Download - Specificul Obligatiilor Asumate de Profesionisti in Contextul Dispozitiilor Noului Cod Civil
Specificul obligatiilor asumate de profesionisti in contextul dispozitiilor Noului Cod civil13 octombrie 2011 | Lucian SAULEANU8.061 citiri
in Share
Intrarea în vigoare, la 1 octombrie 2011, a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil a reaprins problematica autonomiei dreptului comercial [1][2],
de altfel subiect vechi în literatura juridică de specialitate [3]. O analiză a
punctelor de vedere exprimate în ultima perioadă, în diverse studii ori
conferinţe publice, conduce la a observa că nota dominantă o constituie
scepticismul faţă de noua configurare a materiei comerciale.
Nu mi-am propus a identifica avantajele ori dezavantajele unuia sau a
celuilalt sistem, deşi, principial, mă alătur opiniilor exprimate [4], în
sensul recunoaşterii dreptului comercial ca ramură distinctă de drept
privat, în ciuda unităţii realizate de Noul Cod civil. În privinţa autonomiei
dreptului comercial trebuie să distingem între autonomia legislativă şi
autonomia ştiinţifică. Chiar dacă normativ s-a realizat o unitate a
dreptului privat, ştiinţa dreptului comercial este necesară, având raţiuni
de existenţă proprie.
Dimpotrivă, prin reglementarea în Noul Cod civil a unor instituţii juridice
profund comerciale putem susţine că a avut loc o comercializare a
dreptului civil [5]. O astfel de remarcă este valabilă atât din punct de
vedere statistic, numărul raporturilor juridice în care părţi sunt
profesioniştii fiind cu mult mai mare decât cel în care regăsim numai
neprofesionişti, iar pe de altă parte prin numeroasele instituţii juridice
reglementate.
Astfel, dispoziţiile comerciale ce îşi justificau specificitatea în comparaţie
cu cele civile tocmai ca urmare a naturii raporturilor comerciale, nu
numai că nu au dispărut, ci dimpotrivă au fost extinse tuturor raporturilor
de drept privat. Această concluzie cu uşurinţă se poate observa din modul
în care regulile derogatorii ale obligaţiilor comerciale au fost preluate de
Noul Cod civil din Codul comercial din 1887.
Printre instituţiile juridice preluate în Noul Cod civil enumerăm cu titlu
de exemplu: profesioniştii şi întreprinderea (art. 3), asocierea în
participaţie (art. 1.949-1954), contractul de comision (art. 2.043-2.053),
contractul de consignaţie (art. 2.054-2.063), contractul de expediţie (art.
2.064-2.071), contractul de agenţie (art. 2.072-2.095), contractul de
intermediere (art. 2.096-2.102), contractele bancare[6] de tipul
contractului de cont curent (art. 2.171-2.183), contului bancar curent
(art. 2.184-2.190), depozitului bancar (art. 2.191-2.192), facilitatea de
credit (art. 2.193-2.195), închirierea casetelor de valori (2.196-2.198),
garanţiile autonome de tipul scrisorii de garanţie şi scrisorii de confort
(art. 2321-2322), titlurile de valoare (art. 2630-2631).
În materia obligaţiilor, prevederile Noului Cod civil conturează modificări
numeroase şi substanţiale. În acest context ne-am propus a stabili în ce
măsură regulile derogatorii în această materie, aşa cum erau
reglementate în Codul comercial (art. 40-45, art. 59), au fost preluate în
noua reglementare. Avem în vedere acele reguli ce determină caracterul
derogator al obligaţiilor comerciale faţă de obligaţiile civile, respectiv:
solidaritatea codebitorilor; curgerea de drept a dobânzilor, interdicţia de
a se acorda termenul de graţie, neadmiterea de către instanţă a
retractului litigios; locul executării obligaţiilor comerciale; determinarea
preţului.
Solidaritatea codebitorilor
Art. 1.446 din Noul Cod civil menţine prezumţia de solidaritate pentru
obligaţiile contractate în cursul activităţii unei întreprinderi, dacă prin
lege nu se prevede altfel.
Menţinerea legislaţiei comerciale speciale are ca şi consecinţă directă
menţinerea cazurilor în care solidaritatea pasivă legală (sau absolută) ce
nu poate fi înlăturată, având în vedere în acest sens cazurile prevăzute de
Legea nr. 31/1990.
Comparând textul art. 1.446 N.C.civ. cu art. 42 C.com. observăm o
diferenţă în sensul că în acest din urmă caz prezumţia este una relativă
părţile putând stabili contrariul („în obligaţiunile comerciale codebitorii
sunt ţinuţi solidariceşte, afară de stipulaţiune contrară”). Or, în Noul Cod
civil prezumţia se aplică în toate aceste raporturi, mai puţin în cazurile în
care legea prevede contrariul.
Concluzia este că prezumţia de solidaritate a codebitorilor nu mai este
una relativă, ci una absolută. Părţile nu mai pot răsturna această
prezumţie.
O altă concluzie ar fi aceea că această regulă derogatorie în materia
obligaţiilor comerciale ce fusese edictată pentru încurajarea creditului şi
constituia o garanţie pentru creditor a fost extinsă la nivelul tuturor
raporturilor activităţii unei întreprinderi.
Analiza celor două texte de lege impune şi stabilirea efectelor în privinţa
neprofesioniştilor.
În primul rând, prezumţia de solidaritate se aplica conform art. 42 alin. 2
şi fideiusorului chiar necomerciant care garantează o obligaţie
comercială. Această dispoziţie nu se mai regăseşte în Noul Cod civil astfel
că, observând dispoziţiile ce reglementează fideiusiunea (art. 2.279-
2.320), răspunderea fideiusorului nu mai este diferenţiată în funcţie de
calitatea fideiusorului (profesionist sau neprofesionist) şi nici de natura
obligaţiei asumate (adică specifică activităţii de întreprindere).
Fideiusiunea solidară este reglementată expres de art. 2.300 N.C.civ. şi
există „atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de
fideiusor solidar sau de codebitor solidar”, caz în care acesta nu va mai
putea invoca beneficiul de discuţiune sau de diviziune.
Aşadar, fie că fideiusorul este profesionist, fie neprofesionist nu operează
prezumţia de solidaritate (ea având caracter legal doar pentru obligaţiile
contractate în exerciţiul activităţii întreprinderii), ci aceasta trebuie să
rezulte expres din înscrisul respectiv.
În al doilea rând, dacă art. 42 alin. 3 C.com. prevedea expres că
prezumţia de solidaritate nu se aplică la necomercianţi pentru operaţiuni
care în ceea ce îi priveşte nu sunt fapte de comerţ, observăm că în Noul
Cod civil nu mai există o astfel de menţiune.
Două sunt interpretările posibile:
- fie prezumţia se aplică tuturor codebitorilor, inclusiv debitorilor ce îşi
asumă obligaţia în afara exerciţiului activităţii unei întreprinderi
- fie prezumţia se aplică doar profesioniştilor (noţiune în care nu sunt
incluşi doar „comercianţii”)
Suntem de părere că prima interpretare corespunde atât unei interpretări
gramaticale, dar şi teleologice, adică în acord cu intenţia unificării
dreptului privat şi implicit a tratării unitare a acestor raporturi juridice.
Se observă nepreluarea textului de lege din Codul comercial din 1887
care înlătura solidaritatea în cazul necomercianţilor şi nu putem
considera că actuala formă a art. 1.446 N.C.civ. este întâmplătoare, astfel
că acest text trebuie interpretat în sensul aplicării solidarităţii şi în cazul
codebitorilor neprofesionişti. Nu putem interpreta că natura de activităţii
de întreprindere se referă chiar la codebitori, adică atunci când pentru ei
s-ar încadra în sfera unor astfel de activităţi. Din interpretarea
gramaticală rezultă că această natură poate fi şi doar pentru creditor.
Poate tocmai pentru a înlătura interpretările, legiuitorul cu ocazia
redactării Codului comercial a întărit excluderea prezumţiei pentru
necomercianţi, apelând la o formulare fără echivoc. Şi în cazul Noului
Cod civil legiuitorul ar fi putut să fie exact în redactarea textului preluând
formula din art. 42 alin. („…pentru operaţiuni cari, în cît îi priveşte, nu
sunt fapte de comerţ” ), astfel că textul ar fi avut putut să aibă un
conţinut simplu şi clar: solidaritatea se prezumă între debitorii pentru
obligaţiile asumate de aceştia în calitate de profesionişti. Era binevenită
trimiterea la profesionişti odată ce întreaga structură a Noului Cod civil
se învârte în jurul dihotomiei profesionist/neprofesionist. Folosindu-se
sintagma „exerciţiul activităţii unei întreprinderi” constatăm
interpretabilitatea textului, dar şi o inconsecvenţă a legiuitorului care în
loc să se raporteze constant la persoana profesionistului, pivotează în
stabilirea efectelor juridice pe activitatea de întreprindere. Atât timp cât
diferenţa între cele două sisteme (cel al unităţii dreptului privat, respectiv
autonomiei dreptului comercial) are la baza teoria subiectivă (persoana
întreprinzătorului), respectiv teoria obiectivă (ce se centrează pe faptele
de comerţ) implicit şi restul dispoziţiilor ar trebui să fie în acord cu
varianta de sistem adoptată.
Un al argument pentru a fundamenta prima interpretare se desprinde şi
din unitatea de aplicare generală a Codului civil, principiu ce se
desprinde din art. 3 alin. 1, astfel că acestei concepţii trebuie să-i
corespundă şi o aplicare generală asupra întregului raport; aplicarea în
mod distinct pentru fiecare parte a regulilor nici nu este posibilă odată ce
scopul a fost unificarea dreptului privat şi aplicarea generală a
dispoziţiilor Codului civil. Cum art. 3 alin. 1 prevede că „dispoziţiile
prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi
raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”
considerăm că textul trebuie interpretat în sensul aplicabilităţii
prezumţiei de solidaritate a codebitorilor şi în cazul raporturile dintre un
profesionist, pe de o parte, şi neprofesionişti, pe de altă parte, în care
aceştia din urmă au calitatea de debitori.
Cu privire la a doua posibilitate de interpretare deşi ne arătăm rezervaţi
tocmai pentru argumentele de mai sus, totuşi subliniem că şi în acest caz
sfera de aplicabilitate a prezumţiei a fost extinsă dacă avem în vedere că
articolul face trimitere la contextul asumării unei asemenea obligaţii (în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi), iar din definiţia oferită de art. 3
alin. 3 observăm că aplicabilitatea prezumţiei de solidaritate a
codebitorilor priveşte orice activitate din sfera producerii, administrării
sau înstrăinării de bunuri sau prestări servicii, indiferent dacă are sau nu
un scop lucrativ.
Aşadar, concluzia ce se desprinde cu privire la compararea sferei de
aplicabilitate a prezumţiei de solidaritate potrivit Noului Cod civil faţă de
Codul comercial din 1887, observăm o lărgire a acesteia şi la alte
persoane fizice şi juridice decât cei ce puteau fi calificaţi ca şi comercianţi
în viziunea Codului comercial.
Cu privire la regula statornicită de art. 43 C.com. privind curgerea de
drept a dobânzilor, observăm în Noul Cod civil menţinerea acestei
reguli art. 1.535 alin. 1 potrivit căruia în cazul în care o sumă de bani nu
este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la
scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în
lipsă, în ce l prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun
prejudiciu.
Observăm şi în acest caz prin nespecificarea naturii obligaţiei asumate
(respectiv profesionist sau neprofesionist) că daunele moratorii se
datorează de la scadenţă indiferent de specificul obligaţiei (adică asumate
în cursul activităţii întreprinderii sau nu), astfel că punctăm încă o dată
lărgirea sferei de aplicabilitate a regulii din art. 43 C.com. la toate
obligaţiile băneşti asumate după intrarea în vigoare a Noului Cod
comercial.
De menţionat sub acest aspect că a fost modificată corespunzător[7] şi
O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti în
sensul că după art. 10 s-a introdus art. 101 cu următorul conţinut
„Dispoziţiile art. 1535 şi ale art. 1.538-1.543 din Codul civil sunt
aplicabile dobânzii penalizatoare”.
Părţile sunt libere să stabilească prin convenţii rata dobânzii atât pentru
restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea
la plata unei obligaţii băneşti (art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000).
În privinţa raporturilor ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu
scop lucrativ dobânda legală este la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R.,
iar pentru raporturile ce nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu
scop lucrativ dobânda legală este dobânda de referinţă a B.N.R.
diminuată cu 20%. (art. 3 alin. 1 şi art. 3 alin. 3 din O.G. 9/2000).
Observăm că diferenţierea nivelului dobânzii nu s-a făcut prin raportare
la noţiunea de profesionist/neprofesionist, ci cu privire la activitatea de
întreprindere care are sau nu scop lucrativ.
De asemenea, O.G. 9/2000 aşa cum a fost modificată nu impune un plafon
maxim pentru dobândă decât pentru raporturile ce nu decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ acestea neputând depăşi
dobânda legală cu mai mult de 50% pe an (art. 5 alin. 1 din O.G. nr.
9/2000).
Cu privire la regimul dobânzilor se impun următoarele precizări:
- cum contractul este supus legii în vigoare la momentul încheierii sale în
tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi
încetarea, astfel că şi clauzele penale urmează a fi supuse aceste reguli
- clauza penală convenită după intrarea în vigoare a Codului civil produce
efectele prevăzute de acesta, indiferent de data naşterii obligaţiei
principale (art. 115 din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil).
Cu privire la punerea în întârziere a debitorului art. 1.523 alin. 1
prevede că debitorul este de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că
simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un
asemenea efect (deci fără a se face diferenţiere între profesionişti şi
neprofesionişti), iar alin. 2 menţionează cazurile în care debitorul este de
drept în întârziere, printre care la lit. d): „dacă nu a fost executată
obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul unei
întreprinderi”.
O aplicaţie a punerii de drept în întârziere o regăsim şi în materia
vânzării la art. 1.725:
„În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în
întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici
nu a plătit preţul şi nici nu a preluat bunul.
În cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau deselor
schimbări de valoare, cumpărătorul este de drept în întârziere în privinţa
preluării lor, atunci când nu le-a preluat în termenul convenit, chiar dacă
preţul a fost plătit sau atunci când a solicitat predarea fără să fi plătit
preţul”.
De asemenea, art. 1535 alin. 3 stabileşte dreptul suplimentar la daune-
interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit în cazul în care
debitorul datora înainte de scadenţă dobânzi mai mici decât dobânda
legală.
În ceea ce priveşte cumulul penalităţii cu executarea în natură, art.
1.539 stabileşte că un creditor nu poate cere atât executarea în natură,
cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată
pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest caz,
creditorul poate cere atât executarea contractului, cât şi a penalităţii,
dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve,
executarea obligaţiei.
În ceea ce priveşte locul plăţii[8],
Art. 1.494 din Noul Cod civil stabileşte că în lipsa unei stipulaţii contrare
ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în
temeiul contractului, al practicilor stabilite între părţi ori al uzanţelor:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul
creditorului de la data plăţii;
b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată
în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul
debitorului la data încheierii contractului.
Din compararea art. 1494 N.C.civ. cu art. 59 C.com. observăm că textele
sunt similare singura diferenţă adusă prin Noul Cod civil priveşte
executarea obligaţiilor băneşti, diferenţă care este în favoarea
creditorului, inverâsndu-se prezumţia statornicită de art. 1104 alin. 3
C.civ. din 1864 care prevedea că plata este cherabilă, iar nu portabilă;
aşadar, această modificare este în avantajul creditorului.
În schimb, instituţia termenului de graţie şi cea a retractului
litigios nu mai sunt avute în vedere de către legiuitor în Noul Cod civil.
Totuşi, în cadrul procedurii punerii în întârziere a debitorului este
reglementată (art. 1522) posibilitatea debitorului de a-şi executa obligaţia
într-un termen rezonabil, ţinand seama de natura obligaţiei şi de
împrejurări.
O singură remarcă găsim cu privire la termenul de gratie în art. 1.619
„Termenul de gratie acordat pentru plata uneia dintre datorii nu
împiedică realizarea compensaţiei”.
Art. 1101 alin. 1 din Codul civil din 1864 ce reglementa termenul de
graţie nu a mai fost preluat în Noul Cod civil (deşi alin. 1 al art. 1101
privind plata parţială a fost preluat în art. 1.490 N.C.civ.). Dimpotrivă,
art. 1.495 N.C.civ. stabileşte că în lipsa unui termen stipulat de părţi sau
determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea
ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată. În mod
excepţional, alin. 2 prevede că instanţa poate stabili un termen atunci
când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune;
a se observa că acest text nu se referă la acordarea unui termen de plată
după anumite împrejurări („în considerarea poziţiei debitorului” – art.
1101 C.civ.), ci la stabilirea acestuia atunci când un astfel de termen nu a
fost prevăzut şi nici nu rezultă din practicile statornicite ori din uzanţe;
aşadar, acest art. 1.495 alin. 2 nu reglementează termenul de graţie.
Oricum, acordarea termenului de graţie îşi pierduse eficienţa ca regulă
derogatorie a obligaţiilor comerciale, dovadă în acest sens fiind
dispoziţiile art. 6 alin. 3 din O.G. 5/2001 privind procedura somaţiei de
plată care stabileşte că în cazul în care judecătorul constată că pretenţiile
creditorului sunt justificate va emite ordonanţa care va conţine somaţia
de plată şi termenul de plată care nu va fi mai mic de 10 zile şi nici mai
mare de 30 de zile.
Determinarea preţului între profesionişti este reglementată în art.
1.233:
„Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici
nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au
avut în vedere preţul practicat in mod obişnuit in domeniul respectiv
pentru aceleaşi prestaţii realizate in condiţii comparabile sau, în lipsa
unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.
În concluzie, natura specială a raporturilor juridice ocazionate de
activitatea comercială, comparativ cu raporturile juridice civile este
incontestabilă, iar acest aspect rămâne un element constant indiferent de
sursa lor normativă.
Fără îndoială că Noul Cod civil prin multe dispoziţii aduce un plus de
eficientizare în raporturile juridice în care parte sunt profesioniştii. Am
observat că problema interpretării unităţii dreptului privat din multe
puncte de vedere este doar terminologică.
Că unificarea celor două domenii este sau nu formală, nu ne împiedică a
observa evoluţia instituţiilor juridice (prin comparaţie) şi a extrage
beneficiile modificărilor aduse.
Specificitatea dreptului comercial nu poate fi ştirbită, iar dovada
vitalităţii acestuia o constituie chiar experienţa din statele ce au realizat
din punct de vedere formal unificarea dreptului privat[9].
Aşa cum am precizat, în privinţa autonomiei dreptului comercial trebuie
să distingem între autonomia legislativă şi autonomia ştiinţifică. Ştiinţa
dreptului comercial este necesară având raţiuni de existenţă proprie.
De altfel, dreptul comercial ca ramură de drept şi ca obiect de studiu în
universităţi continuă a exista în ţările ce au adoptat un cod unic, precum
Italia în ciuda adoptării Codului civil din 1942[10]. Nu trebuie să uităm că
mare parte din instituţiile juridice ce ţin de ştiinţa dreptului comercial vor
continua să fie reglementate de legislaţia specială.
Chiar dacă s-a renunţat în noua reglementare la fundamentele originale
ale dreptului comercial, stâlpii acestei structuri, anume faptele de comerţ
şi comerciantul, totuşi aşa cum s-a reţinut şi în doctrină[11] rămân
definitorii elementele ce conferă specificitate dreptului comercial,
respectiv: rolul diminuat al persoanei comercianţilor; celeritatea
operaţiunilor comerciale; instituţia aparenţei; importanţa şi securitatea
creditului.
Pragmatismul dreptului comercial, în comparaţie cu dreptul civil se
observă în lipsa de preocupare pentru conturarea unei teorii
generale[12], prevalând interesul pentru oferirea comercianţilor a unor
tehnice suple, rapide, eficace şi, totodată, sigure.
Aşa cum s-a reţinut şi în doctrină, specificitatea dreptului comercial, în
general, dar şi specificitatea obligaţiilor comerciale, în special, poate
rezulta din următoarele:
a) rolul diminuat persoanei contractanţilor în raporturile de drept
comercial.
Conturarea unei astfel de atitudini este consecinţa dirijismului
contractual calificat ca instrument de limitare. Limitarea principiului
libertăţii contractuale a fost determinată de existenţa unei crize a
contractului datorată, în principal, intervenţiei statului în viaţa
economică, limitare ce s-a manifestat în principal prin dezvoltarea
contractelor de adeziune în dauna contractelor tradiţionale, prin
intervenţia accentuată în economie cu scopul controlării acesteia, prin
adoptarea unei legislaţii privind politica monetară a statului şi
controlarea preţurilor, prin stabilirea prin lege a clauzelor ce urmează a fi
introduse în cazul încheierii anumitor contracte etc.
b) celeritatea operaţiunilor comerciale a imprimat multor instituţii din
dreptul comercial un caracter aparte, adaptate la această necesitate. Este
motivul pentru care s-a instituit un regim probator suplu, tocmai pentru
că încheierea unor astfel de contracte se face de multe ori verbal; alte
exemple elocvente găsim în: procedura prin care creditorul intră în
posesia bunului gajat, cesiunea de acţiuni, arbitrajul comercial etc.
Celeritatea a impus folosirea unor noi tehnici, cum ar fi folosirea
informaticii pentru încheierea contractelor, efectuarea de plăţi etc. În
ultima perioadă se observă o creştere importantă a formalismului[13]
(standardizare a contractelor), ca un corolar al diminuării rolului
persoanei contractanţilor şi concretizat în folosirea contractelor tip, care
de multe ori conţin clauze abuzive.
c) importanţa aparenţei în dreptul comercial
Celeritatea operaţiunilor juridice face imposibilă verificarea constantă,
corectă şi completă a datelor necesare încheierii unei operaţiuni
comerciale (spre exemplu verificarea existenţei celuilalt contractant, a
bonităţii acestuia etc.), motiv pentru care legiuitorul a dat consistenţă
instituţiei aparenţei în materia dreptului comercial, tocmai pentru
protejarea celor implicaţi. Este cazul titlurilor comerciale de valoare,
cazul menţiunilor înscrise în registrul comerţului etc. Art. 51 din Legea
nr. 31/1990 prevede că terţii pot invoca actele sau faptele cu privire la
care nu s-a îndeplinit publicitatea, ceea ce însemnă că le pot şi ignora,
întrucât textul nu este imperativ, iar art. 54 prevede că nici societatea,
nici terţii nu pot opune o neregularitate în numirea administratorilor când
această numire a fost făcută publică conform legii.
d) importanţa creditului în dreptul comercial, coroborat cu securitatea
operaţiunilor comerciale. Motorul comerţului îl constituie creditul, motiv
pentru care şi legiuitorul a fost nevoit în acest domeniu să adapteze
regulile dreptului civil; aşa se justifică existenţa în dreptul comercial a
unor excepţii sau reguli noi: solidaritatea codebitorilor se prezumă, care
în dreptul civil este o excepţie; dobânzile curg de drept nefiind necesară
punerea în întârziere pentru executarea unei obligaţii de plată a unei
sume de bani; este interzisă acordarea unui termen de graţie etc. Toate
acestea îşi au logica în asigurarea fluidităţii creditului, dar şi în cerinţa
asigurării unui sistem care să ofere securitate operaţiunilor. Exemplele
date mai sus oferă suport şi pentru explicarea securităţii operaţiunilor
comerciale.
Observând aceste ultime precizări privind specificitatea raporturile
comerciale nu putem să nu subliniem că existenţa specificităţii este
urmarea firească a evoluţiei comerţului, că indiferent de denumirea dată
sau termenii folosiţi ori teoriile juridice adoptate, esenţa lor nu poate fi
înlăturată şi că exigenţele acestei activităţi s-au transpus de-a lungul
timpului în plan legislativ, inclusiv în noua reglementare.
[1] Studiu susţinut în cadrul Conferinţei “ Avocatura şi mediul de afaceri. Impactul
Noului Cod civil ”, organizată de Baroul Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1 octombrie 2011 ;
prezentarea în acestă formă păstrează structura specificică unei conferinţe publice.
[2] Pentru o o dezvoltare a subiectului autonomiei dreptului comercial versus unitatea
dreptului privat a se vedea: St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 15-18; Gh. Buta, Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat,
în lucrarea Noul Cod civil. Comentarii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 15-39;
Smaranda Angheni, Dreptul comercial – între dualism şi monism, în lucrarea Noul Cod
civil. Comentarii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 40-57.
[3] A se vedea în acest sens I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2002, pp. 64-79
[4] A se vedea, S. Angheni, Dreptul comercial – între tradiţionalism şi modernism-, în
Curierul judiciar nr. 9/2010, p. 485; St. D. Cărpenaru, Dreptul comercial în condiţiile
Noului Cod civil, în Curierul judiciar nr. 10/2010, pp. 544-546.
[5] În acelaşi sens a se vedea I. Schiau, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2009, p. 15.
[6] Prin reglementarea contractelor bancare se recunoaşte existenţa unei noi categorii
de contracte ce aveau statut de contracte nenumite; în acest sens, Lucian
Bercea, Contractele bancare în noul Cod civil sau despre codificarea prin traducere
selectivă, în cadrul Conferinţei internaţionale Dreptul afacerilor 2010: Integrarea
dreptului comercial în Codul civil, organizată de Facultatea de Drept din cadrul
Universităţii Bucureşti, 16-17 aprilie 2010.
[7] Prin art. 197 din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil
[8] Potrivit art. 1469 alin. (2) din Noul Cod civil: «Plata constă în remiterea unei sume de
bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al
obligaţiei».
[9] I.L. Georgescu, op. cit., p. 73
[10] Mai mult chiar legiuitorul nu se poate descotorosi de cuvântul „comercial”; spre
exemplu art. 945 alin. 2 în care face referire la „bunurile cu valoare comercială”
[11] Y. Guyon, Droits des affaires, Ed. Economica, Paris, 1998, pp. 4-5
[12] Idem
[13] Nathalie Moraldo, Eva Mouial Bassilana, Irina Parachkevova, Droit des affaires et
droit commercial, Gualino, Paris, pp. 43-49
Conf. univ. dr. Lucian SAULEANU
Universitatea din Craiova, Facultatea de drept şi Ştiinţe Administrative
Reguli specifice aplicabile raporturilor intre profesionisti conform Noului Cod Civil24 octombrie 2011 | Cornel POPA, Ruxandra FRANGETI4.773 citiri
in Share
Regulile speciale prevăzute în Codul Comercial, care reglementau un
regim juridic diferit pentru raporturile comerciale, fie au fost preluate de
noul Cod Civil şi extinse spre aplicare tuturor raporturilor de drept privat
indiferent de părţile acestui raport (ex: formarea contractelor la distanţă,
regimul juridic al dobânzilor, determinarea locului executării obligaţiilor
etc.), fie au fost preluate de noul Cod Civil, dar vizează în continuare
numai raporturile privind profesioniştii (ex: solidaritatea codebitorilor,
determinarea preţului între profesionişti etc.).
Formarea contractelor la distanţă
Formarea contractelor la distanţă este reglementată de art. 1182-1200
din noul Cod Civil, fiind aplicabilă atât raporturilor de drept civil, cât şi
raporturilor dintre profesionişti. Contractul se încheie în momentul şi în
locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia
cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile, noul Cod Civil
reglementând astfel ceea ce literatura de specialitate numeşte teoria
recepţiunii. Codul Comercial prevedea expres mecanismul de formare a
contractelor la distanţă pentru raporturile comerciale, reglementând
teoria informaţiunii, potrivit căreia contractul era perfect din momentul
în care acceptarea a ajuns la cunoştinţa „propuitorului” (ofertantului) în
termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului
propunerii şi acceptării după natura contractului. Legea nr. 71/2011
privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil
(denumită în continuare „LPA”) conţine dispoziţii tranzitorii privind
aplicarea acestei reguli, care nu este aplicabilă contractelor în cazul în
care oferta de a contracta a fost expediată înainte de intrarea în vigoare a
noului Codului Civil.
Determinarea locului executării obligaţiilor
Regulile privind determinarea locului executării obligaţiilor, reglementate
de Codul Comercial în art. 59 doar pentru raporturile comerciale, sunt
aplicabile acum tuturor raporturilor de drept privat. Art. 1494 din noul
Cod Civil priveşte cazul în care părţile nu au stabilit locul executării
obligaţiilor sau acesta din urmă nu se poate stabili potrivit naturii
prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi
ori al uzanţelor. În aceste cazuri enumerate mai sus, locul executării
obligaţiilor se va determina în funcţie de tipul de obligaţie. Astfel,
obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul
creditorului de la data plăţii, obligaţia de a preda un lucru individual
determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data
încheierii contractului, iar celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau,
după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului.
Regimul dobânzilor în cazul obligaţiilor băneşti
În ceea ce priveşte regimul dobânzilor în cazul obligaţiilor băneşti,
conform Codului Comercial şi a Codului Civil din 1864, dobânzile curgeau
de la data chemării în judecată a debitorului, afară de cazurile expres
prevăzute de lege, când dobânda curgea de drept. O prevedere expresă în
acest sens era art. 43 din Codul Comercial care prevedea că „datoriile
comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua
când devin exigibile”. Art. 1535 din noul Cod Civil extinde această regulă
din Codul Comercial pentru toate obligaţiile băneşti. Astfel, în cazul în
care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la
daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul
convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să
dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorului nu îi este permis să
facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii
ar fi mai mic. Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai
mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul
aplicabil înainte de scadenţă.
Pentru mai multe detalii privind dobânzile în cazul obligaţiilor băneşti, a
se vedea secţiunea privind răspunderea contractuală.
Capitalizarea dobânzilor
În ceea ce priveşte anatocismul (capitalizarea dobânzilor), art. 1489 alin.
(2) din noul Cod Civil prevede faptul că dobânzile scadente produc ele
însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise
de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În
acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în
judecată.
Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie
şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea
unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar menţine dispoziţiile
vechii reglementări (art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 privind
nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti) conform cărora dobânda
se calculează numai asupra cuantumului sumei împrumutate, iar
dobânzile se pot capitaliza şi produce dobânzi în temeiul unei convenţii
speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru
dobânzi datorate pe cel puţin un an.
Cu toate acestea, Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 prevede că
dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi.
Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 defineşte dobânda remuneratorie ca
fiind dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la
un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii
termenului scadenţei obligaţiei şi dobânda penalizatoare drept dobânda
datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei
respective la scadenţă. Pentru mai multe informaţii despre modul de
calcul al dobânzilor remuneratorii şi penalizatoare a se vedea secţiunea
privind răspunderea contractuală.
Corelaţia dintre daune-interese şi dobânda legală
O altă diferenţiere ce se făcea în vechea reglementare prevedea
problema acordării daunelor-interese peste dobânda legală. Regula,
conform art. 1088 din Codul Civil din 1864, era că în cazul obligaţiilor
care au drept obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru
neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile
speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. Astfel, în cazul
contractului de mandat comercial, mandatarul care schimba
destinaţiunea sumelor primite în socoteala mandantului, era dator a plăti
dobânda la aceste sume din ziua în care le-a primit, deosebit de daune
interese pentru neîndeplinirea mandatului. Conform art. 1535 alin. (3) din
noul Cod Civil, în cazul obligaţiilor băneşti, dacă nu sunt datorate dobânzi
moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara
dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a
prejudiciului suferit.
Determinarea preţului între profesionişti
Una dintre regulile din Codul Comercial extinsă de noul Cod Civil
raporturilor dintre profesionişti se referă la determinarea preţului între
aceştia din urmă. Astfel, conform art. 1233 din noul Cod Civil, dacă un
contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o
modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în
vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru
aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui
asemenea preţ, un preţ rezonabil.
Solidaritatea codebitorilor şi fideiusorilor
O altă regulă aplicabilă conform vechii reglementări raporturilor
comerciale şi extinsă în prezent asupra tuturor obligaţiilor contractate de
către profesionişti, este prezumţia solidarităţii codebitorilor unei obligaţii
contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se
prevede altfel.
Regula potrivit căreia fideiusorul, chiar necomerciant, ce garantează o
obligaţie comercială, este prezumat a fi solidar cu debitorul principal, nu
a fost păstrată în noua reglementare. Pe de altă parte, art. 2300 din noul
Cod Civil prevede faptul că atunci când fideiusorul se obligă împreună cu
debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar,
fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune.
Termenul de graţie
În ceea ce priveşte interdicţia acordării unui termen de graţie în materie
comercială, regula nu este tratată ca atare în noul Cod Civil. Acordarea
unui termen suplimentar debitorului pentru executarea obligaţiei este
reglementată însă în cadrul punerii în întârziere. Astfel, art. 1522 alin. (3)
prevede faptul că prin notificarea de punere în executare a debitorului,
trebuie să se acorde acestuia din urmă un termen de executare ţinând
seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se
acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un
termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.
av. partener Cornel POPA, av. Ruxandra FRANGETI
TUCA ZBARCEA & ASOCIATII