UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIŞTEDEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTICMODUL PSIHOPEDAGOGICANUL II, SEMESTRUL I

Socializarea individului ca proces psihosocial

Studenţi:Sitaru Loredana – Mihaela

Cristea (Boboc) Tomiţa - CristinaMoise (Ciobanu) Elena - Alexandra

Socializarea individului ca proces psihosocial

I. Definirea şi descrierea procesului de socializareAtât viaţa biologică, cât şi cea psihologică a omului sunt

puternic ,,socializate“ şi ,,culturalizate“, astfel că indivizii sunt, în ultimă instanţă, un produs al societăţii care îi modelează şi îi formează după structurile ei şi după criterii adeseori independente de voinţa indivizilor. Aceasta nu înseamnă că indivizii, mai ales cei mai creativi dintre ei, nu pot influenţa ei înşişi societatea în care trăiesc, dar numai sub influenţa societăţii, a raporturilor cu ceilalţi indivizi, individul se transformă în persoană, individualitatea biopsihică devenind personalitate sociospirituală. Atât ca produs social şi cultural, cât şi ca individualitate distinctă, personalitatea determină valoarea omului şi capacităţile sale de a gândi şi a acţiona, care nu pot fi evaluate decât într-un cadru, el însuşi de natură socioculturală, în cadrul căruia impulsurile biopsihice sunt puse în concordanţă cu valorile şi normele sociale interiorizate, la nivelul personalităţii, prin procesul de socializare. Având o însemnătate deosebită pentru funcţionarea mecanismelor de integrare armonioasă a indivizilor umani în colectivitate, pentru adecvarea conduitelor individuale şi de grup la valorile, principiile şi normele societăţii, socializarea constituie un proces social fundamental prin intermediul căruia orice societate îşi proiectează, reproduce şi realizează, prin conduite adecvate ale membrilor săi, modelul cultural şi normativ. Procesul de socializare facilitează, totodată, existenţa normală a vieţii sociale, asigurând stabilitatea şi funcţionalitatea structurilor sociale, coeziunea internă şi continuitatea grupului social. Având ca finalităţi de bază implementarea sistemului axiologic şi normativ în conştiinţa fiecărui membru al societăţii respective, procesul de socializare reprezintă acea parte a influenţei complete a mediului, care determină individul să participe la viaţa socială, îl învaţă cum să se comporte, conform normelor în vigoare, îl învaţă să înţeleagă cultura, îl face capabil să se întreţină şi să îndeplinească anumite roluri sociale. Ca rezultat al procesului de socializare, indivizii se identifică cu rolurile sociale, interiorizându-şi prescripţiile acestora şi elementele socioculturale ale mediului în care s-au născut şi/sau trăiesc, integrându-le în structura personalităţii lor. Pentru acest motiv, socializarea nu se identifică cu un simplu proces de adaptare individuală, conformistă la mediu, ci este un proces dinamic în cursul căruia se schimbă atât mediul, cât şi individul. În cadrul acestui proces individul asimilează un întreg sistem de cunoştinţe, atitudini, deprinderi şi reguli morale, necesare convieţuirii

sociale, dezvoltându-şi imaginaţia şi capacităţile creatoare, o dată cu afectivitatea atât de necesară echilibrului său moral şi psihologic.

Agenţii socializăriiDeşi în bună parte socializarea coincide cu procesul educaţiei, sfera ei

de cuprindere este totuşi mai vastă, atât sub aspectul conţinutului cât şi al obiectivelor sale. Socializarea se realizează prin intermediul mai multor “agenţi” aşa cum ar fi : familia, şcoala, grupul de prieteni, diferite instituţii (economice, socio-culturale, politice) precum şi de mass-media. Ea începe încă din copilărie, odată cu exersarea primelor interacţiuni şi experienţe sociale (socializare primară) şi continuă pe tot parcursul vieţii de adult, odată cu dobândirea de statusuri şi roluri succesive (socializare continuă).

În copilărie, predomină influenţele socializatoare exercitate de părinţi şi grupul de prieteni. Mai târziu, influenţa exercitată de şcoală, de mass media şi alte instituţii sociale vor completa, modifica capacităţile dobândite în cadrul socializării de bază (primare).

1. Familia este prima şi o continuă lume socială pentru copil. Ea îi oferă relaţii intime, durabile, ea îl învaţă limba, vorbirea … Ea este cea care asigură identitatea socială iniţială a copilului în raport cu rasa, religia, clasa socială, genul. Şansele generale în viaţă (sănătate, educaţie, profesie, sunt influenţate de familie). Kohr (1963-1977) susţinea că interacţiunea între părinte şi copil diferă de la o clasă socială la alta, datorită valorilor diferite pe care le insuflă părinţii care aparţin unor clase sociale diferite.

2. Şcoala – este cea care mai târziu oferă informaţii, deprinderi, valori utile pentru societate. Azi ne putem pune problema în ce măsură, în România, şcoala este ea conştientă de rolul pe care îl are în socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt intime, ci formale, oficiale; profesorul este cel care supraveghează “ce face copilul” nu “cine este copilul” ; uneori, şcoala este o experienţă nouă şi dificilă pentru aceştia din urmă. În şcoală învaţă multe deprinderi de interacţiune interpersonală, învaţă să împartă cu alţii, să rezolve pe rând diferite sarcini, să se compare cu egalii lor.

3. Grupa de vârstă (egali în statut : vârsta, statutul social general). Poziţia socială în familie este automată (moştenitor), în grupele de vârstă trebuie câştigată. În familii şi în şcoală, socializarea este planificată, gândită ; în grupele de vârstă ea are loc fără planificare. Într-un fel, şcoala şi grupele de vârstă slăbesc legăturile copilului cu familia (iniţial atotcuprinzătoare); ele asigură modele suplimentare (uneori alternative, pentru comportamente, uneori valori , norme …).4. Mass-media. Dacă ceilalţi trei factori ai socializării sunt implicaţi în contactul interactiv şi personal, mass-media nu este. În acest caz,

comunicarea este indirectă, mediată … Televiziunea are cea mai mare influenţă, prin opiniile pro şi contra pe care le aruncă în discuţie referitor la diferite probleme. Ea este considerată cea mai atractivă sursă de informare, divertisment, culturalizare, formare de opinii etc. (aparatele video, muzica etc., la fel). În prezent, există o mişcare pentru a marca discursurile şi casetele potenţial dăunătoare pentru procesul de socializare a copiilor şi al tinerilor.

II. TIPURI DE SOCIALIZARE:

A. SOCIALIZAREA PRIMARĂ

Socializarea primară - sau socializarea propriu-zisă - are loc în copilărie şi prin care individul, născut doar cu potenţialităţi pentru viaţa socială, devine un membru efectiv al ei, achiziţionând cunoştinţe, deprinderi, atitudini şi comportamente umane. Se interiorizează lumea socială, se cristalizează versiunea subiectivă a realităţii (socio-umane) obiective. Agenţii ce mediază această interiorizare sunt în primul rând persoanele semnificative (G. H., Mead, 1934, îi denumeşte “ significant others”, apud. Iluţ, 2004) şi, întrucât copilul se naşte într-o structură socială dată, persoanele semnificative (dintre care părinţii ocupă locul central) îi sunt oarecum impuse. Aceşti “alţii” relevanţi, apropiaţi cu care copilul se identifică, îi mediază realitatea modificând-o în raport cu propria lor experienţă de viaţă şi cu propria lor poziţie în spaţiul social. Lumea socială apare, astfel, personalităţii în dezvoltare, filtrată prin acestă dublă selectivitate (statutul economic şi profilul axiologic al persoanelor semnificative). De exemplu, un copil din păturile sărace nu numai că absoarbe perspectiva respectivelor pături asupra lumii sociale, ci o absoarbe colorată de particularităţile ataşate ei de părinţii lui.(P.Berger şi T. Luckmann, 1967, apud. Iluţ, 2004). În procesul interacţiunii dintre individul în creştere şi ceilalţi, are loc formarea eului şi a identităţii de sine. Treptat, prin socializarea primară, copilul ajunge la transgresarea situaţiilor şi persoanelor specifice, învaţă roluri şi atitudini generale. Dacă mama arată întotdeauna o atitudine negativă faţă de el când se murdăreşte în timpul mesei şi dacă această atitudine va fi manifestată de alte persoane semnificative (tatăl, sora mai mare, etc.), generalitatea normei se va extinde în subiectivitatea copilului. Pasul decisiv urmează când el realizează că toată lumea înconjurătoare este împotriva practicii vizate. Trecerea de la rolurile şi atitudinile unor persoane semnificative concrete la un “altul generalizat” (G. H., Mead, 1934, “the

generalized other”, apud. Iluţ, 2004) reprezintă recunoaşterea societăţii ca atare şi atingerea stabilităţii, a consistenţei şi continuităţii propriei autoidentificări. Copilul îşi reprezintă acum nu numai o identitate personală faţă de cutare sau cutare persoană, ci şi o identitate în general, care, subiectiv, este resimţită ca aceeaşi, indiferent de indivizii pe care îi întâlneşte. Prin socializarea primară se stabileşte o simetrie, bineînţeles nu totală, între realitatea obiectivă şi cea subiectivă. Conţinutul specific, ordinea şi programul a ceea ce se interiorizează variază de la o cultură la alta, de la unele grupuri sociale la alte grupuri. Copilul nu alege persoanele semnificative, identificarea cu ele este cvasiautonomă. Lumea apare copilului ca o lume socială, reală, aşa cum o definesc ceilalţi (semnificativi). La această vârstă J. Piaget vorbeşte de realismul moral, adică tendinţa copilului de a considera datoriile şi valorile care se referă la ele ca subzistând în sine şi ca impunându-se în mod obligatoriu, oricare ar fi împrejurările în care este angajat individul.

B. SOCIALIZAREA SECUNDARĂ

Socializarea secundară este legată de diviziunea socială a muncii şi de distribuirea socială a cunoştinţelor. Ea presupune internalizarea cerinţelor, informaţiilor, valorilor promovate de diferite instituţii specializate. Dacă în socializarea primară individul asimilează lumea socială, prin socializarea secundară el îşi însuşeşte realităţi parţiale, “sublumi”. Ea înseamnă trecerea de la lumea copilăriei, “de acasă”, la o lume mai eterogenă. Şi aici sunt persoane semnificative, dar acestea sunt mai puţin stabile şi individul nu are control asupra lor. El poate renunţa la unele în favoarea altora şi totul în vederea menţinerii identităţii proprii. Conştient sau spontan, individul va selecta din potenţialul relaţiilor interpersonale pe acelea care îi confirmă şi întreţin autoidentificarea şi stima de sine. Intrarea în socializarea secundară ar coincide, în general, cu trecerea la pubertate şi adolescenţă şi a condiţiilor de statut socioprofesional. Ea înseamnă o resocializare în condiţiile în care realitatea socioculturală în care intră este diferită de cea de la prima socializare. Când traiectoria de viaţă a individului continuă în acelaşi mediu sociocultural, socializarea secundară merge în prelungirea celei primare fără conflicte şi fără nevoia restructurării axiologice. Socializarea secundară se extinde dincolo de adolescenţă şi depinde în mare parte de interacţiunile dintre tineri şi contextele sociale.

Procesul de socializare începe din timpul copilăriei, în cursul căreia are loc ceea ce sociologia numeşte socializare primară (de bază) şi continuă de-a lungul vieţii adultului prin dobândirea de către acesta a unor statuturi şi roluri succesive (socializare continuă). Conţinutul socializării diferă însă în funcţie de diferitele stadii ale ciclului de viaţă şi de obiectivele diverselor instituţii şi grupuri. Această dinamică a procesului de socializare incumbă o complexitate aparte a conţinutului procesului. Conţinutul socializării nu are numai o semnificaţie psihologică (ca maturizare psihică), ci una de natură culturală (ca internalizare a normelor şi valorilor unei culturi) şi sociologică (ca învăţare a unor noi roluri sociale, a drepturilor şi obligaţiilor asociate acestora). Reprezentând, totodată, un proces care duce la un anumit tip de conformitate, socializarea poate să aibă o direcţie şi un rezultat conforme cu cerinţele, valorile şi normele socialmente admise şi dezirabile (socializare pozitivă) sau unele contrare (socializarea negativă), cel mai adesea rezultatul acesteia din urmă fiind devianţa socială. Strâns legată de problematica socializării este cea a marginalizării sociale şi anomiei, aspecte care nu fac obiectul cursului, după cum nu neam propus să abordăm nici tipurile (formele) principale de manifestare a devianţei. Am dorit să punem în evidenţă doar aspectele principale ale procesului de socializare, care să ne permită să argumentăm faptul că instituţia militară este un factor de socializare şi nu unul oarecare, ci factorul principal atunci când este vorba de formarea personalităţii militarilor.

BIBLIOGRAFIE:

1. Plugaru, Liviu – „Introducere în sociologia educaţiei”, Editura

Psihomedia, Sibiu, 2004

2. Stănciulescu, Elisabeta – „Sociologia educaţiei familiale”, Editura

Polirom, Iaşi, 1997

3. Hatoş, Adrian – „Sociologia educatiei . Editia a II-a revazuta si

adaugita”, Editura Polirom, Iaşi, 2007.