Soartă La mijlocul vieţii Simt, ştiu şi văd eu clar, Că sufletul îmi este Din sînge plîns creat; Divinul plîns-a-n mine, Din sîngele-I mi-a dat, Turnîndu-mi viaţă-n vine Şi plînsul de răbdat; Cel plîns trezi durere – S-o pot şi-n alţi simţi, Prin sîngele-I putere Să-ndur mă împlini. E bine totu-n maluri; De-i cazul – în exces; Mizat-am mult pe fatum – Destinul făr’ de-ales; Şi mi s-a-nmuiat braţul, Furat e capu-n stele, Nu vede bine văzul Cînd vorba nu-i de ele. „AHO !” – zguduitură Ca fulger mă lovi, - „Da, eşti a mea făptură! Dar nu mai aiuri! Orice-şi are sorocul! Trezeşte-te şi mergi! Şi stăruie destinul Şi voia-ţi să le-nchegi!

Nu-i om făr’ de păcate – Pămînt nu-i Paradis – Acel le şterge poate Pe sine cari s-a-nvins. Ai înţeles tu oare Ce-nseamnă a te-nvinge?” Spun: „Da. Pe altu-l doare – Pe mine tot mă frige. Sînt calm în aşteptare, Deşi se-ntîmplă cad; Voinţa-Ţi mi-este Zarea – Din luciul ei mă-ncarc. În Ea-mi hrănesc speranţa, Eu simt – îmi eşti Părinte, Eşti unica mea şansă Şi ultimul meu sprijin.” Grăi: „Fecior, fecioare! Auzi acum ce-ţi spun: Destinu-n jumătate ’N-a tale mîini eu pun. De-aicea Eu, de-acolo – Tu viaţa ţi-o compui.” Simţii – mi-i dată forţă Trezit să merg ’nainte; În inimă ca torţe: Speranţă şi credinţă.

Andrei Onea 2 Ianuarie 2003