Conditii de socializare a personalitatii

Una din calitatile fundamentale ale omului este aceea de fiinta sociala, de fiinta grupala.

În afara societatii, omul ete pus în fata unei alternative tragice : sa piara sau sa se

dezumanizeze. "Calitatea omului de a fi fiinta sociala si proprietatea societatii de a se constitui

ca forma a inter-existentei oamenilor" pot fi cuprinse într-un singur termen si anume, acela de

socialitate. Socialitatea este considerata a fi premisa constitutiva a societatii si ea se distinge de

sociabilitate, care desemneaza "capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de a

se integra în societate".

G.Simmel a remarcat faptul ca sociabilitatea cuprinde numai manifestarile pozitive ale

socialitatii: altruismul, cooperarea, gregarismul, întrajutorarea etc. Deci, sociabilitatea poate fi

definita ca fiind o forma, un tip de socialitate. Ion Ungureanu sugereaza ca în timp ce

sociabilitatea este o dimensiune cantitativa a societatii ("a formelor de inter-existenta umana")

socialitatea reprezinta o dimensiune calitativa a societatii. De aceea, conchide autorul mai sus

citat, pentru a cunoaste societatea trebuie sa analizam corelativ sociabilitatea si socialitatea. Se

observa ca anumite forme de socialitate (cooperatoare sau concurentiale, dominatoare sau

participative etc.) genereaza sau permit diferite grade de manifestare a sociabilitatii.

Vilfredo Pareto coreleaza sociabilitatea cu disciplina: "Societatea este imposibila fara

oarecare disciplina si, în consecinta, între necesitatea sociabilitatii si cea a disciplinei exista o

strînsa legatura."

V. Pareto analizeaza sociabilitatea ca o forma "reziduala" a disciplinei. Aceasta de pe

urma constituie modalitatea prin care actorii sociali stimuleaza si controleaza asocierea dintre

indivizii umani. În viziunea lui, sociabilitatea masoara marimea unei clase de sentimente sau

instincte, dintre care cele mai importante sunt: sentimentul de "noi", nevoia de uniformitate,

mila si cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei si ascetismul.

Pe de alta parte, socialitatea este strîns legata de socializare. Omul nu se naste ci devine

fiinta sociala. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urma

reprezinta procesul prin care organismul biologic "Homo sapiens" se transforma într-o fiinta

sociala, într-un membru efectiv al societatii. Socializarea este procesul psiho-social de

transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, conceptiilor, modelelor de

comportament specifice unui grup în vederea formarii, adaptarii si integrarii sociale.

B. Bernstein considera ca "efectul socializarii este sa-i faca pe oameni siguri si previzibili",

întrucît în cursul acestui îndelungat proces "individul devine constient, prin intermediul

diferitelor coduri pe care este chemat sa le îndeplineasca, de diferitele principii care actioneaza în

societate".

În opinia lui, socializarea este procesul prin care individul dobîndeste o anmita identitate

culturala si în raport cu care reactioneaza, nu ramîne inert, pasiv.

Evidentiind functiile principale ale socializarii (de "normalizare" a vietii sociale, de

asigurare a continuitatii si coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilitatii si

functionalitatii structurilor sociale), J.L. Child defineste socializarea ca acel proces prin care

individul este orientat în a-si dezvolta comportamentul sau actual în concordanta cu standardele

grupului din care face parte".

Abordînd problema dintr-o perspective culturologica, R. Linton, A. Kardiner si

E. Sapir au substituit notiunea de "relatii sociale" cu cea de "raporturi culturale" precum si cea

de "socializare" cu cea de "enculturatie". Ca proces de enculturatie (de învatare), socializarea

este un proces de interiorizare a valorilor si normelor unei culturi date ce faciliteaza

conformitatea si consensul (pentru ca permite adecvarea comportamentelor la valorile si normele

sociale).

"Conformitatea sau obedienta la normele sociale se datoreaza contributiei a cel putin trei

factori:

a) procesul de internalizare a normelor;

b) faptul ca, adeseori, individul nu este "constient" de posibilitatea alegerii unor moduri

alternative de comportament;

c) constiinta faptului ca încalcarea normelor atrage dupa sine sanctiuni punitive, în timp

ce conformitatea constituie un comportament socialmente normal".

Spre deosebire de conceptele care pun în evidenta aspectul producerii conformitatii prin

socializare, exista si puncte de vedere care sustin caracterul activ, dinamic al acestui proces în

cadrul caruia se schimba nu numai individul ci si mediul social.

Concomitent cu procesul socializarii are loc si cel al personalizarii. În procesul de

asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individual îsi

exerseaza si dezvolta totodata gîndirea, imaginatia, capacitatea creatoare (L. Broom,

Ph. Selznick, Malrieu etc.).

Sustinatorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de

"maturizare", de dezvoltare progresiva care "permite identificarea individului cu ceilalti

membrii ai societatii din care face parte, discernamîntul fata de mesajele primite si

capacitatea de personalizare, adica afirmarea indvidului ca persoana unica".

În concluzie, putem spune ca, pe de o parte, socializarea presupune un proces de

învatare sociala, are deci o latura conformista, iar pe de alta parte, un proces de "schimbare

perpetua a mediului social", are deci o latura activa.

Socializarea are o multipla semnificatie: psihologica, culturala si sociologica si, în

acelasi timp, ea nu se identifica nici cu adaptarea, nici cu integrarea. Continutul intrinsec al

conceptului de socializare se refera la maturizarea copilului prin interiorizarea cerintelor si

motivelor sociale (semnificatia psihologica), la învatarea unor noi roluri sociale, a

drepturilor si obligatiilor aferente acestora (semnificatia sociologica), precum si la

internalizarea valorilor si a normelor unei culturi (semnificatia culturala). Nefiind epuizat de

nici una dintre aceste dimensiuni conceptuale separat, procesul de socializare nu se identifica

nici cu procesul adaptarii sociale (ajustarea trasaturilor personalitatii si a conduitei înr-o

situatie de interactiune sociala) si nici cu cel al integrarii sociale sau culturale (gradul de

coeziune a elementelor unei societati, culturi, organizatii etc.)".

Timp de doua secole, savantii s-au întrebat daca identitatea si comportamentul

nostru sunt determinate de mostenirea biologica sau de experienta sociala, cu alte cuvinte

"natura versus educatie".

McDougall (1908) afirma ca comportamentele sunt "modele de actiune înnascute, fixe,

programate genetic care sunt comune unei specii si nu sunt dependente de experientele

individului".

Bernard (1924) afirma ca au fost identificate peste 10.000 instincte ca fiind cauze ale

comportamentului social: de la instinctul "agresiv" (razboaie) la "asociativ" (constituirea

societatii). Cu timpul, a devenit clar ca instinctele au fost o explicatie nepotrivita din doua

motive: pentru fiecare forma de comportament identificata trebuia sa se "descopere" un

instinct pentru a o explica; în unele societati, comportamentele considerate instinctive fie

nu au fost gasite, fie erau reversul la ceea ce se asteptase.

Psihologul Watson (1924) a fost cel care a elaborat teoria determinarii comportamentale

extreme de catre mediul social. Comportamentul uman si identitatea umana nu pot fi

modelate în orice fel, oricum am dori. El sustine ca daca i s-ar da copii sanatosi si control total

asupra mediului în care acestia traiesc, i-ar putea creste si educa astfel încît sa devina

persoanele dorite de el. "Dati-ne un copil de 8 ani si va garantez ca va fi bolsevic toata viata",

afirma Lenin în 1923, într-o cuvîntare în fata comisarilor educatiei. Pe scurt, conform acestor

teorii, mostenirea biologica a indivizilor este nerelevanta, doar lumea lor sociala (educatia) le

determina comportamentul.

Pe aceasta teorie s-au bazat statele socialiste atunci cînd au adoptat si

institutionalizat o noua pedagogie, care a luat forma sistemului national de reeducare. Noua

pedagogie (Anton Makarenko) se întemeia pe urmatoarele doua axiome:

1. Ereditatea nu influenteaza procesul educational. Nu exista indivizi needucabili, ci

metode educationale inadecvate. În concluzie, terapia "educationala" a statutlui era nu numai

posibila, ci chiar si indicata.

2. Educatia are un caracter exclusiv colectiv. Nu exista educatie individuala. Educatia se

face si prin colectiv. De aici, în locul tezei individualitatii, a personalitatii umane a fost

pusa cea a omogenizarii sociale.

Astazi exista un consens general ca atît natura cît si educatia contribuie la dezvoltarea

individului. Descoperiri recente în stiintele vietii evidentiaza faptul ca biologia joaca un rol

important în dezvoltarea umana. A fost izolata o gena care pare sa fie implicata în dezvoltarea

alcoolismului. Dar nu toti oamenii care au aceasta gena speciala devin alcoolici, ea creeaza

doar predispozitia catre alcoolism. Daca aceasta predispozitie se va obiectiva sau nu, aceasta

depinde de controlul social.

Conexiunea celor doi factori în forma identitatii si determinarii comportamentului

indivizilor sunt dovedite cu tot mai multa elocventa de studiile recente asupra, cu o mostenire

genetica identica. Aceastea au pus în evidenta si faptul ca univitelinii nu au personalitati si

comportamente sociale identice. Deci, genetica singura, nu poate explica comportamentul

uman. Totusi, gemenii univitelini deseori seamana mai mult decît cei bivitelini (care

împartasesc doar o parte din mostenirea genetica) si seamana mult mai mult decît fratii care nu

sunt gemeni.

Cercetarile privind copiii salbatici si efectele izolarii în copilarie (Singh si Zingg, 1942;

Malson, 1972; Lane, 1976) au condus la ideea ca, în afara societatii, individul piere sau se

dezumanizeaza.

Kamala si Amala (Mindapore) constituie un exemplu clasic de copii salbatici care,

dupa ce au fost descoperiti, cu toate eforturile facute de cercetatori, ei nu s-au mai putut

adapta la viata sociala. Totusi, niste concluzii generalizatoare nu au putut fi trase deoarece

autorii acestor informatii, deseori, nu au fost savanti, specialisti în stiintele sociale si nu

stiau ce fel de viata au avut acesti copii înainte de abandon. Oricum, aceasta informatie

sugereaza cîteva din efectele lipsei de contact uman, semnificativ asupra socializarii

copiiilor.

Kingsley Davis (1940, 1947, 1948) studiaza doi copii crescuti în izolare: Anna, Isabelle.

Anna este izolata complet (de bunicii dupa mama ), Isabelle este izolata împreuna cu mama sa

(surdo-muta). Ele sunt descoperite la vîrsta de sase ani.

Anna moare de hepatita dupa 4 ani, timp în care facuse progrese mici, învatase

cîteva expresii, indicatii simple legate de grija de sine.

Isabelle, tratata de o echipa de medici si psihologi, dupa 2 ani ajunge la un nivel de

dezvoltare normala, merge la scoala. Problema este ca nu se stie daca rezultatele ei se datoreaza

unei mai bune mosteniri biologice, izolarii în compania mamei sale sau atentiei date dupa

descoperire. Un alt caz elocvent îl reprezinta (Curtis, 1977) fetita Genie, izolata la 2 ani si

gasita la 13 ani. Desi a primit o îngrijire foarte buna, progresele ei au fost modeste. Aceste

cazuri dovedesc importanta contactului uman în dezvoltarea normal a unei fiinte umane.

Pe lînga acestea, studiile despre copiii din orfelinate (Spitz, 1945; Dennis, 1960, 1973;

Rutter, 1974) au aratat ca acestia sunt retardati din punct de vedere fizic, afectiv comparativ

cu ceilalti copii. Aceste deficiente tindeau sa persiste chiar dupa ce copiii paraseau aceste

institutii.

Socializarea a fost examinata din urmatoarele 3 perspective principale: psihanaliza, teoria

cognitiva si interactiunea simbolica, pe care le vom prezenta pe rînd.

Psihanaliza - S. Freud. S. Freud a apreciat ambii factori (natura si educatie) în formarea

personalitatii.

Necesitatile umane universale (impulsurile) modeleaza comportamentul uman: Eros

("instinctul vietii") explica nevoia oamenilor de afectiune iar Thanatos ("instinctul mortii"),

explica înclinatia spre agresivitate. Ele se afla adesea în opozitie. Drama existentei umane este

consecinta acestui conflict. În viziunea lui Freud, personalitatea are 3 instante: id-ul (sinele),

supraeul, eul. Interactiunea lor reprezinta substanta vietii mentale. Id-ul (sinele) magazia cu

impulsurile noastre universale; este inconstient în mare masura. Opereaza pe baza

"principiului placerii". Sinele este o componenta biologica a personalitatii, reprezentant al

influentelor ereditare, exponent al lumii interioare si al experientei subiective. Din aceasta

perspectiva, sugarul reprezinta un id.

Supraeul (super-ego) este expresia existentei individului în societate, este purtatorul

normelor etico-morale, este similar cu "constiinta".

Initial, el este format din prescriptiile si prohibitiile impuse conpilului de parinti. Pe

masura ce creste, contributiile la supraeu cresc. Rolul lui este sa încerce sa refuleze

impulsurile Id-ului, mai ales cînd acestea sunt de natura instinctivo-afectiva sau agresiva.

Id-ul si supraeul se aseamana mult: sunt exigente, inflexibile, deseori lipsite de contact cu

realitatea. Deseori sunt în opozitie: Id-ul vrea ceva, iar supraeul, din cauza normelor sociale, îl

constrînge. Sarcina de a media acest conflict îi revine eul-ului.

Eul este acea parte a personalitatii care se afla în contact cu realitatea. El mediaza între

pretentiile deseori nerealiste ale id-ului si cerintele restrictive ale supraeului, încearca sa le

adapteze pe amîndoua la realitatea sociala.

În esenta, personalitatea contine în ea (id-ul si supraeul) acelasi conflict care exista între

individ si societate, între natura si educatie.

Dezvoltarea personalitatii trece prin anumite serii de stadii succesive numite

"psihosexuale". Ele sunt determinate de fixarea (cathexis) libidoului (energia sexuala derivata

din instinctul vietii) pe diferite parti ale corpului.

1. Stadiul oral: 1 an: sugarul cauta placerea prin activitati orale (suptul, muscatul);

2. Stadiul anal: 2 ani: controlul intestinelor si la vezicii urinare;

3. Stadiul falic: 3-5 ani: constientizarea sexuala initiala. Este un moment integrat în

dialectica complexului lui Oedip: tendinta copilului spre un atasament puternic fata de parintele

de sex opus si de a dezvolta o rivalitate ostila fata de celalalt. Conflictul se rezolva prin

identificarea cu parintele de acelasi sex.

4. Stadiul latentei: 5 ani - pubertate : sexualitatea scade în importanta, creste dezvoltarea

fizica si intelectuala;

5. Stadiul genital: revenirea la viata a energiilor sexuale (schimbarile hormonale). În

contrast cu stadiul falic, scena este acum pregatita pentru o sexualitate mai matura, implicînd

împartasirea cu altcineva.

Erik Erikson introduce în stadiile dezvoltarii psihosexuale ale lui Freud o mai mare

constienta a contextului social si o explicare a lui, redefinind procesul ca unul de dezvoltare

psihosociala. El s-a concentrat asupra dezvoltarii socializarii ca proces continuu si a descris

stadii suplimentare ale dezvoltarii.

Teoria cognitiva: J. Piaget. În timp ce Freud s-a concentrat aproape exclusiv pe aspectul

afectiv al socializarii, J. Piaget (1896-1980) a fost preocupat de zona dezvoltarii cognitive.

Punctul lor de vedere comun este ca procesul de dezvoltare se realizeaza contiuu printr-o

serie de stadii universale, care-si au radacinile în biologie.

Piaget sustine ca dezvoltarea cognitiva are loc în 4 stadii:

1. Stadiul sensorial-motor: 1 1/2 de viata

- copiii învata prin simturi, prin contactul fizic cu lumea ; lumea lor este cea a experientelor

fizice directe a mediului înconjurator; nu folosesc simboluri, nu se pot angaja într-o gîndire

superioara.

2. Stadiul preoperational: 18 luni - 7 ani

- acum se dezvolta capacitatea de a folosi simboluri (îndeosbei limbajul);

- încep sa întîlneasca lucruri pe care nu le vad sau nu le ating;

- poate face tot mai mare deosebiri între realitate si fantezie;

- totusi au o perspectiva egocentrica: le este greu sa vada din perspectiva altuia (a întelege ca un

prieten plînge pentru ca nu vrea sa-i dea o jucarie este greu, pentru ei, aproape imposibil);

În conceptia unor autori, acest stadiu include în sine urmatoarele 6 perioade :

- cea a exercitiilor reflexe (0 - 1 luna);

- cea a primelor adaptari dobîndite si a relatiilor circulare primare (1-5 luni);

- cea a reactiilor secundare si a procedeelor de a face sa dureze spectacolele interesante (5-9

luni);

- perioada coordonarii schemelor secundare si a aplicarii lor la situatii noi (9-12 luni)

- a reactiilor circulare tertiare si a descrierii de mijloace noi prin experimentare activa (12-18

luni);

- a inventiei de mijloace noi prin combinare netala.

3. Stadiul operational concret : 7-11 ani.

- se dezvolta capacitatea de a folosi logica si de a aprecia perspective alternative;

- logica le permite întelegerea cauzelor si a efectelor;

- gîndirea tinde sa ramîna mai mult legata de concret decît de idei abstracte;

- încep sa înteleaga si perspectiva altora, puncte de vedere alternative, este un pas înainte în

dezvoltarea sociala.

4. Stadiul operational formal (12 ani )

- încep sa gîndeasca abstract;

- nu numai ca pot compara posibilitatea punctelor de vedere alternative, ci îsi si pot imagina care

sunt acelea;

- încep sa depaseasca limitarile timpului si ale spatiului, pentru a vizualiza cu exactitate un viitor

si locuri pe care nu le-au vazut.

Piaget a crezut ca vîrstele exacte la care copiii trec prin aceste stadii variaza de la

un copil la altul si de la o societate la alta.

Kohlberg (1969) elaboreaza o teorie despre dezvoltarea morala în 4 stadii.

Interactiunea simbolica - Fondatorul aceste perspective este G.H. Mead (1863-1931), si

împartaseste, în general, acelasi punct de vedere ca si Watson. Mead si-a numit metoda

"behaviorism social" si spre deosebire de cel dintîi, acorda o pondere însemnata întelegerii

proceselor cognitive care duc la comportamentul vizibil. Mead a explorat dezvoltarea si

organizarea sinelui. L-a interesat rolul acestuia în polaritati ca libertate-control, schimbare-

stabilitate, creativitate-comportament.

Sinele este trasatura central a modului de abordare simbolic-interactionist al socializarii.

Dezvoltarea sinelui (sentimentul de sine). Sinele se dezvolta din experienta sociala

datorita capacitatii individului de a-si vedera actiunile din perspectiva altora. Acest lucru

este posibil datorita limbajului care ne permite sa fim atît obiectivi cît si subiectivi în acelasi

timp. În timp ce vorbim cu altii, ne auzim ce spunem (asa cum se aud si ei) si putem reactiona

la acele afirmatii (asa cum reactioneaza si ei). În acele situatii suntem atît subiectul

(persoana care "actioneaza") cît si obiectul actiunii (una din persoanele care "receptioneaza").

În esenta, sustine Mead, noi dezvoltam un sine prin luarea rolului celuilalt si prin

reflectarea asupra noastra ca obiecte. Aceasta parere despre sine pune accentul principal pe

contextul social în raport cu biologia.

În contrast cu Freud si Piaget, Mead nu a vazut acest proces producîndu-se printr-o

serie de stadii legate de vîrsta. El a vazut devenirea sinelui spre o tot mai mare

complexitate ca rezultat al cercului experientei sociale care se extinde tot mai mult. Totusi, el

distinge între dezvoltarea care are loc înainte si dupa folosirea limbajului.

În perioada preverbala, interactiunea este rudimentara. Copiii nu fac distinctii între

ceea este sine si ceea ce nu este. Comunicarea depinde de altii, care "interpreteaza" (atribuie

sensuri) actiunile copilului mic si le eticheteaza cu ajutorul simbolurilor verbale.

Perioada verbala se caracterizeaza prin dezvoltarea capacitatii de a întelege si a folosi

comunicarea simbolurilor. Facultatea cognitiva se dezvolta tot mai mult prin interactiunea

sociala. Joaca este prima forma a acestei interactiuni. Prin joc, învata sa ia rolul altuia,

învata ca exista diferite roluri sociale, fiecare avînd o perspectiva diferita. Mai tîrziu, prin

intermediul jocului organizat, se dezvolta facultatea de a întelege legaturile între roluri multiple

si de a-si considera propriile roluri ca parte a unui sistem. (Ex: echipa de football). Copiii

învata sa ia rolurile altora si sa reflecteze la propriile actiuni din perspective acestui rol.

Într-un stadiu superior, "celalalt generalizat", copiii reusesc sa se priveasca pe ei însisi

nu numai din pozitia avantajoasa a unei alte persoane sau rol, ci, de asemenea, din

perspective "comunitatii" ca întreg. Jocurile îi învata pe copii ce sunt regulile si ce

importanta au ele pentru buna desfasurare a jocului, pregatindu-i pentru asimilarea si

respectarea valorilor si normelor acceptate social.

Perspectiva "celuilalt generalizat" ne determina sa facem mai degraba ceea ce credem

noi însine ca este bine, corect, decît ceea ce crede un parinte, prieten (ne elibereaza de sub

influenta altora).

Cooley (1902) vorbeste despre "sinele oglinda", conceptia noastra despre noi însine,

care îsi are originea reactia noastra la ceea ce credem noi ca sunt perceptiile altora despre noi.

Mead sustine ca sinele are doua forme (faze) de manifestare : "mine" si "eu".

Simbolismul este, în esenta, un dialog între "eu" si "mine". Mine este faza sociala a sinelui, el

este ordinea sociala, care include valori, norme, ordine ce promoveaza stabilitatea si

controlul social. Eul este faza creatoare, libera, greu previzibila a sinelui: "mine" este un

produs social, pe cînd "eu" are o relatie neclara cu experienta sociala. Sinele, asadar, este un

produs al interactiunii dintre individual unic si contextul social. Fiecare dintre noi percepe si

interpreteaza diferit realitatea, contextul social. Realitatea sociala a unei persoane difera de

realitatea sociala a unei alte persoane. Eu si mine explica sinele ca subiect (eu) si ca

obiect (mine), ca manifestare a libertatii (eu) si a controlului (mine), a schimbarii (eu) si a

stabilitatii (mine).

Tipuri de socializare

Socializarea este un proces interactiv de comunicare, ce presupune luarea în

consideratie atît a dezvoltarii individului cît si a influentelor sociale, respectiv modul personal

de receptare si interpretare a mesajelor sociale si dinamica intensitatii si continuturile

influentelor sociale.

Socializarea presupune învatare sociala ca mecanism fundamental de realizare a

persoanei, finalizîndu-se în asimilarea individului în grupuri. Ea se poate clasifica dupa mai

multe criterii :

- în functie de finalitatea urmarita, se distinge între socializarea adaptativa (integrativa) si

anticipatoare.

Socializarea adaptativa - conduce la formarea acelor capacitati care faciliteaza integrarea,

participarea si realizarea sociala a unor activitati într-un cadru institutional dat ;

Socializarea anticipativa - consta în asimilarea acelor norme, valori care faciliteaza

integrarea într-un cadru organizational viitor. Ea poate conduce individul la situatii de

conflict valoric sau normativ. Socializarea anicipativa sustine R.K. Merton, este determinata

de "conformismul social fata de valorile unui grup de referinta, diferit de grupul de

apartenenta". El considera ca disputa dintre conceptiile "pasiviste" si cele "activiste" asupra

socializarii pare sa se întemeieze pe o falsa problema si, pentru a demonstra aceasta,

sociologul american a elaborate paradigma socializarii anticipative.

Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul de apartenenta si grupul de

referinta. Primul desemneaza reuniunile de indivizi care satisfac urmatoarele trei conditii:

1. Indivizii respectivi se afla într-o interactiune continua.

2. Ei însisi se definesc ca membrii ai gupului.

3. Cei care nu participa la interactiune îi definesc, de asemenea, ca membrii ai grupului.

Grupul de referinta reprezinta "punctele de comparative la care se refera o proportie

suficient de importanta de indivizi care apartin unei categorii sociale, cu scopul de a defini

situatia care caracterizeaza respectiva categorie sociala".

Intensitatea socializarii este maxima în copilarie sau în perioada de tranzitie de la un

stadiu de viata la altul. Dar ea se realizeaza pe tot parcursul vietii. Corelate ale socializarii sunt

procesul de desocializare si resocializare (socializarea secundara).

Desocializarea presupune izolarea fizica si sociala a unei persoane, ruperea ei de

contextele sociale care i-au satisfacut nevoile de interactiune si i-au sprijinit statusurile adoptate

în vederea eliminarii modelelor de interactiune si comportament anterior însusite.

Resocializarea este concomitenta cu desocializarea si consta în orientarea învatarii

sociale si controlului social catre asimilare si manifestari de comportament compatibile cu

tabla de valori si atitudini specifice noului sistem integrator. Eficacitatea ei depinde nu numai

de receptivitatea individului, ci si de intensitatea controlului social exercitat de noua agentie de

socializare si de gradul de eliminare a factorilor gratificarii anteriori.

Resocializarea poate fi :

- voluntara (convertire religioasa, supunerea voluntara la psihoterapie), scopul ei fiind

înlocuirea identitatii, a valorilr cu unele noi, schimbarea comportamentului

- involuntara ("reeducare", "spalarea creierului", în închisoare, spitale psihiatrice) si

presupune instituirea unui control total si permanent asupra persoanei (zilnic, în fiecare clipa).

Unii sociologi considera ca resocializarea este un proces de reorientare si remodelare a

personalitatii individului deviant, de reeducare a acestuia în raport cu normele de conduita

socialmente acceptabile. Ea presupune schimbari fundamentale în comportamentul si conduit

individului, implicînd abandonarea unui mod de viata si adoptarea ("învatarea" ) altuia, prin

dirijarea comportamentului individului deviant spre scopurile sociale dorite si permise în

societate.

Aceasta "rupere cu trecutul" se realizeaza deseori printr-un control total asupra

individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sanctiuni si mijloace punitive etc.

Pentru ca individizii cu "deficiente de socializare" sa nu dobîndeasca, pe parcurs, o

"identitate delincventa", resocializarea trebuie sa creeze individului noi raporturi de referinta, noi

trairi, atitudini, comportamente.

Fiind un fel de proces de convertire, în cadrul caruia se intentioneaza schimbarea

normelor, valorilor si convingerilor individului deviant, prin inculcarea celor dezirabile din

punct de vedere social, resocializarea este doar unul dintre mijloacele de control ale

comportamentului marginal sau delincvent pe care societatea, grupul sau organizatia le au la

dispozitie, în afara asa-numitelor sanctiuni punitive.

În literatura de specialitate, întîlnim si opinii care sustin ca în adevaratul sens al

termenului, resocializarea de fapt nu exista; în decursul vietii sale, fiecare individ este expus

unor influente diverse, care provin din partea familiei, educatiei scolare, profesiuni,

grupului de prieteni, toate acestea constituind aspecte ale procesului de socializare. Datorita

acestor influente variate, individul achizitioneaza treptat norme si reguli de comportament,

astfel încît el se socializeaza oricum, dar nu îsi va elabora neaparat conduite socialmente

dezirabile. În esenta, "resocializarea consta în dirijarea spre scopuri socialmente dorite, atunci

cînd la anumiti indivizi socializarea a fost stagnata si, initial, gresit orientata".

Nevoia de socializare dupa copilarie rezida în faptul ca, pe parcursul vietii:

- obtinem noi si diferite statute, jucam noi roluri (profesionale, maritale), deci trebuie sa

învatam cerintele noilor roluri;

- apar schimbari sociale care modifica normele, deci trebuie sa învatam noile norme

(exemplu, rolul asociat statutului de femeie s-a schimbat în ultimii 20 de ani) ;

- între teoria normelor, valorilor (învatata în copilarie) si practica acestei teorii este o

distanta care trebuie înteleasa, învatata.

Socializarea dupa copilarie presupune trecerea de la dependenta la autonomie si apoi

influenta asupra altora (Goodman).

Multi gînditori au încercat sa analizeze raportul dintre socializare si libertate. Ei s-au

întrebat mai întîi daca o socializare reusita reduce gradul de libertate al individului?

Wrong (1961) sustinea ca socializarea nu este niciodata completa, deci nu poate anihila

libertatea individului. Mead afirma ca oamenii renunta la o oarecare libertate, dar cîstiga

avantajul relatiilor sociale. "Eu" si "mine" (aflati în interiorul sinelui) reprezinta un echilibru

între nevoile societatii si nevoile individului. Perspectiva interactionist-simbolica este ca eu si

mine nu sunt inerent în conflict (asa cum sugera perspectiva psihanalitica despre "id" si

"supraeu"). Una nu reduce automat si complet libertatea celeilalte. Oamenii combina în mod

personal diferite experiente de socializare. Socializarea nu poate înnabusi complet libertatea

individului. Oamenii sunt liberi sa aleaga între diverse alternative. Socializarea presupune nu

numai adaptarea la norme, valori. Omul este capabil si sa schimbe valorile, normele

perimate. Socializare poate fi autoritara (putînd îmbraca forma îndoctrinarii) sau democratica

(situatie în care gradul de libertate al individului este maimare).

Agentii socializarii

Desi în buna parte socializarea coincide cu procesul educatiei, sfera ei de cuprindere

este totusi mai vasta, atît sub aspectul continutului cît si al obiectivelor sale. Socializarea se

realizeaza prin intermediul mai multor "agenti" asa cum ar fi: familia, scoala, grupul de prieteni,

diferite institutii (economice, socio-culturale, politice) precum si de mass-media. Ea începe înca

din copilarie, odata cu exersarea primelor interactiuni si experiente sociale (socializare

primara) si continua pe tot parcursul vietii de adult, odata cu dobîndirea de statusuri si roluri

succesive (socializare continua).

În copilarie, predomina influentele socializatoare exercitate de parinti si grupul de

prieteni. Mai tîrziu, influenta exercitata de scoala, de mass media si alte institutii sociale vor

completa, modifica capacitatile dobîndite în cadrul socializarii de baza (primare).

- Familia este principalul agent al socializarii. Ea este intermediarul între societatea

globala si copil, locul în care se modeleaza principalele componente ale personalitatii.

Desi familiile realizeaza functii socializatoare comune, în realitate numeroase diferente

în modul în care fiecare familie îsi socializeaza copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul

de societate (traditionala sau moderna), de categoriile socio-profesionale ale parintilor, de

rezidenta etc. Familia este cea care ne ofera o pozitie în societate, determina atribuirea de

statusuri precum rasa si etnia si influenteaza alte statusuri precum religia si clasa sociala.

În familie învatam sa fim umani. În socializarea realizata la nivelul familiei, imitatia are

un rol important, mai ales în primii ani de viata cînd este dominanta. Ea este cea care

asigura identitatea sociala initiala a copilului în raport cu rasa, religia, clasa sociala,

genul. sansele generale în viata (sanatate, educatie, profesie, sunt influentate de

familie).Ulterior copiii încep un proces de separare de gen, baietii se detaseaza de mama

si se apropie de tata printr-un mecanism de identificare, iar fetele realizeaza identificarea

fara a se detasa de mama. În societatile traditionale identificarea cu parintii si imitarea

rolurilor se realizau relativ usor, mai ales în mediul rural. Baiatul precum si fata traiau

alaturi de parinti, îi ajuta în munca, le continua activitatea. În societatile moderne,

identificarea nu se poate realiza decît partial, mai ales în mediul urban. Locul de

domiciliu este separat de locul de munca, iar copiii nu au decît o imagine foarte vaga a

rolului profesional exercitat de parinti. Cercetarile de sociologia familiei scot în evidenta

faptul ca, în societatile urbane moderne, familia a pierdut din importanta sa socializatoare

traditionala. Mai ales în situatiile în care ambii parinti îsi desfasoara activitatea în afara

menajului, iar copilul interactioneaza cu parintii doar cîteva ore pe zi. În acest context

functia socializatoare a familiei se exercita mai dificil si mai sumar, o parte din

elementele ei sunt preluate de alti agenti socializatori, îndeosebi de catre scoala.

- Scoala este un agent socializator complex, care ofera atît informatii, calificari, cît si un

întreg climat valoric si normativ, formal si informal. Reprezinta primul contact major al

copilului cu lumea din afara familiei. În cadrul scolii copilul învata despre noi statusuri si

roluri care nu sunt în familie si în grupul de prieteni din care a facut parte pîna atunci.

Profesorul este cel care supravegheaza "ce face copilul" nu "cine este copilul"; uneori,

scoala este o experienta noua si dificila pentru acestia din urma. În scoala învata multe

deprinderi de interactiune interpersonala, învata sa împarta cu altii, sa rezolve pe rînd

diferite sarcini, sa se compare cu egalii lor. Scoala accentueaza efectul socializator al

grupului de prieteni si reduce influenta familiei. Socializarea din perioada scolii este o

socializare dominant participativa si anticipativa. scoala suplineste familia în

transmiterea componentelor culturii. Prin intermediul acestui agent de socializare

cultura societatii respective îsi pune amprenta sa distinctiva asupra personalitatii

umane.

- Grupul de prieteni (anturajul) constituie un grup social ai carui membri au aceeasi

vîrsta si pozitii relativ similare. Acesta se manifesta ca un puternic agent socializator în

perioada copilariei si a adolescentei. Grupul de prieteni le ofera copiilor posibilitatea

sa se manifeste independent în afara controlului parintilor. În grupul de prieteni copii

se afla pe pozitii egale. Spontaneitatea, limitata ori cenzurata de adulti sau

autocenzurata, se exprima liber în absenta adultilor. Aici copii învata sa interactioneze

ca egali, ca parteneri de cooperare si colaborare, într-un cadru cooperant, conform

principiului "primesti ceea ce oferi". Desi stapînesc mai putin simbolurile si

mijloacele de comunicare comparativ cu adultii, copiii comunica mai usor decît acestia.

S-a constatat ca doi copii care vorbesc limbi diferite si au fost socializati în culturi

diferite stabilesc usor raporturi , în timp ce, în aceiasi situatie, doi adulti s-ar simti

nesiguri si incapabili sa interactioneze.

- Mijloacele de comunicare de masa tind sa devina, în societatile contemporane, unul

dintre principalii agenti de socializare. Mass-media reprezinta ansamblul organizatiilor

(radio, TV, filme, ziare, reviste, afise etc.) care vehiculeaza informatii catre un numar

mare de oameni. În acest caz, comunicarea este indirecta, mediata. Televiziunea are

cea mai mare influenta, prin opiniile pro si contra pe care le arunca în discutie

referitor la diferite probleme. Ea este considerata cea mai atractiva sursa de informare,

divertisment, culturalizare, formare de opinii etc. (aparatele video, muzica etc., la fel). În

prezent, exista o miscare pentru a marca discursurile si casetele potential daunatoare

pentru procesul de socializare a copiilor si al tinerilor. Efectele socializatoare ale

mijloacelor de comunicare de masa au facut obiectul a numeroase analize, iar concluzia

comuna a fost ca acestea s-au impus ca un influent agent socializator pentru copii, cu

efecte atît pozitive, cît si negative, în functie de continutul mesajului. Emisiunile TV cu

continut prosocial ofera modele comportamentale conforme cu normele si valorile

sociale, învatîndu-i pe copii normele unui comportament acceptat, în timp ce emisiunile

ce propaga violenta induc copiilor comportamente violente sau accentueaza

predispozitiile agresive. Violenta din filme determina un comportament agresiv sau

violent mai ales la baietii cu vîrste cuprinse între 8-12 ani.

Persuasiunea coercitiva - forma specifica de resocializare involuntara

Persuasiunea coercitiva este o tehnica de manipulare, în care se afla în joc pîrghii de

convingere de natura psihologica si sociologica. Se cauta convingerea subiectului prin

învatarea si adoptarea unor seturi de atitudini, credinte si comportamente intentionate de

propagandist. Un exemplu l-au constituit tehnicile de spalare a creierelor din anii '50, care

supralicitau stressul, factorul psihologic si forta fizica (prin încarcerare, abuz psihic sau

pistolul la tîmpla sau candidatul manciurian). Mai tîrziu, metodele de persuasiune

coercitiva au devenit mai subtile, mai nuantate, putînd convinge fara utilizarea fortei

fizice.

Conceptul de persuasiune coercitiva a fost prima oara utilizat în încercarea de a întelege

comportamentul colaborativ al prizonerilor de razboi, care au fost supusi la interogatorii si

îndoctrinari în timpul celui de al doilea razboi mondial si mai ales în timpul conflictului

coreean (Schein, 1956, 1961).

Majoritatea prizonierilor raportau ca erau convinsi de inocenta lor, ca nu aveau nici o

idee despre ce vorbeau interogatorii. Daca presiunea devenea destul de severa, ei erau dispusi

sa semneze false confesiuni, sa se angajeze într-o atitudine colaborativa si sa permita a fi

folosisi în activitati de propaganda, dar nu si-au acceptat niciodata vina. Studiile lui Lifton

(1956) si Schein (1961) au aratat ca a existat un numar considerabil de civili (studenti,

oameni de afaceri, misionari si diferiti membrii ai ordinelor religioase), care au trait în China si

care s-au întors dupa mai multi ani de închisoare recunoscîndu-si vina, spunînd ca au fost

spioni si criminali si exprimîndu-si "gratitudinea" fata de cei care-i capturasera, pentru ca i-au

tratat blînd, explicîndu-le gravitatea crimelor lor (Lifton, 1956, Schein, 1961). Ei au trebuit sa

treaca printr-un proces generativ de învatare. Ceea ce l-a facut generativ mai mult decît

adaptativ, a fost ca repatriatii ajunsesera sa creada într-adevar în vina lor si multi dintre ei au

muncit în locul temnicerilor lor, transmitînd mesajul si altora, dupa cei ei fusesera eliberati si

erau "liberi sa gîndeasca orice voiau".

Esenta procesului de persuasiune coercitivta a fost de a creea o situatie în care mai

multe conditii s-au obtinut simultan :

- Prizonierul a fost închis cu o sentinta imprecisa, rostita de temnicer ("nu vei scapa de

aici pîna nu vei face o confesiune sincera si nu vei accepta vina ca spion si

criminal si nu vei recunoaste ca valorile tale burgheze sunt un pericol inerent pentru

poporul comunist");

- Prizonierul a fost pus într-un grup cu alti prizonieri care erau mult mai avansati în

procesul de învatare ;

- Grupul a fost rasplatit pe baza progresului total. Numai daca toti membrii învatau

"noul punct de vedere", grupul beneficia de mai multe privilegii si i se reduceau

pedepsele;

- Noul punct de vedere a fost prezentat în mai multe feluri : personal, de catre

interogator, prin lectura, materiale publicate si prin grupuri de membrii mai avansati în

discutia informationala;

- Principalul mijloc pentru învatarea si evaluarea gradelor studiului era confesiuena

scrisa si autocritica, ce a fost ceruta ca o activitate obisnuita si a servit la stimula

prizonierul sa regîndeasca actiunile lui trecute si sa înceap sa le evalueze dintr-un nou

punct de vedere;

- Orice indiciu ca prizonierul a început sa înteleaga noul punct de vedere sau noile

concepte a fost rasplatit imediat si, pe de alta parte, oice indiciu de nesinceritate sau

superficialitate în procesul de întelegere a fost sever pedepsit;

- Comunicarile care, într-o maniera sau alta întareau punctul de vedere vechi sau care

aminteau prizonierului de legaturile lui cu vechii prieteni sau grupuri de referinta, au fost

interzise. Posta de acasa era predata doar daca avea vesti proaste, ca de exemplu faptul ca

o sotie voia sa divorteze sau ca un prieten drag murise;

- Presiunile psihice de toate felurile în care privarea de somn era cea mai puternica,

erau aplicate constant pentru a slabi puterea psihicului prizonierului. "Tortura" era

folosita numai ca pedeapsa pentru nesinceritate sau pentru lipsa de dorinta de a

învata;

- Siguranta psihologica a prizonierului era conferita de catre tovarasii sai, avansati în

procesul de reeducare, care-l puteau sprijini în efortul lui de învatare.

Lawrence Wollershein (1991) aprecia ca exista un numar de sapte tehnici de persuasiune

coercitiva clasica, care se întrepatrund si se completeaza reciproc :

- Cresterea confuziei mentale si a susceptibilitatii individului pentru a-l face sa se creada

mai slab, mai neputincios. Se face prin hipnoza, prin reeducarea odihnei si a somnului,prin

restrictii alimentare drastice (a caloriilor si a proteinelor), prin excesiva repetare a activitatilor

simple, prin repetata prezentare audio, video, tactila a unui obiect sau a unei persoane pentru a se

fixa în memorie si în subconstient. Un factor favorizant este distrugerea puterii de concentrare

prin discursuri monotone.

- Aplicarea unor pedepse grele non-violente. Tehnicile des folosite sunt umilirea, pierderea

priveilegiilor, izolarea sociala, degradarea brusca a statutului social, inducerea anxietatii si a

sentimentului de vinovatie. Paradoxal, anumite premieri pot întarii aceste metode. Un

zîmbet, o strîngere de mîna, o apreciere pot duce la confuzie si supunere fata de "fratele mai

mare" sau "tatuca". Aceste premieri se folosesc în functie de context.

- Promovarea izolarii sociale. Se face prin controlul timpului, a mediului social si a

resurselor de suport social ale individului (familie, grup de prieteni, institutii ostile actiunii

propagandistuui). Se faciliteaza, de asemenea, prin absorbirea individului într-un grup de actiune

cu program de persuasiune coercitiva ce-i manipuleaza lecturile, îi schimba perceperea

evenimentelor si a experientelor, precum si a trecutului (prin atacul valorilor si al credintelor

trecute) si se cauta consumul timpului acestor indivizi în grupuri de persuasiune

coercitiva, astfel încît afectarea timpului familiei, grupurilor de cunoscutti etc. sa devina o

povara, o suprasarcina

- Atacul conceptiei despre sine si a viziunii asupra lumii. Este cea mai eficienta tehnica. Se

foloseste metoda deselor si amanuntitelor confesiuni si istorisiri ale trecutului unei persoane

pentru a se creea sentimentul de culpabilitate si pentru a se destabiliza, a se diminua sinele

si trecutul, constientizarea realitatii si mecanismul psihologic de aparare. Acest asalt psihologic

forteaza individul sa-si reinterpreteze istoria vietii si sa adopte o noua vziune asupra

cauzalitatii evenimentelor. Cel în cauza este convins treptat ca trecutul sau, fostele credinte,

fosta familie, fostul grup de prieteni si cunoscuti sunt elemente negative. Se cauta inducerea

ideii ca supravietuirea lui ca individ este posibila numai în cadrul grupului de persuasiune

coercitiva.

- Sustinerea intensa si frecventa a atacurilor la încrederea în sine a individului. Se intensifica,

astfel, crearea sentimentului lipsei de putere. Desele plîngeri si critici la adresa subiectului

sunt manevrate în asa maniera încît se induce ideea ca sistemul are mereu dreptate si ca

individul fara sistem mereu greseste.

- Manipularea informatiei si a limbii. Informatiile fara suport sau cele ce dau nastere la idei

opuse sunt evitate cînd se intentioneaza îndoctrinarea. Inteligentul amestec de minciuna si

adevar poate fi folosit în evitarea descoperirii falsitatii informatiilor. Se creeaza un limbaj

("de lemn") artificial de grup, noi reguli de comunicare precum si noi cîmpuri de subiecte

permise si nepermise. Se dihotomizeaza realitatea prin "bun, constient, minunat - al nostru"

si "rau, inconstient, ignorant - al lor". Aceasta tehnica împiedica gîndirea independenta,

descoperirea deceptiilor, tendinta de revolta, mentinînd un sistem închis de logica si o stare de

dezinformare. Aceasta tehnica sugestiv prezentata în celebra carte a lui Orwell - "1984" - arata

cum cuvintele ce-si modifica sensul reusesc sa modifice si actiunile rezultate din ele.

- Folosirea amenintarilor de tip secular ("ceva rau ti se va întîmpla de nu vei fi cu noi").

Consta în utilizarea de atitudini, credinte sau consecinte ale comportamentului care sunt direct

amenintatoare sau care duc la inocularea convingerii ca o pedeapsa severa este iminenta.

Exemple de acest fel de amenintari de tip secular sunt: afectiuni fizice sau mentale, dependenta

de narcotice, colaps economic, esecul social, divort, ostracizare sociala etc.

Aceste sapte tehnici, combinate în mod efectiv produc o influenta coercitiva pe plan

psihologic si sociologic si duc la modificari puternice în comportament.

Relativ la rezultatele persuasiunii coercitive, putem spune ca ele sunt metode

eficiente, dar nu în toate cazurile infailibile, imbatabile. Eficacitatea lor depinde de experienta

de viata, bagajul biologic, genetic si psihologic al subiectului, de durata si severitatea

metodelor persuasiunii coercitive aplicate. Aceste sapte metode trebuie sa fie "orchestrate"

pentru a da maximum de efect, fara a produce psihoze. Pentru a ajuta subiectul sa se adapteze,

aplicarea acestor tehnici trebuie sa se faca în conditiile respectarii urmatoarelor reguli:

- pasi marunti, pentru a se evita perceperea schimbarilor efectuate la nivelul personalitatii

si aprecierii realitatii;

- inducerea ideii ca doar prin acceptarea noilor sisteme de valori si credinte se reduce mai

mult sau mai putin presiunea din exterior ;

- mutarea subiectilor în grupuri ale persuasiunii coercitive în care sa nu se realizeze

adevaratele scopuri ale persuasiunii. Cînd se identifica exact forta de presiune, pot aparea

reactii puternice de opunere. Într-un grup de "prieteni si aliati", subiectii sunt mai usor de

îndoctrinat.

Tehnicile persuasiunii coercitive trebuie sa fie aplicate concentrat si permanent, pentru a

nu se acorda timp pentru reorganizarea noilor idei induse, pentru întrebari periculoase.

Se va acorda o atentie deosebita cultivarii, promovarii ideii ca schimbarile survenite la

nivelul personalitatii si aprecierii realitatii exterioare sunt rezultatul unui proces intern, "pentru

binele subiectului si liber alese de subiect".