale, prin

intervenţia accentuată în economie cu scopul controlării acesteia, prin

adoptarea unei legislaţii privind politica monetară a statului şi

controlarea preţurilor, prin stabilirea prin lege a clauzelor ce urmează a fi

introduse în cazul încheierii anumitor contracte etc.

b) celeritatea operaţiunilor comerciale a imprimat multor instituţii din

dreptul comercial un caracter aparte, adaptate la această necesitate. Este

motivul pentru care s-a instituit un regim probator suplu, tocmai pentru

că încheierea unor astfel de contracte se face de multe ori verbal; alte

exemple elocvente găsim în: procedura prin care creditorul intră în

posesia bunului gajat, cesiunea de acţiuni, arbitrajul comercial etc.

Celeritatea a impus folosirea unor noi tehnici, cum ar fi folosirea

informaticii pentru încheierea contractelor, efectuarea de plăţi etc. În

ultima perioadă se observă o creştere importantă a formalismului[13]

(standardizare a contractelor), ca un corolar al diminuării rolului

persoanei contractanţilor şi concretizat în folosirea contractelor tip, care

de multe ori conţin clauze abuzive.

c) importanţa aparenţei în dreptul comercial

Celeritatea operaţiunilor juridice face imposibilă verificarea constantă,

corectă şi completă a datelor necesare încheierii unei operaţiuni

comerciale (spre exemplu verificarea existenţei celuilalt contractant, a

bonităţii acestuia etc.), motiv pentru care legiuitorul a dat consistenţă

instituţiei aparenţei în materia dreptului comercial, tocmai pentru

protejarea celor implicaţi. Este cazul titlurilor comerciale de valoare,

cazul menţiunilor înscrise în registrul comerţului etc. Art. 51 din Legea

nr. 31/1990 prevede că terţii pot invoca actele sau faptele cu privire la

care nu s-a îndeplinit publicitatea, ceea ce însemnă că le pot şi ignora,

întrucât textul nu este imperativ, iar art. 54 prevede că nici societatea,

nici terţii nu pot opune o neregularitate în numirea administratorilor când

această numire a fost făcută publică conform legii.

d) importanţa creditului în dreptul comercial, coroborat cu securitatea

operaţiunilor comerciale. Motorul comerţului îl constituie creditul, motiv

pentru care şi legiuitorul a fost nevoit în acest domeniu să adapteze

regulile dreptului civil; aşa se justifică existenţa în dreptul comercial a

unor excepţii sau reguli noi: solidaritatea codebitorilor se prezumă, care

în dreptul civil este o excepţie; dobânzile curg de drept nefiind necesară

punerea în întârziere pentru executarea unei obligaţii de plată a unei

sume de bani; este interzisă acordarea unui termen de graţie etc. Toate

acestea îşi au logica în asigurarea fluidităţii creditului, dar şi în cerinţa

asigurării unui sistem care să ofere securitate operaţiunilor. Exemplele

date mai sus oferă suport şi pentru explicarea securităţii operaţiunilor

comerciale.

Observând aceste ultime precizări privind specificitatea raporturile

comerciale nu putem să nu subliniem că existenţa specificităţii este

urmarea firească a evoluţiei comerţului, că indiferent de denumirea dată

sau termenii folosiţi ori teoriile juridice adoptate, esenţa lor nu poate fi

înlăturată şi că exigenţele acestei activităţi s-au transpus de-a lungul

timpului în plan legislativ, inclusiv în noua reglementare.

[1] Studiu susţinut în cadrul Conferinţei “ Avocatura şi mediul de afaceri. Impactul

Noului Cod civil ”, organizată de Baroul Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1 octombrie 2011 ;

prezentarea în acestă formă păstrează structura specificică unei conferinţe publice.

[2] Pentru o o dezvoltare a subiectului autonomiei dreptului comercial versus unitatea

dreptului privat a se vedea: St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 15-18; Gh. Buta, Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat,

în lucrarea Noul Cod civil. Comentarii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 15-39;

Smaranda Angheni, Dreptul comercial – între dualism şi monism, în lucrarea Noul Cod

civil. Comentarii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 40-57.

[3] A se vedea în acest sens I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Ed. C.H.

Beck, Bucureşti, 2002, pp. 64-79

[4] A se vedea, S. Angheni,  Dreptul comercial – între tradiţionalism şi modernism-, în

Curierul judiciar nr. 9/2010, p. 485; St. D. Cărpenaru,  Dreptul comercial în condiţiile

Noului Cod civil, în Curierul judiciar nr. 10/2010,  pp. 544-546.

[5] În acelaşi sens a se vedea I. Schiau, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2009, p. 15.

[6] Prin reglementarea contractelor bancare se recunoaşte existenţa unei noi categorii

de contracte ce aveau statut de contracte nenumite; în acest sens, Lucian

Bercea, Contractele bancare în noul Cod civil sau despre codificarea prin traducere

selectivă, în cadrul Conferinţei internaţionale Dreptul afacerilor 2010: Integrarea

dreptului comercial în Codul civil, organizată de Facultatea de Drept din cadrul

Universităţii Bucureşti, 16-17 aprilie 2010.

[7] Prin art. 197 din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul

civil

[8] Potrivit art. 1469 alin. (2) din Noul Cod civil: «Plata constă în remiterea unei sume de

bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al

obligaţiei».

[9] I.L. Georgescu, op. cit.,  p. 73

[10] Mai mult chiar legiuitorul nu se poate descotorosi de cuvântul „comercial”; spre

exemplu art. 945 alin. 2 în care face referire la „bunurile cu valoare comercială”

[11] Y. Guyon, Droits des affaires, Ed. Economica, Paris, 1998, pp. 4-5

[12] Idem

[13] Nathalie Moraldo, Eva Mouial Bassilana, Irina Parachkevova, Droit des affaires et

droit commercial, Gualino, Paris, pp. 43-49

Conf. univ. dr. Lucian SAULEANU

Universitatea din Craiova, Facultatea de drept şi Ştiinţe Administrative

Reguli specifice aplicabile raporturilor intre profesionisti conform Noului Cod Civil24 octombrie 2011 | Cornel POPA, Ruxandra FRANGETI4.773 citiri

in Share

Regulile speciale prevăzute în Codul Comercial, care reglementau un

regim juridic diferit pentru raporturile comerciale, fie au fost preluate de

noul Cod Civil şi extinse spre aplicare tuturor raporturilor de drept privat

indiferent de părţile acestui raport (ex: formarea contractelor la distanţă,

regimul juridic al dobânzilor, determinarea locului executării obligaţiilor

etc.), fie au fost preluate de noul Cod Civil, dar vizează în continuare

numai raporturile privind profesioniştii (ex: solidaritatea codebitorilor,

determinarea preţului între profesionişti etc.).

Formarea contractelor la distanţă

Formarea contractelor la distanţă este reglementată de art. 1182-1200

din noul Cod Civil, fiind aplicabilă atât raporturilor de drept civil, cât şi

raporturilor dintre profesionişti. Contractul se încheie în momentul şi în

locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia

cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile, noul Cod Civil

reglementând astfel ceea ce literatura de specialitate numeşte teoria

recepţiunii. Codul Comercial prevedea expres mecanismul de formare a

contractelor la distanţă pentru raporturile comerciale, reglementând

teoria informaţiunii, potrivit căreia contractul era perfect din momentul

în care acceptarea a ajuns la cunoştinţa „propuitorului” (ofertantului) în

termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului

propunerii şi acceptării după natura contractului. Legea nr. 71/2011

privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

(denumită în continuare „LPA”)  conţine dispoziţii tranzitorii privind

aplicarea acestei reguli, care nu este aplicabilă contractelor în cazul în

care oferta de a contracta a fost expediată înainte de intrarea în vigoare a

noului Codului Civil.

Determinarea locului executării obligaţiilor

Regulile privind determinarea locului executării obligaţiilor, reglementate

de Codul Comercial în art. 59 doar pentru raporturile comerciale, sunt

aplicabile acum tuturor raporturilor de drept privat. Art. 1494 din noul

Cod Civil priveşte cazul în care părţile nu au stabilit locul executării

obligaţiilor sau acesta din urmă nu se poate stabili potrivit naturii

prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi

ori al uzanţelor. În aceste cazuri enumerate mai sus, locul executării

obligaţiilor se va determina în funcţie de tipul de obligaţie. Astfel,

obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul

creditorului de la data plăţii, obligaţia de a preda un lucru individual

determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data

încheierii contractului, iar celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau,

după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului.

Regimul dobânzilor în cazul obligaţiilor băneşti

În ceea ce priveşte regimul dobânzilor în cazul obligaţiilor băneşti,

conform Codului Comercial şi a Codului Civil din 1864, dobânzile curgeau

de la data chemării în judecată a debitorului, afară de cazurile expres

prevăzute de lege, când dobânda curgea de drept. O prevedere expresă în

acest sens era art. 43 din Codul Comercial care prevedea că „datoriile

comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua

când devin exigibile”. Art. 1535 din noul Cod Civil extinde această regulă

din Codul Comercial pentru toate obligaţiile băneşti. Astfel, în cazul în

care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la

daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul

convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să

dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorului nu îi este permis să

facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii

ar fi mai mic. Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai

mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul

aplicabil înainte de scadenţă.

Pentru mai multe detalii privind dobânzile în cazul obligaţiilor băneşti, a

se vedea secţiunea privind răspunderea contractuală.

Capitalizarea dobânzilor

În ceea ce priveşte anatocismul (capitalizarea dobânzilor), art. 1489 alin.

(2) din noul Cod Civil prevede faptul că dobânzile scadente produc ele

însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise

de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În

acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în

judecată.

Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie

şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea

unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar menţine dispoziţiile

vechii reglementări (art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 privind

nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti) conform cărora dobânda

se calculează numai asupra cuantumului sumei împrumutate, iar

dobânzile se pot capitaliza şi produce dobânzi în temeiul unei convenţii

speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru

dobânzi datorate pe cel puţin un an.

Cu toate acestea, Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 prevede că

dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi.

Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 defineşte dobânda remuneratorie ca

fiind dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la

un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii

termenului scadenţei obligaţiei şi dobânda penalizatoare drept dobânda

datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei

respective la scadenţă. Pentru mai multe informaţii despre modul de

calcul al dobânzilor remuneratorii şi penalizatoare a se vedea secţiunea

privind răspunderea contractuală.

Corelaţia dintre daune-interese şi dobânda legală

O altă diferenţiere ce se făcea în vechea reglementare prevedea

problema acordării daunelor-interese peste dobânda legală. Regula,

conform art. 1088 din Codul Civil din 1864, era că în cazul obligaţiilor

care au drept obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru

neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile

speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. Astfel, în cazul

contractului de mandat comercial, mandatarul care schimba

destinaţiunea sumelor primite în socoteala mandantului, era dator a plăti

dobânda la aceste sume din ziua în care le-a primit, deosebit de daune

interese pentru neîndeplinirea mandatului. Conform art. 1535 alin. (3) din

noul Cod Civil, în cazul obligaţiilor băneşti, dacă nu sunt datorate dobânzi

moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara

dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a

prejudiciului suferit.

Determinarea preţului între profesionişti

Una dintre regulile din Codul Comercial extinsă de noul Cod Civil

raporturilor dintre profesionişti se referă la determinarea preţului între

aceştia din urmă. Astfel, conform art. 1233 din noul Cod Civil, dacă un

contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o

modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în

vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru

aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui

asemenea preţ, un preţ rezonabil.

Solidaritatea codebitorilor şi fideiusorilor

O altă regulă aplicabilă conform vechii reglementări raporturilor

comerciale şi extinsă în prezent asupra tuturor obligaţiilor contractate de

către profesionişti, este prezumţia solidarităţii codebitorilor unei obligaţii

contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se

prevede altfel.

Regula potrivit căreia fideiusorul, chiar necomerciant, ce garantează o

obligaţie comercială, este prezumat a fi solidar cu debitorul principal, nu

a fost păstrată în noua reglementare. Pe de altă parte, art. 2300 din noul

Cod Civil prevede faptul că atunci când fideiusorul se obligă împreună cu

debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar,

fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune.

Termenul de graţie

În ceea ce priveşte interdicţia acordării unui termen de graţie în materie

comercială, regula nu este tratată ca atare în noul Cod Civil. Acordarea

unui termen suplimentar debitorului pentru executarea obligaţiei este

reglementată însă în cadrul punerii în întârziere. Astfel, art. 1522 alin. (3)

prevede faptul că prin notificarea de punere în executare a debitorului,

trebuie să se acorde acestuia din urmă un termen de executare ţinând

seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se

acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un

termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.

av. partener Cornel POPA, av. Ruxandra FRANGETI

TUCA ZBARCEA & ASOCIATII