I . Situaţia de comunicare

1.1. Situaţia de comunicare presupune actul transmiterii unor informaţii referitoare la evenimente, fapte, atitudini, idei, stări, sentimente etc.

Elementele situaţiei de comunicare:- emiţătorul - cel care transmite o informaţie;- receptorul - cel care primeşte informaţia.în comunicarea dialogată, emiţătorul şi receptorul

îşi schimbă, pe rând, posturile, rolurile lor fiind deci reversibile:

- mesajul - informaţia transmisă.- codul - sistemul de semne în care este orga-

nizată informaţia.Codul trebuie să fie cunoscut, în egală măsură,

emiţătorului şi receptorului, pentru ca mesajul să se poată produce / înţelege.

El poate fi verbal (limba) sau nonverbal (alfabetul Morse, semnele rutiere, stenografia, gesturile etc).

- canalul - mediul prin care sunt transmise semnalele aparţinând unui cod (aerul, încomunicarea orală; poşta; poşta electronică;telefonia mobilă etc).

- referentul

Referentul este obiectul lumii

reale desemnat de un cuvânt /

termen.

Distincţia dintre sensul unui cuvânt şi

referentul său este evidentă : luceafărul de

seară, luceafărul de dimineaţă şi Venus au

acelaşi referent, dar nu şi acelaşi sens. Cei trei

termeni nu sunt substituibili în orice context

fără ca sensul enunţului să se schimbe.

4 _______Literatura română peniru BAC - Concepte operaţionale

- contextul - cadrul în care se desfăşoară comunicarea (o încăpere, strada etc); ansamblul deinformaţii cunoscut atât de emiţător cât şi dereceptor, care favorizează înţelegerea nouluimesaj.

Schimbul de informaţii între doi sau mai mulţi vorbitori (locutori) dă naştere unei situaţii de comunicare dialogată.__________________________________________

1.2. Comunicarea în scris presupune:- selectarea unui limbaj potrivit contextului şi

adecvat relaţiei dintre emiţător şi receptor;- o bună organizare a ideilor;- o exprimare mai îngrijită;- predominarea enunţurilor declarative (încheiate

cu punct);- diminuarea nuanţelor afective.Comunicarea orală se defineşte, în general, prin:- situarea emiţătorului şi a receptorului în acelaşi

timp şi în acelaşi spaţiu;- contactul verbal şi vizual;- succesiunea întrebare-răspuns;- transformarea emiţătorului în receptor şi invers;- principiul cooperativ (receptorul acceptă invitaţia/ provocarea la dialog);- principiul politeţii (pozitive - utilizarea unor ter

meni / formule de adresare care îi apropie pevorbitori; negative - folosirea unor termeni /formule de politeţe care păstrează distanţa dintrevorbitori, dictată de diferenţa de vârstă, de

Literatura română pentru BAC - Concepte operaţionale 5

poziţia socioculturală etc);- naturaleţea exprimării (apariţia interjecţiilor,

a vocativelor, a propoziţiilor eliptice);- enunţuri interogative şi exclamative

(însoţite de semnele de punctuaţie corespunzătoare);

- apariţia nuanţelor afective;- folosirea unor termeni / expresii din sfera

limbajului colocvial ş.a.;- e susţinută de elemente ale comunicării

nonver-bale (mimică, gesturi, poziţia corpului) şi ale comunicării paraverbale (intonaţie, tonalitate, ritmul vorbirii, accent de insistenţă, pauză).

II . Funcţiile comunicării

- emotivă (expresivă) - axată asupra emiţătorului, evidenţiază individualitatea psihologică / emoţională a vorbitorului, într-un anumit moment, revărsată în limbaj. Ex: „Scăpasem de ceva greu, de ceva ucigător. îmi venea să cânt, să alerg." (M. Eliade, Maitreyi).

- conativă (persuasivă) - axată asupra receptorului; se referă la efectul de convingere pe care mesajul trebuie să-l exercite asupra lui. Este semnalată de prezenţa substantivelor la vocativ, a verbelor la imperativ. Ex: „Ajunge, Ioneli destulă dulceaţă, mamă!" (I.L. Caragiale - Vizită)

- fatică - axată asupra canalului; urmăreştestabilirea şi menţinerea contactului între emiţătorşi receptor, păstrarea deschisă a canalului.Ex: Eşti atent la ce-ţi spun?

- referenţială - axată pe referent (obiectul /persoana / situaţia despre care se comunică);fixează un suport obiectual al comunicării.Ex: George este un copil bine-crescut.

- poetică - axată asupra mesajului, asupra formeilui, pe care o scoate în evidenţă.

Nu este caracteristică doar limbajului poetic, ci limbajului artistic, în general. Poate apărea în stilul publicistic dar şi în construcţiile paremiologice (proverbe, zicători). Ex: „Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul ia." (Ion Pillat - în vie); „Banul e ochiul dracului".

- metalingvistică - axată asupra codului; permitelimbii să-şi definească propriile elemente(semne). Ex: Substantivul strigătură este derivatde la verbul a striga.

1.4. Autorul este persoana reală care sedocumentează (jurnalist, om de ştiinţă) sau închipuie,plecând de la datele realului (scriitor, pictor, muzicianetc.) şi construieşte o operă.

1.5. Cititorul este persoana care devine receptoruloperei, prin actul lecturii.

Literatura română pentru BAC - Concepte operaţionale_______________7

1.6. Opera literară este o creaţie în care autorul îmbină elementele realităţii cu ficţiunea, rezultând un univers propriu de gândire şi de simţire, susţinut de o formă (expresie) artistică unică.

1.7. Ficţiunea (lat. fictio: „creaţie a imaginaţiei", „născocire"). Este o caracteristică a creaţiei artistice de a da iluzia realităţii unor fapte sau personaje născocite. Scriitorul nu face o copiere a realităţii, ci o transfigurare a ei; în consecinţă, poate fi considerată primul semn al artei.

1.8. Tema (lat. lit. thema - „subiect") reprezintă un aspect din realitate, transfigurat artistic şi prezentat de către autor, în mod subiectiv, în opera literară.

Exemple: istoria, natura, iubirea, familia,

adolescenţa etc.

1.9. Motivul literar (fr. motif) este o particularizarea temei, un element de construcţie a ei.

De obicei este numit în operă printr-un cuvânt sau o sintagmă (ex: luna, marea, floarea albastră), dar poate fi şi sugerat (ex: singurătatea, angoasa,spleenul).

în funcţie de importanţa lor în opera literară, motivele sunt: a) centrale sau fundamentale, devenind adeseori laitmotive; b) laterale sau secundare.

_8_____________Literatura română pentru BAC - Concepte operaţionale

Motivul poate fi reprezentat de un obiect (ex: paloşul), de o fiinţă (ex: calul năzdrăvan), de o situaţie (ex: moartea simbolică), de un proces (ex: iniţierea)etc.

Se pot deosebi motive ce definesc anumite curente literare: romantismul - visul, dedublarea, nocturnul, selenarul, floarea albastră etc, simbolismul - nevroza, spleenul, cromatica etc.

1.10. Compoziţia (fr. composition - „asamblarea, unirea mai multor elemente într-un tot"). Desemnează modul de organizare internă a operei literare, dispunerea diferitelor ei elemente (acţiuni, personaje, versuri într-un întreg artistic), astfel încât să rezulte o anumită semnificaţie.

1.11. Titlul (gr. titlos, lat. titulus) este un cuvânt (ex „Luceafărul"), o sintagmă (ex: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război") sau, mai rar, o propoziţie (ex: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii") care anunţă realist sau simbolic un conţinutartistic.

După Jean Ricardou, „nefiind nici alt text, nici chiar textul, titlul este un onomatext: formează numele textului".

Literatura română pentru BAC-Concepte operaţionale 9

Titlul poate face trimitere la un personaj principal (ex: „Ion", de Liviu Rebreanu), la un personaj secundar, cu un rol esenţial în operă (ex: „Mara" de loan Slavici), la o situaţie reprezentativă (ex: „O scrisoare pierdută", de I.L Caragiale), la un obiect simbolic (ex: „Baltagul", de M. Sadoveanu), la o stare sufletească (ex: „Plumb", de George Bacovia), la un mit (ex: „Paradis în destrămare" de Lucian Blaga), la un destin (ex: „Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă), la o specie (ex: „Pasteluri" de V.Alecsandri) etc.

în viziunea aceluiaşi autor francez, se poate distinge între titlul-hiperbolă („cartea promite, sub un anumit aspect, mai mult decât oferă") şi titlul-litotă („cartea oferă mai mult decât promite").

în general, titlul oferă o cheie de lectură a textului şi este o primă formulă de captare a lectorului în interiorul universului de ficţiune propus de autor.

1.12. Imaginea artistică (lat. imago, fr. image)Se referă la forma concretă pe care o ia ideea

artistică, la reprezentarea artistică a lumii prin cuvânt. Pluralitatea sensurilor imaginii artistice diferenţiază gândirea artistică de cea conceptual-ştiinţifică.

Prin intermediul imaginii artistice, particularul devine general iar generalul capătă note particulare.

în funcţie de aspectul senzorial vizat, se disting imagini vizuale, auditive, olfactive, dinamice etc.

10________ Literatura română pentru BAC - Concepte operaţionale

Opera literară în sine poate fi considerată o imagine artistică, o reflectare individuală, subiectivă a lumii.

1.13. Textul literar / nonliterarîn raport cu realitatea textul poate fi:

a) nonliterar;Trăsături:

- se raportează strict la anumite aspecte din reali-tate;

- scopul său principal este cel informativ;- atitudinea emiţătorului este, în general, obiectivă;- nu urmăreşte exercitarea unui efect emoţional

asupra receptorului;- utilizează sensul denotativ (propriu) al cuvintelor;- apare ca: afiş, reclamă, anunţ publicitar, lege, a-

deverinţă, dare de seamă, instrucţiuni de folosire a unor aparate, descriere geografică sau istorică etc.

b) literarTrăsături:- este rezultatul ficţiunii, chiar dacă e inspirat din

realitate;- scopul său principal este să impresioneze, să

exercite un efect emoţional asupra lectorului;- atitudinea autorului este, în general, subiectivă;- expresia în care apare înveşmântat conţinutul

este tot atât de importantă sau chiar mai importantă decât ideea transmisă;

Literatura română pentru BAC - Concepte operaţionale______________1_1_

- utilizează sensul constativ (figurat) al cuvintelor;- are o construcţie specifică.Reunind trăsături ale ambelor categorii de texte,

dar dovedind puternice afinităţi cu sfera artistică, unele scrieri care, în mod obişnuit, nu sunt considerate literare (reportaje, jurnale, scrisori) sunt ataşate literaturii, sub denumirea de texte de graniţă.

1.14. Modurile de expunere sunt mijloace prin care autorul îşi dezvăluie viziunea asupra lumii şi prezintă o realitate interiorizată, transfigurată - fie nemijlocit, fie prin intermediul personajelor.

In funcţie de scopul reprezentării artistice, se deosebesc ca moduri de expunere:

- naraţiunea (axată pe acţiune); -descrierea (concentrată asupra unui tablou);- dialogul (surprinzând vorbirea directă).Toate cele trei moduri de expunere pot apărea

atât în versuri cât şi în proză. De obicei naraţiunea este asociată genului epic, descrierea- genului liric şi dialogul - genului dramatic. însă ele pot coexista în cadrul aceleiaşi opere, susţinându-se reciproc şi sporind astfel posibilităţile de semnificare ale textului. Apartenenţa la un anume gen literar se decide prin supremaţia unuia dintre modurile de expunere dar şi pe baza unor trăsături de.conţinut sau de formă ale scrierii.

STIL (lat. stilus - condei)în capitolul introductiv întitulat Dubla intenţie a limbajului şi problema

stilului din Arta prozatorilor români (1941), Tudor Vianu defineşte stilul unui scriitor ca pe ,Ansambtiil notaţiilor pe care el le adaugă expresiilor sale tranzitive şi prin care comunicarea sa dobândeşte un fel de a fi subiectiv, împreună cu interesul ei propriu-zis artistic". O altă definiţie îi aparţine lingvistului Vossler, care îl defineşte ca ,,întrebuinţare individuală a limbii", în timp ce George Călinescu îl consideră un fel de meşteşug -.„Stilul este o îndemânare, exterioară actului de creaţiune şi de gândire, în mare măsură învăţată şi în aceeaşi măsură profitabilă pentru toţi: este Retorica. " Oricum, referirea la stilul unui scriitor implică elementele de originalitate observate în expresie la toate nivelurile limbajului, acele elemente care ajută la recunoaşterea unui singur fragment, chiar atunci când autorul nu este indicat. Este lesne de observat că doar marii scriitori reuşesc o astfel de individualizare a limbajului.

STIL DIRECT {\zt. directus)Reproducerea vorbirii personajelor într-o operă literară. De obicei, el apare

împreună cu stilul indirect, trecerea realizându-se prin folosirea „verbelor dicendi" („a zice, a răspunde, a observa, a exclama, a replica," etc). Vorbirea directă implică o anumită intonaţie, redată de obicei prin propoziţii exclamative, folosirea interjecţiilor, a elipselor sau a construcţiilor incidente. Stilul direct reprezintă în operele epice modalitatea indirectă de caracterizare a personajelor prin vorbirea lor, poate, de asemenea, să contribuie la evidenţierea unei anumite scene din desfăşurarea operei respective, accentuând fie conflictul dintre personaje, fie punctul culminant. O funcţie aparte o are uneori stilul direct în opera lui Slavici, la începutul nuvelei Moara cu noroc, de exemplu, cuvintele bătrânei având rolul de a enunţa tema (chiar morala) nuvelei. („ Omul să fie mulţumit cu sărăcia lui, că dacă

III. STILURILE FUNCŢIONALE

STIL FUNCŢIONALVariantă a limbii folosită într-un anumit domeniu de activitate. în limba

română contemporană există cinci stiluri funcţionale.A. STILUL ADMINISTRATIV SAU OFICIAL îndeplineştefuncţia de comunicare în sfera relaţiilor oficiale, adică administrative,juridice. Reprezintă felul de comunicare între autorităţi şi cetăţean sau întredouă instituţii administrative. Se caracterizează prin:

- respectarea normelor de comunicare, corectitudine, simplitate;- caracter obiectiv, impersonal, (niciun fel de nuanţă subiectivă), lipsa

oricăror preocupări de înfrumuseţare a mesajului, lipsa figurilor de stil;- claritate şi precizie (nu pot exista două interpretări ale mesajului);- terminologie specifică (este stilul funcţional cel mai conservator) şi

prezenţa unor clişee (formule) verbale obligatorii pentru un anume tip de redactare oficială;

- cuvintele sunt folosite exclusiv cu sens denotativ;- o organizare judicioasă a enunţului - de exemplu, în lege conţinutul este

organizat în articole, puncte, paragrafe.B. STILUL ŞTIINŢIFIC : îndeplineşte funcţia de comunicare îndomeniul ştiinţific şi tehnic.Se caracterizează prin:

- respectarea normelor de comunicare, corectitudine, simplitate;- caracter obiectiv,, impersonal, (niciun fel de nuanţă subiectivă), lipsa

oricăror preocupări de înfrumuseţare a mesajului, lipsa figurilor de stil;- claritate şi precizie (nu pot exista două interpretări ale mesajului);

terminologie specifică, ce se caracterizează printr-un număr mare de neologisme, specifice domeniului respectiv, cele mai multe aparţinând zonei unui limbaj internaţionalizat.C. STILUL BELETRISTIC: este stilul literaturii artistice, putându-seconsidera că există o evidentă opoziţie între textele literare şi celenonliterare. Stilul artistic îndeplineşte, pe lângă funcţia de a transmite unmesaj (funcţie pe care Tudor Vianu în articolul Dubla intenţie a limbajuluişi problema stilului din lucrarea Arta prozatorilor români o considerafuncţie tranzitivă) şi pe aceea de a fi o „oglindă" a celui care realizează

232

STIL FUNCŢIONAL

textul respectiv (funcţie reflexivă). Ca orice produs artistic, opera literară doreşte să transmită adevăruri eterne, între care cele mai importante sunt cele sufleteşti, sensul interpretării nefiind unul fix, ci putând să se îmbogăţească în funcţie de epocă sau de cel care receptează. Există deci în textul literar latenţe - sensuri care se activează doar pentru unii cititori, rezultate din folosirea cuvintelor adesea cu sensul lor conotativ, astfel încât ele capătă semnificaţii noi în funcţie de context. Alte caracteristici ale stilului beletristic:

- utilizarea figurilor de stil;- folosirea unui vocabular variat, în care putem găsi elemente arhaice sau

populare, regionale sau neologisme;- posibilitatea amestecului mai multor registre de limbaj;- preocuparea pentru frumuseţea exprimării sau pentru expresivitate,

noutatea îmbinărilor de cuvinte;- dimensiunea subiectivă, prezentă în măsură mai mică sau mai mare;- varietatea construcţiei - pot fi texte în proză sau în versuri;- insistenţa nu asupra cantităţii informaţiei, ci asupra calităţii ei;- originalitatea;- posibilitatea ca esenţa mesajului să nu pornească de la realitate, ci de la

imaginar, care poate uneori depăşi limitele posibilului (exemplu în operele fantastice).D. STILUL JURNALISTIC SAU PUBLICISTIC: îndeplineşte funcţia> de informare, mai ales în legătură cu evenimentele recente, contribuind uneori la formarea sau exprimarea opiniei publice. Se caracterizează prin:

- respectarea normelor de comunicare, corectitudine, simplitate;- insistenţa asupra preciziei şi adevărului informaţiei, multitudinea de

determinări care ajută la fixarea în timp, spaţiu şi a situaţiei respective;- obiectivitatea relatării (chiar dacă nu întotdeauna această condiţie este

respectată, rămâne o trăsătură definitorie);- utilizarea unor mijloace variate de atragere a atenţiei, între care cele

grafice, anumite titluri, subtitluri, formulări scurte dar expresive, inclusiv asocierea unor mijloace extralingvistice (adesea textul este însoţit de fotografii);

- utilizarea unui vocabular variat, în care se pot regăsi atât termeni specifici unor domenii ale ştiinţei, dar şi formulări ale limbajului oral, în presa de azi câştigând teren chiar şi expresiile argotice.

233

STIL FUNCŢIONAL

E. STILUL COLOCVIAL: este utilizat în sfera relaţiilor cotidiene, este stilul conversaţiei uzuale, având ca principală formă de manifestare dialogul. Se caracterizează printr-o tendinţă către simplitate şi uneori chiar prin abreviere (scurtare, de exemplu, prin folosirea elipsei), având concretizări foarte diverse, în funcţie de gradul de educaţie şi de cultură al vorbitorului. Prin posibilitatea exprimării sentimentelor, a subiectivităţii, se apropie de stilul artistic, doar că pune în mai mică măsură accentul pe frumuseţea exprimării, construcţiile fiind mai simple (în cazul unor vorbitori chiar cu abateri de la corectitudine, pentru că mesajul oral este întotdeauna mai puţin îngrijit decât cel scris). Se mai caracterizează prin:

- alternanţa între două tendinţe contrarii: economia de mijloace şi dorinţa de a transmite cât mai precis mesajul?

- utilizarea unor mijloace nonlingvistice, precum mimica, gesturile şi a altora paralingvistice (care se adaugă comunicării verbale) precum accentul, intonaţia, pauzele;

- posibilitatea fragmentării discursului prin digresiuni, paiize, propoziţii sau expresii incidente, etc.

STIL INDIRECT (tet indirectus)Transpunerea vorbirii personajelor într-o operă literară de către un narator

sau un alt personaj. Aceasta se face prin fixarea prealabilă a personajului căruia îi aparţin ideile, observaţiile respective şi prin înlocuirea persoanei întâi cu persoana a treia. Vorbirea indirectă elimină elementele de spontaneitate şi de intonaţie, plasând vorbirea personajelor într-o continuitate a naraţiunii. Este o modalitate de a obţine un ritm mai rapid de desfăşurare, dar şi de a acorda o mai mică importanţă momentelor respective. Spre deosebire de stilul direct, în trecerea la cel indirect s.e dezvoltă fraza prin realizarea unor propoziţii subordonate. (Creangă, Amintiri din copilărie: „Şi tot cihăia mama pe tata să mă mai deie undeva la şcoală, căci auzise ea spuind la biserică în Parimei că omul învăţat înţelept va fi, şi pe cel neînvăţat slugă-l va avea")

STIL INDIRECT LIBEREste combinarea, într-o manieră specifică fiecărui scriitor, a caracteristicilor

stilului direct şi a celui indirect. Relatarea pare a fi făcută de un narator, dar el preia expresii din vorbirea personajului fără folosirea „verbelor dicendi"şi fără utilizarea unor elemente de relaţie, păstrând persoana a IH-a, ca la stilul indirect, dar preluând elemente ale oralităţii, specifice stilului direct, atât la

234

nivelul intonaţiei, cât şi la cel al vocabularului, care nu mai este al naratorului, ci al personajului. Rezultă deci o interferenţă a planurilor narative, întâlnită începând cu sfârşitul secolului al XlX-lea şi până în prezent la Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda. (Marin Preda - Moromeţii, I: „Stăteape piatra de hotar cu capul în mâini şi încerca să dea de curgerea până mai ieri a gândirii sale liniştite, îndârjit şi hotărât să nu cruţe nimic pentru a o regăsi, simţind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul şi că moartea n-ar fi mai rea decât atât. Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit? Nu se întâmplase nimic atât de cumplit încât să nu fie repus totul sub lumina vie a minţii.")

STILISTICA (fr. stylistique)Disciplină înrudită cu teoria literaturii, constituită la începutul secolului al

XX-lea, având ca obiect de studiu stilurile funcţionale, iar în cadrul celui beletristic stilurile scriitorilor. Stilistica îmbină studiul mijloacelor lingvistice cu cele ale teoriei literare, urmărind opera ca întreg, dar şi ca structură. La noi, întemeietorul stilisticii este considerat Tudor Vianu, cu lucrarea sa Arta prozatorilor români (1941).