Albastrul pur al cerului se tulbura cu negru din ce in ce mai mult la fiecare clipa. Oamenii alergau care incotro , fiecare carand dupa ei cate un cos cu fructe, un sac ori un copil ce inunda drumul prafuit cu plansul lui la fel de violent ca ploaia grea ce incepu sa curga necontenit din nori.

Isabella privea sfioasa prin mica deschizatura dintre perdeaua grea de bumbac pe care o tinea cu degetele inmanusate si cadrul de lemn al trasurii. Mici picaturi ii picau pe obrajii fierbinti, iar aerul, desi inabusitor dupa caldura sufocanta de peste zi, avea o mireasma proaspata, ca cea de primavara. Totusi in aerul din trasura se simtea intens vesnica tensiune dintre membrii familiei Fernandez, sustinuta de omniprezenta ura – fara exagerare – dintre capul familiei, Don Roberto Juan Fernandez, si fiul cel mare al acestuia, tanarul resipitor si rebel, Diego. Nici relatia dintre Isabella si tatal ei nu era chiar una armonioasa, insa discutiile contradictorii dintre acestia erau din ce in ce mai rare. Catalina era inca prea tanara pentru a putea avea propriile pareri, inocenta si delicatetea caracteristica ei o determinau sa asculte de tatal ei pana la ultimul cuvant. Autoritatea pe care Don Roberto o exercita fata de copiii lui ii transformasera pe doi dintre acestia in eternii lui oponenti, insa cu toate revoltele Isabellei sau ale lui Diego, decizia finala apartinea, cu fiecare ocaziei, lui Don Roberto.