SOCIETATEA REVISTĂ BILUNARĂ PENTRU PROBLEME SOCIALE ŞI ECONOMICE

Anul V

N-ral 6

Cultura, cultura va scăpa pe Români şi cultura numai naţională poate fi. A. Papiu Ilarianu

tăiîgi^ăttâ

C L U J , t A p r i l i e 1 9 2 8

Numărul

Lei 30

CUPRINSUL

1NVĂŢĂMÂNT-EDUCAŢ1E: Studiile clasice şi democraţia — Şt. BezdecM PROGRESE ŞTIINŢIFICE: Problema aeronauticei române — Bujor Măzgăreanu

Deslegarea unei enigme — — — — — — — C. Daicu POLITICA EXTERNĂ: Latura politică a chestiunii optantilor — Dr. Alex. Ceuşianu PROBLEME SOCIALE: Viaţa creştină (1) — — — — Pavel Roşea

Descrieri sociografice: Mediaşul — — — — — Brânduş ACTUALITĂŢI: Drepturile şi datoriile studenţimii — — — N. Ghiulea

Consiliul Societăţii Naţiunilor şi afacerea mitralierelor dela Saint-Gothard — — — — — — — — Petru Bănescu O revoltătoare disproporţie — — — — — -— Horia Trandafir O călătorie de studii în Germania (sfârşit) — — — — I. F. Radu

CRONICI CULTURALE ŞI ARTISTICE: De ce n'am reînvia „Luceafărul" de odinioară? — •— — — — — Valeriu Bora Cărţi, reviste, ziare: Misiunea unei generaţii — Arhiva — Ob­servatorul — — — — — — — — — A. Buteanu N. Drăganu: Intre toponimie şi istorie — Ramuri — Lupte re­ligioase — învăţământ în pripă — Cronică dramatică: Societa­tea atleţilor spirituali, de G. Duhamel — Henric IV, de L. Piranedllo — — — — — — — — — Cronicar

SĂPTĂMÂNA ECONOM ICA-FINANCIARA: Criza econo­mică — Comerţul de cereale — împrumuturi. Stabilizare, Normalizare — Criza transporturilor pe căile ferate române — Lupta contra alcoolismului — Lipsa de lucru — — -— Gh. Neculcea

FAPTE ŞI OBSERVAŢIUNI SĂPTĂMÂNALE: Introducerea sociologiei în scoale — Mustrarea dlui N. Iorga — Centenarul lui Ibsen şi scriitorii români — Divorţul în America — Ion I. Lapedatu — Condamnat pentru cumpărare de conştiinţe pcli-tice şi administrative — O uzină „Ford" în România — O bună foaie poporală — Ducele în film — Muzeul etnografic al Maramureşului — — — — — — — — Red.

P I A Ţ A U N I R E I No. 8. OALEA VICTORIEI No. 51 R E D A C Ţ I A Ş l A D M I N I S T R A Ţ I A : C L U J ,

Abonamente: Pe un an 600 lei. Autorităţi şi întreprinderi particulare 1000 lei. Funcţio­narii publici, preoţi i şi învăţătorii 500 lei. Pentru streinătate, abonamentele sunt îndoite. In America 10 dolar i . Abonamentele se plătesc înainte, pe cel puţin o jumătate de an.

SOCIETATEA DE MÂINE

Cronica economică-financiară Crisa economică. — Falimentele şi mora-

toriile se ţin lanţ. Firme vechi, solide, con­duse de oameni pricepuţi, sobri şi recunos­cuţi ca cinstiţi, se prăbuşesc. Comerţul a ajuns cea mai nesigură întreprindere. Toţi comercianţii, chiar şi cei mai prudenţi, merg la întâmplare, mascând golurile, cârpind spărturile, înşelând pe toţi asupra solvabi­lităţii lor, aşteptând toţi ori o îndreptare generală, ori dezastral.

Deasupra acestor stări îngrozitoare, dea­supra ruinei economice stă ca o cucu-vaie d. Vintilă Brătianu, dând ţipete în noaptea prin care cântă belşugul, fericirea şi ordinea din ţară. Totul piere, pierim cu toţii, ţara se distramă, nici sufleteşte nu ţinem la olaltă, dar el e încântat, mulţumit şi cu veşnic noui planuri ca să ne feri­cească.

Si, oare are el dreptul să ne nimicească, iar noi nu avem datoria să ne apărăm viaţa?

* Comerţul de cereale. — Exportul nostru

după răsboiu a căzut mult. Acest fapt eco­nomic este datorit în întâiul rând relei noa­stre politici economice, care prin măsuri vexa­torii şi schimbătoare, a zădărnicit comerţul de cereale şi a distrus atâtea firme vechi comer­ciale, a făcut să pierdem pieţele comerciale şi să descurajăm pe producători, şi în al douilea rând, lipsei de cantităţi, lipsei de rezerve, de export după satisfacerea nevoi­lor interne de cereale.

Calitatea cerealelor noastre a jucat tot­deauna rol neînsemnat, fiindcă, după preţ, se găsesc în lume cumpărători pentru toate calităţile. Grâne să fi avut, că cum­părători se găsesc. Dar n'am avut. I n Ro-mânia de după răsboiu producţia grâului totdeauna a fost neîndestulătoare. La în­ceput îi luase locul, în însămânţare orzul şi porumbul, mai târziu şi producţia acestora a început a da înapoi.

Ca orişice, în această ţară şi producţia agricolă a avut să sufere pe urma stării su­fleteşti dureroase care stăpâneşte în sate şi în oraşe.

Guvernul de astăzi a crezut că va putea acoperi adevăratul scop al standardizării cerealelor, căutând să demonstreze că co­merţul nostru de cereale a căzut, din cauza, proastei calităţi a producţiei noastre agrare. I n zădar, nimeni nu va putea să-1 mai crea­dă dupăce s'a trecut în lege că societatea — liberală — care se va întemeia pentru administrarea silozurilor şi operaţia de stan­dardizare, va avea dreptul să facă comerţ de cereale, să monopolizeze între comerţul de cereale, să stăpânească întreaga noastră economie agricolă a acestei ţări , întâia şi cea mai mare bogăţie a ţării noastre.

I n zădar, comerţul de cereale, poate aduce pe această cale îmbogăţirea pe nemuncite a oamenilor partidului liberal, dar pe această cale nu se îndreaptă.

împrumuturi, Stabilizare, Normalizare. — Vorbo, vorbe, vorbe! împrumuturi nu vom face decât oneroase, fiindcă cele făcute până acum, diferitele rente pe care Statul român le are pe pieţele străine, sunt oferite foarte avantajos. Acel care ar avea fanta-zia să cumpere o rentă română, nu ar avea nevoie să subscrie la un nou împrumut, când nenumărate rente române pot fi cum­părate cu 46% şi au rentabilitatea — când

o au — de peste 8%, cumpără rentă veche, şi gata.

Stabilizare nu vom face, fiindcă şi astăzi gândul dlui Vintilă Brătianu e la realizare. Ştiţi capitalul băncilor sale şi afacerile mi­nunate făcute. Doar o ţară îi e datoare.

I a r normalizarea nu va veni fiindcă nu o doreşte nimeni. Pentnice să doreşti să se facă ziuă, când poţi atât de bine să operezi în întuneric?

* Criza transporturilor pe căile ferate ro­

mâne. — Cândva era lipsa de vagoane, lip­sa de maşini, sau chiar greutatea ungerei osiilor, astăzi e lipsa de negustori, lipsa de mărfuri, lipsa de afaceri.

Stau vagoanele prin staţie, şi nimeni nu le cere. Zadarnic se anunţă că acum se pot înserie la predare mărfuri în cantităţi ne­limitate, se dă vagoane cât poate încărca un predâtor şi au luat măsuri să se predea vagoane imediat şi cel ce nu le primeşte să reclame şi le are în 48 ore. Zadarnic, nimeni nu mai cere vagoane.

Spre Ungaria s'a scurs până acuma câ­teva vagoane cu lemne de foc, dar cu toată opunerea ionici, vine vara, şi nu se va mai transporta nimic. Curând vagoanele vor în­gheţa în gări.

* Lupta contra alcoolismului. — Totdeauna

vorbe mari şi late care ascund în dosul lor

Sub cuvânt că se combate alcoolismul s'au pus taxe de 104.60 lei pe litru spirt provenit din cereale — astăzi un litiu ele spirt rafinat se plăteşte cu 200 lei — lă-sându-se taxa de 10 lei pe litru de rachiu din fructe şi 58 pe acel provenit din vin •şi drojdie.

Rezultatele sunt evidente: 1. Trecerea alcoolicilor dela regimul spir­

tului din cereale, la regimul spirtului din vin, din drojdie şi din fructe. Avantajul nu este decât că alcoolicii vor muri mai cu­rând, fiindcă impurităţile şi materiile otră­vitoare pe care eazanele rudimentare nu le pot elimina din alcoolurile scoase din drojdie şi din fructe, le vor distruge mai repede organismul.

2. Multele falnici de spirt, care au fost un auxiliar preţios al agriculturii şi creşte­rii vitelor, şi un izvor de venit mare şi si­gur pentru Stat, vor fi nimicite în folosul alambicurilor primitive, fără măcar să fi împiedicat întinderea alcoolismului.

3. Statul va pierde un câştig de aproape două miliarde pe an, fără folosul de a fi stârpit alcoolismul, ci din contră.

* Lipsa de lucru. — I n limba noastră s'a

introdus un neologism care sună barbar şi e total izolat. E vorba de şomaj, care în­seamnă în buna noastră limba lipsă de: lucru.

Dar aici nu voim să facem lecţii de limbă, ci să punem în lumină un adevăr.

Muncitorii dau alarma că mii de tovarăşi âe-ai lor sunt fără lucru, muritori de foa­me, iar guvernul pretinde că şomaj nu exi­stă, că falnicele merg în plină activitate, şi se poate vorbi de lipsă de lucrători, dar de lipsă de lucru, nu.

In această „contraversă" nu no vom ames­teca. Guvernul are nevoie de anumită at­mosferă, într 'un anumit loc, şi nu va putea fi niciodată convins să spuie că e negru, dacă interesul său este să zică că e alb,

nici să nu mintă, dacă trage un profit po­litic, de acolo.

Pentru noi, locuitorii acestei ţâri , care trăim zilele grele de astăzi, şi suferim de depresiunea economică care ne înconjoară, afirmaţiile guvernului nu preţuiesc nimic, nu le luăm în seamă şi nici nu ne fac rău. Afară doar că convingând pe alţii ,eare sunt chemaţi să vegheze asupra destinelor acestei ţări, va mai sta, spre nefericirea acestei ţări, încă multă vreme la cârmă.

Dar vedeţi lipsa de lucru are cauze care ne interesează.

Fireşte efectele sociale a lipsei de lueru sunt dureroase, foamea, apoi, e totdeauna rău sfătuitor, iar lipsa ne distruge preţioase braţe de muncă, care ne vor trebui cândva. Dar cauzele ne interesează aei deosebit, fiindcă ele sunt de natură economică, şi vindecarea unui rău se ajunge numai dacă se înlătură cauzele care îl produc.

Lipsa de muncă a atins proporţii mari în industria petroliferă, industria metalurgică şi minele de cărbuni.

Industria petroliferă e în mare criză fiindcă a fost înfrântă de concurenţa ame­ricană. Taxele şi impozitele mari pe cari le plăteşte această industrie către Stat, co­mune şi judeţe, taxele de transport iarăşi foarte mari, au făcut ca industria noastră petroliferă să ofere în străinătate produsele sale mai scump ca industria americană. Cu timpul pieţele străine au fost pierdute pen­tru petrolul nostru, şi chiar dacă Statul a redus mai târziu unele taxe şi impozite, dacă s'a îngăduit urcarea preţului produ­selor petrolifere în interior, totuş, măsurile au venit prea târziu şi nu s'a putut în­drepta mare lucru.

Criza industriei petroliferă, un puternic client al industriilor metalurgice, de lemn, de construcţie a atras criza şi în aceste industrii.

Mai mult industria metalurgică a avut şi de suferit de micşorarea comenzilor căilor ferate române, care şi-a restrâns lucrările, şi chiar reparaţia vagoanelor, ceeace agra­vează situaţia acestei industrii, şi aşa cre-ditoarea Statului pentru sume enorme de bani, şi pe care nu are speranţa să le în­caseze atât de curând. Industria metalur­gică plăteşte mari dobânzi la bănci pentru sumele ridicate pentru executarea comenzi­lor Statului şi în lipsa de alte lucruri, îşi vede zilnic declinul şi sfârşitul ei tragic.

De altă parte, industria lemnului împo­vărată cu taxe de transport enorme — *a-riful nostru o eu 140 la sută mai scump ea în alte ţări —• a văzut cum rând pe rând, industria lemnului cehoslovacă, aju­ta tă de guvernul dela Praga, i-a luat toate pieţele străine.

Şi pe deasupra tuturor, tariful vamal care tinde să nimicească orice export — oare pentru ieftinirea vieţii în interior? — politica economică ruinătoare a oricărei producţii, nestabilitatea monetară şi necin­stea din administraţie.

O scurtă privire a cauzelor ne indică lea­cul numai pentrueă a îndrepta răul tre­buie să aibă cineva curajul să înlăture cauzele. Şi ce speranţă am putea avea, că acei care le-au pregătit cu grijă, care le-aa cultivat şi folosit vor putea să renunţe la ele, şi să aducă în ţară împrejurări econo­mice, exact invers decât cele de astăzi.

Cu înlăturarea cauzelor care produc lipsa de lucru, rezolvăm întreaga problemă eco­nomică, care frământă ţara.

Crh. Neculcea

122

SOCIETATEA DE MÂINE REVISTĂ BILUNARĂ PENTRU PROBLEME SOCIALE ŞI ECONOMICE

Editor şi redactor-şef:

Ion Clopoţel r<T TTT I Calea. Victoriei'51. n „r„t„„ qns CLUJ, { PUţa UnireiNo. 8. lete'on 30S

C L U J , i A p r i l i e J 9 2 8 f Ţ i ilri #1 iiîff W W< I"FI _. '*Pi - '0*i_i"P _ #*i jii'Wf_j"ll'' i"*P' _iwP >m_ iQ1 W' if'i iffm .iinJPi I«<BNII_I<"IPIL W*—iWi — ^wn. wP . i^niffi 'n iffin "Wn 'ffiii ihi <yii imW*n mW5i ilUrn nWiii "Wi i'wîlji't

Studiile clasice şi democraţia Se pare totuşi, după atâtea încer­

cări şi după atâtea aşteptări, că se va realiza în sfârşit reforma învăţămân­tului secundar, aşa cum e preconizată de noul proect care sperăm —- va iz­buti să treacă prin parlament,' dacă acest parlament va mai trăi. Ii dorim să trăiască chiar până atunci, dacă nu de alta, dar ca să termine cu vo­tarea acestui proiect, care, pe lângă defectele lui, are şi părţi bune, cari covârşesc pe cele rele. E bun pentru că a pus odată capăt credinţei că li­ceul e un aşezământ de specializare, ca şi cum cineva ar putea fi un bun specialist, înainte de a avea o cultură generală temeinică. E bun pentrucă recunoaşte, măcar în parte, valoarea şi rostul limbilor clasice ca .obiecte de învăţământ; e bun însfârşit, că men­ţinând cele două cicluri, recunoaşte că menirea liceului e să dea „puţin şi bun" şi că acest „puţin" nu poate fi temeinic decât prin repetarea materii-

v lor într'o formă mai detailată. Susţinătorii trifucaţiei; constatând

după un număr de ani de experienţă ai vechiului sistem cu trei secţii, că secţia clasică' pierise aproape de tot, trăseseră conchjsia superficială şi greşită că „clasicismul" şi-a trăit traiul, că la noi el'nu mai corespunde unei nevoi... pentrucă toţi şcolarii fu­geau de el. Uitaseră că în învăţă­mânt — ca şi în economie — moneda rea alungă pe cea bună, uitaseră că secţiile celelalte erau dinadins pusă în aşa condiţii ca să înăbuşe secţia clasică.

Rezultatul l-am văzut. Nivelul în­văţământului secundar a scăzut con­siderabil. Fireşte şi din pricina răs-boiului, dar şi'din pricina dispariţiei clasicismului, care mai e atacat azi — cum era atacat pe vremuri chiar de liberali <:ând conservatorii (în vre­mea lui Eminescu*) venise cu o re­formă a învăţământului, în care cla­sicismul era pus la loc de cinste —-şi pentrucă ar fi împotriva spiritului

*) V. „Eminescu şi clasicismul" de Şt. B. în'Propilee Literare, 1 Februarie 1928.

democratic. Dar greşala aceasta ar trebui să înceteze odată. Mai întâi pentrucă acuzaţia e neserioasă, întru­cât acelaş clasicism, în vremurile de tendinţi spre reacţiune, a fost acuzat că e un ferment democratic, demago­gic. Nu e aceasta acuzaţia pe care i-a adus-o chiar marele Taine, şi poate cu mai mult drept cuvânt decât aceia care îl acuză de contrariul? Apoi nu trebuie să ne întrebăm aşa, 'ci: Studiul clasicismului are el o va­loare vrednică de luat în seamă sau nu? Şi dacă da, cum se pare că re­cunosc chiar • adversarii lui, atunci, fără dor şi poate că trebuie menţinut în învăţământ. Căci dârzii apărători ai unei democraţii ă tout prix, tre­buie să înţeleagă că datoria adevă­ratei democraţii e să ridice pe cât mai mulţi, pe toţi, dacă se poate, până la cele mai înalte. valori ale spiritului, iar nu să caute a scoborî pe cei de sus la nivelul celor de jos. De cât, aceia care, fără alt argument, sunt duşmani ireductibili ai clasicis­mului, numai pentru motivul (uşura­tic, de altfel) că el ar cuprinde o cultură aristocratică, dau dovadă şi de uşurinţă şi de neseriozitate, căci în­seamnă că nu urmăresc decât egali­zarea în rău şi în ignoranţă a cetăţe­nilor viitoarei democraţii. Oare aceşti democraţi inconştienţi au uitat că marea revoluţie franceză s'a făcut sub

• egida marilor exemple ale lumii grece şi mai ales ale celei romane? Nu tocmai de aceia o atacă Taine?

Cât de neserios e atacul din acest punct de vedere, împotriva învăţă­mântului clasic, se vede din aceia că el e învinovăţit pe rând, când de în­drumător spre demagogie, când de sugerator de idei reacţionare.

Să-i mai luăm din nou apărarea, dupăce alţii au făcut acest lucru cu o vervă incomparabilă şi cu documen-

' ţări mult mai vaste decât ne stă nouă la dispoziţie? Să căutăm a dovedi din nou, că tocmai o democraţie tânără, ca a, noastră, că tocmai o cultură tâ­nără, ca a noastră, are mai ales ne­voie de a-şi creia o tradiţie, care nici

Anal V N-rut 6 Numărul: Lei 30

nu poate avea altă temelie mai po­trivită decât studiul lumii clasice? Să demonstrăm că nu se poate rupe — fără pagubă pentru noi — contactul cu acea lume, ale cărei concepţii stau şi azi la baza culturii europene? A fi un lucru oţios: evidenţa nu mai are nevoie să fie demonstrată.

Falşii profeţi ai democraţiei, care sunt în stare să se entuziasmeze mai de grabă pentru studiul limbii espe­ranto, nu observă că, preconizând un învăţământ lipsit de acest supe­rior stimulent al clasicismului, tind să facă din. şcoala secundară un în­văţământ primar superior, bun, foarte bun ca să ne dea contramaestri şi lu­crători manuali — acei banausoi ai lumei antice — dar ruinează liceul, menit să creeze elita spirituală, de care mai ales democraţia are nevoie. Cu acest nefericit procedeu am ajuns să avem profesori de filosof ie, cari cred că se pot dispensa de studiul lui Platon în original, istorici, cari nu pot citi un document latin sau grec, când ştiut e că mai toată istoria, chiar a noastră, zace nedescifrată în documente scrise în limba, care până acum un secol, era limba lumii sa-

.vante, în limba latină, şi în documente bizantine. Vom ajunge cu acest sfs-tem să avem chiar la Universitate profesori de istorie antică, ce nu vor mai fi în stare să cetească pe Salustiu pe Tacit, pe Tucide şi pe Herodot în original. Vom ajunge cu acest sistem să avem o pletoră de pretinşi inte-' lectuali, cari nu vor şti să scrie decât confuz sau negustoreşte, lăsând să se piarză din cultura noastră tocmai ceiace ar trebui să formeze floarea ei cea mai aleasă; eleganţa spiritului.

Alţii, amăgiţi de aparentele strălu­ciri ale lumii americane, ne dau ca pildă marea democraţie de peste Ocean, care, vezi Doamne, zic ei, n'a avut nevoie de clasicism şi totuşi a ajuns la admirabila înflorire de azi. Ce uşuratic ju­decă unii ca aceştia! Nu ştiu ei oare, că durerea cea mai mare a americanilor e că n'au o tradiţie cul-

123

SOCIETATEA DE MÂINE

"PROGRESE ŞTIINŢIFICE *

Problema aeronauticei române

turală? Nu ştiu ei că conducătorii cul­turali ai Statelor-Unite îşi dau oste­neala să intensifice mereu studiul cla­sicismului? Nu sunt ultimele lor sta­tistici evidente în acest sens? Şi americanii nu urmăresc oare de de­cenii, în chip tenace şi conştient, a-cest lucru? Iată ce scria în notele sale, Brunetiere, după vizita făcută în Statele-Unite, în 1897: „In timp ce noi pe (nesimţite ne lepădăm de tra­diţiile noastre, americanii — cari nu se pot mângâia că n'au o istorie de mai multe ori seculară — încearcă tocmai să-şi însuşească tradiţia pe care noi o părăsim... Tendinţele uni­versitare din America cearcă să con-stitue în această mare republică o a-ristocraţie a inteligenţii, şi ceiace e aproape ironic, tocmai în această for­mă a inteligenţii de care noi, în ră­tăcirea sau, mai de grabă, în prostia noastră, triplii Bouvards şi Peacuchet ce suntem, ne temem pentrucă o so­cotim ca fiind cea mai ostilă progre­selor democraţiei." (v. A. Fouilee — Les etudes classiques et la democra­ţie, p. 41.) Să mai relevăm că scopul învăţământului în liceu e ajuns, nu prin cantitatea cunoştinţelor, ci prin calitatea lor? Să mai notăm că, toate ştiinţele, afară de matematică, sunt mai improprii pentru acest scop de­cât cultura clasică". Să mai pome­nim că Rusia, pe vremuri, „voind să organizeze marile sale scoale de ingineri, a făcut a vastă anchetă în toate ţările, inclusiv America, şi a în­trebat pe savanţi, pe specialişti, - chiar şi pe ingineri, asupra celui mai bun mod de pregătire a elevilor destinaţi pentru aceste şcoli, şi că savanţii con­sultaţi au-'răspuns că pregătirea ge­nerală, având la bază umanităţile, e cu mult mai superioară oricărei pre­gătiri cu tendinţa profesională şi uti­litară"? Să mai accentuăm că „în Franţa! când ministerul Instrucţiei publice a întrebat Facultatea de Me­dicină din Paris, care e cea mai buna instrucţiune pregătitoare, această Fa­cultate a răspuns în unanimitate: stadiile clasice şi filosofice"?

Trebuie să se (înţeleagă odată că nu poate exista o cultură adevărată fără clasicism. Altfel riscăm să ve­dem domeniul spiritului invadat de Ciclopii duhului, aceşti primejdioşi cavaleri ai barbariei ştiinţifice, care e mult mai cumplită decât barbaria ignorantă. Atunci vor pieri de pe pă­mânt Muzele, Graţiile şi Apolon, iar peste toate îşi va întinde stăpânirea sa sumbră şi prozaică ştiinţificul Ca-liban, cel care trăieşte numai din formule, din citate şi... din solemnă încredere în mintea lui, neatinsă de aripă divină a fantaziei creatoare..

15/111/1928. X ^ ^ Şt- Bezdechi

Aviaţia este una dintre cele mai importante şi mai actuale probleme, fie prin marea ei însemnătate pentru siguranţa şi apărarea naţională, fie prin influenţa ei considerabilă asupra condiţiunilor de existenţă şi a rapor­turilor dintre naţiuni.

Istoria ei se poate împărţi în patra perioade: perioada legendară, " care se pierde în negurile trecutului; pe­rioada eroică, în care s'au făcut pri­mele încercări teoretice asupra sborului mecanic de către ge­niul universal al lui Leonardo da Vinci; perioada ştiinţifică cu primele teorii documentate în mod riguros ştiinţific, şi însfârşit perioada industrială, care începe cu secolul al XX-lea. In anul acesta s'au împli­nit abia 20 de ani de când s'a efec­tuat primul zbor în circuit închis de 1 klm., şi iată-ne ajunşi la perfecţiu­nea avionului de azi, capabil să stră» bată Oceanul Atlantic într'un singur zbor fără escală de 6000 km., să rea­lizeze o viteză de 500 km. pe oră, şi să se urce la o înălţime de peste 11 mii de metri.

Dela poli la equator, regiunile cele mai aride şi mai inaccesibile, pustie­tăţile înfricoşetoare ale Polului nord, deserturile Africei, imensele păduri virgine, nepătrunse încă de oameni, — afu fost explorate, străbătute şi învinse de avion. Avionul a schimbat fizionomia zborului pământesc, redu-cându-i simţitor dimensiunile ,iar spi­ritul, mentalitatea şi obiceiurile oa­menilor sunt în curs de o transfor­mare radicală.

Viteza, iată spiritul vremii noas­tre... posibilitatea de a merge mai re­pede, din ce în ce mai repede, de a ajunge şi a străbate oriunde în cel mai scurt timp posibil, de a trăi mai intens viaţa, şi deci de a o lungi cât mai mult.

Aruncaţi o privire asupra lumii: toate popoarele civilizate, mici şi mari, fac eforturi considerabile, pen­tru cucerirea aerului, pentru a pune stăpânire pe căile văzduhului. Emulaţia dintre marile naţiuni pe a-' cest teren, devine din zi în zi mai in­tensă, luând caracterul unei adevă­rate lupte, deoarece se ştie, că stăpâ­nul lumii va fi acela, care va avea aviaţia cea mai bună şi maj puterni­că. Stăpânii de azi ai ittărilor şi căilor de comunicaţie dintre continente, în­cep să se teamă; forţele lor, marine, în forma actuală fiind prea vulnera­bile şi insuficiente, ca să le măi asi­gure predominarea mărilor, — lupta

decisivă va fi de aci înainte în ocea­nul nemărginit âl văzduhului.

• In toate ţările, propaganda pentru aviaţie este puternic organizată şi sprijinită de către organele Statului, ajutată şi intensificată de către orga­nizaţiile particulare, ca aero-cluburi, în toate oraşele, asociaţii sportive şi de turism etc.

Ce s'a făcut în această privinţă în România? Ca în toate domeniile, şi aci suntem cu mult în urma naţiu­nilor ce ne înconjoară. Ne lipseşte o industrie aeronautică naţională, care să îndeplinească, cel puţin în parte nevoile imediate ale ţării, nu avem nici personalul suficient şi speciali­zat, iar organizaţia propagandei ae­ronautice este aproape inexistentă, căci cele câteva conferinţe şi baluri ce le organizează Aero-Clubul ro­mân la Bucureşti, nu sunt suficiente, ca să desvolte interesul marelui pu­blic pentru problemele aviaţiei, şi a-1 face să înţeleagă importanţa formi­dabilă a factorului aerian, atât în ceeace priveşte siguranţa, cât şi des-voltarea şi expansiunea economică a ţării.

Nu avem nici o revistă tehnică se­rioasă, care să se ocupe exclusiv cu multiplele probleme din domeniul ae­ronautic. Apărea pe vremuri o exce­lentă gazetă săptămânală Aripa, care însă probabil, din lipsă de sprijin ofi-ficial şi desinteres ce i-a arătat ma­rele public, a fost nevoită să-şi în­ceteze apariţia.

Este în supremul interes al ţării şi al prestigiului ştiinţei române, ca să se creieze cât mai curând un In­stitut' Aero-tehnic român, dotat cu un tunel aerodinamic modern şi cu diferite laboratoare pentru studiul de gaze, mecanica fluidelor, meteorolo­gie, radio, etc. şi în colaborare cu şcoala Politehnică şi Facultatea de ştiinţe, grupând pe toţi specialiştii atât civili, cât şi militari, să formeze un centru de studii şi cercetări ştiin­ţifice, pentru problemele tehnice ale aviaţiei şi ale altor ştiinţe în legătură cu aviaţia şi cu navigaţia aeriană.

Tehnicianii şi oamenii de ştiinţă români, ar avea astfel un vast câmp de activitate ştiinţifică, prestigiul ştiinţei române ar creşte prin creaţiile originale ce de sigur n'ar întârzia să iasă la iveală, şi s'ar putea forma în ţară o pleiadă întreagă de specialişti în toate domeniile aeronauticei.

Puterea aeriană dintr'o ţară, est2 în primul rând în funcţie de calitatea avioanelor ce posedă, şi de perfecta

124

•B0C1ETAÎEA DE MÂltfE

lor adaptare la nevoile ei. Nu se poate deci concepe o bună indus­trie aeronautică, fără o strânsă cola­borare cu un Institut aeronautic mo­dern.

In aeronautică, ca în toate marile descoperiri ştiinţifice şi industriale, practica şi teoria trebuie să meargă mână în mână. Numai teoria singură este neputincioasă, deoarece nu poate ţine seama în formule de toate circumstanţele problemei.

Tot astfel nici experienţa singură n'ar fi fecundă, din lipsă de princi­pii directive ea s'ar pierde în tenta­tive zadarnice. Progresul deci nu poate naşte, decât din cooperaţia dintre teorie şi practică, iar în acea­stă cooperaţie, rolul teoriei se reduce* în a aduce indicaţiuni, sugestiuni şi directive, totdeauna însă experienţa îşi va spune ultimul cuvânt .

La început tehnica aviaţiei era fon­dată pe unele principii generale şi pe rezultatele unor încercări îndrăzneţe. In ultimul timp însă experienţele fă­cute în laboratoarele aerodinamice, au dat o mulţime de rezultate cali­tative şi numerice foarte preţioase, cari au dirijat evoluţia construcţiei. Astfel ştiinţa aerodinamică s'a des-voltat tot mai mult şi dintr'un fericit concurs între indicaţiunile teoriei şi rezultatele experienţei, au ieşit la iveală noi concepţii şi formule, cari oferă un ajutor tot mai precis ingine­rilor constructori din aeronautică.

Formele şi performanţele avioane­lor actuale, sunt în directă relaţie cu progresul realizat în aerodinamică. Studiul aerodinamic al avionului are ca scop căutarea formelor şi propor-ţiunilor cari trebuiesc date diverselor elemente constitutive ale avionului, îmbunătăţirea randamentului, stabili­tatea şi siguranţa în zbor.

Necesitatea unui Institut aeroteh-nic, centru de studii pentru toate problemele aerului, este evidentă. Aviaţia a devenit un clement indis' pensabil în organizarea oricărei na­ţiuni, care trea să rămână stăpână pe destinele sale. Propaganda aero­nautică este deci o, necesitate impe­rioasă, şi Statului îi incumbă datoria de a o organiza. Şi pentru aceasta, trebuie un plan, un program bine sta­bilit; bunele voinţi şi iniţiative încu­rajate şi dirijate spre acelaş scop, punând pe fiecare la locul unde poate aduce cele mai bune servicii.

Acela, pe manile căruia sunt şi vor rămâne destinele aeronauticei ro­mâne, are de îndeplinit o operă ad­mirabilă, şi de o importanţă capitală pentru viitorul României.

Paris, Martie 1928. Ing. Bujor Măzgăreanu

Cetiţi „Societatea de Mâine"

Desleg area unei enigme Habent sua fata libelli: câteodată,

această fatalitate le face să nu fie ce­tite nicicând, sau, cum se întâmplă mai des, să se cetească fără a putea fi înţelese. Soarta din urmă a fost a-plicată, până acum câteva zile, şi ce­lor două rânduri ce au fost săpate în placa de marmoră, aşezată de Sena­tul şi Poporul Roman, pe soclul mă­reţului monument de artă romană — cea mai mare glorie a timpurilor im­periale — care era menit să preaslă-vească şi să păstreze veşnica pome­nire a cuceririi Daciei: Sienatus Populusque Eomanus Imp. Caesari divi Nervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico Pontif. Maximo trib. pot. XVII, imp. VI, cos. VI, pp. ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tafntis operjibus sit egestus.

Astfel glăsuia inscripţia ce se găse­şte deasupra uşei ce duce în interio­rul soclului coloanei lui Traian din forul aceluiaşi împărat — ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost depuse, spre veşnică odihnă, în camera mor­tuară întocmită în chiar interiorul soclului.

Discuţii peste discuţii, ipoteze pe­ste ipoteze au avut loc pentru a da un înţeles acestor rânduri cari, la a-parenţă, nu aveau nici o legătură cu însăşi coloana, pe soclul căreia au fost aşezate. Filologi, istorici şi ar­heologi, italieni şi streini şi-au bătut timp îndelungat capul, fiecare din ei propunând o interpretare proprie, probabilă, căci nici unul nu putea oferi o explicaţie sigură. S'a forţat gramatică şi lexicul limbii latineşti pentru a • smulge cuvintelor sensul care trebuia să fi fost simplu şi clar pentru cei cari fuseseră martori ai lu­crărilor întreprinse şi executate în primul şi al doilea'deceniu din dom­nia bunului împărat. Dar sfinxul se îndărătnicea. N'au lipsit învăţaţi cari să vadă în expresia ,,quantae altitu­dinis mons" o deghizare poetică a cantităţii de material întrebuinţat la construcţia coloanei, pentru a evita banala expunere matematică. Teoria, fireşte, n'a prins. Alţii, cereau să o interpreteze pe acel „mons" ca ceva real, afirmând că pe locul unde se ri­dică coloana s'ar fi găsit un deal de înălţimea coloanei, care a trebuit transportat spre a face loc monumen­tului. Atât geologii cât şi săpăturile arheologice, executate în jurul coloa­nei, au demonstrat, însă, imposibili­tatea admiterii acestei păreri, deoare­ce sub pavajul forului s'a dat de ur­mele unei străzi -romane anterioare epocii lui Traian. S'a recurs la emi­terea părerii că nici nu e vorba de. un deal (mons) natural, ci de o ridică-tură artificială (depozit de gunoi şi resturi) ce s'ar fi aflat pe locul unde

s'a construit apoi forul, ori de valul (agger) zidului servian care trecea nu departe de acest loc. Filologii chiar au crezut că au o dovadă de­spre această înălţime artificială, în verbul egerere, care nu putea fi fo­losit decât pentru îndepărtarea unor grămezi artificiale. In lipsă de alte explicări mai probabile, s'a acceptat aceasta ca cea mai verosimilă.

Lucrările de sistematizare a zonei arheologice din Roma, pornite cu un avânt şi pricepere de invidiat ,după ordinele celuia ce cu atâta energie şi înţelegere conduce azi destinele Ita­liei, au putut, în sfârşit, aduce lumină şi asupra acestei mult discutate pro­bleme. Cu prilejul dărîmării unei vechi şi urîte clădiri (Caserma di Santa Caterina) ce se ridicase, câteva se­cole în urmă, în împrejurimile forului Traian, conducătorii lucrărilor au pu­tut vedea, ieşind "la iveală, într'o stare neaşteptat de bună, impozan­tele resturi ale unor construcţii din epoca lui Traian, al căror rost uşor s'a putut stabili. Avem de-a face cu* o altă însemnată lucrare săvârşită de Taica Traian, a cărei existenţă până acum nici nu se bănuia. Sunt aşa nu­mitele tabernae, clădiri destinate în-magazinării şi vânzării diferitelor mărfuri ce se aduceau din toate un­ghiurile vastului imperiu în această Romă imperială, centru al lumii civi­lizate de pe atunci. Cu încăperi dis­puse în trei etaje, clădirea se lipea.de lătura occidentală a Quirinalului. Ta-bernele mai aveau în dosul lor, să­pare în chiar coasta dealului Quirinal, magazii pentru păstrarea grânelor şi a altor mărfuri. Multe din aceste ma­gazii cavate în deal, erau provăzute cu bazine de apă, condusă prin eoni-culi speciali şi prin care, ca o minu­ne, chiar azi se mai strecoară un slab şivoi de apă. Construcţia această

?igantă, pe lângă scopul comercial şi inanciar ce-1 avea, în primul rând,,-

mai servea şi de întărire a coastei Quirinalului tăiat de inginerii romani şi transformat într'o piaţă unde se'des­făşură zgomotoasa activitate comer­cială a timpurilor trainice. Mai tre­buie să amintim doar atât că ultimul etaj al clădirii era la o înălţime cu vârful coloanei lui Traian, pentru a se lămuri, pe deplin tâlcul acelui mons din inscripţia monumentului ri-

• dicat în acelaş timp şi care deşi me­nit să preamărească aceste fapte răs-boinice de rară strălucire — cum era cucerirea Daciei, trebuia totodată, să fie şi un indiciu nepieritor al uriaşei opere tehnice a genialului constructiv roman, care, nu se da îndărăt nici dela cele mai îndărătnice piedeci ce le opunea natura.

.0. Daicu

125

SOCIETATEA DE MÂINE

POLITICA EXTERNA

Latura politică a chestiunii optanjilor Sunt evenimente cari prin rostul lor

neaşteptat imprimă cel mai profund e-feet şi sguduie sentimentul omenesc cu puterea unei năpaste. O mare deosebire desparte însă fatalitatea accidentelor de voinţa omenească: primele poartă sem­nul urmărilor inevitabile, cari nu se di­scută, de vreme ce acesta din urmă, lasă câmp larg combinaţiilor neodihnite de-a găsi elementele ce au putut determina pronunţarea voinţei.

Hotărîrea consiliului Ligei Naţiunilor în chestia optanţilor, izbitoare prin ne­prevăzutul ei şi dramatică prin încer­carea de surprindere, s'a lovit de trez-via neîncrezătoare a reprezentatului Ro­mâniei. Lovitura suspendată în aer, prin refuzul categoric al dlui Titulescu de-a accepta soluţia de ultima oră a dlui Cliamberlain, a produs, cum era şi fi­resc, o consternare generală în opinia ţării. Toată lumea este ademenită să dea proporţii exagerate hotărîrei dela Ge­neva, şi chiar d. Titulescu adânc impre­sionat de eşecul tezei eminent susţinută de dsa — găseşte concluzia, că această hotărîre, „nu este de natură să spo­rească încrederea în acest organism (Liga naţiunilor) nici a României, nici a celui mai devotat slujitor pe care Li­ga Naţiunilor l'a avut în România" în. persoana dânsului.

Preocuparea principală trebue să se concentreze sub impulsul momentului a-supra antecedenţelor politice ale hotă-rârei Ligei Naţiunilor şi asupra con­secinţelor ei, pentrucă chestia pur juri­dică interesează prea puţin şi serveşte cel mult la învesmântarea iscusită a de­desubturilor politice.

Sunt în joc cele mai importante aşe­zăminte de securitate internaţională. Şi primejdia creşte, cu cât ideea de revizuire a tratatelor de pace îşi cucereşte drum în opinia mondială. Este necesar, ca din elementar simţ de conservare să se în­frunte pericolul, cu toată puterea, mai ales de către statele succesorale şi nou create.

In această ordine de idei şi-a găsit ex­plicaţie iniţiativa dlui Socal reprezentan­tul Poloniei în şedinţa Consiliului Ligei Naţiunilor din Septemvrie anul trecut, care a solicitat cu multă abilitate ga­rantarea frontierelor tuturor statelor eu­ropene. Ideia pactului unui „Locamo o-riental" a fost viu susţinută de puterile micei Antante şi de ţările baltice, ar-gumentându-se cu multă tărie de con­vingere, necesitatea solidarităţii euro­pene faţă cu orice act de agresiune.

Chestiunea comportă în acelaş timp şi o rezoluţiune asupra revenirei la pro­tocolul pan-arbitral din anul 1924 în virtutea căruia fiecare naţiune membră la Liga Naţiunilor, urma să recunoască

de obligatorie soluţionarea tuturor liti­giilor prin arbitraj.

Consfinţirea acestor principii ar fi determinat un reviriment profund în ra­porturile , internaţionale şi ar fi apro­priat idealul dezarmării popoarelor eu un pas mai aproape de realizare — dar refuzul energic al Angliei de-a-şi asuma obligamentul garantării statului quo de azi şi a se supune arbitrajului universal, a făcut să eşueze întreaga concepţie. „Ni se cere angajamentul u-nui pact Locarnian" pentru toate ţă­rile, a spus Sir Austen Cliamberlain, şi darea garanţiei pentru toate frontierele ţărilor europene: Aceasta-i imposibil. — Imposibil, pentrucă Marea Britanie se desinteresează complectamente de regiu­nile ce nu cad în sfera-i de penetraţiune şi înţelege a se solidariza faţă de agre­sori numai acolo unde propria^i sigu­ranţă ar fi ameninţată. Acesta a fost rostul pactului dela Locarno pentru ga­rantarea frontierelor franco-belgo-ger-mane, pentrucă orice conflict între aceste popoare desechilibrează politica engleză. In momentul însă când se cere Angliei mai mult, — răspunsul este „imposibil". Vechea şcoală diplomatică a biruit ten­dinţa unei politici internaţionale mo­derne, — şi Marea Britanie a reînviat vechea doctrină a „echilibrului Euro­pean", adecă asigurarea — hegemoniei engleze prin gruparea combinativă a marilor puteri.

Cheia păcii o deţine Europa centrală şi atât Anglia cât şi Franţa privesc cu multă îngrijorare atitudinea Germaniei. Orientarea acesteia spre ost — unde e-nigma rusească îşi aşterne umbra pre­vestitoare de vifor, măreşte îngrijo­rarea generală. Furniturile clandestine de arme şi avioane germane în Rusia, colonizarea crescândă cu supuşi germani a întinsurilor ruseşti şi izbucnirea pati-mei contra Poloniei pentru suprimarea coridorului Danzig, sunt fapte cari nu se pot desconsidera. înfăptuirea unei alianţe ruso-germane trebue privită drept o calamitate internaţională dintre cele mai mari.

In acelaş timp Italia lui Mussolini e-ste greu de astâmpărat. Actele de vizi­bilă nervozitate —• cum a fost de pildă demonstraţia dela Tanger în Marea Me­diterană — inportunează Anglia. — Ma­rea Mediterană este prin escelenţă — patrimoniu englez şi de-aceea tendin­ţele ducelui de-a afişa supremaţia ita­liană în Mediterană a indispus adânc Foreign office-ul. Ducele trebuia dis­tras — şi Chamberlain şi-a dat toată si­linţa să o facă. Chestia albaneză a fost încurajată de englezi cu o vinovată con­descendenţă. Conflictul sârbo-italian a pu­tut fi evitat numai eu cele mai grele sforţări. Acum se caută un câmp mai

vast de efuziune al spiritului belicos ita­lian şi aceasta este pregătirea conflictului italiano-german. Nucleul virulent, pen­tru a găsi totdeauna pretextul indispen­sabil unui conflict, îl formează chestia tiroleză. Minoritatea germană din Tirol este persecutată de oficialitatea italiană cu o perseveranţă furibundă — dar lu­cru curios — nici o conştiinţă de mare putere nu se mişcă. 0 scurtă fulgerare — rechemarea ministrului italian dela Viena, — prevestesc diverginţele pro­funde între rassa germană şi cea ita­liană.

Acest conflict este în continuă fer­mentaţie — şi discursul msgrului Sei-pel prin care a solicitat Italiei îmblân­zirea mijloacelor de desnaţionalizare germană — şi răspunsul sfidător al lui Mussolini, n'au contribuit eu nimic la aplanarea sa.

Dineontră, — diplomaţia secretă lu­crează pe capete şi Chamberlain încura­jează politica italiană până la paroxism. Cordonul de alianţe — Italia — Ungaria — Cehoslovacia, — începe să-şi afirme existenţa. — Numai astfel pot fi tâlcuite intervenţiile directe ale Angliei — mai ales la Praga — ca să nu se dea contra­bandei mitralierelor ungare o prea mare amploare. Violenta protestare din pri­mul moment a Cehoslovaciei contra in­cidentului dela St. Gotthard a fost cal­mată cu promptitudine miraculoasă şi prezentarea plângerei către Liga Naţiu­nilor a suferit o întârziere care b'a-meaza întreagă mica Antantă.

Instituirea anchetei interaliate în Un­garia pentru cercetarea înarmărilor se­crete —este efectivă numai după for­mă, în fond este cu totul efemeră. Co­misia de investigaţie va putea cel mult constata existenţa mitralierelor distruse de unguri, dar se va abţine cu prudenţă de- a găsi vre-o altă urmă de înarmare secretă.

Nu de geaba este amestecată Italia în afacere.

In schimb chestia optanţilor era pen­tru noi neted rezolvată prin hotărîrea din Septembrie anul trecut. — D. Titu­lescu a obţinut sprijin cu ocazia călăto­riilor sale la Roma şi Menton în aşa măsură, că abia patru voturi ar fi fost favorabile Ungariei — şi majoritatea absolută pe lângă România.

Numai că aceasta situaţie se raporta la aplicarea consecventă a formulei vechi, de vreme ce prin, lovitura diplomatică engleză s'a adus în discuţie o formulă cu totul nouă care a răsturnat perspec­tivele de reuşită ale punctului de vedere românesc. Găsirea Unei formule noui a degajat puterile de răspunderile luate faţă cu România şi este zdrobitoare con­statarea, că această nouă formulă a pu­tut găsi unanimitatea sufragiilor.

Ungaria a fost menajată de englezi la Geneva — nu din consideraţiuni strâmte ale orgoliului naţional ungar — cum o preconizează Rothermere — ei tocmai pentru a facilita înfăptuirea unui bloc

126

SOCIETATEA DE MÂINE

de alianţe cu frontul spre Germania. Ungaria a intrat şi necesarmente a tre­buit să între în sfera de influenţă en­gleză — şi iată că ministrul cehoslovac de externe d. Beneş, grăbeşte să nete­zească un acord eu Ungaria. Semnifica­tiv în privinţa aceasta, este un articol al dlui Beneş apărut de curând în „Neuc Freie Presse'', — care vădeşte o pro­nunţată schimbare de vederi în politica externă a Cehoslovaciei.

Chestia optanţilor câştigă deci prin felul de. rezolvare o importanţă politică specială — care ne constrânge să verifi­căm întreaga noastră politică externă în raport cu nouile tendinţe a grupării forţelor europene. — Dureroasă descon­siderare a dreptăţii pur juridice, sufe­rită în urma hotărîrii. dela Geneva — nu este permis să exagerăm în sensul u-uei atingeri a tratatului de pace. A concede că prin dcciziunea Ligei Naţiu­nilor s'ar fi modificat o dispoziţiune din tratat, ar putea avea urmări incalcula­bile. Cea mai mică spărtură miceşte pu­terea de rezistenţă. Forţa împrejurări­lor ar măcina tratatele de pace fărâmă de fărâmă, aşa cum o preconizează poli­tica oficială maghiară — expusă în re­centul discurs dela Debreţin al conte­lui Bethlen.

„Revizuirea tratatelor" este lozinca u-nei crize latente, provocată de indulgenţa incalificabilă a Ligei Naţiunilor. Contra acestei crize trebue să punem în mişcare toată puterea noastră combativă şi să desfăşurăm cea mai încăpăţînată pro­pagandă. "Din litera tratatelor de pace nu s 'a schimbat nimic'' — şi dacă este aşa., atunci rezoluţia Ligei naţiunilor este o hotărîre «îoartă şi chiar juridi-ceşte imposibilă.

De fapt prin întregirea eu doi judecă­tori în plus a judecătoriei arbitrale din Paris, Consiliul Ligei Naţiunilor a schim­bat forul jurisdicţional, pentrucă trata­tul dela Trianon prevede un Consiliu ar­bitrai de trei, constituit în regulă deja din anul 1923 cu un arbitru român d. Antoniadi, un arbitru maghiar şi supra-arbitrul neutru în persoana suedezului Cederkranz.

Noua formaţiune propusă de Liga Na­ţiunilor nu-şi fiinţează existenţa din cuprinsul tratatului de pace dela Tria-. non, pintr'o hotărîre specială a însuşi Consiliului Ligei Naţiunilor. Aşa fiind România nu este legată să recunoască competinţa judecătoriei arbitrale exis­tente la Paris, — în compoziţia sa le­gală cu trei membri — ci este ţinută să se supună unui Consiliu întregit la cinci membri, — deci cu caracter special. Ca­racterul special al acestei judecătorii ar­bitrale se raportează escluziv la litigiul optanţilor, — asupra căruia Consiliul Ligei Naţiunilor a stabilit deja o serie de principii conducătoare. înscrierea a-cestor principii tocmai în textul acestei decizii câştigă o importanţă covârşi­toare.

Juridiceşte logic este anume, că în­

trucât s'ar recunoaşte competinţa de ju­decare acestui Consiliu de arbitri spe­cial instituit de către Liga Naţiunilor, atunci necesarmente această judecăto­rie arbitrală este strict legată de prin­cipiile elaborate de Ligă. Trebue să se aplice aici norma fundamentală de drept, că determinarea mijloacelor spe­ciale de judecare, referitor 'la un singur litigiu, implică respectarea necondiţio­nată a principiilor . ce guvernează liti­giul. Atâta vreme cât drept organ rten-tru desemnarea, unui Consiliu arbitrai .special funcţionează Liga Naţiunilor — evident că şi principiile statornicite de dânsa au putere perfect obligatorie. Al­tă soluţie este inadmisibilă.

Reducând proporţia loviturii politice la valoarea sa juridică, trebue să recu­noaştem, că pericolul în sine apare con­siderabil scăzut şi formula lui Chamber-lain va provoca cel mult babilonizmul jurisdicţional.

învăţăturile creştine ne sunt păstrate în forma în care le-au obiectivat în graiu, în scris, tradiţii şi instituţiuni, , cei din­tâi purtători ai cuvântului lui Dumnezeu. Ei n'au putut fi ca nişte simple aparate pentru fixarea descoperirii dumnez'eeşti, ei au fost oameni, cu anume individualităţi intelectuale şi morale, care dau timbru şi culoare tuturor cugetărilor, sentimen­telor şi faptelor lor. Unul şi acelaş ele­ment do viaţă sufletească câte înfăţişări deosebite poate să ia, când este trăit şi exprimat de către mai mulţi indivizi, sau chiar şi de către acelaş individ în dife­ritele sale constelaţiuni sufleteşti!

Această varietate de nuanţe se poate uşor recunoaşte la siguratieii autori ai cărţilor sfinte şi se poate şi mai bine r urmări la diferitele înfăţişări pe care le ia creştinismul în decursul evoluţiei sale: până'n zilele noastre. Este acelaş creşti­nism, inspirat din aceleaşi izvoare de re-velaţiune dumnezeiască şi totuşi foarte deosebit, din cauza diferitelor prisme de viaţă sufletească prin care se resfrânge. Acelaş râu, dela izvor până la mare, câte influenţe nu primeşte din partea mediului prin care-şi face cursul!

Concepţia creştină despre viaţă din timpul apostolic şi din cele dintâi vea­curi ale erei creştine este incontestabil deosebită de cea din zilele noastre şi iarăş câte deosebiri găsim la singurati­cele popoare creştine din ziua de astăzi.

0 cauză însemnată pentru aceasta este şi împrejurarea că, mai ales în Sf. Scrip­tură, învăţăturile creştine nu sunt ex­puse într 'un sistem. Creştinismul a fost, este şi trebue să fie viaţă, iar viaţa nu se poate cuprinde în formule şi sisteme. Aceste sunt numai abstracţiuni cărora le

Conduita României va trebui inspirată înainte de toate de dificultarea juridică a deciziei Ligei Naţiunilor, — câtă vre­me laturea politică urmează să fie com­bătută cu toate mijloacele diplomatice. Nu se poate îngădui, oa într'un litigiu de ordin material să triumfeze demonul revizuirii tratatelor. Drepturile noastre nu pot fi precupeţite de interesele mes­chine ale magnaţilor ce ne-au oprimat veacuri dearândul cu străşnicie neîndu­rată.

Trebue înainte de toate spulberată credinţa, că tratatele de pace ar putea fi susceptibile vre-odată de revizuire în defavoarea noastră. înfăptuirea idealu­lui naţional a fost clădită pe fundamen­tul cel mai solid, închegat din sânge, su­ferinţă şi martiriu, aşa că orice încer­care de revizuire şi ştirbire a dreptăţii noastre, se va lovi de rezistenţa noas­tră viguroasă şi neînduplecată.

Dr. Alex. Ceuşianu

scapă ceeace este esenţial, viaţa. In Sf. Scriptură caută şi găseşte fieştecare aceea ce doreşte şi de ce are nevoie. A-j («asta nu este o scădere, ci cea mai înaltă' preferinţă a Sf. Scripturi: este izvorul de viaţă care-i împrumută pentru toate > timpurile putere de convingere şi actuali- , tate. Nu mă refer la dogmele credinţei, ' pe care biserica le stabileşte în puterea înfabilităţii sale ca substrat al credin­ţei şi vieţei creştine, ci la mulţimea ne­numărată de sfaturi, îndemnuri, mângâ­ieri etc. ce le poate găsi omul în acea­stă carte a cărţilor, între orice împreju­rări de viaţă s'ar afla.

Dacă facem comparaţie între concepţia, creştină despre viaţă din cele dintâi se-

f cole şi cea din timpul următor, mai ales cea din zilele noastre, ni se arată ca deo­sebire principală felul deosebit de a a-precia viaţa aceasta vremelnică faţă de cea eternă, raportul deosebit în care în­tră omul faţă de problemele şi 'bunurile acestei vieţi pământeşti. Problema ra­portului vieţii vremelnice faţă de viaţa de veci, a fost rezolvită de către cei din­tâi creştini, dând absolută preferinţă a-cestei din urmă faţă de cea dintâi. Cre­ştinul prin botez se desbracă de haina vieţii naturale, pe care Grecii căuta să o desvolte şi să o perfecţioneze cât mai mult şi se renaşte pentru viaţa spiritu­lui : aceea era îndreptată spre cele tre­cătoare şi îl conducea pe om la moarte, aceasta este îndreptată spre cele netre­cătoare şi îl conduce pe om la viaţa de veci. Viaţa naturală nu poate să-i dea omului adevărată fericire. Virtuţile Gre­cilor, deşi sunt calităţi strălucite, care tind a ridica valoarea omului, în fond se reduc totuşi la perfecţionarea calităţi-

PROBLEME SOCIALE

Viata creştină

127 \

SOCIETATEA DE MÂINE

lor naturale ale omului şi sunt stăpâ­nite de instinctul natural al conservărei de sine. Creştinul îşi aşteaptă fericirea dela viaţa ce va să vie: el numai după trup petrece în această' lume, iar sufle­teşte se simte străin întrânsa; moartea este momentul mult dorit al naşterii sale pentru adevărata viaţă, iar virtuţile lui sunt izvorâte dintr'un instinct suprana­tural de conservare, cum numeşte Paul-sen (ISystem der Ethik, ed. 2 pag. 67) dorinţa creştinului după viaţa cea ade­vărată, eu ocazia, interpretării cuvintelor Mântuitorului:

„Cine va căuta să-şi mântuiască sufle­tul îl va perde, şi cine-1 va pefde îl va face viu". (Luca 17, 33.)

Potrivit cu această convingere, majo­ritatea covârşitoare a celor dintâi creş­tini au evitat un raport pozitiv faţă de această viaţă. Ei considerau de lucruri netrebnic* sau chiar de rătăciri tot aceea de ce se pasionează oamenii, care încă nu au ajuns la cunoaşterea adevăratei vieţi. Ei se considerau străini de sbu-ciumările semenilor săi pentru ştiinţă, artă, avere, distracţii, în general de tot ce-ţi oferă spre activitate, înteresare şi plăcere viaţa aceasta.

Fenomenul acesta de înstrăinare faţă de lume îşi are explicarea de o parte în adânca nemulţumire cu viaţa decăzută şi desordonată a timpului aceluia, de altă parte în credinţa aproape generală în timpul apostolic, că parusia Mântuitoru­lui se va întâmpla fiind încă în viaţă ge­neraţia de atunci . (vezi: Mat. 16», 24»!; Marcu 9 lAo; Luca 927 2LB.

A contribuit la aceasta şi împrejura­rea că Mântuitorul s'a ivit în mijlocul poporului evreesc, care tocmai atunci purta jugul greu şi necruţător al impe­riului Roman. Roma, cu conştiinţa stră­lucirii şi puterii sale, avea o singură tendinţă faţă de popoarele cuprinse în­tre marginile imperiului ei nesfârşit: con­topirea complectă în spiritul Romei Ce-sarilor. Acest imperiu nu putea avea nici înţelegere, nici considerare faţă de spi­ritul separatist, caracteristic poporului Evreu. De aceea poate nici una din pro­vinciile Romane n 'a purtat eu atâta îm­potrivire supunere română ca . tocmai Palestina. Evreii, poporul ales a lui Je-hova, cu tradiţia atâtor eroi unşi ai lai lehova, aşteptau pe Mesia sub ipostasul unui ero'u şi împărat, „maşiah nagid" cum îl numeşte Daniil 9, 24—27 care va scutura jugul robiei şi va inaugura un mare imperiu jidovesc. ,

Faţă de aceste nădejdi Mântuitorul a trebuit să accentueze, spre cea mai mare decepţie a jidovilor, caracterul spiri­tual şi transcendent al împărăţiei sale. „Daţi Cesarului ce este a Cesarului, su-puneţi-vă stăpânirilor căci ele dela D-zeu sunt rânduite".

Va fi contribuit la accentuarea aproa­pe exclusivă a grijii pentru viaţa de apoi şi faptul că Evanghelia s'a vestit cu deo­sebire celor mulţi şi desmoşteniţi .ai sor­ţii — pentru cari viaţa aceasta, era, cu adevărat o vale a plângerii, plină de

chinuri şi de suferinţe. — Acestora creş­tinismul, cu nădejdea fericirii în viaţa de după moarte, le dădea balsamul resem­nării şi tăria de a-suporta toate lipsu­rile şi toate durerile.

Nu e de mirat, că între aceste împreju­rări cărora li s'a mai adaos şi influenţa fi­lozofiei populare a gnosticismului, s'a realizat drept tip al perfecţiei creştine viaţa anahoreţilor, a unor pustinici cari în semn că nu au nimic comun cu acea­stă viaţă, s'au retras în pustiuri unde departe de societatea omenească şi - de toate zbuciumările ei, duceau o viaţă în­grozitoare după concepţiile noastre, isto-vindu-şi trupul şi sănătatea fără adă­post şi hrănindu-se uneori păscând iarbă ca vitele.

Nu e de mirat, că în locul aberaţiunii acestor pustnici, la în­ceput mult admiraţi, au câştigat în vază şi cu timpul au pus stăpânire ex­clusivă asupra bisericii călugării de prin mănăstirile înfiinţate şi ele tot prin lo­curi mai ferite de contactul cu socie­tatea şi a căror ocupaţiune principală era rugăciunea, contemplaţiuni reli­gioase şi mistice intuiţiunii a divinită­ţii, ca tot atâtea arme de suprimare a patimilor şi poftelor pământeşti.

Interesante scene. de viaţă călugă­rească ne prezintă? englezul Lecky în documentata sa scriere: „Istoria Mora­vurilor Europei în cele dintâi opt secole creştine".

Este şi acesta un as*pect al vieţii cre­ştine, un idealism mistic meditativ ce-şi găseşte întruchiparea cea mai exagerată în aşa zişii omfalopsihiţi.

S'a zis şi nu fără dreptate că acest aspect al vieţii creştine prezintă multe puncte de asămănare cu obişnuitele con­cepţii pesimiste despre viaţă. Dacă viaţa aceasta nu poate da fericire, dacă ea este deşertăciune, umbră şi vis faţă de adevărata viaţa de după moarte, se aseamănă cu concepţia pesimistă a lui Schopenhauef. 'Şi el spune că ceeace ne poate da viaţa în mod pozitiv este numai suferinţa, iară fericirea este o himeră după care zadarnic ne zbatem, căci pe urma nădejdilor de fericire ce ni-le vrăjeşte viaţa, rămâne totdeauna a-marul decepţiei. Noi balansăm necontenit între suferinţa prezentă şi cea viitoare şi ne ducem viaţa plictisiţi dintr'un mo­ment într'altul. Fericirea este ceva nu­mai negativ. Ea este încetarea suferin-ţii, şi va fi complectă în momentul în­cetării existenţii noastre individuale, în momentul absorbirii noastre de către nir­vana nefiinţii. Până atunci poate să &-vem doar clipe răzleţe de ferici­re când, contemplând până la ui­tarea de sine operele de artă, con­ştiinţa noastră fiind complect ocupată de obiectul contemplat, cu care pentru moment ne contopim, încât nu mai tră­im noi cu toate poftele şi desiluziile noa­stre, ci trăeşte frumosul contemplat în noi, se" întrerupe pentru câteva clipe ştiinţa fiinţii noastre individuale şi ne­fericite. In faţa frumosului se liniştesc

patimile, se sălăşlueşfce în noi o atmos­feră senină, care ne înalţă peste ne­voile de toate zilele. Virtutea prin­cipală în această concepţie pesi­mistă afară de iubirea frumosului este milostivirea, este alinarea su­ferinţelor noastre şi ale semenilor no­ştri. Tot astfel creştinismul concepţiei pesimiste despre această viaţă, găseşte fericirea dincolo de morginea existenţii noastre trupeşti, iar dincoace de această margine avem clipe de fericire numai în momentele contemplaţiunii mistice şi pa­sive a divinităţii, momente în care se produce o contopire a noastră cu D-zeu, o înălţare-a noastră în sfere , divine, o odihnire a noastră în sânul divinităţii „Fecisti nos ad te, dum nou qureseit cor noster, donce rcquiescat in te".

Virtutea principală în acest aspect al vieţii creştine este iubirea lui D-zeu, este eros, — cum ar numi-o Platon — sau amor Dei intelectuâlis — cum o nu­meşte Spinoza, şi iubirea faţă de aproa­pele în înţelesul doctrinei creştine.

Şi într 'un caz şi într'altul problema pesimismului se rezolvă definitiv prin încetarea existenţii trupeşti, fie trecând în nirvana, fie în viaţa de apoi, iar tem­poral prin uitarea existenţii noastre in­dividuale contemplând frumosul după Schopenhauer şi Strauss, după alţii ade­vărul şi binele, cele trei idei, pe cari Platon le aşază în fruntea pliromei, iar după creştinism contemplând divinitatea, plenitudinea tuturor ideilor perfecţiunii.

Cu mult mai profund şi cu mai multă putere decât Schopenhauer' ne prezintă Tolstoi viaţa creştină, ca fiind pătrunsă de un ideal ascetic şi altruist.

Tot aşa învaţă şi biserica catolică, că adevăratul creştinism îl reprezintă mo­nahismul, care se poate numi deadreptul „vita religiosa" şi admite numai ca o viaţă încă acceptabilă şi viaţa mai pu­ţin ascetică a mulţimii credincioşilor.

In biserica ortodoxă părerea; este a-ceeaş despre idealul vieţii creştine-.

Acelaş caracter aseretic, rigorist îl a-tribuise creştinismului David Fr. Stra­uss în scrierea sa: „Der alte in der neue Glaube", spre a arăta că creştinismul ne cere o viaţă '. nenaturală, duşmănoasă culturii şi progresului şi din această cauză ea trebue înlăturată ca o a'bera-ţiune.

Câte predici nu s'au rostit şi nu se ro­stesc încă la noi cu scopul de a. ne feri de grijile acestei lumi! Mărturisesc, am rămas, totdeauna cu impresia că se dă un înţeles unilateral şi greşit idealului de viaţă creştină.

Pun deci problema: are creştinismul într'adevăr acest aspect unilateral asce­tic şi cu tendinţa de a ne înstreina de problemele vieţii de pe pământ? Nu poate creştinul^ să aibă un raport pozi­tiv faţă de viaţă fără să se abată dela norma ce ne o dă Evanghelia?

Am arătat în cele precedente condi-ţiunile istorice cari au dat naştere idea­lului de viaţă precumpănitor ascetic qi

128

SOCIETATEA DE MÂINE

pesimist în cele dintâi secole creştine. Socotesc că a fost o rătăcire menită să dispară prin însăşi nevoia de. a exista creştinismul.

Rătăcirea acestei orientări exagerat şi unilateral transcendente a vieţei a tre­buit să dispară. Creştinismul nu putea fi -considerat şi nu putea să se menţină ca o simplă negaţiune a realităţii de pe pământ şi nu putea să nesocotească mul­tiplele relaţiuni în care este prinsă viaţa omului eu natura şi cu societatea. Prin învăţăturile Şale şi prin întreagă activi­tatea Sa mesianică, Mântuitorul avea să introducă în lume un element nou de viaţă, care să străbată şi să sfinţească toate resorturile vieţii omeneşti.

Mântuitorul a venit ca să creeze o nouă viaţă omenească, învăţăturile Sale aveau scopul să producă o fermenta-ţiune puternică, din care omenirea să se renască pentru o viaţă curată, frumoasă şi. în plin progres spre idealuL desăvâr­şirii morale. „Am venit să aprind un foc pe pământ şi aş dori să ardă deja" iar în alt loc zice: „Nu pace ci sabie am venit să arunc pe pământ".

E adevărat că în alte locuri se spune că Mântuitorul n 'a venit să desfiinţeze legea ci să o desăvârşiască.

Prin lege însă nu se' înţelege numai codificarea celor zece porunci, ci în­treaga aşa zisă lege naturală după «are se cârmueşte lumea," toate principiile care stau la baza ordinei morale şi a ordinei naturale din îume. In opera de pregătire a omenimei pentru primirea învăţăturilor Mântuitorului nostru Isus Hristos a avut parte nu numai poporul ales ei şi toate celelalte popoare. Dacă Dumnezeu a vorbit Jidovilor prin Moise şi prin profeţi, tot înţelepciunea Logo­sului dumnezeesc le-a dat păgânilor filo­sof ia şi mai presus, de toate legea cea săpată în tablele inimei, a conştiinţei morale, după care păgânii, cei ce nu au avut legea, fac dela natură cele ale le-

,gii şi în baza căreia Tertulian cu drept 'cuvânt a putut zice: „anima humana na­tura liter est christiana".

Creştinismul este o desăvârşire a legii nu numai cu privire la revelaţiunea Te­stamentului Veclliu, ci şi cu privire la tradiţia filosofică, culturală şi socială a anticităţii clasice, fără de care creştinis­mul nu ar fi putut să devie, aceea ce a devenit. Au doară putea să fie dobândită viaţa de veci prin totală desinteresare faţă de problemele, acestei vieţi, de care suntem legaţi prin toate fibrele fiinţei noastre psiho-fizice ? Sau poate o viaţă contemplativă şi stearpş să ne dea drep­tul'tre~moştenire a împărăţiei lui Dum­nezeu ?

Mântuitorul zice: „Aşa să lumineze lu­mina voastră înaintea oamenilor, ca vă­zând ei faptele voastre cele bune să-1 preamărească pe Tatăl vostru cel din ceriuri". (Matei 5M). Apoi: .„Aceasta este viaţa de veci ca să te 'cunoască pe tine unul adevăratul Dumnezeu şi pe Isus Hristos, pe care l-ai trimes" (Ion

17a). In alt loc: „Iubeşte pe de-aproa-pele tău ca pe tine însuţi". (Mat. 22s»), şi iarăşi în alt loc: „Fiţi desăvârşiţi pre­cum şi Tatăl vostru cel din ceriuri desă­vârşit este!"

Toate aceste porunci, care formează miezul învăţăturilor creştine despre via­ţă, ne dau îndemnul nu de a fugi de viaţă şi de lume, ci de a le acorda tot interesul şi toate puterile noastre spre a realiza aci pe pământ împărăţia lui Dumnezeu, în care să stăpânească armo­nia spiritului lui Dumnezeu şi toate făp­turile naturii, care asemenea omului sus­pină după mântuire, străbătute fiind de suflarea dumnezească, alături de om să-1 preamărească pe Tatăl cel ceresc.

Dacă credinţa veche a Perşilor a fost o chemare de a se înrola toţi oamenii ca ostaşi ai zeului Ormuzd, spre a întemeia, şi lăţi împărăţia luminii prin aflarea şi iubirea adevărului, prin cultivarea, virtu­ţilor care stau la baza vieţii morale şi de stat, prin cultivarea animalelor şi a plan­telor folositoare, prin exploatarea cât mai raţională a bogăţiilor naturii, fiind paradisurile simbolul preamărirei lui Dumnezeu şi având credinţa în dreapta răsplată după moarte, nu se poate con­cepe creştinismul ca o religie care să ne­socotească spiritualizarea, nobilitarea şi ridicarea condiţiunilor naturale de viaţă spre o desăvârşire tot mai apropiată de perfecţiunea divinităţii. Progresul şi de­săvârşirea omului nu se poate realiza de­cât în funcţiune de multiplele relaţiuni în care omul în mod fatal trebue să în­tre cu factorii naturali ai vieţii. Desăvâr­şirea individuală şi in. acelaş timp nero­ditoare faţă de societate — făcând ab­stracţie dela aceea că este o imposibili­tate — nu este recomandată sau admisă de spiritul concepţiei creştine despre viaţă. Lumina .voastră să nu, o ţineţi sub obroc, iar faptele voastre sa lumineze înaintea oamenilor, ca văzându-le ei, să preamărească pe Tatăl vostru cel' din ceriuri.

Numai anumiţi sectari eretici consideră lumea aceasta ca fiind sub stăpânirea unor spirite răzvrătite şi ca o piedecă absolută pentru ajungerea menirii omu­lui, deci ca ceva de ce omul trebue să se ferească: Mântuitorul ne învăţa însă că provedinţa. divină se extinde asupra tu­turor lucrurilor din lume, până şi asu pra celor mai neînsemnate, iar sf. Apos­tol Pavel spune că noi trăim în şi prin Dumnezeu! Dumnezeu deci nu este numai transcedent faţă de lume, ci este totodată şi imanent. Lumea ea făptură a lui Dum­nezeu, scoasă de sub blestemul păcatului prin exorcismul universal al jertfei Mân­tuitorului de pe cruce, este mediul firesc pentru activitatea noastră ca fii ai lui Dumnezeu care am îmbrăcat haina lu­minii. Nici una dintre condiţiile naturale ale vieţei noastre nu poate fi nesocotită, sau decretată ca inferioară în numele creştinismului, ci toate sunt îmbrăţişate în complexul lucrărilor prin care" are să se întemeieze împărăţia lui Dumnezeu.

129

Tocmai creştinismul, cu nota sa funda­mental idealistă, stabileşte o justă ierar­hie a valorilor şi ne învaţă dreapta în­trebuinţare a lucrurilor din această lume. .

Idealul vieţii nu trebue izgonit dincolo de marginele acestei vieţi, vremelnice, ci trebueşte coborât chiar în mijlocul ace­stei vieţi, făcându-1 să strălucească în toată măreţia sa, ca cel mai puternic fac­tor de organizare a unei vieţi superioare pe pământ.

VTiaţa cea de veci să nu o nădăjduim numai după moarte ca un dar gratuit, ci să o facem să devie realitate în toate cli­pele conştiinţei noastre din această viaţă. Să căutăm să stabilim cât mai multe fire de legătură cu eternitatea deja în această viaţă, să coborâm raiul în sufletele noa­stre deja aici pe pământ, să fim curaţi cu inima deja acum, ca să se sălăşlu,iaseă Dumnezeu în centrul conştiinţei noastre şi să fim părtaşi de cea mai înaltă feri­cire, de a-1 vedea pe Dumnezeu şi de a trăi eu el într'o neîntreruptă comunităţi de viaţă deja aici pe pământ. Acestea sunt comorile pe care ne îndeamnă Mân­tuitorul să le adunăm drept chezăşie pentru intrarea în împărăţia cerului, ace­stea sunt roadele mântuirei noastre ac­tive, care ne dau d rep tu l să ne numim fii ai lui Dumnezeu.

Fără de această convingere imediată,' aşa zicând intuitivă a legăturei cu eter­nitatea, fără a ne pune în serviciul unor ideale netrecătoare şi prin Aceasta a con­tribui la realizarea adevăratelor valori culturale, viaţa noastră ar fi numai un fel de dibuire în întunerec, o risipire de energii pentru lucruri netrebnice. Numai contactul cu eternitatea, însufleţirea pen­tru idealele netrecătoare poate să tre­zească şi să organizeze în noi puterile cu adevărat creatoare de valori şi în ace­laş timp să ne dea tăria perseveranţei şi aceea linişte şi seninătate a sufletului, de care nu poate să ajbă parte omul stăpâ­nit de goana după lucruri amăgitoare.

Goethe, marele poet şi filozof german, zicea că nimenea nu poate să creeze ceva măreţ şi durabil pe acest pământ fără • să aibă credinţa în viaţa noastră nemu­ritoare, iar profesorul Seeperg dela Ber­lin în etica sa face inversiunea, că nime­nea nu poate .avea nădejdea nemuririi decât în măsura în care şi-a legat viaţa de idei eterne, pe cari vrea^ă le servea­scă în existenţa-i pământească.

Creştinismul nu ne îndepărtează inte­resul dela lucrurile şi datoriile acestei vieţi, ci ne învaţă să le înţelegem şi să • le apreciem cu adevărat „sub specie ' aeternitatis". Creştinismul nu este o eon* cepţie anticulturală despre viaţă, căci unde personalitatea găseşte o posibilitate de desvoltare atât de largă şi unde crea­rea de adevărate valori culturale este o înaltă datorie religioasă nu numai faţă de omenime, ci şi faţă de întreaga natură, al cărei preot şi mijlocitor spre Dumne­zeu este omul, acolo sunt date toate con­diţiile unei vieţi culturale şi există un în­demn permanent de progres cultural. Creştinismul nu este o concepţie antiso-

SOCIETATEA DE MÂINE

cială; căci cu mai multă sfinţenie ca în creştinism încă nicicând nu au fost în­cing urare legăturile sociale fireşti dintre oameni, şi un scop mai sublim decât îm­preunarea tuturor oamenilor în împărăţia spirituală a lui Dumnezeu pe pământ, n'a fost fixat nicicând pentru vre-o so­cietate omenească.

A rămas eu toate acestea bucurându-se de mare consideraţie monahismul ca un aspect de viaţă şi perfecţiune creştină. însă scos din izolarea faţă de societate şi din spiritul de contemplaţiune pasivă, în care se află la început şi luând caracte­rul unui fel de viaţă închinat binelui so­cietăţii şi stând în fruntea celor cari îşi jertfesc puterea de muncă şi tot desin-teresul pentru întronarea principiilor creştine în viaţa indivizilor şi instituţii-'

De cum pleci din Sighişoara, pătrun­zând mai adânc în valea Târnavei, şiru­rile de dealuri ce s'au desprins în fal­duri paralele din Carpaţi, încep să se depărteze şi să mai lărgiască drumul. In cale se perândă la intervale tot mai dese , satele aliniate, cu case monotone şi geometrice. Dacă până aici, trenul se ţâra, când ca o şopârlă în lungul dealu­rilor, când tăindu-le în curmeziş pe un­de putea, de aici" orizontul, încet-încet sesdesface. Văile se lărgesc tot mai mult, iar dealurile se topesc lent, rămânând la

. revărsarea Târnavei în Mureş doar sla­be proeminenţe ale Câmpiei-Ardelene.

Deodată cu lărgirea orizontului, cu amplificarea numărului satelor ce ţi-se oferă vederii, îşi fac apariţia ici-eolo şi mici orăşele. Astfel la o jumătate de •ceas, dela Sighişoara, trenul se opreşte câteva minute în Dumbrăveni, sau Ibaş-falău. E adevărat că oraşul e cam dis-

. preţuit de calea ferată. Gara 1-a lăsat cam în urmă şi mai intervine şi Târna­va, care cere să-i treci podul, pentru a vedea orăşelul. Şi nici aşa n'ai multe de văzut.Câteva clădiri mai răsărite îţi atacă ochiul, celelalte te fac să nu le iai în seamă. Ceeace-ţi atrage privirea, sunt turnurile înalte ale bisericii armeneşti,

' cari pargeă ademenesc şi şoseaua, fă­când-o în mod forţat să străbată oraşul. ' încolo. simţi imediat, că te afli într'un oraş artificial, pe care deci nimic nu-1 justifică. Existenţa oraşului e datorată concentrării pe vremuri a instituţiunilor publice din cele două judeţe ale Târna-velor. Pe urmă o şcoală secundară de Stat şi centru de maghiarizare din vremi încă neşterse din memorie, era gata. A-cum însă când cele două judeţe se răsvră^ tesc, tinzând la independenţa instituţiu­nilor publice, Ibaşfalăul se resimte. Nu mai arc surse de menţinere a nivelului său pretenţios de oraş şi deci nici spri­jin spre dăinuire. Căci în afară de ar-

lor societăţii noastre. Creştinismul de fapt deja dela început

a trebuit să între într'un raport faţă de viaţă, aşa după cum există, potrivit îm­prejurărilor culturale şi sociale de pe atunci. Fireşte .s'a făcut aceasta la înce-" put cu oareşeare sfială şi cu o notă exagerată' de transcendenţă, ca o antiteză ridicată cu putere de cei dintâi propo­văduitori însufleţiţi ai creştinismului îm­potriva tradiţiilor evreeşti şi greco-ro-mane, urmând ca în decursul sccolilor de după aceea să se realizeze sinteza, prin care să se lămurească tot mai mult da-toriile^ omului faţă de viaţă în lumina în­văţăturilor creştine.

Pavel Roşea (Va urma).

tificiul de stat, nici un element natu­ral nu-1 sprijineşte.

E natural deci, că aspectul său, să -se niveleze cu timpul, tinzând să devină aceeace natura 1-a sortit, un centru fără importanţă, de regiune agricolă şi vi­ticolă.

Un orăşel, în deplină desvoltare, vei găsi însă la o altă jumătate de ceas de drum cu trenul. Este Mediaşul... Dacă scobori în grabă treptele trenului ce pu­făie sub presiune şi rreîndurându-se să-şi lungiaseă oprirea, nici acest oraş n'are ce ascunde privilor. Cu.resturi de cetate de odinioară, vei indentifica la cel dintâi pas origina lui săsească. Aşe- • zat în mijlocul unei regiuni pur agri­cole, orăşelul se desvoltase până scurt înainte de răsboi, bazat pe acest factor economic. Pământul din jurul său, mă­nos şi lucrat cu îngrijire, dealurile ar-giloase, orientate permanent .spre soare şi proprii desvoltării viilor, toate ace­ste elemente de natură agricolă, îl adu­seseră la o stare de frumoasă înaintare. . Şi mai. făcea ceva-, într'o mică măsură, ca oraşul să se desvolte. Era pe deoparte aşezarea sa în drumul celei mai prin­cipale artere de comunicaţie — Braşov •— Budapesta — şi legătura ce o făcea. cu muntele direct prin Diciosânmartin şi Tg. Mureş. Ţinuturile muntoase,, din partea estică a Ardealului, aveau legă­tură anevoioasă cil centrul. Orientarea căilor ferate, dispuse dealungul râuri­lor, era de aşa natură că nu putea lega oraşele unui ţinut cu ale celuilalt, de­cât după un ocol respectabil. Astăzi chiar, o călătorie din Mediaş la Tg. Mu­reş, e mult mai rapidă şi mai necosti­sitoare cu autobusul, decât eu trenul, . care te poartă aproape o zi întreagă. în­cât, acest fapt, adusese al treilea avan­taj , . în sprijinirea progresului Mediaşu­lui. El servia, într'o măsură mai mică şi în proporţia în care regiunea contri­

buia, ea un punct de legătură al regiu­nilor din Ardeal. In fine, târgurile săp­tămânale din fiecare Joi, aduc toată po­pulaţia regiunii, servind ca loc de schimb al produselor cel puţin pentru locuitorii din văile celor două Târnave.

Toţi aceşti factori, imprimaseră ora­şului caracterul mediului în care se des­voltase: agricultura. Până înainte de răsboi, nu poseda nici urmă de indu­strie. Zic îiicr urmă de industrie, pen-trucă existenţa a două fabrici de salam şi a unei tăbăcării rudimentar organi­zate, nu ne îndrituiau să vedem în ele o industrie. Existenţa actstor fabrici, era de altfel, direct legată de existenţa şi progresul agriculturii şi culturii vite­lor. Curba desvoltării lor, era influien-ţată deci direct şi varia, după variaţia factorului agricol.

Viaţa economică şi financiară, era şi ea legată de aceste realităţi. Câteva bănci existente, românească numai fili­ala „Albina" din Sibiu, celelalte streine, se mulţumiau cu operaţiuni de natură agricolă. Factorul economic, pe care-şi baza progresul oraşul Mediaş, dăduse în prima epocă a desvoltării sale tot ce se putea. De aceea era şi natural, ca, situaţia să ajungă la un punct, unde se înţelenise. Nimic nu se mai putea a-dăuga, ca progresul să urmeze aceeaşi proporţie.

Că era un oraş de pură agricultură, ne-o dovedeşte întreaga sa înfăţişare. Centrul ocupat cu" case mai răsărite, lo­cuinţe' ale proprietarilor din jur şi cui-. bul lor de retragere . pentru iarnă, forma în acelaş timp şi circumscripţia comercială. Toată aceasta viaţă se con­centrase propriu zis, în piaţa de astăzi, străjuită din cele mai vechi timpuri de turlele înalte ale bisericii evangeliee, iar în jurul ei, aproape în raze concen­trice se întindea partea pur agricolă, ajungând în cartierele mărginaşe şi în afara zidurilor cari închideau pe vremuri cetatea, să fie locuită şi de Români, cari nici n'au cunoscut altă ocupaţiune, decât agricultura. însăşi edilitatea oraşului se concentrase toată la centru." Din ce s'a putut scoate prin "contribuţia comerţu­lui, ' se făcuse doar atâta, ea, să poată face faţă pretenţiei sale. De aceea doar centrul posedă o brumă de canalizare, câteva străzi pavate, magazine mai asor­tate, încolo pe măsură ce te depărtezi, apare tot mai pronunţat, partea rustică. Nu mai vorbesc de cartierele româneşti, cari au fost şi sunt lăsate aproape în complectă părăsire. Dacă acest lucru se mai putea înţelege înainte de război, când fie în oraş săsesc, fie în oraş româ­nesc, partea românească era neglijată — e de neînţeles astăzi, când schimbarea stă­pânilor trebuia să se cunoască mai ca seamă în această privinţă.

Locuitorii oraşului erau de trei naţio­nalităţi diferite: Nemţi, Unguri cu Ov­rei cu tot şi Români. I-am'înşirat nu în ordinea numerică, care poate tot cam astfel s'ar comporta, ei mai mult în mă-

DESCRIERI SOPOGRAFICE

Mediaşul

130

SOCIETATEA DE MÂINE

sura în care stăpâniau oraşul, din punct de vedere economic şi cultural. Nemţii, mai bine zis Saşii, posedau instituţiunile culturale cele mai de frunte. Şi nici nu o de mirare, pentrucă Mediaşul făcea' parte din cele şapte cetăţi ale Transilva­niei. E natural prin urmare, ca Saşii să i'i acaparat toată superioritatea cul­turală şi agricolă. Ei posedă un liceu, şcoli profesionale de agricultură cu oare­care renume şi evident şcoli primare. Dar puterea lor de manifestare, rezida în solidaritatea încăpăţînată cu care se opun —- dar de prezent neputincioşi — oricăror infiltraţiuni streine. E şi na­tural să fie . superiori celorlalte na­ţionalităţi, atunci când liceul lor -din loc, concentra un corp profesoral, care le-a purtat grija în toate privinţele.

Ungurii cu năzuinţele lor de infil- J traţii, se cunosc doar ca o populaţie su­prapusă. Preastrălucit nu stau, din nici un punct de vedere. Doar ultimele legi aponiene îi făcuseră să-şi vadă emblema statului unitar, pe frontispiciul institu-ţiunilor publice şi pe localurile de des­facere ale produselor monopolurilor sta­tului. Dar în viaţa de toate zilele, oftau nemângăiaţi la fiecare pas, căci insu­lele puternice de streini, îi aduceau la realitate. Norocul cel mare l-au avut cu Ovreii, cari resemnaţi, s'au adăugat lor ca limbă, rămânând diferenţiaţi ca re- , ligiune. Şi astăzi încă cei mai încăpă­ţînaţi Unguri sunt Ovreii, cari trag ori­când pot, nota neromânească asupra o-raşului. *J

Insfârşit Românii, locuiau părţile măr­ginaşe, ale oraşului. Şi era şi natural a-cest lucru, pentrucă neputând întră în o-cupaţiunile rentabile de comerţ şi indu­strie, agricultura, singura lor oeupaţiune, le cerea să aibă locul necesar desvoltăr'i gospodăriei. Din punct de vedere cultu­ral stăteau ca în orice alte părţi; pose­dând şcoala primară necesara. Din punct de vedere economic, iabia cu greu s'au putut ridica. Poate era la mijloc siste­mul ,de şicane pe care îl punea vechea stăpânire, poate însă şi faptul că s'au aşezat aici mai în "urmă. In orice caz, viaţa oraşului pulsa fără prezenţa lor. Neglijaţi de stăpânire îşi vedeau doar de necazurile lor, nu fără speranţă în îndreptări.

Din punct de vedere al numărului, po­pulaţia era împărţită cam egal. Zic cam egal, pentrucă şi astăzi situaţia se men­ţine. Creştereai populaţiei s'a făcut în acelaşi raport, bine înţeles, dacă consi­derăm exact ultimul recensământ.

Aşa se prezentau lucrurile în această cetate medievaiă scurt înainte de război. După el însă, au intervenit modificări de o importanţă capitală. Tocmai de aceea, am marcat în desvoltarea oraşului, e-poca ante şi postbelică. Vom vedea în numărul viitor, în ce constă noutatea ultimei eppce şi prin ce se deosebeşte de prima, pe care am tratat-o în aceste rânduri. .

Ing. Gheorghe Brânduş

ACTUALITĂŢI

Consiliul Societăţii Naţiunilor şi afacerea mitralierelor dela Saint-Gothard

Chestiunea descoperirii senzaţionale a mitralierelor destinate Ungariei, la Saint Gothard, revalată de puterile Micei în­ţelegeri sub o formă de simplă deferi­re de caz, a pus consiliul S. N. în-tr'o dificilă situaţie.

Preciziunile Micei înţelegeri că nu consideră afacerea mitralierelor ungare ca un diferend între ea şi statul ungar ci se mărgineşte numai a atrage aten­ţiunea Societăţii Naţiunilor asupra a-cestei flagrante încălcări a tratatului ji Pactului în vigoare, pentru ca pe baza drepturilor pe cari aceste convenţiuni le dă Consiliului S. N., acesta să-şi dea avizul lu^nd măsurile ce va crede de cuviinţă, a fost de natură , să ridice che­stiunea demnităţii şi autorităţii S. •, N., care nu poate suferi un1 eşec ce ar da opiniei publice mondiale impresia unei slăbiciuni sau a unei atitudini pur pla­tonice, a tinerei instituţiuni internaţio­nale.

Dificilul se face simţit prin aceia că reprezentanţii Angliei, Germaniei şi Italiei, cu toată dorinţa ce ar avea ca autoritatea Consiliului să nu- iasă scă­zută din această afacere, nu vor să ad­mită totuşi nici un fel de investigaţiuni fiindcă, nu înţeleg 'să creeze un prece­dent care le-ar putea fi cândva nefa­vorabil. Mai ales Germania are acest in­teres.

Reprezentantul Franţei însă, din po­trivă, consideră ca o datorie intervenţia S. N. şi eaută,să convingă Consiliul că lipsa unei hotărîri în acesta afacere ar scădea considerabil autoritatea lui şi ar permite pe viitor oricărui stat 6 dero-bare dela articolele pactului sau trata­telor de pace.

Se pare că punctul de vedere fran­cez va primi şi o anchetă, oricât de in­eficace, va fi deschisă în acest scop. An­chetă ce se va mărgini de sigur la cer­cetări pur vamale fiindcă alt rost nu şi-ar avea întrucât corpul delict — mi­tralierele — au fost în parte vândute unor negustori unguri pentru ca ele să nu-şi schimbe destinaţia iniţial avută, iar o parte dosite cu abilitate. Evident deci că măsura luată de Consiliu nu va avea prea multă greutate prin ea în­săşi, totuşi va fi un prilej de a se fixa până unde se întind drepturile Consiliu­lui şi mai ales măsurile ce poate lua preşedintele şi organele secretariatului S. N. în cazuri de urgenţă, fiindcă mi­tralierele dela ISaint-Gothard numai printr'un complex de împrejurări nepre­văzute au putut fi descoperite. Dar dacă un caz analog se iveşte şi — după cum s'a întâmplat şi în speţă — într'o pe­rioadă de timp când mai e mult până

la sesiunea ordinară, a Consiliului, nu este îndreptăţit preşedintele şi secreta­riatul de a lua unele măsuri ce n 'ar mai putea permite o sustragere de sub con­trolul S. N.î

Asupra acestor puncte Consiliul va a-vea de statuat şi silit fiind de repre­zentantul francez, va trebui să reglemen­teze într'un fel dreptul de intervenţie al acestor organe.

De sigur, că la .apariţia acestor rânduri afacerea mitralierelor ungare va fi rezolvată. Credem că ea va fi luată în discuţiunea Consiliului care după ce va asculta punctul de vedere al micei în­ţelegeri, prezentat de dl Tjtulescu, va, asculta şi t explicaţiile guvernului ungar ce vor fi făcute probabil de generalul Tanezas şi va însărcina o comisiune com­pusă din reprezentanţii statelor celor mai. desinteresate în această afacere (probabil Finlanda, Canada şi Chili sau Cuba), să studieze dosarul şi printr'un raportor să arate Consiliului părerea ei, după care el va da o hotărîre.

Putem prevedea de pe acum că hotă-rîrea va fi în senzul deschiderii unei an­chete civile ce se va mărgini la investiga­ţiuni de transit şi vamale, cari vor fi mai puţin umilitoare şi în acest fel prin­cipiul intervenţiunii S. N. recunoscut de tratate şi.Pact, va fi salvat şi probabil va eşi întărit prin statuarea dreptului de investigaţiune şi cercetare pe care Consiliul îl va avea în cazuri analoage şi a măsurilor pe care în lipsa acestuia, preşedintele şi secretariatul va putea să le ia când se va cere urgenţa.

Trebue să conchidem cu acest prilej că deşi în fapt încercarea frauduloasă a Ungariei nu va avea o sancţiune, to­tuşi, în drept, orice măsură — oricât de platonică — se va lua, va fi un punct câştigat pentru menţinerea neştirbită a articolelor tratatelor de pace în vigoare şi al Pactului şi deci o întărire a presti­giului S. Naţiunilor.

Aceasta cu atât mai .mult cu cât cu acest prilej întreaga presă italiană şi germană s'a aşezat de partea Ungariei contestând S. N. orice drept de inter­venţie şi cercetare pe motiv că ar ştirbi din autoritatea şi independenţa statului. Spiritul de obiectivitate şi tendinţa pacifistă a Franţei va învinge şi de astă dată obiecţiunile interesate ale Germa­niei şi opoziţia transparent imperialistă a Italiei şi Angliei.

Aceasta dacă evenimentele nu vor des-minţi optimismul nostru.

Paris, 7 Martie.

Petru Bănescu

131

SOCIETATEA DE MÂINE

Drepturile şi datoriile studentimei Frumoasa acţiune de protest a

Studentimei. române contra hotărîrii Consiliului Societăţii Naţiunilor la Geneva, în chestia optanţilor ma­ghiari, readuce studenţimea în făga­şul acţiunelpr sale fireşti, la strălu­cita, tradiţie a mişcărilor naţionale, care a făcut, în trecut, fala studenti­mei române.

Studenţimea are dreptul şi datoria să stea în fruntea luptelor naţionale, pentru păstrarea fiinţei noastre na­ţionale, pentru întărirea fizică şi mo­rală a poporului român, pentru apă­rarea ţării, pentru propăşirea şi înăl­ţarea poporului şi ţării noastre.

Sîudenţimei îi stă bine chiar să fie mai avântată, mai puţin cumpă­nită, cu suflet de foc şi verb de ful­ger, însă în mişcarea ei, studenţimea trebuie să urmărească fapta crea­toare, nu acţiunea negativă.

Zadarnic studenţimea îşi pierde sufletul şi vremea privind chestiunea naţională prin prisma antisemită. Nu urând alte naţiuni, ci iubind pe ro­mâni, niu sfărmând bunuri streine — pe care apoi le plătim — ci aju­tând pe români să producă şi să creieze bogăţii rezolvăm chestia na­ţională. ~\

Astăzi, după întregirea neamului, chestiunea naţională este întărirea şi ridicarea poporului nostru fiziceşte, economiceşte şi moraliceşte, pentru a ne putea păstra ţara de care ne-a în­vrednicit buna noastră soartă.

Oameni interesaţi politiceşte întu­necă buna judecată a tinerimei şi o îndrumă pe căi greşite, în scopul de a-i atrage privirile în altă parte, de a o împiedica să vadă realitatea so­cială şi a-i judeca cum se cuvine pen­tru faptele lor.

Egoişti şi răi aceşti politiciani, nu au alt scop decât acapararea bogăţii- , lor şi forţelor acestei ţări, pentru a putea stăpâni şi exploata în veci de veci, din cetăţi economice şi politice inexpugnabile, nefericitul popor ro­mân. Ei, zi de zi, redfuc ţărănimea la sapă de lemn, nimicesc prin impo­zite şi desinteres pe meseriaşii şi co­mercianţii români, distrug prin sără­cire intelectualitatea română, duc ţara şi neamul întreg la ruină.

Studenţimea, care în marea ei ma­joritate, este ieşită din clasele mun­citoare, pentru a nu deveni apărătoa­rea părinţilor ei, este ameţită, înşe­lată, şi dusă pe căi întunecate şi sterpe.

Prin prevestirea dreptei judecăţi, se ajunge la anomalia că studenţi­mea, în loc să privească chestiunea naţională, în adevărata şi complexa ei înfăţişare să o privească prin la-

turea interesată a exploatatorilor po­porului nostru şi a uneltelor lor, ui­tând chiar obiectivul luptei sale na­ţionale.

In chip logic antisemitismul nu poate fi înţeles decât ca o înfăţişare a naţionalismului, în orice caz nu ca o luptă de rasă şi cu atât mai puţin, ca o luptă confesională. In acest caz însă, dat fiind rolul economic pe care îl joacă evreii în această ţară, lupta antisemită nu poate avea ca obiect decât romanizarea oraşelor, romanizarea activităţilor economice,, (industria şi cpmerţuî). Şi de aici urmează că aceiaş atitudine naţio­nală trebuie să o aflăm faţă d£ toate elementele care stau în calea acestui ideal', aceiaş atitudine trebuie să o avem faţă de toate celelalte naţiona­lităţi conlocuitoare, care, prin poli­tica lor de asuprire a poporului ro­mân, au împiedecat, în toate provin­ciile alipite, aşezarea românilor la oraşe şi îmbrăţişează de către ro­mâni a carierelor economice.

Dar ce se întâmplă? Fără a socoti nici un fel de contradicţie, antisemi­ţii pot avea alături de ei în lupta lor pe unguri, nemţi, sau ruşi, duşmanii noştri de totdeauna, dacă ei sunt an­tisemiţi, cu toate că aceste populaţii minoritare stă încă, şi astăzi, cu duşmănie în calea romanizării oraşe­lor şi a activităţilor economice.

De curând, aici în Ardeal, ungurii au hotărît, să nu mai cumpere şi să nu mai lucreze decât la comercianţi şi meseriaşi unguri. Este o ofensivă contra încercărilor noastre — slabe încercări — de a deschide aici o pră­vălie românească, dincolo un atelier românesc. Pvrin această măsură fana­tică, ungurii sunt siguri că dau o lo­vitură puternică comerţului şi indus­triei mici române, la începutul desvol-, tării lor. Comercianţii şi industriaşii români de azi vor fi loviţi, poate dis­truşi, iar ucenici români la învăţătură străinii nu vor mai primi. Dacă evrei-mea ar fi luat această dispoziţiune ar fi întâmpinat vijelioase protestări •— legitime — din toate părţile, şi primul rând din partea tinerimei. Dacă această hotărîre a fost luată de ungurii creştini, nu se ridică nici o protestare naţionalistă.

Statul, Jncăput pe mâna unui partid egoist, nu are nici o înţelegere şi nici un interes, pentru marea pro­blemă a naţionalizării oraşelor. Ro­manizarea oraşelor nu se poate face decât prin romanizarea clasei de mij­loc, prin ridicarea de sănătoşi co mercianţi şi industriaşi români. Ar fi de datoria studentimei să porneas­că o acţiune pozitivă ş creatoare

pentru înmulţirea, sprijinirea şi înăl­ţarea acestor pioneri ai oraşelor ro­mâneşti de mâine. Am spus-o, şi o .mai repetăm, oraşele nu se câştigă prin funcţionărime, prin militari, prin firme scrise în româneşte, ci prin ri­dicarea de comercianţi şi industriaşi români, care să dea viaţa economică a oraşelor, fizionomia lor, bogăţia lor. Oraşele nu se câştigă decât prin nu­măr şi bogăţie. Români mulţi, ro­mâni bogaţi: aceasta e romanizarea. Şi aceştia nu pot fi intelectualii sau funcţionarii, ei nu pot fi decât co­mercianţi şi industriaşi români, sin­guri cari pot creia bogăţii, şi prin muncă să se îmbogăţească.

Dar studenţimea mai poate avea un alt mare rol.

Poporul românesc, ţara românească se pierd prin decăderea morală care le cuprinde. Conrupţia, necinstea, vi­ciul ne distrug. Astăzi o ţară nu se mai poate ţine numai prin puterea baionetelor, ea se ţine în primul rând, prin puterea ei morală. Şi poate mai des prin această din urmă putere.

Putem numi politiciani sau func­ţionari, îmbogăţiţi prin fraudă, furt, conrupţie sau vânzarea i»tereselor ţă­rii. Putem numi oameni, care înles­nesc străinilor, pentru bani, jefuirea bogăţiilor naţionale, nesocotirea in­tereselor ţării, fraudarea statului? Pu­tem numi conducători în această ţară ocrotitori ai tuturor viciilor şi depra­vărilor de sus?

Nu mai e oficiu unde să te duci să-ţi capeţi dreptul fără să nu dai bacşiş, unde să nu fii jefuit. Nu este oficiu, nu este instituţie, în care să nu se numere cel puţin un furt, o

(fraudă, un scandal public. Conrupţia se întinde până în mă­

duvă. Conrupţia au creiat-o politicia-nii veroşfi şi uneltele lor, funcţionarii perverşi, folosiţi în nemerniciile ace­lor politiciani. Şi aceştia sunt cei mai fericiţi şi mai cinstiţi în societate. In această ţară funcţionarii cinstiţi con­ştiincioşi sunt desconsideraţi şi bat­jocoriţi, ei văd cum tovarăşii lor, cari ştiu să-şi facă treburile, le trec înainte nu numai în situaţie mate­rială,, dar chiar în situaţie morală, şi se distrug sufleteşte în oficii, sau pleacă ne mai putând suporta miaz-mele mocirlei din jurul lor. - Fiinţa morală a neamului nostru

a în pericol. Cunoaştem vinovaţii, cunoaştem răul, putem avea îndrep­tarea. Se cere numai o forţă morala, un curaj sănătos, şi o acţiune eroică pentru curăţirea cangrenei. Ce rol strălucit n'ar putea avea studenţimea într'o asemenea cruciadă morală, dacă cei interesaţi — politi­ciani cari au interes să se ascundă — nu i-ar perverti dreapta judecată şi nu i-ar adormi simţimintele cele

132

"SOCIETATEA DE MÂINE

mai nobile şi mai frumoase din su­fletul ei?

Lupta pentru ridicarea economică, culturală şi morală a ţărănimei, lupta pentru formarea clasei de mijloc ro­mânească — comercianţi şi mici in­dustriaşi români —, lupta pentru să­nătatea morală a acestui neam, lupta pentru apărarea şi înălţarea patriei, lupta pentru păstrarea fiinţei noastre naţionale, a limbei şi credinţei stră­moşeşti, a tradiţiilor şi obiceiurilor naţionale, a artei şi culturii poporului nostru, sunt atâtea aspecte ale luptei naţionale pe care studenţimea are dreptul şi datoria de a o duce. Pre­cum ea, prin tinereţea şi puterea ci stă în fruntea batalioanelor pentru apărarea ţării şi neamului în timp de răsboiu, tot astfel trebuie să stea cu­rajos în fruntea luptătorilor, când patria şi neamul sunt în primejdie, şi în timp de pace.

* Studenţimea română totdeauna a

fost în fruntea mişcărilor naţionale, fiindcă în ea s'a găsit şi tăria de cre­dinţa şi curajul şi avântul necesar unor asemenea mişcări. De câte ori fiinţa naţională era ameninţată, de câte ori se aducea o lovire sau o jic-nire mândriei noastre naţionale, stu­denţimea era cea dintâi care protesta, şi d*e multe ori lua, cu fapta, partea naţiunei noastre.

Sufletul Ligei • Culturale, care a pregătit spiritul unirei, studenţimea română era; pfotestatoarea împilării fraţilor subjugaţi şi afirmătoarea idealului naţional de unire a tuturor românilor, studenţimea română era; apărătoarea limbei, obiceiurilor şi tradiţiilor române, uitate şi batjocu-rite de aceiaş societate, care astăzi nu dă pe toţi cartoforii marilor clu­buri, delapidatorii de zeci de milioa­ne, cocaînomanii şi morfinomanii, pe toţi peştii şi neruşinatele femei din lumea bună ce-şi irosesc inconştient, cinstea, trupul şi viaţa, pe toţi sam-samsarii şi şperţarii vieţii noastre publice.

* Eram în Martie 1906 în pragul ex­

poziţiei din Parcul Carol, care tre­buia'să dovedească progresul Româ­niei în cei 40 ani âi domniei marelui Rege. In ţară domnea o. sărăcie şi o jale fără nume. Un an mai târziu a şi isbucnit marea revoluţie ţără­nească.

O societate de binefacere „Obo­lul", care ca toate societăţile de bi­nefacere, era creiată întâiu pentru distracţia membrilor, apoi pentru mi­cele afaceri ale conducătorilor şi apoi pentru alinarea unei suferinţe, o so­cietate de binefacere cu membri din lumea cea mai bună din capitala ţării, hotărăsc pentru ziua de 13 Martie 1906 o reprezentaţie la Teatrul Na-

CRONICI CLIL,TIJRYLE ŞI ARTISTICE ws-r /v . VV -W•••••AA'> 'W . y\-v...fA*.

De ce n'am reînvia „luceafărul" de odinioară ?

Dela marea Unire încoace au invadat în Ardeal atâtea psrsonagii, atâtea obi­ceiuri, atâtea alte preocupări, atâtea fe-liurite cointeresări, aţâţi purtători' de prunci şi moaşte politice, atâtea capi­tale pe cap cu miraculosul fes, — dar nimeni nu a ridicat giulgiul de pe su­fletul literar al Ardealului de azi.

La noi, în acest colţ de ţară, au inva­dat toate cădelniţele cari, de cât miros de smirnă, au împrăştiat mai mult ee j nuşă, ne-au stropit toate mătăuzele cari nu au nici meritul acela de a fi din fir de busuioc...

Să dăm la o parte borcanele cu ali­fia naţională cu care dacă te ungi pe faţă trece orice pistriu .— şi orice om în acesta ţară se schimbă la faţă în mare român, ca -odinioară Isus pe muntele Ta-borului.

Şi, adevărul, ca pe un jăratic să-1 luăm în palme oricât ne-ar frige — să-1 mărturisim, ţinând capul nu spre tina din drum, ei spre soarele ce trebuie să ne trazească la viaţă.

S'au făcut fabrici în ţară. — Bine, — dar câte şi cum s'au făcut,

să nu mai vorbim. S'a dat poporului pământ. — Foarte bine; — dar cui şi cum s'a(

dat, să nu o prea întindem. S'a votat o nouă Constituţie, —• în

schimb mălai şi trai nu prea- este. —

S'au făcut atâtea, şi atâtea', şi atâtea — încât Românului înrt* adevăr îi trebuie şapte vieţi în pieptul de aramă ca să le poată simţi şi trăi pe toate.

Sufletul? A, acela a fost legat la căruţa hodoro­

gită a uitării ca o vită costelivă pe care o duce ţăranul sărac la tâ rg . . .

Avem de toate, numai sufletul e cam puţin. • -

Toate s'au făcut multe şi mari, numai sufletul a rămas puţin şi mic.

In faţa tuturor am ridicat căciula na­ţională mai sfioşi sau grozavi, numai pe-lângă suflet am Irecut senini şi veseli, cu ea pe-o ureche.

O pildă dintre multele? Pe teren literar, Ardealul, a rămas

tot acolo unde a fost, ba de atâteaori mai rău. -

Mai demult aveam „Luceafărul'', mi­raculoasa revistă de sacrificiu şi muncă a unei întregi generaţii, în care s'a scris o pagină de glorie literară a Ardealului, care a cuprins în sine toate lacrimile şi bucuriile şi toate nădejdile şi valorile u-nui popor.

Şi azi, la zece ani dela Unire, — j>Lu-ceafărul'' nu mai este, a pierit şi el ca un erou necunoscut pe altarul literaturei române întregite.

L'a plâns cineva? A cercat cineva să-i dea viaţă? De bucuria mare a unirei sufleteşti a

alergat oare cutare milionar — între a-ceştia * nu se poate găsi unul fără . . .

M I H * t m » » 0 > M H M « » M H M I M M H M I I M M M n H I > ţional din Bucureşti pentru mărirea fondului ei.

Lumea noastră, bună, înstreinată de neam; dispreţuitoare a limbei şi tradiţiilor româneşti, dispreţuitoare a culturei şi civilizaţiei noastre, dădea la Teatrul nostru Naţional, o piesă străină, jucată în limba străină, de dornicii de petreceri şi exhibiţii din acea lume bună.

Studenţimea bucureşteană- revol­tată de această sfidare a naţiunei ro­mâneşti, ocupând cu forţa piaţa Tea­trului, a împiedecat reprezentaţia so­cietăţii „Obolul" şi a stabilit tradiţia de atunci cu sfinţenie respectată ca pe scena Teatrului Naţional să se joace numai în limba română.

Succesul studenţimei a fost deplin şi această faptă este trecută cu cin­ste în trecutul ei de lupte naţionale.

Au fost oameni cari au contestat dreptul studenţimei de a împiedeca manifestarea unei societăţi, care nu

contravenea nici unei legi, dar stu­denţimea a ştiut să-şi apere dreptul de a lupta pentru apărarea interese­lor sale naţionale .

Vom publica în această revistă un memoriu scris, sub formă de scrisoare deschisă, adresată dlui profesor Pe­tru Bogdan, actualul rector al Uni­versităţii din Iaşi, care a fost răspân­dit atunci în apărarea dreptului stu­denţimei.

Autorul acelui memoriu, din însăr­cinarea studenţimei ieşene, este auto­rul acestor rânduri. El crede că ceea-ce a spus atunci, ca student, poate să repete ca profesor, îndrumător de noui generaţii de studenţi.

Drepturile şi datoriile studenţimei trebuie să fie etern aceleaş, fie că ele sunt judecate de studenţi, fie că ele sunt judecate de profesori, nu­mai astfel, aceste drepturi şi datorii sunt cele adevărate.

N, Ghiulea

133

SOCIETATEA DE MÂINE

fes ? —, sau cutare ministru al Artelor, care, ,nu să ne dea vre-o idee, că har Dlui avem şi noi destule, ci măcar să rupă o coajă din pita de milioane date pe, degeaba făkirului Dragomirescu în ale. literâturei ?

Cei cari ar fi putut face ceva, chiar destul, au zis prin faptele lor, MM.

Iar cei cari nu avem virtutea banului, am fi făcut ceva, din toată inima.

Aşa că Ardealul literar nu are o oglin­dă, ci numai cioburi de diferite colori şi dimensiuni.

Eu nu am făcut parte din generaţia lui Goga, Agărbiceanu şi Ciura — ci din cea a nevoiaşilor de azi, cărora şi uşa cutărei colibe literare din Bucureşti îi stă zăvorită ca un coşcogea-mite pa­lat fermecat, din cele poveşti . . . .

Dar nici nu doresc să întru în nemu­rire, cu pălăria în mână, la uşa cu şapte balauri a cutărui critic făcător de ta­lente cu ajutorul dăsagilor lui bietu' Turbincă.

Spre partea aceasta cerem numai să­nătatea — dela cei ce ne-o pot da.

Dar, ce-ar fi dacă într'o bună şi lu­minată am pune umerii şi punga şi ca­pul să înviem fermecătorul 'Luceafăr li­terar de odinioară?

De ce să fie unii dintre noi siliţi să-şi înainteze la Bueureşi manuscrisele, cu cerere timbrată, plus cel al asistenţei so­ciale?

Qe-ar fi dacă într 'o bună zi şi-ar pu­ne fiecare literat din Ardeal aceasta în­trebare?

Iar alţii cele din domeniul finanţelor efective.

Şi fapta aceasta nu ar trebui s'o nu­mim nici măcar minune minunată.

Nu credeţi fraţi literaţi — mai tineri sau mai bătrâni întru ani •— din Ar­deal, că a sosit vremea — şi, vai, de când a sosit! — să stăm puţin de vorbă, dar cât de mult şi mai ales de faptă, în aceasta chestiune de demnitate literară a Ardealului?

In al zecelea an al Unirei, măcar. Şi, cred că tot Goga, Agărbiceanu,

Ciura — din cei emeriţi au cuvântul în aceasta veche chestiune atât de tânără şi nouă, cu spriginul şi încurajiarea ce­lor ce le pot fi de treabă.

Cu drag şi mare nerăbdarea sufle­tească îl aşteptăm.

Valeriu Bora

Lupte religioase Puteam crede, că am scăpat de vifo­

roasele lupte religoase, cari au trecut cu vărsări de sânge prin istoria celor mai multe dintre popoarele eu mai veche cul­tură. Ce-a însemnat asaltul protestantis­mului în veacurile îndepărtate, când a-bia ne treziam la viaţa culturală ? împre­jurările istorice au fost de aşa natură, încât această ispită nu ne-a putut cu­ceri. Aripa ei ne-a atins în treacăt, dar ne-a lăsat numai o înviorare şi o do­rinţă de a ne lumina la isvoarele scrise

ale creştinismului nostru. Ceeacc am şi făcut. Ş 'apoi ne-am continuat viaţa re­ligioasă în linie dreaptă.

Catolicismul iarăş ne-a furat numai în parte. Deastădată s'a desprins un frag­ment din trupul neamului dcla forma stabilită a vechii noastre credinţe. Dar nu s'a înstreinat cu totul. Catolicismul lui era un greeo-catolicism, încât avea rădăcina comună cu massa ortodoxă, care rămăsese greco-ortodoxă. Plângeri şi suspine au fost totuşi cu ocazia ace­stei rupturi. Dar fraţii n'au ridicat ar­mele unul înpotriva altuia.

Două veacuri apoi au trăit alăturea aceste două confesiuni, aproape în bună pace. Erau mândre fiecare pe patrimo­niul lor, dar credincioşii celor două con­fesiuni nu şi-au uitat niciodată că sunt fraţi de acelaş sânge, şi nu s'au jignit în sentimentul lor naţional.

După unire se pare că mândria a-(•easta a crescut aşa de mult, încât me­najările vor înceta.

N'am putea preciza acum de care parte e mai mare vina. Provocări au fost şi de o parte şi de alta. Noui pro­zeliţi îşi caută fiecare confesiune, dar

' câtă vreme Blajul, cuibul confesiunii greco-catolice, îşi, caută numai aceşti prozeliţi, Sibiul cuibul ortodoxismului militant, se_ gândeşte mai întâi să dis­trugă confesiunea adversă. E o nuanţă de deosebire între aceste două metode.

Dar fiindcă superioritatea numerică a ortodoxismului e aşa de sdrobitoare, a-ceastă nervoasă agresivitate o face pe ea mai vinovată în această luptă. Are nevoie de atâtea provocări ortodoxis­mul pentru a se menţine? Are teamă că va fi învins de cealaltă confesiune?

Cel slab totdeauna se apără mai cu desperare, şi când atacă e mai întărîtat. Ori tocmai ortodoxismul ma­nifestă aceste caracteristice în lupta re­ligioasă, care se accentuiază mereu.

Din pricina aceasta confesiunile mi­noritare sunt mai bine apărate decât a doua confesiune românească. Ele nu sunt văzute cu ochi aşa de răi, de către confe­siunea, dominantă în stat, cum e văzută confesiunea greco-catolică. Pe ele * le a-pără şi principiile de internaţional li­beralism, la cari confesiunea românească nu se referă. Dintr'o explicabilă jenă.

Dar ortodoxismul îşi justifică ofen­siva pe temeiu naţional. El voeşte strân­gerea tuturor fraţilor subt bolta acele­iaşi biserici, pentruca această unitate confesională să o întărească pe cea na­ţională. Una am fost în trecutul înde­părtat, una să fim şi astăzi. Dar în a-ceasta stă oare tăria neamului nostru? Sunt destule popoare, cu multe confe­siuni, mai multe decât două,, a căror so­lidaritate naţională o putem invidia.

Poporul cel mai larg în liberalismul religios, poporul american, are cel mai frumos cult al patriei. Căci nu se ex­clud aceste categorii morale.

Un alt adevăr se impune însă, câtă vreme virtutea principală a celor două

confesiuni româneşti va fi puterea agre­sivă a uneia împotriva celeilalte, - câşti­gul va fi de partea celui de-al treilea. Şi acest al treilea este confesiunea ad­ventistă, cu nuanţele ei specifice. Iar a-eeastă confesiune se pare că ar putea fi mult mai primejdioasă pentru solida­ritatea naţională şi pentru forţa noastră vitală, decât grecocatolicismul.

Asupra acestui lucru ar trebui să me­diteze mai mult cei ce conduc ofensiva în lupta dintre cele două confesiuni ro­mâneşti actuale.

învăţământ în pripă Ministrul Anghelescu, autorul legii în­

văţământului primar, a reuşit să depună pe birourile parlamentului proiectul de lege al învăţământului secundai'. Ineu-rând va purta titlul de autor şi pentru această lege.

Ea a fost judecată în prealabil de mul­te personalităţi competente, în publicis­tică şi prin conferinţe publice. Muliţi şi-au spus judecata şi în parlament. Dar oricâte critice potrivnice s'au ivit, ca­racterul fundamental al legii nu va pu­tea fi transformat, ci el va rămâne acela voit de ministrul actual.

La noi învăţământul secundar nu se află în cea mai bună stare. Lipsurile îi sunt complexe, dar cea mai de seamă este lipsa profesorilor cu deplină auto­ritate didactică şi de specialitate, care se vădeşte prin mediocra pregătire a ti­nerilor ieşiţi de pe băncile şcoalei se­cundare. Înmulţirea şeoalelor de această natură, chiar când ele au. localurile ne­cesare, nu este o măsură potrivită pen­tru ridicarea nivelului intelectual al a-cestui învăţământ. Căci, în definitiv, bacalaureatul trebue să fie un mijloc de selecţie şi nu o poartă largă prin. care să se strecoare eu zecile de mii anual ti­nerii români sau cetăţeni români. Pen­tru câştigarea acestui rezultat ar trebui sa ne întoarcem la maxima lui Maiorescu, fost şi el ministru al şeoalelor, care spunea că învăţământul se îndreptează pornind de sus. Adecă dela universitate. Şi anume prin pregătirea unui corp di­dactic de elită.

0 constrângere a mentalităţii elevilor, pentru dovedirea capacităţii lor de re­zistenţă cerebrală înainte de bacalaureat, prevede şi actuala reformă. Prin unifi­carea liceului program» analitică se va încărca aşa de mult, încât nu toţi cari au întrat în liceu vor putea rezista pâ­nă la sfârşit. Elementele se vor se­lecta.

Dar tocmai în aceasta constrângere este şi o primejdie. Nu" vorbim de con­flictul între două concepţii de învăţă­mânt: clasicistă şi realistă, şi pentru stările din ţara noastră. Lucrul s'a dis­cutat îndeajuns în publicistică. Insă o-dată cu unificarea învăţământului se­cundar, adecă odată cu concentrarea tu­turor disciplinelor din trei secţii într'una singură, s'au amputat şi anii învăţămân-

134

SOCIETATEA DE MÂINE

tului. Va fi o singură secţie, cu toate materiile ce le pretinde învăţământul secundar, cari vor trebui predate în curs de 7 ani, nu în 8 cum se făcea până a-cum. Unde este logica aici?

Psihologia şi sociologia modernă arată ca nu e bine să grăbim intrarea copii­lor în viaţă, prin încadrarea lor în res­pectivele profesiuni: Aceasta în intere­sul echilibrului socia), care se menţine prin priceputa îndeplinire a tuturor funcţiilor sociale.

Dar noi ne grăbim. Parcă e un făcut ca noi totdeauna să rămânem mediocri, în viaţa publică, dar. în acelaş timp le­giferăm sistemul pregătirii în pripă pen­tru viaţă. E bine aşa?

CĂRŢI, REVISTE, ZIARE

Misiunea unei generaţii Viaţa Românească ne aduce în cel mai

recent număr ăl ei (an. XX, nr. 1) o „cronică a ideilor'" plină de adevăruri pentru vremea noastră. D. Mihail Rmlea delimitează „Misiunea unei generaţii" şi anume a generaţiei noastre, cu un ar­senal bogat de argumente şi cu juste exemplificări.

Vom încerca să comprimăm în această cronică conţinutul miezos al acestui arti­col pentru a sublinia adeziunea noastră la adevărurile exprimate în revista ie­şeană, şi pentru a îndemna tineretul no­stru din Ardeal la o reflexiune mai adâncă asupra problemei puse de d. Ralea.

„O generaţie presupune o critică, adecă o rezistenţă, şi un program de idei şi sentimente'". Pornind dela această con­statare d. Ralea examinează idealurile generaţiei înaintaşilor noştri, cari au fost călăuziţi de pozitivismul secolului şi cân­tăreşte consecinţele acestui crez. Ca o reacţiune împotriva exagerărilor poziti­viste, generaţia noastră şi-a însuşit ca una dintre revendicările ei principale: autipozitivismul. A doua ei revendicare e ideia de ordine.

Generaţia noastră a asistat la lărgirea câmpului de cunoaştere. Ideia abstractă şina pierdut farmecul, raţiunea a încetat de a fi zeitate. Instinctul, sentimentul, intuiţia au amplificat sufletul contem­poran. Oamenii şi-au descătuşat viaţa, au devenit mai spontani, mai îndrăzneţi.

Decât şi această nouă stare de lucruri are insuficienţele, exagerările ei. Elibe­rarea sufletului de sub tirania raţiunii a adus în mijlocul oamenilor un nou idol-

noţiunea de viaţă, vitalismul, ale cărui exagerări sunt funeste: violenţa, brutali­tatea şi grosolănia.

„Bruma de civilizaţie pe care se mun­cise să ne-o strângă generaţia trecută a fost sfărâmată într'o clipă. O barbarie odioasă se ridică de pretutindeni în tine­ret. Tot ce conţine preţul civilizaţiei: blândeţe, obiectivitate, politeţă, cuviinţă, reflecţie, e denunţat ca învechit ori ca impotent.

Aceşti tineri barbari, scuzaţi teoretic-3-şte de o falşă interpretare a unei filozo­fii moderne, au pierdut de mult orice scrupul de gust ori de decenţă. Cu cât insulta e mai grosolană, prostia şi inepţia mai definitivă, ignoranţa mai crasă, eu atât sunt mai încântaţi. Ei dispreţuiesc civilizaţia şi bunurile ei, pentru aspectul ei tehnic, confortabil — şi zic ei — me­diocru. Voesc să o înlocuiască cu cultura care e o atitudine originală şi spontană a sufletului, pe deasupra confortului, a tehnicei şi a democratizării valorilor spi­rituale. Dispreţuiesc obiectivitatea şi o voesc înlocuită de un subiectivism în­gâmfat şi personal".

După aceste constatări valabile în în­tregime d. Ralea protestează contţa dua­lismului: civilizaţie şi cultură inventat recent la noi.' Ceiace trebuie poporului nostru nu sunt specimenele de profeţi nietzscheeni, literaţi disperaţi şi orginali, artişti singularizaţi, sau cultură subiecti-zată de aceştia, ei libertate, şosele, drep­tate şi curăţenia străzilor. Vitalitate, energie, da, dar în serviciul civilizaţiei.

D. Ralea susţine cu justeţă că tineretu­lui nostru îi treime nobleţă, generositate, cuviinţă, cari să-1 încălzească pentru 'dea­luri, fără să cadă în banditism. I i tre­buie o obiectivitate care • să pregătească disciplina intelectuală, care să ia locul subiectivismului deşănţat.

O luptă pe cale etică trebuie să în­ceapă generaţia tânără. In domeniul, mult mai greu decât al teoriilor filosofice, al practieităţii. Să se expună împotriva ne­dreptăţilor; persecuţiilor, favorurilor, să lupte împotriva lor, iar nu să închidă ochii.

„Generaţia noastră, dacă îşi simte vre-o chemare, va trebui să dea lupta pe tere­nul etic. Va trebui să combată cu dispe­rare bizantinismul, fanariotismul, şirete­nia, prehlivănia, scfepticismul trivial şi jovialitatea zeflemistă cu care românul nostru trece uşor peste cele mai tragice situaţii. Revendicăm pentru onoarea, ace­stui popor puţin sentiment tragic al exis­tenţei şi puţină amărăciune conştientă, în locul operetei sinistre care ne macină energiile cu vesele indiferenţă şi nesim­ţită inconştienţă. Cu alte cuvinte, să sre-iem o etică românească".

Al doilea imperativ al generaţiei noa­stre este ideia de ordine, dar lămurită şi curăţită de erezii, elucidată, "pentru a nu se confunda cu ideia de oprimare. Ideia de ordine realizată prin cooperare demo-' cratică, prin adeziune, „sub semnul soli* darităţii organice a întregului popor'".

•

Arhiva Someşană, nr, 8. Năsăud 1928. •• Din Năsăudul aşezămintelor grănicereşti ne vine a opta voluminoasă broşură a acestei preţioase colecţii de documente, date istorice, descrieri şi scrisori care sub stăruitoarea îngrijire a profesorilor dela liceul G. Coşbuc, ne dă număr de număr un cuprins valoros mai ales din punctul de vedere local. Oameni şi fapte din tre­

cutul ţinutului Someşan sunt cu grija desmormântate şi prezentate cititorilor. Virgil Şotropa şi V. Bichiceanu cei mai frecvenţi colaboratori, şi — ni se pare -~ îndrumătorii acestei publicaţii, merită prin munca lor atenţie mai ales în aceste vremi în care munca migăloasă de docu­mentare e eclipsată de goana după suc­cese stilistice uşoare.

* Observatorul, revistă documentară, cul­

turală, socială, religioasă; an. I, nr. 1, Martie 1928, Beiuş; preţul lei 20. Primim la redacţie întâiul număr al acestei re­viste redactate de profesorul Ion Tiuşan din Beiuş, prin care şi acest ţinut al ţării ţine să se încopcieze mişcării culturale generale.

Nu discutăm dela primul număr valoa­rea obiectivă a cuprinsului, ci lăsăm timp redacţiei să definească mai clar caracte­rul şi tendinţele revistei, precum şi să-1 reliefeze mai puternic prin o altă tehnica a tiparului.

însemnăm bogăţia preocupărilor redac­ţionale, car' complectate cu lucruri ce ar accentua interesul regional al revistei, ar justifica pe deplin apariţia acestui magazin de 32 de pagini mari, într'un centru regional ca Beiuşul.

Aşteptăm cu viu interes nrul al doilea, pentru a judeca mai stăruitor întru cât gândul iniţiatorilor mărturisit în „Precu­vântare" s'a realizat.

A. Buteanu *

N. Drăganu: Intre- toponimie şi isto­rie (Biblioteca Institutului de istorie na­ţională dela universitatea din Cluj, nr. 1) . — O nouă colecţie ştiinţifică se inaugurează la universitatea clujană prin acest studiu. Alăturea de „Anuarul bine­cunoscut, care strânge în paginile lui, critic pentru istoria noastră, Institutul de istorie naţională dela această univer­sitate va publica şi o „Bibliotecă'*, care să cuprindă studiile mai întinse şi uni­tare ce nu încap în anuar.

Studiul profesorului Drăganu este o monografie toponimică a Văii Someşu­lui. Iar cercetările toponimice lămuresc multe obscurităţi ale istoriei. 0 numire topică este o urmă lăsată de o popula­ţie în trecere prin partea locului, sau prin forma ei gramaticală, dovadă de­spre întâia aşezare ia populaţiei autoh­tone. Munca aceasta de explicare a for­mei numirilor şi de interpretare a tâl­cului ei istoric, nu e uşoară. Ea pretin­de multe cunoştinţi, mai ales luigvistice şi istorice, apoi răbdare cu carul şi perseverenţă în muncă. Autorului ace­stui studiu nu-i lipsesc aceste calităţi şi proba ne-a dat-o prin multele studii de filologie tipărite până acum.

Dar tipărirea acestei monografii or­donate mai are un scop. Ea poate servi de model tinerilor filologi, cari ar face un mare serviciu istoriei naţionale obo-sindu-se să cerceteze toponimia altor re­giuni nestudiate. Pa baza acestor mono-

135

9

SOCIETATEA DE MÂINE

grafii parţiale, spune prof. Drăganu, se va putea alcătui „marea lucrare de sin­teză asupra toponimiei Ardealului, pe care dorim să o vedem cât mai curând în interesul rezolvirii chestiunii atât de mult discutate a continuităţii noastre în Dacia''.

Astfel de cercetări însă nu pot face decât specialiştii. Invazia diletanţilor în domeniul acestei discipline, care are ne­voie de atâta precizie, cât o ştiinţă exactă, e dintre cele mai nefaste pentru progresul ştiinţei. împotriva diletantis­mului de mult luptă prof. Drăganu, şi necesitatea acestei lupte ne-o demon­strează şi în prefaţa studiului de faţă, reproducând năzbâtiile unui nechemat care încearcă explicări istorice şi filolo­gice. In această luptă, caşi în întreaga-i activitate ştiinţifică, prof. Drăganu este condus de un spirit de probitate ştiin­ţifică ce-i face cinste. Orjcine poate a-precia sinceritatea acestei mărturisiri din prefaţa studiului de care vorbim: „Am putut să greşesc şi eu în privinţa unora dintre numele de localităţi pe care le-am studiat. In general însă am avut în ve­dere evoluţia istorică şi fonetică a ace­stora, aşa încât greşelile nu pot fi de­cât prea puţine. In orice caz ele nu sunt intenţionate, cum se pare că în­cearcă a-mi atribui eu rea voinţă ono­raţii mei adversari.

Am căutat adevărul cu bună cre­dinţă." '

* Ramuri. — A tânjit câţiva ani, sbă-

tându-se între moarte şi viaţă. I-au lip­sit colaboratorii de preţ; i-au lipsit cro­nicile aproape cu desăvârşire; însuş di­rectorul ei, d. Iorga, scria în grabă arti­colul de fond. Numerele apărute erau să­race, dar şi sărace, abia apăreau două-trei numere la an.

In pragul acestui an a prins noui pu­teri de viaţă. îşi păstrează caracterul pur literar şi ideologia literară pentru care militează de douăzeci de ani. Numai d. Iorga lipseşte şi revista e cam activă, adecă combativă, în numele ideologiei pe oare o susţine şi e plina de miez. Aduce literatură multă; articole literare foarte serioase,, chiar dacă sunt prea sumare, ex-articolul despre aspectul naturii în poe­zia lui Eminescu, scris de d. Herescu; şi are croniei numeroase şi bine gândita

Albina cea mai silitoare, care aduce mai multă miere în acest stup este d. Radu Dragnea. Aproape singur alimen­tează coloanele cronicei. Mai scrie şi ar­ticole de principii, cari definesc rostul de până acum şi din viitor al acestei reviste. Aici d. Dragnea vorbeşte iarăşi despre literatura actuală mai mult, cum făcea pe vremuri. Rămâne totuşi şi istoric, cu privirea adâncită până în zarea cea mai îndepărtată a trecutului nostru cultural.

Şi Craiova mai poate număra o revistă serioasă, alături de Scrisul Românesc, Ar­hivele Olteniei, Flamura şi Grafica Ro­mână.

CRONICA DRAMATICĂ

Henric IV, de L. Pirandello A treia piesă a lui Pirandello repre­

zentată pe scena teatrului nostru naţio­nal. Şi cea mai grea dintre toate trei. Din pricina rolului principal.

Intr 'un joc de earneval, cineva repre­zintă pe Henric IV, împăratul Germa­niei medievale. Se pregătise mult pentru acest rol, studiind amănunţit viaţa erou­lui, cu toate relaţiile ei. O lovitură puter­nică la cap îl face să-şi piardă cum­păna minţii şi rămâne cu ideea că el este într'adevăr împăratul Henric. De-acum iei nu-şi mai trăieşte.viaţa proprie, ci o altă formă de viaţă, şi oricât de lungă ar fi aceasta a doua viaţă, pentru persoana lui reală, când se trezeşte din acest somn de nebunie, rămâne ca un vis. In acest timp viaţa reală a curs alăturea de el, ducând înainte pe toţi to­varăşii lui din clipa când şi-a pierdut buna judecată. De aceea, când se întâl­neşte cu ei, fiind în toate minţile, con­stată că nu mai este la nivrelul lor şi el ar trebui să-şi reia viaţa de unde o lă­sase în clipa înnebunirii. Aceasta însă e cu neputinţă. Douăzeci de ani s'au scurs, şi acum femeea pe care o iubise a-tunci, are o fată de aceeaşi vrâstă. Fata este pentru el femeea iubită înainte cu douăzeci de ani. Dar nu poate fi şi el iubitul fetei, pentrucă în realitate între ei este această întindere de timp, care de omul normal nu poate fi trecută. A-cesta e motivul tragicului lui sfârşit: ie­şirea din viaţa reală şi continuarea a-celei ficţiuni de viaţă, care este pentru el Henric IV. Dupâce omoară pe riva­lul din tinereţe, fiindcă îl împiedecase să se apropie de fată, el, care era acum soţul iubitei lui din tinereţe, se hotă-reşte definitiv să pună capăt, în forma aceasta, vieţii lui adevărate.

Acesta-i subiectul nud. Uşor apare şi sensul lui simbolic. In lupta dintre real şi ficţiune, aceasta din urmă rămâne triumfătoare. Pirondello este un pesi­mist.

D. Tâlvan, interpretul rolului princi­pal, n 'a redat tot sbuciumul ieroului, în căutarea echilibrului sufletesc pierdut prin nebunie. Nu 1-a redat aşa fel, ca să se vadă alternanţa între cele două forme de viaţă ce le trăeşte eroul. Căci tot timpul cât e în scenă, el e conştient, şi când închipueşte pe Henric, simulează, pentru a ghici intenţiile ctelor ce vin să-1 cerceteze şi pentru a-şi vedea pro­pria situaţie în conştiinţa lor. Pe d. Tâl­van nu-1 ajută nici dicţiunea, ca să se facă bine înţeles. Avem impresia că acest rol depăşeşte resursele sale artistice. Ar trebui să fie mai modest. D. Şerban n'a înţeles rolul doctorului. Doctorul e se­rios tot timpul, dar Pirandello ironizează prin el tipul doctorului. Dsa nu dădea sens vorbelor ce le rostea. D. Voicu, da­că şi-ar fi învăţat mai bine rolul, ar fi putut reda perfect pe Belcredi, rivalul

din tinlereţe al eroului principal, fiindcă dânsul are intuiţia personajului şi toată priceperea şi putinţa ca să-şi realizeze intenţia. Tipul cel mai reuşit 1-a dat dna Beatrice Crivăţeanu, în rolul femeii iu­bită în tinereţe de erou. A avut porni­rile nervoasie ale unei femei, pe care în­chipuirea o face să nu judece destul de real lucrurile, şi şi-a ştiut întrebuinţa bine vocea, ca să redea nervozitatea a-proape bolnăvicioasă a tipului.

Societatea atleţilor spirituali, de G. Duhamel

E satira scriitorilor mediocrii şi a ma­niei literare. A pretenţiilor fără temeiu şi a prezumţiei şarlatane. Ca şarja să fie cât mai complectă, autorul nu s'a mulţumit să ne înfăţişeze un singur tip, reprezentativ pentru breaslă, ci i-a prins în borcan pe mai mulţi, ca să reprezinte împreună tot ridicolul categoriei, şi a celor ce îi admiră, din aceeaşi insufi­cienţă cerebrală.

Un uscăţiv director de revistă, maniac şi ticăit, care-şi laudă scrierile la fiecare colţ de stradă, căutând un om în stare să-1 admire. E învechitul în neputinţă, care crede prosteşte în talentul său lite­rar, din care însă pe nimeni n'a putut împărtăşi. Un tânăr subţire, manierat, dorind încă o „manieră'', pe aceea a scrisului. Voeşte să-şi facă ucenicia sor­bind în fiecare clipă, cu o murdară a-dulare, ca semn al lipsei de personali­tate, vorbele deşarte ale unui fanfaron stăpân pe o mulţime de „proiecte'' ge­niale, Un tâmpit, care-şi închipue că e-norm de marele lui cap înseamnă mo­vilă de talent, căutând şi el pe şeful de cenaclu. O clică de adolescenţi necopţi, dornici de a intra şi ei, ca „atleţi", în acelaş cenaclu, care se va numi „Societa­tea atleţilor spirituali' '. Se pregătesc de intrare compunând un idiot discurs pentru- glorificarea maestrului, care le va da celebritate. Pe toţi îi conduce ma­rele maestru, limbutul şarlatan, care ex­ploatează credulitatea lumei mijlocii, în mijlocul căreia se învârteşte, şi acefalia ei, precum şi mania tuturor secăturilor dornici de a deveni literaţi. El perorează mereu, căci reprezintă înţelepciunea vor­belor goale. ;'

Printre picioarele lor se învârte re­prezentantul breslei editorilor, la fel de incult şi tot atât de prezumţios. Căci el nu e un simplu editor al scriitorilor de „elită"' înfăţişaţi mai sus, ci ştie rosti şi conferinţe. Bună oară despre tristeţe.

Iar gazda şarlatanului, un biet bur­ghez cinstit, îşi pierde şi el capul în cu­rând, împreună cu cea mai mare parte a familiei lui. El şi cu nevasta lui în­cep a scrie, năzuind să ajungă colabo­ratori ai „şefului'' de nouă şcoală lite­rară. Fetele îl admiră pe maestru, ca nişte gâscuţe veritabile, şi una doreşte să devină soţia lui. Numai băiatul e întreg

136

SOCIETATEA DE MÂINE

la cap şi un om de serviciu. Dar ce pot face ei în această mare de prostie? Se sbat câtva timp ş'apoi iau lumea în cap. Iar prostia rămâne triumfătoare.

Ce amară ironie acest triumf! Tipurile sunt atât de bine caracteri­

zate şi atmosfera aşa de bine zugrăvită,

In Germania după răsboi nu s'a făcut nici o reformă în repartiţia proprietăţii agricole aşa că structura agrară a rămas aceiaşi; deoparte domenii întinse, de altă parte agricultorii parcelari. Intre aceste două extreme se află proprietatea mij­locie. Toţi proprietarii de pământ arabil de orice întindere apelează la bunele ser­vicii şi îndrumări ale institutelor de chi­mie agricolă şi pedologie spre ale ana'iza diferitele produse ale gospodăriei precum şi a cunoaşte aproximativ cantitatea şi elementul în minimum care trebuie încor­porat solului pentru ai' reda şi menţine equilibrul static şi ca atare fertilii.<».t,?a. Pentru miei agricultori analizele se fac gratuit, în schimb cei mari plătesc din bel­şug. Aşa de exemplu la Gotingen pentru analiza mecanică — separarea procentu­ală a părticelelor din care e compus riă-mântul în categorii după mărime — - şi chimică — Bauschanalyse, Complexul A, solubilitatea în apă, H2O higroseopică — se plătea 250 R. M. = 10.000 lei, întru­cât agricultorii germani îşi dau seama că sporirea producţiei şi obţinerea unei re colte de bună calitate nu se poate face fără ajutorul ştiinţei agricole atât de ne­glijată şi hulită în ţara noastră supra­numită: eminamente agricolă.

De sigur că laisser-faire laisser-passer, în agricultura noastră nu va mai putea domni mult timp şi alt dicton îi va lua locul, iar pe lângă autorităţi care poartă răspunderea situaţiei actuale, şi marele public îşi va da seama de marea greşală făcută prin desconsiderarea bazei de exi­stenţă a statului.

Agricultura prin faptul că produce bu­nuri întrebuinţate direct la întreţinerea vieţii atât a omului cât şi a animalelor în ţara noastră a fost, este şi va fi întotdea­una îndeletnicirea economică impusă de însuşi natura lucrurilor şi structura so­cială a statului, căci peste 80% din po­pulaţie sunt agricultori. Opinia publică va trebui azi sau mâine să facă mea culpa şi să-şi dea seama.de marele rău cauzat economiei naţionale prin simplul fapt, că dispreţuieşte pe agricultori. Cu sau fără voia ei, această dispreţuire nu se va mai menţine şi problema de actuali­tate inexorabilă atât pentru guvernanţi, cât şi pentru guvernaţi va fi cea agricolă, pentrucă, mai ales după răsboi, ţări emi-

. încât, pusă bine în scenă, comedia ar pu­tea da cel mai reuşit spectacol. Tocmai aceasta a lipsit la teatrul nostru. Şi de aceea am avut cu „Societatea atleţilor spirituali" unul din cele mai slabe spec­tacole ale stagiunii.

Cronicar

; namente industriale caută să-şi satisfacă 1 nevoile numai prin produsele agrieultu-i rei proprii, în care scop fac sacrificii 1 enorme şi de domeniul fanteziei, privite ; prin prisma concepţiei noastre de doica

farniente. ! învăţământul agricol de toate gradele

şi mai ales cel superior — universitar — ' se bucură de cea mai mare consideraţie

1 şi atenţie din partea conducătorilor, dat 1 fiind că în Germania fiecare om e la Io-i cui lui, şi fiecare munceşte în o anumită

direcţiune, lăsând altora locul în alte di-i recţiuni. Ba aşi putea spune, că diviziu­

nea muncei este extrem de mare nu nu­mai în domeniul aplicat, ci şi cel ştiinţi­fic ş' slavă Domnului, „Agronomia" oferă

1 ' un teren vast în această privinţă. Toate instituţiile de învăţământ agricol sunt înzestrate cu mijloace bogate pentru

i cercetări şi au fiinţă legală, căci se vede > treaba că a legifera o instituţie absolut

necesară progresului şi existenţei unei în­deletniciri a peste 8 5 = din populaţia ţă-

i rii — în cazul nostru •— nu e aşa de greu!, întrucât interesele personale sau

- de partid amuţesc în faţa interesului ge­neral.

Germania are foarte numeroase orga-nizaţiuni pentru promovarea agriculturii

, printre care se pot număra şi Camerile x agricole, instituţii cu care încă de acum 1 3 . ani s'a înzestrat şi agricultura ţărd \ noastre. Dar câtă diferinţă şi ce ironie! L> căci în afară de titulatură, nimic n'au '„ comun. Pe câtă vreme în Germania Ca­

merile de Agricultură se întrec în a sa­tisface cât mai bine şi a rezolva proble­mele puse agriculturii din circumscripţia

:l respectivă, printr'un personal specializat ;1 în ramurile respective ale problemelor ce

se pun, prin laboratorii ce sunt o mân-e drie a regiunei respective şi printr'o

• conducere energică a unui om de specia­litate — agronom —, la noi unde dicto-

ă_ nul englez „The right man in the right % place" în mod voit, afară de excepţii, nu a este înţeles, conducătorii acestor instituţii Li sunt specializaţi în orice, numai în ale L- agriculturii, nu; şi aceasta pentrucă a şi azi agricultura e privită ea o meserie

pe care o poate face şi înţelege orice ne-, chemat. l> i. Camerile de-agricultură prin staţiunile

lor de încercări, au laboratoare cu care

nu se pot compara nici institutele noas­tre de învăţământ superior. Pe de altă parte importanţa acestor instituţii pen­tru agricultură e cu atât mai mereu cu cât se ştie că agricultura fiind în funcţie de teren şi climă, problemele ce i se pun variază cu natura regiunei respective.

O chestiune rezolvată destul de fru­mos şi cu folos pentru economia naţio­nală este aceia a râpelor şi torenţilor. In această privinţă, la noi, s'a scris mult, s'au făcut studii serioase de persoane competente, şi în afară de câteva încer­cări reuşite sau nu, dar necontinuate, şi în afară de strigătul agro-silvic, totul e redus la tăcere, dând impresia, că o ase­menea problemă ca şi aceia a regularii cursurilor de ape, la noi, nu există.

Realitatea însă, aşa de crudă, o arată şi o face să se evidenţieze în fiecare pri­măvară după topirea zăpezilor, sau în se­zonul ploilor abundente din timpul anu­lui. Cine a călătorit în Germania şi cine a voit să-şi dea seama şi să observe cu atenţie regiunile pe unde a trecut, poate spune cum sunt regulate cursurile de ape, cum sunt fixaţi torenţii şi cum râ­pele au devenit folositoare. Se poate ve­dea, în această privinţă şi în diferitele părţi ale Germaniei cum terenuri sălba­tice — râpele — au fost transformate în locuri de delectate sufletească, cum to­renţii au fost îmblânziţi şi acoperiţi cu diverse plantaţii, făcând să dispară cau­zele eficiente şi arătând cum omul prin mijloace ştiinţifice şi tehnice poate sa subjuge şi să canalizeze forţele naturii în sensul voit de el. Şi câte nu s'ar putea spune în această privinţă!

Ştiut fiind că în orice ramură de acti­vitate omenească, dacă nu există un sti­mulent, o constrângere, nu se ppt atinge trepte superlative, nevoia, această sor­ginte a născocirilor, care a făcut pe nemţi să realizeze tot ce se ştie până azi şi care devine pe zi ce trece, şi pentru noi, tot mai intensă, ne va forţa să ieşim din făgaşul somnolenţei voite, inconştiente sau tendenţioase, şi cu toată diplomaţia, răsboiul pe viaţă şi pe moarte, aceasta luptă surdă şi necontenită, variind numai în intensitate, se va declara şi la noi, şi vrând, nevrând va trebui să facem totul, dacă voim să justificăm, aşa cum se spu­ne, existenţa noastră ca naţiune.

Fie că 1928 care primi o moştenire nu tocmai frumoasă şi chiar fără beneficiu de inventar dela răposatul 1927, să fie mai bun pentru întreaga economie' naţio­nală, forţele productive şi constructive să-şi ia locul respectiv, scopul suprem fiind armonizarea tuturor în vederea in­teresului general devenit destul de exigent şi toată bogăţia naţională în limitele po­sibilităţii să înceapă a fi valorificată cum trebuie.

Ioan F. Radu asistent al catedrei de chi­mie şi tehnologie dela Aca­

demia agricolă din Cluj.

Sporirea producţiei agricole V

— O călătorie, de studii în Germania — (Urmare şi sfârşit)

137

SOCIETATEA DE MÂINE

FAPTE, IDEI ŞI OBSERVAŢIUNI O revoltătoare disproporţie

e între numărul ardelenilor cari beneficiază de valuta pentru studii şi cel al studenţilor din Vechiul Eegat. Dintre cei aproximativ 160 de beneficiari ai schimbului francez, abia 20 sunt ardeleni. Noi n'hm apărat nici­odată, în paginile acestei reviste, un anume regionalism, care nu vede dincolo de creasta Carpaţilor, sau dacă vede, totul îi apare în cele mai negre culori. Am fost însă totdea­una pentru un regionalism cultural şi econo­mic impus de inevitabile necesităţi locale; l-am preconizat pe acesta, totdeauna ca un admirabil stimulent de emulaţie între păr­ţile componente ale naţiunii şi nu ca un element de distrugere. Interesele culturale ale Ardealului cer o accentuare a spiritului francez în această provincie. O întoarcere spre noua latinitate e necesară aici, ca şi în Basarabia, mai mult decât în Vechiul Segat. Am cerut chiar, ca în această pri­vinţă, guvernele noastre să fie conduse de o cuminte politică de stat. In latinitate ne vom regăsi şi, poate, ne vom iubi şi ne vom lega mai mult unii de alţii. Interesele eco­nomice ale Ardealului cer acordarea unui mai mare număr de ajutoare tinerilor .de aici, pentru simplul motiv că absoluta lor majoritate, fiind băeţii de ţăran, sunt lip­siţi de mijloace. Dacă s'ar face o statistică a tinerimii noastre universitare după clasa din care face parte şi s'ar împărţi după provincii s'ar descoperi lucruri surprinză-

. toare. In Ardeal abia acum se înfiripă o burghezie română, care să-şi permită o largă împărtăşire din toate bunurile spiri­tuale. Niciodată însă nu s'a, luat în consi­derare, la distribuţia burselor în streină-tate, situaţia materială a celor cari le-au

•cerut. Comisia valutară avea mai mult în vedere partidul politic din care faci parte decât certificatul de paupertate sau certifi­catul de studii. Numai aşa se poate înţelege cum pe amintitul tablou al bursierilor la Paris se găsesc doi băieţi ai unui şef de organizaţie a partidului ăela putere, direc­tor de bancă, senator şi multimilionar, fii exemple s'ar putea înmulţi.

Horia Trandafir. *

Introducerea sociologiei în scoale se dis­cută cu multă aprindere de opinia publică franceză. Ea nu a luat acuitatea şi nici' proporţiile „şcoalei unice" nici a „liceului gra tu i t " , cele două reforme cari vor trans­forma radical învăţământul francez, îm-pregnându-i o şi mai puternică pecete de­mocratică. Nu e însă mai puţin urmărită de toate spiritele de elită. Ne găsim şi aici, ea şi atunci când e vorba de şcoala unică, în faţa a două tabere: una reacţionară, tradiţionalistă, care se opune reformei şi alta evoluţionistă, uneori chiar cu o nuanţă revoluţionară, care cere cu impetuozitate reforma pentrucă ea va aşeza şcoala fran­ceză la nivelul societăţii moderne. Argu­mentul tradiţionaliştilor — a căror mare parte o formează catolicii — este că socio­logia, admiţând o evoluţie a societăţii şi, cu ea, a categoriilor morale, distruge fun­damentele societăţii actuale. Ea spulberă orice credinţă; în faţa ei nu mai e nimic „sfânt". Burghezii, aderenţi ai liberalis­mului clasic, se tem ca noua disciplină mă­rind importanţa socialului să nu taie prea mult din drepturile individului, atât de în­

drăgite de ei. Sociologia mai e apoi învi­nuită că a r distruge familia; Fantoma hâ-doasă a comunismului e umbra ei. Refor-ma are în Fran ţa mai mulţi adversari de­cât aiurea, fiindcă societatea franceză e mai tradiţionalistă decât cea germană, en­gleză sau americană de pildă, fiindcă doc­trina evoluţionistă e incompatibilă cu spi­ritul rasei, impregnat de clasicism şi raţio­nalism şi, în fine, fiindcă catolicismul ad-sar şi el al evoluţionismului, cu toată în­tinderea spiritului laic, e mai tare în Fran ţa decât oriunde. Totuşi aderenţii re­formei se înmulţesc mereu. E foarte pro­babil . ca ea să fie unul din corolarele şcoalei unice; odată cu aceasta din urmă va întră şi ea în învăţământ, detmocrati-zându-1 în adevăratul înţeles al cuvântului.

Mustrarea dlui Nicolae Iorga. — Intr 'o admirabilă conferinţă ţinută unui cerc de tineri la Paris, d. prof. N. Iorga s'a ridicat din nou împotriva servilismului nostru faţă de cultura franceză şi a' felului cum se Se­lecţionează tinerii cari sunt trimişi la stu­dii în streinătate. D-sa, ca un veehiu şi bun cunoscător al spiritului francez a spus o vorbă care poate fi luată drept deviză de generaţiile viitoare: străinii, şi îil special francezii ne iubesc mai mult dacă suntem români, mândri de adevăratele noastre va­lori naţionale, decât dacă rămânem exta­ziaţi şi stupefiaţi în faţa tuturor exhibiţii­lor parisiene. Francezii înşişi au spus-o aceasta. Pentru a fi pătruns şi mândru de valorile tale naţionale, trebuie să le cunoşti însă cel puţin în liniile lor generale. Ade­vărata icoană a lor numai universitatea ro­mânească ţi-o poate da. Să nu treci deci

• frontiera până nu ai absolvit-o pe aceasta. Nu cu puţină durere d. Iorga a reprodus conversaţia avută eu un .mare savant fran­cez prieten al nostru, care se. plângea de proasta calitate a ţinerilor, pe cari îi tri­mitem universităţilor franceze. Mulţi din­tre ei n 'au nici cele mai elementare noţi­uni ale culturei noastre; iar în ce priveşte noţiunile generale sunt. îngropaţi într 'o pre­tenţioasă confuzie.

Centenarul lui Ibsen şi servitorii româri. — Comemorarea centenarului lui Ibsen a adunat în capitala Norvegiei scriitori din toată lumea.

Eomânia a fost reprezintată prin dnii Liviu Rebreanu preşedintele societăţii scrii­torilor români şi Ar. Demetriad societar al Teatrului Naţional din Capitală.

D. Liviu Eebreanu a rostit un discurs din care reţinem aceste -constatări noui: • Ibsen, în afară de meritele sale artiş^ice^ a oferit lumii o demonstraţie strălucită de-pre valoarea morală şi intelectuală a patriei sale. După el curiozitatea elitei mondiale s'a întors spre literaturile cele mici. Pe urma lui au fost descoperiţi scriitori mari nu numai în Norvegia, ci în toate ţărişoa­rele care până atunci fuseseră ignorat \ Azi scriitorii norvegieni, mulţumită geniu­lui lui Ibsen, sunt în fericita situaţie de a simţi că atenţia lumii urmăreşte de aproape sforţările lor. Mulţumită geniului lui Ib­

sen, printre marii scriitori de azi, lumea întreagă poate admira pe Knut Hamsun şi pe Iohan Bojer şi pe Sigrio Unest şi pe aţâţi alţi norvegieni. Ia tă de ce, Doamne­lor iş Domnilor, pentru noi, scriitori mo­deşti şi a unei literaturi tinere, Ibsen e un simbol şi o speranţă. Pilda lui e o mân­gâiere pentru străduinţele noastre, luptele şi triumful lui sunt o încurajare pentru viitorul nostru. Suntem siguri că nu e de­parte ziua când şi geniul creator al popo­rului român va izbuti să cucerească aten­ţiunea celorlalte naţiuni.

Divorţul în America ia proporţii tot mai îngrijorătoare. Paralel cu întinderea lui, scad căsătoriile. Iar, ceeaee e şi mai grav în ultimii ani s*a înregistrat şi o diminu­are a mortalităţii. Fenomenul e cu mult mai complex decât ar putea fi înfăţişat în aceste câteva şire. Ne oprim de astădată la el pentru legătura lui eu o societate vii­toare, aşa cum o văd unii dintre americani.

In opinia publică de dincolo de ocean se găsesc, cu privire la această chestiune, două atitudini: una de condamnare şi alta de aprobare, sau, cu un termin mai larg, indiferenţă. Argumentele sunt inepuizabile 'şi într 'o tabără şi într 'alta. Adversarii di­vorţului sunt înainte de toate adversar ai feminismului. Pentru ei emanciparea fe­meii, aşezarea ei pe aceeaş treaptă intelec­

t u a l ă , politică şi socială cu a bărbatului este o cauză principală a decăderii morale de astăzi. Pr in ' emancipare fenieia se de­părtează de familie. Când libertatea şi egalitatea întră în cămin, fraternitatea — buna înţelegere — şi maternitatea sar pe fereastră... Prin dorinţa ei de a se elibera de tutelă femeia, în loc să-şi îmbogăţească şi să-şi inobileze caracterele fundamentale — şi le perde. Feminismul este un dureros paradox: prin el se ajunge la... masculi-nism, adecă la parodie a bărbatului. In t re alte multe, rele feminismul a mai adus şi spulberarea farmecului iubirii. Iubirea mo­dernă, în specie-americană, e lipsită aproape complect de misterele cari au învăluit tot­deauna acest sentiment. Legăturile dintre bărbat şi femeie sunt considerate sub as­pectul unei banale convenţiuni sociale şi materiale; de aceea divorţul se impune cu simplicitatea unui act de toate zilele.

Argumentele antifemeniştilor sunt în ge­nere, cunoscute de europeni. Mai puţin ale feminiştilor americani. Chestiunea preocupă acolo opinia publică încă de pe la jumăta­tea secolului trecut. E a a fost înfăţişată şi experimentată sub toate aspectele ei. Acolo feminismul n 'a avut să se lupte cu nici o tradiţie socială, de natura celora cari se găsesc în Europa. Deaceea el şi-a găsit aderenţi înfocaţi în rândurile ambelor sexe.

Feminiştii, acordă, cil toţii, o mare liber­tate divorţului. E i sunt, înainte de toate, evoluţionist). Situaţia de astăzi a femeii şi a familiei. nu e o consecinţă a unor prin­cipii arbitrare, ea cel al libertăţii şi egali-*-taţii . Ea e determinată de evoluţia socie­tăţii şi mai, ales a economiei moderne. In­dustrialismul a aruncat femeia în acelaş condiţii sociale ca şi ale bărbatului. Se în­ţelege că; nu pe aceeaş t reaptă: femeii îi

138

SOCIETATEA DE MÂINE

lipsesc a tâ t calităţile intelectuale cât şi cele fizice cu cari să poată lupta cu aceleaşi sanşe de succes ca şi bărbatul cu acest monstru modern care e maşina. Industria­lismul a rupt însă bariera dintre sexe; el 'le va egaliza. I n fa ţa acestei spulberări de legende să fim pesimişti? N u ! Americanii sunt cel mai optimist popor din lume. Din imensul lor laborator social ei speră să iasă o societate mai bună, în care bărbatul şi fe­meia se vor înţelege şi se vor completa în-t r ' un mod cu mult mai ideal decât cel do astăzi.

* I. I. Lapedatu. — Distinsul economist

ardelean d. I . I . Lapedatu a fost cooptat director al Băncii Naţionale. Este o aten­ţie meritată fa ţă de acest intelectual ar­delean, care s'a i lustrat printr 'o temeinică cunoaştere a problemelor financiare. D. I . I . Lapedatu este un specialist al finanţelor şi a jucat un rol important în Ardeal ca di­rector al băncii Ardeleana, a l societăţii de asigurare „Prima Ardeleană" şi ca publi­cist pe tărâm economic. Ca o încoronare a activităţii sale fu numit de către Consiliul Dirigent profesor la Academia de Comerţ din Cluj, iar în 192G ajunsese ministru de finanţe în cabinetul Averescu din care însă a demisionat. Astăzi nu mai face politică militantă. O viaţă întreagă a excelat prin-t r 'un simţ de obiectivitate şi moderaţiune ce face cinste unui intelectual. Maniera aa specifică este prudenţa şi informarea si­gură. Tocmai deaceea credem că d. Ion I. Lapedatu va deţine greutatea morală în­t ru a determina Banca Naţională să stea mai intensiv într 'ajutorul pieţii financiare a Ardealului.

* Muzeul etnografic al Maramureşului. —

D. Valeriu Puşcariu, un drumeţ pasionat, care nu călătoreşte numai pentru distracţie, ci şi pentru a cunoaşte aspectele diferite ale ţării , cu frumuseţile şi lipsurile lor, scrie într 'un foileton al ziarului „Curentul" cu­vinte elogioase pentru profesorul Vornic dela şcoala normală din Sighet, iniţiatorul „Muzeului etnografic al Maramureşului".

De multă vreme se simţea lipsa unui ast­fel de muzeu, pentrucă regiunea aceasta păstrează încă multe urme ale vieţii vechi româneşti. Căci aici „obiceiurile au rămas to t cele vechi, iar uneltele de primă nece­sitate sunt tot cele pe care le-au întrebuin­ţa t strămoşii. Aşa spre exemplu în majori­tatea caselor din Maramureş, luminatul eu opaiţul, numit aici „hopâc" nu e o rari tate, cântărirea se face cu ajutorul cumpenei de lemn; iar piua pentru făcut oloiu, blidele de lemn, ca şi covată găurită în care se bate porumbul nu lipsesc din gospodăria ţăranului maramureşan.

Toate aceste urme arhaice, ce evoacă ac­ţiunea timpului şi a locurilor, mărturisind manifestările unei vieţi cu totul originale ar fi meritat să fie de mult strânse şi puse la adăpost într 'un muzeu, pentru a sta ia îndemâna oamenilor de ştiinţă. Ungurii n ' au avut nici un interes să înfăptuiască acest muzeu, iar cete două societăţi cultu­rale din Maramureş nu s'au gândit la fo­losul ce se poate trage din adunarea acestor documente ale trecutului, pentru deslegarea multora din tainele care acopăr primele în­ceputuri ale vieţii româneşti."

Nimenea nu s'a gândit însă să strângă aceste urme ale vieţii româneşti arabice, cari astăzi sunt rare. Nici o iniţiativă ofi­

cială nu s'a ivit, dispunând de mijloace, pentru a pune temelia unui muzeu a tâ t de important.

Prof. Vornic a început modest şi cu mij­loace restrânse strângerea materialului de 'muzeu. A fost ajutat la început numai de elevii şcoalei. împreună cu ei a cutreerat 'satele Maramureşului şi a strâns tot ce i s'a părut caracteristic pentru viaţa ţără­nească din partea locului.

Colecţia şi-a depus-o în localul şcoalei normale la început. E a a sporit însă me­reu, transformându-se într 'un mic muzeu. I a r astăzi umple trei încăperi în palatul cultural „Principele Carol" din Sighet.

* O uzină „Ford" în România. —• Se vor­

beşte din ce în ce mai mult despre oferta făcută de cunoscutele uzine Ford pentru a* instala la Constanţa o fabrică de automo­bile, autotractoare şi maşini agricole cu — caracteristica esenţială — că evenutala fa­brică va întrebuinţa în funcţiunea ei, ma­terii prime din România şi lucrători indi­geni.

Zona liberă de 13900 m2 ar fi cerută de uriaşa firmă americană în portul Con­stanţa.

O comisiune de specialişti, de tehnici a-mericani a şi vizitat în Octomvrie 1927 primul nostru port maritim pentru a stu-"dia condiţiunile unor eventuale instalaţi-uni.

I n principiu — oferta pare avantajoasă — în practică — rămâne să se stabilească concordanţă.

Adevărul de toate zilele că un ambalaj excelent nu acopere totdeauna o marfă la fel e încă valabil.

Tare am dori de data aceasta să fim des-minţiţi de fapte.

Ducele în film. — Un nou mijloc de a-şi exalta sentimentul naţional şi de a creşte impresia de „grandoare" a vieţii lor ac­tuale, au găsit italienii. Au făcut film din momentele principale ale revoluţiei fasciste.

începuturile revoluţiei; apoi marile în­făptuiri ale „Ducelui" şi participările lui la solemnităţile importante, caşi la inaugu­rările nouilor instituţii create pe fascism, sunt înfăţişate în film. Poporul priveşte pe „Duce" cum vorbeşte pentru apărarea lirei, sau pentru demnitatea naţională atinsă de un gest îndrăzneţ al unui vecin; îl priveşte la maşina de treerat, în mijlocul unui lan de grâu legănat de vânt, sau într 'un ae­roplan, care purta prin văzduh gloria Italiei renăscute; îl priveşte şi îl admiră, retrăind clipele ce le înfăţişează rece ecranul. Şi în­crederea în viitorul patriei creşte, împreună cu mândria de a fi italian. Aşa îşi pregă­teşte I ta l ia siguranţa zilei de mâine, pe care sentimentul poporului numai o poate asigura.

Am văzut şi noi filmul, aici acasă. Ni 1-a arătat consulul italian din capitala Ardea­lului. Şi am aplaudat împreună cu fraţi i italieni din sală pe cel ce a dat a tâ ta mă­reţie Italiei de astăzi.

* Condamnat pentru cumpărare de con­

ştiinţe politice şi administrative. Bătălia întru supremaţia petrolului devine pe zi ce trece tot mai acerbă. O bătălie interesantă de sigur — şi cu totul originală. Este o bătălie care iese din cadrul bătăliilor co­mune. La sfârşitul râsboiului — a cărui seadneţă ar fi riscat s'o prevedem a cărui

avea spectacolul neobişnuit al luptelor co­mune. Oricine va putea întreba — şi pe drept cuvânt — cine este învingătorul? Cine este învinsul?

Aici residă excepţionalul. Nici „Stan­dard Oii Company", nici „Royal Dutsch Company", învingătorul nu ştim cine va fi — nici nu ne interesează. învinsul va fi desigur publicul consumator care va plăt i şi cheltuelile de răsboiu şi va satisface şi dorinţa de câştig a învingătorului.

Până la rezultatul final al luptei, nu este puţin interesant spectacolul ce ni se oferă din lupta pentru supremaţia lichidu­lui inflamabil.

Mijloacele de luptă pe cât de variate, pe atât de nepermise. Totuşi nu rămân neîn­frânate — bineînţeles în limita posibilită­ţilor.

I n Februarie a. c. a fost condamnat de justiţia statului Massachsstes, la 6 luni în­chisoare, unul din „regii" petrolului ameri­can, anume — Sinclair — pentru delictul de a fi traficat o cumpărare de conştiinţe politice şi administrative, întru achiziţio­nare de forţe oculte, cari să-i permită câştigarea unor noui isvoare de petrol.

Un lucru reţinem. Faptul s'a petrecut aiurea. Să nu credem — din imprudenţă — că s'ar fi petrecut la noi.

* O hună foaie poporală este fără îndoială

„Arieşul" dela Turda, care apare săptămâ­nal sub direcţia scriitorului Teodor Mură-şanu. Este în anul al 3-lea de existenţă şi ştie să fie în actualitate, punând în special problemele ţărăneşti, ale moţilor Arieşului ca şi ale celorlalţi ţărani şi meseriaşi ro­mâni din Turda şi regiune. I n vremea din urma. „Arieşul" a devenit o tribună agrară preţioasă pr in împrejurarea, că aduce o mare bogăţie de cronici agrare dela ca­mera de agricultură din Turda, al cărei preşedinte este scriitorul politie şi economic dr. Valeriu Moldovan. Amplificarea progra­mului agrar, gruparea unui mănunchiu de intelectuali în frunte cu d. Petru Suciu în jurul foii, izgonirea oricărei politici de par­t id fac din „Arieşul" o eseelentă foaie po­porală, pe care o recomandăm bucuroşi pen­tru plugărimea românească, dorindu-i bună izbândă.

Nrul de ss. Paşti al „Societăţii de mâine" va fi număr dublu şi va da un bogat supliment literar.

In timpul călătoriei de studii între­prinsă în străinătate de d. Ion Clopo­ţel directorul nostru, „Societatea de mâine va apărea sub îngrijirea dlor O. Boitoş şi A. Buteanu.

A a p ă r u t în româneş te mare le succes par i s ian , noul roman al celebrului ro ­mancier

VICTOE MAE.aUEE.ITTE

„Gorpuî tău îţi aparţine" I n câ teva lun i s 'au v â n d u t pes te 160

mii volume. U n asemenea succes p e n t r u au to ru l romanelor „La Garconne" , „ P r e -s t i t ua t a " , ©te. e r a p revăzu t şi a ş t ep ta t .

Se găsesc l a toa te l ibrăr i i le şi l a E d i ­t u r a Eminescu S. A., Bucureş t i , s t r a d a P a r l a m e n t u l u i nr . 2.

139

Banca »flurora» S. fl„ Râsând ACTIVA Contul Bilanţ cu 31 DecemTrie 193? PASIVA

Cassa în numerar — — — Disponibil la bănci — — — — Cambii — — — — — — — Cambii cu acoperire ipotecară — Împrumuturi ipotecare cu obligaţiuni împrumuturi personale cu obligaţiuni

cu caventi — — — — — — împrumuturi în cont-curent — — Efecte publice — — — — — Diverse acţiuni — — — — — Casele proprii: 5 case cu etaj în

Piaţa principală (una nou edificată) şi 1 casă parter în Strada princi­pală (3 case cu etaj au fost cum­părate dela banca „Mercur" Nă-săud în lichidare*) — — — —

Amortizare — — — — — — Bon de asigurare — — — — Mobiliar amortizat — — — —

25,984,434 4,818.585 2,458.136

174.027 4,283.347

*) Vezi darea de seamă a cons. adm,

3,274.076 272.662

112.100 868.620

4.277.384 177.384

37.718.530

980720

3,546.739

4,100.000 4.253

46,350.243

16

85

01

Capital socielar emisiuni Vechi I—111 Capital societar emisiunea IV-a din

1926 — — — — — — — Capital societar emisiunea V-a din

1927 integral vărsată — — — Fond general de rezervă — — — Fond special de rezervă — — — Rezerve pentru creanţe dubioase — Fond cultural şi de binefaceri — Fondul de pensiuni al funcţionarilor

institutului — - — — — — Depozite spre fructificare — — — Dividendă neridicată — — — — Bănci creditoare în cont-curent — Spese de emisiune — — — — Dobânzi tianzitoare anticipate pe

1928 — — - - _ - _ Beneticiul transpus din anul 1926 — Beneficiu net — — — — —

1.000.000

1,000,000

3,000.000 1,629.471

250.000 420.000 100.000

724.000

100-000 1,280.744 35

5,000.000

3,123.471 36,011.755

31.870 204.572

25.380

572.450

1,380.744

46.350.243

28

38

35

01

EŞITE Contrai Profit şi P ierdere cu 31 DecemTrie 1937 INTRATE

Dobânzi: depunerilor spre fructif. fondului de pens. al func.

Cheltueli: salare: cons. adm., cen­zori, funcţionari şi bani de cvartir funcţionarilor

Imprimate, porto, reg. efc. Jetoane — — — — Chirie — — — —

Impozite: — — — — — — Amortizări: la casele proprii — —

la diverse acţiuni — — la mobiliar — — —

Rezerve pentru creanţe dubioase — Beneficiul transpus din anul 1926 — Beneficiul net — — — —

4.366.016 102.515

1,104.384 35.971 21.200 70.500

177.384 28.535 15.000

100 000 1,280.744

07

75

35

4,468.531

1,548.055 665.406

220.919 70.000

1,380.744

8,353.656

07

35

Beneficiu transpus din anul 1926 — Dobânzi: dela cambii cu şi fără

acoperire ipotecară — dela împrumuturi ipote­

care şi personale -dela împr. în cont-curent dela efecte publice şi

diverse acţiuni — — Proviziuni Chirii —

3,321.614

447.638 395.180

53.401

100.000

4,217.834 3.705.071

330.750

8.353.656

95 93

88

Năsăud, la 31 Decemvrie 1927. ss. Leon Bancu, director executiv

CONSILIUL DE ADMINISTRAŢIE ss. Dr. Teofil Tanco, preşedinte ss. Ştefan Scridon, vicepreşedinte ss. Dr. Leon Scridon ss. Dr. Nicolae Drăganu ss. Emil Mărcuşiu Subsemnatul comitet de cenzori am examinat conturile de mai sus şi

gistrele institutului. Năsăud, la 10 Martie 1928.

ss. loan Năşcutfu, preşedinte ss. Ioan Marcu ss. Vasi le Moisil ss. Vasi le Chircoiaş, revizor expert al „Solidarităţii".

ss. Ştefan Rebreanu, şef-contabil

ss. Grig. Pletosu s . Liviu Mureşianu ss. Gheorghe Chitul ss. Ioan Şerban

le-am aflat în deolină consonantă cu re»

ss. Ioan Partene

Adresa abonatului: «

w SCHMOLLPASTA S. A. Braşov

Fabrică de Cremă de ghete Premiată la 30 de expoziţii

Institut de Editară şi Arte Grafice S. A. Claj. C e n z u r a t