caracteristicile limbajului poetic

32
CARACTERISTICILE LIMBAJULUI POETIC AMBIGUITATEA - trăsătură a liricii contemporane - este realizată fără incărcătură de figuri de stil - efort sporit de descifrare a inţelesurilor EXPRESIVITATEA - se realizează atat prin figuri de stil, imagini artistice, prin topică şi prozodie, cat şi prin modul specific al fiecărui poet de a folosi materialul lexical al limbii. SUGESTIA - principala caracteristică a limbajului poetic simbolist, prin care, cu ajutorul simbolurilor şi al imaginilor artistice, este construit mesajul. REFLEXIVITATEA - tendinţa de a filozofa pe marginea unei stări existenţiale - poetul se avantă in formule generalizatoare despre lume, viaţă, destin. CURENTE LITERARE ● SIMBOLISM - mesajul poetic este sugerat de corespondeţa dintre realitatea exterioară şi cea interioară - cultivarea simboluluI ● ROMANTISM - prezenţa temelor şi motivelor specifice romantismului(universul, geniul, natura, iubirea, luna, noaptea) - primatul sentimentelor, a pasiunii şi a sentimentelor puternice - imaginarul romantic cuprinde alternarea trecutului cu prezentul, realul cu imaginarul, terestrul cu astralul ● TRADIŢIONALISM - istoria şi folclorul reprezintă domeniile relevante ale specificului unui popor, la care se adaugă componenta sa spirituală, religia - clasicismul formei (catrene sau terţine) şi păstrarea tuturor elementelor de prozodie (ritm, rimă, măsură). ● MODERNISM - respingerea modelelor clasice, ruptura cu tradiţia şi dorinţa de inovare - dificultatea decodării mesajului - simplitatea stilului şi caracterul reflexiv al lirismului ● NEOMODERNISM (Nichita Stănescu) - limbajul liric se innoieşte profund, devenind pentru unii poeţi nu un mijloc, ci un scop in sine, cum este “lupta” cu verbul (necuvintele) lui Nichita Stănescu - subtilitatea metaforelor, insolitul imaginilor artistice, ambiguitatea impunsă pană la nonsens ● ARTĂ POETICĂ - raportul creatorului cu opera sa - ilustrează procesul creaţiei şi valoarea operei de artă

Upload: bianca-anghel

Post on 08-Aug-2015

141 views

Category:

Documents


6 download

DESCRIPTION

Rezumat opere pentru grila de BAC 2013

TRANSCRIPT

Page 1: Caracteristicile limbajului poetic

CARACTERISTICILE LIMBAJULUI POETIC● AMBIGUITATEA- trăsătură a liricii contemporane- este realizată fără incărcătură de figuri de stil- efort sporit de descifrare a inţelesurilor● EXPRESIVITATEA- se realizează atat prin figuri de stil, imagini artistice, prin topică şi prozodie, cat şi prinmodul specific al fiecărui poet de a folosi materialul lexical al limbii.● SUGESTIA- principala caracteristică a limbajului poetic simbolist, prin care, cu ajutorul simbolurilorşi al imaginilor artistice, este construit mesajul.● REFLEXIVITATEA- tendinţa de a filozofa pe marginea unei stări existenţiale- poetul se avantă in formule generalizatoare despre lume, viaţă, destin.CURENTE LITERARE● SIMBOLISM- mesajul poetic este sugerat de corespondeţa dintre realitatea exterioară şi ceainterioară- cultivarea simboluluI● ROMANTISM- prezenţa temelor şi motivelor specifice romantismului(universul, geniul, natura,iubirea, luna, noaptea)- primatul sentimentelor, a pasiunii şi a sentimentelor puternice- imaginarul romantic cuprinde alternarea trecutului cu prezentul, realul cuimaginarul, terestrul cu astralul● TRADIŢIONALISM- istoria şi folclorul reprezintă domeniile relevante ale specificului unui popor, lacare se adaugă componenta sa spirituală, religia- clasicismul formei (catrene sau terţine) şi păstrarea tuturor elementelor deprozodie (ritm, rimă, măsură).● MODERNISM- respingerea modelelor clasice, ruptura cu tradiţia şi dorinţa de inovare- dificultatea decodării mesajului- simplitatea stilului şi caracterul reflexiv al lirismului● NEOMODERNISM (Nichita Stănescu)- limbajul liric se innoieşte profund, devenind pentru unii poeţi nu un mijloc, ci unscop in sine, cum este “lupta” cu verbul (necuvintele) lui Nichita Stănescu- subtilitatea metaforelor, insolitul imaginilor artistice, ambiguitatea impunsă panăla nonsens● ARTĂ POETICĂ- raportul creatorului cu opera sa- ilustrează procesul creaţiei şi valoarea operei de artă- exprimarea propriilor convingeri despre poezie şi poet- ilustrează lirismul subiectiv● POEZIE LIRICĂ- exprimarea directă a sentimentelor, fără ajutorul personajelor- mărcile lexico-gramaticale care evidenţiază prezenţa eului liric● DESCRIEREA- prezentarea, cu ajutorul imaginilor vizuale- substantivele identifică detalii ale cadrului, in timp ce adjectivele, cu valoare deepitet, au rolul de a spori expresivitate

Page 2: Caracteristicile limbajului poetic

● LIRISM SUBIECTIV- discurs liric personal, rostit cel mai adesea la persoana I - discurs de tip confesiv, specific poeziei inceputurilor şi poeziei romantice● LIRISM OBIECTIV- discurs liric in care subiectivitatea eului este disimulată, iar autorul comunică cucititorul prin intermediul unor măşti sau roluri lirice

POVESTEA LUI HARAP-ALBde Ion Creangă- comentariu –Publicat in anul 1877, in revista "Convorbiri Literare", "Povestea lui Harap-Alb", de Ion Creangă, este o sinteză a basmului romanesc, in care schema folclorică este preluată in liniile ei esenţiale: lupta dintre bine şi rău, existenţa unui mezin, care i se substituie lui Făt-Frumos, probele la care este supus şi nunta ca final fericit. Operă narativă in proză, in care realitatea este transfigurată in fabulos, iar personajele poartă valori simbolice, basmul este o specie literară străveche, prezentă atat in literatura populară, cat şi in cea cultă, basmul cult avand ca particularităţi reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului.Titlul basmului „Povestea lui Arap Alb” sugerează caracterul fabulos al operei("povestea"), dar şi caracterul său iniţiatic: Harap-Alb este numele sub care eroul trece prin toate probele, care ii aduc desăvarşirea umană(„Harap”- rob, „Alb” – nobil).Tema basmului este iniţierea unui tanăr care parcurge drumul de la stadiul de novice, la acela de om total. Astfel, basmul lui Creangă intruneşte trăsăturile unui bildungsroman. Motivele specifice sunt superioritatea mezinului, călătoria, muncile, demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor părinteşti, eroul fiind nevoit să refacă experienţa tatălui, pe care calul il purtase, in tinereţe, prin aceleaşi locuri. Intalnirea cu Spanul este, deci, o reluare a veşnicului conflict dintre cele două forţe, simboluri ale binelui şi răului.Perspectiva narativă a basmului aparţine unui narator omniscient, care subiectivizează prin intervenţii directe sau prin folosirea dativului etic. Naraţiunea este realizată la persoana a III-a. Tehnica narativă folosită este tehnica inlănţuirii cronologică şi cauzală a secvenţelor.Reperele temporale sunt neprecizate ("in vremurile acelea"), situand intamplările in atemporalitate, iar reperele spaţiale se configurează prin locuri şi fiinţe fantastice sau personaje: Pădurea Spanului, Grădina Ursului, Pădurea Cerbului.Acţiunea se desfăşoară liniar, succesiunea secvenţelor fiind redată prin inlănţuire.Incipitul acestui basm se deosebeşte de formula iniţială a prototipului folcloric, compusă din doi termeni: unul care atestă o existenţă ("A fost odată") şi altul care o neagă ("ca niciodată")."Povestea lui Harap-Alb" incepe cu formula "Amu cică era odată", care pune povestea pe seama spuselor cuiva, fără a o nega, intrarea in text făcandu-se prin "era odată un craiul care avea trei feciori...". Tot in incipit se regăsesc două motive literare specifice basmului: cel al fraţilor despărţiţi şi al impăratului fără moştenitori.Finalul este inchis şi compensator,ca la basmul tradiţional. Odată iniţierea incheiată, eroul reintră in posesia paloşului, primeşte recompensa(pe fata Impăratului Roş şi impărăţia), şi işi schimbă statutul social(devine impărat), fapt ce confirmă maturizarea acestuia. Ca şi in cazul incipitului, Creangă inovează formula finală pentru că aduce un element de originalitate, introducand o referire critică la adresa societăţii naratorului:"iar pe la noi, cine are bani mănancă, iar cine nu, se uită şi rabdă”. "Povestea lui Harap-Alb" urmăreşte formarea unui tanăr pentru a-şi dobandi dreptul de a deveni conducător şi pentru a-şi forma o familie. Această călătorie se realizează in trei etape.Prima este pregătirea şi anticipează drumul de iniţiere. Sfanta Duminică, symbol al experienţei acumulate, il invaţă pe fiul de crai cum să dobandească calul, paloşul şi hainele de mire ale tatălui său(simboluri ale legăturii cu strămoşii). Cea de-a doua etapă, drumul de iniţiere(de formare), cuprinde proba podului, rătăcirea prin Pădurea Spanului(spaţiul labirintic), schimbarea indentităţii eroului prin vicleşug, care are loc in fantană, şi cele două probe la care este supus de către Span: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului şi pielea bătută cu nestemate a Cerbului. Din toate aceste probe, Harap-Alb iese invingător, graţie ajutorului primit de la Sfanta Duminică. Cea de-a treia etapă este cea mai grea şi incheie drumul de maturizare a eroului. Acesta trebuie să se descurce singur(Sfanta Duminică dispare din basm) şi să o aducă pe fata Impăratului Roş. După ce trece cu succes de această probă cu ajutorul celor cinci prieteni, al furnicilor şi a albinelor, Harap-Alb este ucis de Span, decapitarea şi invierea eroului fiind ultima treaptă a iniţierii.

Page 3: Caracteristicile limbajului poetic

Personajele basmului “Povestea lui Harap-Alb” sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul in diversele lor ipostaze, personajele antagonice şi simbolice care le reprezintă fiind Harap-Alb şi Spanul. La construcţia celor două personaje contribuie fabulosul, care este tratat in mod realist: nici Harap-Alb nu se confundă cu Făt-Frumos, ci este un om care are calităţi şi defecte, şi nici Spanul nu este zmeu, ci o fiinţă umană insemnată de natură prin lipsa bărbii(expresie a bărbăţiei). Amandoi sunt nişte personaje "deghizate": Harap-Alb este un fiu de impăratascuns sub haine de slugă, iar Spanul este "răul necesar", deghizat in fecior de impărat.Harap-Alb este personajul principal, protagonist şi eponim al basmului lui Creangă. Eroul săvarşeşte un act de iniţiere in vederea formării lui pentru viaţă. Autorul işi scoate personajul din tiparele clasice, pentru că renunţă la perfecţiunea eroului şi il introduce in categoria oamenilor simpli. Iniţial, personajul lui Creangă este timid, ruşinos şi lipsit de curaj. Reacţia sa atunci cand Craiul ii ceartă pe fraţii mai mari, este evidenţiată de către narator prin caracterizarea directă. Tot acum găsim o trăsătură definitorie a personajului, milostenia, care face ca el să fie alesul. Intalnirea cu Spanul constituie episodul-cheie in evoluţia ulterioară a personajului. In pădure, el trăieşte sentimentul de frică şi neputinţă şi nesocoteşte sfatul tatălui său, luandu-l in slujba sa pe Span.Urmează momentul crucial: cel al supunerii prin vicleşug. Naiv, fiul de impărat coboară in fantană la indemnul Spanului. Acolo, el renunţă la originea sa nobilă pentru a porni fără nimic in lupta cu destinul. Din acest moment, Harap-Alb(un oximorom) este eroul care va lupta şi va birui cu bunătatea inimii sale, nu cu mandria eroului perfect.El apare ca un om simplu, modest, calităţi apreciate de toţi cei din jurul lui, spre deosebire de Span, ale cărui defecte omeneşti il duc la pierzanie: rău, antipatic, arogant. Ajutat mai mult de sfatul Sfintei Duminici, Harap-Alb va da cele dintai probe de curaj şi de bărbăţie, nu fără ezitări şi slăbiciuni omeneşti. In cea de-a treia probă, călătoria prin locuri pustii şi greu accesibile constituie un permanent prilej de cunoaştere pentru erou, care ţnţelege că fiinţele cele mai neinsemnate (furnicile, albinele) iţi pot fi de folos. De asemenea, Harap-Alb poate constata ciudăţeniile fiinţelor umane şi variatatea indivizilor, dovedind toleranţă şi sociabilitate. Pe drumul de intoarcere, el se indrăgosteşte de fata Impăratului Roş, dar rămane loial Spanului, considerand că datoria este mai presus de sentimentele lui. Ajunşi la Verde Impărat, tanăra il demască pe Span.Acesta nu are demnitatea zmeilor, care se recunosc invinşi, şi ii taie capul lui Harap-Alb. Experienţa capitală prin care trece eroul se petrece in sens invers celor din fantană: "moare" sluga şi "se naşte" impăratul.Spânul intruchipează forţa răului in basm, un fel de Zmeul-Zmeilor care seamănă in lume teroare, răutate şi violenţă. El este personaj negativ specific basmului şi intruchipează nedreptatea, răutatea, minciuna - trăsături condamnate in orice basm popular sau cult. Omul span este prin naştere un om rău, viclean peste măsură, nu se dă in lături să păcălească un "boboc" (nepriceput, lipsit de experienţă) cum era mezinul craiului şi-l atrage in capcana din fantană prin minciuni şi tentaţii ce dovedesc o bună cunoaştere de oameni. Trăsăturile lui morale reies in mod indirect din faptele sale şi din relaţiile cu celelalte personaje. Impostor şi grosolan, se comportă ca un stăpan tiran, considerand că slugile seamănă cu animalele. Din proprie experienţă, ştie că "să te ferească Dumnezeu, cand prinde mămăliga coajă", deoarece el, obraznic şi prost crescut, cum vede că "i s-au prins minciunile de bune" si că este primit cu toate onorurile de către impăratul Verde, devine ameninţător cu sluga, ii dă o palmă, cu scopul "să facă pe Harap-Alb ca să-i ieie şi mai mult frica". Văzandu-se ajuns urmaş la tronul impărătesc, Spanul devine arogant şi lăudăros, insuşindu-şi toate meritele lui Harap-Alb, ba mai mult, fălindu-se că ştie să fie stăpan adevărat şi să-şi strunească slugile.Ca moduri de expunere, spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune imbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, iar individualizarea acţiunilor şi a personajelor se realizează prin amănunte(limbaj, gesturi). Dialogul susţine evoluţia acţiunii şi caracterizarea personajelor. Descrierea conturează indicele spaţial şi personajele prin portretistică.Registrele stilistice oral, popular şi regional conferă originalitate limbajului, care diferă de al naratorului popular prin specificul integrării termenilor. Limbajul cuprinde termeni şi expresii populare, regionale, ziceri tipice(proverbe, zicători).Umorul se realizează prin ironie, porecle şi apelative caricaturale, scene comice, expresii populare. Oralitatea stilului se realizează prin expresii narative tipice, exprimarea afectivă in propoziţii interogative şi exclamative, dativul etic şi inserarea de fraze ritmate sau versuri populare.„Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă este un basm cult, deoarece prezintă reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului, insă, asemenea basmului popular, pune in evidenţă idealul de dreptate, de adevăr şi de cinste.

MOARA CU NOROCde Ioan Slavici- comentariu -

Page 4: Caracteristicile limbajului poetic

Nuvela „Moara cu noroc” a fost publicată in 1881, in volumul de debut „Novele din popor”, reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii satului. „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică in proză, cuo construcţie riguroasă, un plan narativ central, intriga şi conflictul sunt bine conturate iar personajele relativ puţine pun in evidenţă personajul principal, complex, puternic individualizat. Nuvela aparţine realismului clasic prin imaginea veridică a realităţii sociale la inceputul secolului al XX-lea, in Ardeal; tema şi motivele aparţin realismului; conflictulpredominant interior, dar şi social; fixarea exactă in timp şi spaţiu de la inceputul operei; determinarea socială a personajelor şi complexitatea acestora; stilul sobrul, uneori impersonal şi perspectiva narativă şi tipul de narator (omniscient, omniprezent şi neimplicat) Tot de realism ţine şi interesul pentru analiza psihologică (nuvelă psihologică),prin temă, conflictul predominant interior, investigarea psihologică a personajului, folosindu-se ca tehnică analiza psihologică şi monologul interior.Titlul capătă valenţe ironice. Cuvantul „Moara” este sinonim cu „han”, motiv frecvent in literatura interbelică. Fixează indicele spaţia predominant. Cuvantul „cu noroc”, raportat la desfăşurarea evenimentelor, capătă o incărcătură ironică pentru că spaţiul se dovedeşte a fi nefast pentru familia protagonistului.Tema susţine caracterul realist, dar şi pe cel psihologic al nuvelei: efectele nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de inavuţire, in contextul societăţii ardeleneşti de la inceputul secolului al XX-lea. Alte teme se mai intalnesc in nuvelă sunt tema familiei, a destinului şi tema iubirii. Tema este conturată şi de motive specifice realismului, cum ar fi motivul hanului sau al banului.Conflictul este predominant psihologic, cuprinde zbuciumul interior al personajului intre dorinţa de inavuţire şi dorinţa de a rămane om cinstit. In plan secundar se dezvoltă şi un conflict social, determinat de dorinţa eroului de a-şi schimba statutul social, iar pe de altă parte relaţia dintre el şi Lică.Perspectiva narativă a nuvelei este obiectivă, viziune din spate, aparţinand unui narator omniscient, omniprezent şi neimplicat, narator la persoana a III-a. Tehnica narativă folosită este tehnica inlănţuirii cronologică şi cauzală a secvenţelor. Acţiunea se desfăşoară la sfarşitul secolului XIX, inceput de secol XX, pe parcursul unui an, avand ca reper temporal două evenimente cu rezonanţă religioasă. (Sfantul Gheorghe şi Paştele). Ca reper spaţial intalnim vestul Ardealului, intre Ineu şi Ardeal, la „Moara cu noroc”. Lungimea de text impresionantă , include, conform spuselor lui George Călinescu, un subiect de roman. Structurată in 17 capitole, fără titlu, include un singur plan narativ care are o desfăşurare liniară şi ascendentă pană la un punct culminant. Expoziţiunea are dimensiuni neobişnuite. Incipitul şi finalul conferă simetrie structurii compoziţionale. Ambele sunt realizate prin tehnica punctului de vedere, incluzandvorbele bătranei care fixează normele morale intre care vor evolua personajele şi se constituie in vorbele naratorului.In expoziţiune, descrierea drumului care duce la „Moara cu noroc”, realizată in manieră realistă, prin tehnica detaliului semnificativ şi a locului in care se află carciuma, redă un peisaj. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului. Simbolistica iniţială a drumului se completează, in final, cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc. Apariţia lui Lică, şeful porcarilor şi al turmelor de porci, care tulbură echilibrulfamiliei, constituie intriga in manieră realistă, prin utilizarea tehnicii detaliului, relatarea amănuntului semnificativ. Lică are un orgoliu de stăpan şi işi impune incă de la inceput regulile.Desfăşurarea acţiunii se concentrează in jurul procesului instrăinării carciumarului faţă de familie, analizat cu măiestrie de Slavici. Devine mohorat, violent, iiplac jocurile crude, are gesturi de brutalitate neinţeleasă faţă de Ana, pe care o ocrotea pană atunci. Prin intermediul monologului interior, sunt redate frămantările personajului in proza lui Slavici, relaţia specifică realistă intre individ şi mediul din care provine ia forma relaţiei individ-colectivitate.Punctul culminant coincide cu momentul in care Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale. Ghiţă işi aruncă soţia in braţele lui Lică, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece acesta este un „om”, pe cand Ghiţă „nu e decat muiere imbrăcată in haine bărbăteşti”. Cand se intoarce şi realizează acest lucru, Ghiţă o ucide pe Ana, iar el, la randul lui, este ucis de Raţiu, in numele lui Lică.Deznodământul este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie carciuma. Pentru a nu cădea viu in mainile lui Pintea, Lică se sinucide, izbindu-se cu capul de un copac. Singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrana şi copiii. In nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Slavici este un observator imparţial al vieţii rurale, inzestrat cu un spirit realist desăvarşit, anticipand astfel tehnica lui Rebreanu. Numărul personajelor nuvelei este redus, insă acestea sunt bine conturate, realiste şi determinate social. Dacă la inceput personajele sunt antagonice, acestea ajung pană la sfarşit personaje complementare. Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale setei de inavuţire. Lică rămane egal cu sine: „un om rău şi primejdios”. In schimb, Ana suferă transformări interioare, care ii oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine. Personaj secundar, jandarmul Pintea urmăreşte pedepsirea lui Lică pe căi legale,

Page 5: Caracteristicile limbajului poetic

motiv pentru care se asociază cu Ghiţă.Bătrâna şi copiii, personaje episodice, supravieţuiesc incendiului pentru că sunt singurele fiinţe inocente şi morale. Naratorul obiectiv işi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile in momente deincordare, consemnandu-le gesturile, limbajul, prezentand relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă). De asemenea, realizează portrete sugestive(caracterizare directă); detaliile fizice relevă trăsături morale sau statutul social (ex: portretul lui Lică). Sunt utilizate şi mijloace de investigaţie psihologică (dialogul, monologul interior, stilul indirect liber, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii). Personajul principal al nuvelei, Ghiţă, evoluează de la tipicitate, sub determinate socială(carciumarul dornic de avere), la individualizare, sub determinarea psihologică şi morală. El parcurge un traseu al dezumanizării, cu frămantări sufleteşti şi ezitări. Ezită intre cele două căi, simbolizate de Ana(valorile familiei, iubirea, „liniştea colibei”) şi de Lică(bogăţia, atracţia malefică a banilor). Se arată slab in faţa tentaţiilor şi sfarşeşte slab. Statutul social se schimbă, din cizmar ajunge carciumar, fiind capul familiei. Şi profilul psihologic se schimb. Dacă la inceputul nuvelei Ghiţă are curajul de a-şi modifica destinul, mandria il face să nu mai suporte batjocura oamenilor. Este hotărat, nesocoteşte sfaturile bătranei, impunandu-şi punctul de vedere, hotărand destinul familiei. Estecinstit, harnic, realizează in scurt timp din „Moara cu noroc” un loc popular. Işi iubeşte familia, ii place să stea de vorbă cu oamenii care poposesc la carciumă, se face respectat, iar in mentalitatea comună, hanul incetează să mai fie „Moara cu noroc”, ci ajunge să se numească „carciuma lui Ghiţă”. Este demn şi curajos, il infruntă pe Lică precaut, avertizandu-l pe acesta din urmă asupra faptului că ar fi mai bine să-l aibă prieten decat duşman. Derularea evenimentelor il face să vadă că nu are decat două soluţii: să rămană cinstit şi să plece de la han sau să intre in jocul necurat al lui Lică. Ghiţă se schimbă, Lică reuşind să starnească in el dorinţa de inavuţire. Devine ursuz, irascibil, se indepărtează de familie şi ii consideră o piedică in calea inavuţirii şi nu răspunde incercărilor Anei de a-i spune ce anume il frămantă. Işi conştientizează schimbarea şi are remuşcări, frămantările personajului observandu-se prin monolog.Regretă că s-a indepărtat de Ana şi incearcă să reaprindă sentimentul iubirii. Se considera un tată nevrednic, ticălos, insă devine ezitant şi nu-şi duce pană la capăt intenţia. Ii este frică de Lică şi devine din ce in ce mai dependent de acesta.O probă majoră a gradului de dezumanizare a personajului este mărturia falsă de la procesul lui Lică, in urma căruia acesta scapă. Acest moment constituie rupture definitivă dintre el şi Ana, ea ştiind că Ghiţă a depus mărturie mincinoasă. Nu-l parăşte, suportand violenţele verbale şi fizice ale acestuia. Dorinţa de inavuţire il face să devină ucigaş. Această dorinţă este dublată de un sentiment de răzbunare, născută din gelozie. Moartea personajului este o consecinţă firească a faptelor lui, o pedeapsă pe care autorul o aplică lui Ghiţă pentru că a incălcat principiile morale.Mijloacele de caracterizare pe care Slavici le utilizează pentru a-l caracteriza pe Ghiţă sunt cele specifice. Caracterizarea directă se realizează prin monologul interior, prin autocaracterizare, prin intermediul celorlalte personale(Lică, Ana, bătrana, Pintea) şi de narator. Predomină caracterizarea indirectă , realizată prin faptele personajului,atitudini, limbaj, mimică, relaţia cu celelalte personaje. Un alt personaj al nuvelei este Lică, personaj secundar, liniar, care stă sub semnul demonicului. Acesta are o influenţă nefastă asupra tuturor personajelor. Este Sămădău,şeful porcarilor, dar şi talhar. Spre deosebire de Ghiţă, naratorul ii realizează un portret fizic şi vestimentar detaliat, care pe de o parte ii trădează caracterul malefic(ochi verzi, sprancene impreunate, işi muşca colţul mustăţii), iar pe de altă parte sugerează faptul că personajul işi obţine veniturile din afaceri necurate(vestimentaţia). Autocaracterizarea subliniază caracterul violent, crud, cinic, şi părerile celorlalte personaje, Ana fiind cea care intuieşte influenţa malefică a lui Lică. Om care impune frică, are tendinţa de a-şi intimida convorbitorii. Fără scrupule, omoară omoară fără niciun fel de remuşcare, singur afirmand că uneori simte dorinţa de sange cald. Este un bun psiholog, intăreşte dorinţa de inavuţire a lui Ghiţă pe care p aţaţă permanent, este invidios pe Ghiţă pentru că are o familie şi de aceea o distruge treptat, incălcand orice normă morală. Trăieşte după propriile legi, fapt care face să fie perceput ca un om de temut, influent, are relaţii sus-puse. Este un disimulat, ascunzandu-şi cu abilitate intenţiile. Din punctul de vedere al lui Pintea, singura lui slăbiciune sunt femeile. Comportamentul lui faţă de copiii Anei contrastează cu ticăloşenia personajului şi nu reuşeşte să-l umanizeze. Are influenţă distrugătoare asupra tuturor personajelor cu care intră in contact. Esteputernic, orgolios, preferand să-şi pună capăt zilelor intr-un mod violent, decat să fie prins de Pintea. Această trăsătură este evidenţiată şi de Ana, care, comparativ cu Ghiţă, il consideră un bărbat adevărat. Moartea personajului este o pedeapsă adusă răului absolut. Ana, personaj feminin secundar, reprezintă condiţia femeii din acea perioadă, supunandu-se necondiţionat dorinţei lui Ghiţă de a se muta la Moara cu noroc. Ca statut social, este soţia lui Ghiţă, mamă a doi copii. Portretul fizic se conturează incă din expoziţie(tanără, frumoasă, fragilă), işi iubeşte familia, este răsfăţată de către soţul ei şi consideră că Ghiţă a făcut o alegere bună. Maturitatea personajului se dovedeşte inmomentul in care intuieşte caracterul malefic al lui Lică, avertizandu-şi soţul. Observand schimbarea lui Ghiţă, incearcă să-l salveze, rugandu-l să-I mărturisească ceea ce-l frămantă. Relaţia dintre cei doi incepe să se răcească, la aceastaadăugandu-se violenţa verbală şi fizică pe care Ghiţă o manifestă faţă de Ana şi faţă de copii. Cand Ghiţă neglijează afacerile de la Moara cu noroc, Ana este cea care preia conducerea, contrazicand indoiala mamei. In momentul in care

Page 6: Caracteristicile limbajului poetic

Ghiţă depune mărturie mincinoasă la proces, Ana se instrăinează definitiv de acesta, intrand in jocul seducţiei făcut de Lică. Este un fin psiholog, simte că ceva se va intampla şi refuză să plece de Paşti impreună cu bătrana şi copiii, rămanand la han. Rănită de gestul lui Ghiţă, Ana incalcă normele familiale şi, intrun gest de răzbunare, i se dăruieşte lui Lică. Acesta este motivul pentru care autorul o pedepseşte printr-o moarte violentă, fiind ucisă de către soţul ei.Ca moduri de expunere predomină naraţiunea obiectivă la persoana a III-a, monologul interior evidenţiază natura psihologică a nuvelei şi descoperă frămantarea interioară a personajelor, dialogul contribuie la stabilirea relaţiilor dintre personaje şi dinamizează discursul narativ, iar descrierea conturează indicele spaţial şi personajele prin portretistică.Stilul este sobru, lipsit de incărcătură stilistică, iar limbajul este authentic ardelenesc, acesta contribuind la realizarea atmosferei. Opera literară „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă deoarece oglindeşte viaţa socială şi de familie in satul ardelenesc de la sfarşitul secolului al XIXlea, mportanţa acordată banului, cat şi personaje tipice, reprezentative pentru lumea ardelenească din perioada evocată.

ALEXANDRU LĂPUŞNEANULde Costache Negruzzi- comentariu –Nuvela “Alexandru Lăpuşneanul” este prima nuvelă romantică de inspiraţie istorică din literature romană, o capodoperă a speciei şi un model pentru creaţiile apărute ulterior de acest tip.Apare in primul volum al revistei “Dacia literară” la 30 ianuarie 1840, alături de articolul-program al romantismului romanesc, răspunzand astfel uneia dintre direcţiile prevăzute de Mihail Kogălniceanu(istoria ca sursă de inspiraţie).Nuvela este o specie a genului epic care include un singur fir narativ, intriga şi conflictul sunt bine continurate iar accentual cade pe individualizarea personajelor, nu pe acţiune.“Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă istorică prin temă şi motiv literar central, sursele de inspiraţie specifice, prin conflict şi personaje atestate documentar şi prin culoarea epocii.Este şi o nuvelă romantică deoarece are ca şi caracteristici tema şi motivul central, prin antiteza ca mijloc de conturare a personajelor, prin excepţionalul personajului creat şi a situaţiilor in care este pus şi prin descrierile cu caracterdocumentar, şi nu estetic. Negruzzi preia o serie de evenimente şi intamplări din “Letopiseţul Ţării Moldovei” al lui Grigore Ureche, cum ar fi revenirea la tron a doua oară a lui Alexandru Lăpuşneanul, intampinarea domnitorului, incendierea cetăţilor, omorarea celor 47 de boieri, imbolnăvirea şi moartea lui Alexandru Lăpuşneanul la Cetatea Hotin prin otrăvire şi cele două replici ale motto-urilor pe care le aşează in capitolele 1 şi 4 (“Dacă voi nu ma vreţi, eu vă vreu” şi “De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu”) Pentru a amplifica conflictul, Negruzzi apelează la licenţa istorică(abatere de la adevărul istoric), introducand două personaje, Moţoc şi Stoici, care nu mai erau in viaţăin timpul celei de-a doua domnii a lui Lăpuşneanul. Nuvela are ca temă lupta pentru putere in epoca medievală, in timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul in Moldova. Motivul literar central este tipic romantic, şi anume răzbunarea ca pedeapsă.Conflictul nuvelei este complex şi pune in lumină personalitatea puternică a personajului principal. Principalul conflict, cel exterior, este de ordin politic: lupta pentru putere intre domnitor şi boieri. Conflictul secundar, intre domnitor şi Moţoc(boierul care il trădase), particularizează dorinţa de răzbunare a domnitorului, fiind anunţat in primul capitol şi incheiat in cel de-al III-lea. Conflictul social, intre boieri şi domnitor, este limitat la revolta mulţimii din capitolul al III-lea.Perspectiva narativă este obiectivă, aparţine unui narator omniscient, omniprezent şi neimplicat. Naraţiunea este realizată la persoana a III-a. Ca tehnică narativă, putem remarca inlănţuirea cronologică şi cauzală a secvenţelor narative.Indicele temporale şi spaţiale sunt determinate istoric(mijlocul secolului al XVIlea, in cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul, la cetatea de scaun a Moldovei , Suceava; in al patrulea capitol, cetatea Hotin).Structura compoziţională este clasică, echilibrată şi simetrică(prin incipitul şi finalul care aparţin naratorului). Include patru capitole, fiecare precedat după moda romantică de cate un motto. Capitolele se constituie in momentele subiectului.Capitolul I curpinde expoziţiunea (intoarcerea lui Alexandru Lăpuşneanul la tronul Moldovei, in 1564, in fruntea unei armate turceşti şi intalnirea cu solia formată din cei patri boieri trimişi de Tomşa: Veveriţă, Moţoc, Spancioc şi Stroici) şi intiga (hotărarea domnitorului de a-şi relua tronul şi dorinţa sa de răzbunare faţă de boierii trădători).Capitolul II corespunde desfăşurării acţiunii şi cuprinde o serie de evenimente declanşate de reluarea tronului de către Alexandru Lăpuşneanul: fuga lui Tomşa in Muntenia, incendierea cetăţilor, desfiinţarea armatei pămantene, confiscarea averilor boiereşti, uciderea unor boieri, intervenţia doamnei Ruxandra pe langă domnitor pentru a inceta cu omorurile şi promisiunea pe care acesta i-o face.

Page 7: Caracteristicile limbajului poetic

Capitolul III conţine mai multe scene romantice, prin caracterul memorabil sau excepţional, concretizandu-se in punctul culminant al nuvelei: participarea şi discursul domnitorului la slujba religioasa de la Mitropolie, ospăţul de la palat şi uciderea celor 47 de boieri, omorarea lui Moţoc de către mulţimea revoltată şi “leacul de frică” pentrudoamna Ruxanda.In capitolul al IV-lea este infăţişat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire. După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpuşneanul se retrage in cetatea Hotinului. Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul vremii. Deoarece cand işi revine, ameninţă să-i ucidă pe toţi, doamna Ruxanda acceptă sfatul boierilor de a-l otrăvi.Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje excepţionale in situaţii excepţionale. Majoritatea personajelor sunt reale, atestate istoric. Sunt construite pe baza antitezei romantice(angelic-doamna Ruxanda – demonic-Alexandru Lăpuşneanul; boier trădător-Moţoc – boier patriot-Spancioc şi Stroici).Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, personaj eponim şi romantic. Personaj excepţional, acţionează in situaţii excepţionale(de exemplu, scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Moţoc scena morţii domnitorului otrăvit). Este tipul domnitorului tiran şi crud, cu voinţă puternică, ambiţie şi fermitate in organizarea răzbunării impotriva boierilor trădători, aceasta fiind unica raţiune pentru care s-a urcat pentru a doua oară pe tronul Moldovei.Caracterizat indirect prin faptele şi atitudinile sale, Lăpuşneanul se dovedeşte un bun cunoscător al psihologiei umane. Un exemplu ar fi atitudinea lui faţă de Moţoc, pe care-l cruţă pentru a se folosi de el in aplicarea planului de răzbunare. Deţine arta disimulării, scena din biserică fiind foarte semnificativă in acest sens: imbrăcat “cu mare pompă domnească” se inchină pe la icoane, sărută moaştele sfantului, il ia martor pe Dumnezeu pentru căinţa de a fi comis crime, citează din Biblie, in timp ce pregăteşte cel mai sadic omor din cate comisese – piramida de capete tăiate ale celor 47 de boieri ucişila ospăţul domnesc. Este inteligent, dar perfid, reuşind să-i păcălească pe boieri, să manevreze pe oricine şi să-şi ascundă adevăratele planuri de răzbunare, pe care le pune in aplicare cu o satisfacţie deosebită.Caracterizarea indirectă, prin faptele, vorbele şi atitudinile personajului conturează mai ales cruzimea, care este trăsătura dominantă a lui Alexandru Lăpuşneanul. Printre faptele cumplite, putem enumera: leacul de frică, linşarea lui Moţoc, ameninţarea cu moartea a propriei familii, omorarea celor 47 de boieri şi piramida de capete. Moartea violentă, prin otrăvirea lui Lăpuşneanul de către blanda lui soţie, este o plată binemeritată pentru cruzimea sa.Modalităţile caracterizării directe de către narator contrurează portretul fizic şi moral, realizat prin redarea infăţişării, a gesturilor şi a mimicii personajului. Celelalte personaje il caracterizează şi ele in mod direct..Doamna Ruxanda este un personaj secundar, de tip romantic, construit in antiteză cu Lăpuşneanul: angelic-demonic, bandeţe-cruzime. Este fiica lui Petru Rareş şi reprezintă statutul femeii in Evul Mediu. Se căsătoreşte cu Alexandru Lăpuşneanul doar din dorinţa boierilor. Ea nu acţionează din voinţă proprie nici cand ii cere soţului său să inceteze cu omorurile, nici cand il otrăveşte. Deşi in Evul Mediu femeia – chiar soţie de domn – nu avea prea multe drepturi, doamna Ruxanda infăţişează in nuvelă un character slab, care pune in lumină, prin contrast, voinţa personajului principal.Ca moduri de expunere, naraţiunea şi descrierea sunt reduse, naratorul obiectiv limitandu-şi intervenţiile. Caracterul dramatic al textului este dat de rolul capitolelor in text, de realizarea scenică a secvenţelor narative, de utilizarea predominantă a dialogului şi de minima interveţie a naratorului prin consideraţii personale. Descrierile au valoaredocumentară, nu epică. Descrierea cetăţii Hotinului, cu motive romantice(cetatea pustie, stancile), are funcţie simbolică.Stilul narativ se remarcă prin sobrietate, concizie, echilibru intre termenii arhaici şi neologici, o mare frecvenţă a gerunziului. Stilul indirect alternează cu stilul direct, realizat prin dialog şi intervenţie izolată.Limbajul personajelor este unul dintre principalele mijloace de caracterizare şi concentrează atitudini, redă trăsături in mod indirect, prin replicile memorabile(“Dacă voi nu ma vreţi, eu vă vreu!”). Fiind o operă literară istorică in contextul literaturii paşoptiste, “Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă de factură romantică prin respectarea principiului romantic(inpiraţia din istoria naţională), dar şi prin specie, temă, personaje excepţionale in situaţii excepţionale, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii, spectaculosul gesturilor, al replicii şi al scenelor.

HANU ANCUŢEIde Mihail Sadoveanu- comentariu -“Fantana dintre plopi” face parte din volumul “Hanu Ancuţei” de Mihai Sadoveanu, publicat in 1928.Povestirea este o naraţiune subiectivizată (relatarea din unghiul povestitorului, implicat ca martor sau doar ca mesager al intamplării), care se limitează la relatarea unui singur fapt epic. Se acordă importanţă naratorului şi actului narării, iar interesul pentru situaţii şi intamplări conferă caracterul epic, exemplar al povestirii. Povestirea se situeazăintr-un plan al trecutului, principala sa caracteristică fiind evocarea. “Hanu Ancuţei” are forma povestirii in ramă deoarece nouă naraţiuni de sine stătătoare sunt incadrate intr-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei, care utilizeazăformule specifice. Instanţele comunicării narative sunt: autorul, naratorul, personajele şi cititorul.

Page 8: Caracteristicile limbajului poetic

Naraţiunea-cadru este răsfirată de-a lungul intregului text şi include cele nouă povestiri. Incipitul ei fixează coordonatele spaţio-temporale, cadrul intalnirii povestitorilor “intr-o toamnă aurie”, la Hanu Ancuţei. Timpul povestirii reconstituie prin forţa cuvantului o lume şi stă sub semnul varstei de aur. Cele trei niveluri ale simpului narativ sunt: timpul povestirii, timpul povestit şi spaţiul povestirii. Aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc de popas şi de petrecere,ocrotitor ca o cetate şi cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe. Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de intalnire a diferitelor destine şi poveşti. “Fantana dintre plopi” este a patra povestire şi are ca temă iubirea tragică.Perspectiva narativă a povestirii este subiectivă (cu focalizare internă), şi implică două planuri: reprezentarea evenimentelor trăite in tinereţe (timpul narat) şi autoanaliza faptelor din perspectiva maturităţii(timpul naraţiunii). Naraţiunea se face la persoana I. Naratorul evocă o intamplare trăită de el in tinereţe, in urmă cu peste douăzeci şicinci de ani, „pe aceste meleaguri”. In povestire se relatează un singur fir epic, o tristă poveste de dragoste care a avut rol de iniţiere pentru tanărul de odinioară.Atmosfera povestirii ţine de modul in care naratorul regizează o anumită tensiune, suspansul pe tot parcursul povestirii, pentru a capta atenţia ascultătorilor sau cititorilor. Acţiunea se desfăşoară alert, fiind identificabile toate momentele subiectului. Intr-o toamnă, Neculai Isac duce vinuri in ţinutul Sucevei ţi face popas la Hanu Ancuţei. Plimbandu-se călare pe malul raului Moldova, intalneşte un grup de ţigani carese scaldă. Este intţmpinat de Hasanache, un bătran cerşetor, care o alungă fără succes din calea boierului pe Marga, o ţigăncuţă de opsrezece ani (expoziţiunea). Frumuseţea fetei il tulbură şi le dă celor doi cate un ban de argint (intriga). Fata il caută la han a doua zi pentru a-i arăta ciuboţelele cumpărate cu banul primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fantana dintre plopi şi işi promit o nouă intalnire dedragoste la intoarcerea lui de la Paşcani, unde trebuia să işi vandă marfa. A doua intalnire la fantană are un final tragic. Indrăgostită, fata ii mărturiseşte ca Hasanache o trimisese la han ca să-l seduca, iar panul era ca ţiganii să-l omoare şi să-i ia banii de pe marfă. (D.A.) Deşi este conştientă că o vor omori pentru că i-a trădat, fata il avertizeză asupra pericolului. Tanărul fuge călare, scapă cu viaţă, dar o prăjină aruncată de urmăritori ii scoate un ochi (punctul culminant).Insoţit cu făclii de cărăuşii de la han care auziseră strigătele sale, revine la fantana dintre plopi, unde sangele proaspăt de pe colacul de piatră este semnul că fata fusese ucisă cu cruzime şi aruncată in fantană (deznodămantul).Autenticitatea naraţiunii este susţinută prin relatarea la persoana I şi prin intervenţia Ancuţei, unul dintre ascultători, care adevereşte intamplarea ştiută de la mama ei. Personajul-narator relatează intamplarea din perspectiva tanărului neştiutor, dar reprezentarea faptelor este insoţită de analiza şi condamnarea lor, din perspective maturului, din cauza consecinţelor tragice. Acesta foloseşte cuvinte dure pentru autocaracterizare (“boiac”, “ticălos”).Tânărul Neculai Isac are defectele specifice varste: neştiinţa şi nesocotinţa. Prima intalnire cu ţiganii şi cu fata care umblă prin apă in fusta ei roşie este relatată din perspectiva tanărului, care nu vede capcana in această “intamplare”. Tanărul crede că trăieşte etapele unei idile superficiale, dar se vede intins in plasa intinsă de ţigani. Plăteşte nechibzuinţa sa cu lumina unui ochi. Scapă cu viaţă tot datorită tinereţii: calităţile fizice şi seninătatea inconştientă. Licărul de conştiinţă se aprinde prea tarziu, iar manifestările lui sunt regretul şi autocondamnarea. Tanărul este caracterizat în mod indirect, prin fapte, limbaj, comportament şi gesturi.Portretul fizic al naratorului este realizat de la intrarea personajului in scenă (venirea la han), vestimentaţia reflectand statutul social, indicat şi in formula de adresare folosită de comisul Ioniţă “căpitani de mazili”. Aerul demn şi tragic al căpitanului de mazili se datorează rangului nobiliar şi tristeţii. Venirea lui produce un efect deosebit asupra celor de la han. El povesteşte din dorinţa de a revedea trecutul pentru a-l inţelege, căci pierdere ochiului ii dă puterea vizionară. Deşi fantana dintre cei patru plopi s-a dăramat, el o poate vedea.Frumoasa Marga este eroina tragică a acestei poveşti de iubire. Condişia ei umilă, ţigăncuşă care se lasă folosită de grupul nomad pentru a-i jefui pe călătorii dornici de aventuri trupeşti, este umanizată şi metamorfozată de puterea dragostei adevărate. Aflată in situaţia limită de a se supune legii nescrise a cetei sau de a-l salva pe bărbatul iubit, ea alege jertfa de sine. Personaj romantic, acţionează in situaţii excepţionale. Fapta ei o plasează intr-un plan moral superior faţă de tanărul nesăbuit, de unde şi caracterul etic al povestirii. Personajul este caracterizat indirect, prin fapte, gesturi şi statut social, şi direct de către personajul-narator, care-i realizează portretul fizic. Legătura simbolicădintre fiinţa ei şi elementul acvatic este prezentă la fiecare intalnire cu personajul-narator Fata “Răsare” din apă şi va sfarşi in acelaşi element. Semnificaţia fantanii cu patru plopi este de centru al lumii, loc sacru care insă nu-imai protejează pe indrăgostiţi, fiind pangărit de vina fiecăruia şi sortit pieirii. Apa fantanii se amestecă cu sangele, iar in plan simbolic, iubirea cu moartea.Ca moduri de expunere predomină naraţiunea subiectivă la persoana a I-a care se imbină cu dialogul şi scurte pasaje descriptive. „Fantana dintre plopi” este povestire deoarece este o naraţiune subiectivizată, care se limitează la relatarea unui singur fapt epic, o intamplare de dragoste din tinereţe.

Page 9: Caracteristicile limbajului poetic

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RĂZBOIde Camil Petrescu- comentariu –Romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de război”, scris de Camil Petrescu, aparţine realismului psihologic şi răspunde cerinţelor modernismului formulate de Eugen Lovinescu.Este un roman modern de tip subiectiv interbelic deoarece are ca şi caracteristici tema citadină, relaţia dintre instanţele comunicării, unicitatea perspective narative, tehnicile narative, tipul de personaj şi tehnicile de analiză psihologică(monolog, introspecţie), timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, luciditateaautoanalizei, anticalofilismul şi autenticitatea(prezenţa jurnalului şi a unor documente ale epocii prezente in subsolul paginii), valorificarea a două experienţe existenţiale, considerate de personajul narator „definitive”.„Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de război” este şi un roman psihologic prin temă, conflict(interior), protagonist(o conştiinţă problematizantă) şi prin utilizarea unor tehnici de individualizare a personajului.Titlul este format din două părţi si anticipează structura compoziţională a romanului. Fiecare partea a titlului se poarte constitui in titlu al cărţilor; fixează cele două teme majore ale romanului. Cuvantul „noapte” capătă semnificaţii simbolice, semnificand căutările interioare ale personajului principal.Tema romanului este drama intelectualului camilpetrescian insetat de absolut.Conflictul este predominant interior. Se naşte din discrepanţa dintre lumea ideilor in care trăieşte personajul şi viaţa(realitatea) socială. Este şi un conflict exterior, ca reflex al primului, prin care se conturează o imagine veridică a realităţii romaneşti inainte de Primul Război Mondial.Perspectiva narativă este subiectivă şi unică, aparţinand unui narator-personaj. Viziunea este „impreună cu”, iar naraţiunea se realizează la persoana I. Tehnicile narative sunt moderne, preluate din romanul francez al lui MarcelProust(tehnici proustiene). Tehnica memoriei involuntare presupune relatarea intamplărilor in ordinea aleatorie a memoriei, iar in cadrul tehnicii fluxului de conştiinţă, personajul devine centrul de conştiinţă al romanului, el analizand semnificaţia fiecărei intamplări.Timpul şi spaţiul sunt mobile, se modifică şi se nuanţează in funcţie de trăirile interioare ale personajului. Există două niveluri ale timpului, timpul obiectiv cronologic(Primul Război Mondial) şi timpul subiectiv psihologic(timpul rememorării). Romanul este structurat în două părţi intitulate „Cărţi”. Legătura dintre ele se realizează printr-un artificiu compoziţional prezent in primul capitol, şi anume introducerea timpului subiectiv psihologic in timpul obiectiv cronologic. Propriu-zis, prima carte debutează cu cel de-al doilea capitol. Incipitul se constituie in primul capitol şi se află in simetrie cu finalul, pentru că se pleacă dintr-o realitate obiectivă şi se termină cu aceeaşi realitate ( se incepe cupovestea de iubire şi se incheie cu sfarşitul poveştii) . Finalul romanului este deschis, dand posibilitatea cititorului unor multiple interpretări, iar pe de altă parte, eroul camilpetrescian trebuie supus unor alte experienţe existenţiale.Romanul modern de tip proustian promovat de Camil Petrescu impune şi un nou tip de personaj, o conştiinţă lucidă, analitică, intelectualul, inadaptabilul superior.Particularităţile de construcţie a personajului în romanul psihologic sunt inlocuirea corespondenţelor artificiale dintre portretul fizic şi cel moral cu detalii semnificative in trăirile personajului; interesul spre conflictul şi portretul interior, prin analiză şi introspecţie; interesul asupra lumii interioare, la nivelul conştiinţei; utilizarea tehnicilor moderne de analiză psihologică(introspecţia, monologul interior, fluxul conştiinţei, memoria afectivă).Personajul principal din romanul "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de război", Ştefan Gheorghidiu, identificandu-se in totalitate cu autorul Camil Petrescu, este un personaj-narator, deoarece relatează la persoana I şi analizează cu luciditate toate evenimentele şi stările interioare prin care trece acest intelectual dominat de incertitudini.Student la Filozofie, cu un statut social modest, căsătorit cu o colegă studentă la Litere, avand aceeaşi condiţie materială. O fire reflexivă, care analizează cu luciditate realitatea din jurul său, construindu-şi o lumea ideală, abstractă, care intră in contradicţie cu realităţile sociale. Dialogul de la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă a eroului, careconsideră că "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Astfel, prin memorie involuntară, se declanşează amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o consemnează în jurnalul de front: "Eram insurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă inşeală". Este in căutarea absolutului in orice experienţă de viaţă, scriitorul confruntandu-l cu două experienţe pe care le consideră definitive.Prima experienţă este cea a iubirii inşelate. Crede că Ela este femeia perfectă şi coincide cu acel tipar de idealitate pe care si-l crease. Intervine descrierea pe care o face asupra Elei, considerand-o unică. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea este un proces de autosugestie, el insuşi prezentand etapele care au dus la această iubire. Cuplul stă sub ideea perfecţiunii şi trăieşte in armonie pană in momentul in care eroul primeşte moştenirea de la unchiul Tache Gheorghidiu.

Page 10: Caracteristicile limbajului poetic

Interesul Elei pentru moştenire şi incercarea de implicare in viaţa mondenă il fac pe Ştefan Gheorghidiu să descopere o altă faţă a ei. Procesul de instrăinare este dublat de o analiză continuă şi chinuitoare pe care o face fiecărui gest al Elei.Excursia la Odobeşti este o secvenţă narativă care evidenţiază chinul lăuntric al personajului şi constituie apariţia Domnului G., avocat obscur dar bărbat monden, in prim-plan motiv al chinurilor lui Gheorghidiu, acestea amplificandu-se pe măsura disimulării. El maschează totul printr-o veselie excesivă, suferind o dramă a geloziei.Relaţia cu Ela capătă o intorsătură imprevizibilă, include despărţiri şi impăcări repetative, Gheorghidiu incercand să descopere certitudinea că Ela este infidelă. In relaţia celor doi, certitudinea infidelităţii este dată chiar de Gheorghidiu, care aduce in patul conjugal o prostituată cu care Ela il descoperă. Altădată, vine acasă şi nu o găseşte pe Ela, o caută innebunit pe străzi, este hotărat să divorţeze, dar renunţă in final pentru că descoperă un bileţel de la verişoara sa Anişoara, care o cheamă pe Ela in seara aceea să doarmă la ea. Treptat, personajul suferă un proces de dezumanizare, salvarea venind odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, cand Ştefan Gheorghidiu se inrolează ca voluntar.A doua experienţă este războiul absolut, şi anume confruntarea cu moartea. In calitate de sublocotenent, descoperim firea polemică a lui Ştefan Gheorghidiu, revoltat de realităţile frontului, idealizate de instituţiile şi de presa vremii. Acest sentiment polemiceste dublat de cel al responsabilităţii vieţii acestora.Odată izbucnit războiul, acesta devine o dramă colectivă in care este implicat şiŞtefan Gheorghidiu. Sentimentele ca frica, dorinţa de a fugi, de a se ascunde, devincomune şi nu favorizează oamenii indiferent de statutul social sau intelectual. Capitolulelocvent in acest sens , care surprinde imaginea monstruoasă a războiului , este intitulatsugestiv „Neacoperit pămantul lui Dumnezeu”.Din această experienţă, Gheorghidiu iese modificat, salvat ca om. Rănit şispitalizat, se intoarce in Bucureşti, are certitudinea inşelării, dar nu-l mai interesează şi sedesparte de Ela, lăsandu-i casele de la Constanţa, banii, adică tot trecutul.Unii critici literari consideră că Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat uninvins, deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-1 dezumanizeze. El seinalţă deasupra societăţii meschine, trăind o experienţă morală superioară, aceea a drameiomenirii, silită să indure un război tragic şi absurd. Este, de altfel, singurul supravieţuitorintre toate personajele camilpetresciene.Ela este personajul feminin al romanului, subiectiv, perceput din punctul devedere al lui Ştefan Gheorghidiu. Este studentă la Litere, cu o situaţie materială modestă.Cea mai frumoasă fată din Universitate, curtată de mulţi colegi, il alege pe Gheorghidiu,cu care se căsătoreşte, acesta devenind centrul universului ei. Pare să corespundăprototipului de femeie ideală perceput de Ştefan Gheorghidiu, şi de aceea este consideratăde acesta ca fiind o femeie unică.Primirea moştenirii oferă o altă faţetă a Elei, percepută in mod acut de cătrepersonajul narator. Trăsăturile morale reies, indirect, din referirile lui Ştefan, care disecăşi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să aibă certitudinea iubiriiElei.Relaţia dintre cei doi cunoaşte suişuri şi coboraşuri, care duc treptat la instrăinareacelor doi. Ela apare ca o fiinţă interesată de latura materială, , atrasă de viaţa mondenă şivinovată de infidelitate, atenţia ei indreptandu-se spre Domnul G.Principalul mod de expunere este naraţiunea confesională (cu caracter deconfesiune). Monologul interior evidenţiază natura psihologică a romanului şifrămantarea interioară a personajului, dialogul contribuie la stabilirea relaţiilor dintrepersonaje şi dinamizează discursul narativ, introspecţia conştiinţei şi a sufletului,retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia, scot in evidenţă zbuciumul interior alpersonajului, cauzat de aspiraţia spre absolut.Registrul stilistic al romanului se caracterizează prin claritate, sobrietate, frazăscurtă şi nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorulconsideră că intr-o operă literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "caintr-un proces verbal".Opera literară „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de război” este un romanmodern de tip subiectiv, psihologic, deoarece arată drama intelectualului camilpetrescianinsetat de absolut, conturată intr-o manieră modernă, alături de tehnici narative şi tehnicide analiză psihologică modernă.

ENIGMA OTILIEIde George Călinescu- comentariu –Opera literară „Enigma Otiliei”, scrisă de George Călinescu şi apărută in anul1938, este un roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste, aparţinandprozei interbelice. De asemenea, este roman social şi citadin.„Enigma Otiliei” este un roman prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multeplanuri, cu conflict complex, la care participă numeroase personaje.Romanul aparţine realismului balzacian prin temă, motivul moştenirii şi alpaternităţii, situarea exactă in timp şi spaţiu, caracterizarea minuţioasă a personajelor şigeneralizarea acestora către o tipologie, notarea amănuntului semnificativ, tehnicadetaliului şi lipsa de idealizare.

Page 11: Caracteristicile limbajului poetic

Tema romanului ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la inceputul secoluluial XX-lea,o lume degradată de puterea banului.Conflictul exterior se datorează moştenirii lui moş Costache, care antreneazădisputa dintre membrii aceleiaşi familii, dar care este o consecinţă a unui conflict multmai profund, conflict intre valorile consacrate in funcţie de clasa socială căreia aparţinpersonajele. Conflictul interior prezintă sentimentele contradictorii ale tanărului Felix inceea ce priveşte relaţia cu Otilia, insă şi rivalitatea adolescentului şi a maturuluiPascalopol pentru mana fetei.Perspectiva narativă a nuvelei este obiectivă, viziune din spate, aparţinand unuinarator omniscient, omniprezent şi neimplicat, narator la persoana a III-a. Tehnicanarativă folosită este tehnica inlănţuirii cronologică şi cauzală a secvenţelor.Cadrul temporal şi spaţial ne este fixat incă din incipitul romanului realist(„intr-oseară de la inceputul lui iulie 1909”, pe strada Antim din Bucureşti).Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planurinarative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinulOtiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stănică etc.In incipitul romanului sunt prezentate principalele personaje, sugerează conflictulşi trasează principalele planuri epice. Finalul este inchis prin rezolvarea conflictului şieste urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descriereastrăzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, străinul din familiaGiurgiuveanu, in momente diferite ale existenţei sale(adolescenţa şi zece ani mai tarziu,„după război”).Acţiunea romanului incepe cu venirea tanărului Felix, orfan, absolvent al LiceuluiInternat din Iaşi, la Bucureşti, in casa unchiului şi tutorelui său legal, pentru a urmaFacultatea de Medicină. Costache Giurgiuveanu este un bătran avar, care o creşte in casalui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o infia. Aglae o consideră unpericol pentru moştenirea fratelui ei.Expoziţiunea este realizată in metoda realist-balzaciană: situarea exactă a acţiuniiin timp şi spaţiu, detaliile topografice, descrierea străzii in manieră realistă, fineţeaobservaţiei şi notarea detaliului semnificativ. Strada şi casa lui moş Costache sugereaz acontrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi, burghezi, şirealitatea: inculţi(aspectul de kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice), zgarciţi(casemici, cu ornamente din materiale ieftine), snobi(imitarea arhitecturii clasice),delăsători(urme vizibile ale umezelii şi ale uscăciunii, impresia de paragină).Pătruns in locuinţă, Felix il cunoaşte pe unchiul său, un omuleţ straniu care ilintampină cu un balbait ”nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”, pe verişoara Otilia şi asistă lao scenă de familie: jocul de table. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cudetalii vestimentare şi fiziologice. Este prezentată, in mod direct, starea civilă, statutul infamilie, elemente de biografie. Toate aceste aspecte configurează mediul neprimitor, celedouă planuri narative şi conflictul. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iaratitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul faţă de Felix.Intriga se dezvoltă pe două planuri care se intrepătrund şi in desfăşurareaacţiunii: istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi destinul tanărului Felix Sima.Competiţia pentru moştenirea bătranului avar este un prilej pentru observareaefectelor, in plan moral, ale obsesiei banului. Bătranul nutreşte iluzia longevităţii şi nupune in practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pentru a nu cheltui.Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii lui,plan periclitat ipotetic de infiereaOtiliei. Stănică Raţiu urmăreşte să parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulgebanii lui moş Costache, personajul susţinand in fond intriga romanului.Alături de avariţie şi de parvenitism, sunt infăţişate aspecte ale familiei burgheze:relaţia dintre părinţi şi copii, relaţia dintre soţi, căsătoria, orfanul.Căsătoria face parte din preocupările unor personaje ca Aurica, Titi(se tulburăerotic şi trăieşte o scurtă experienţă matrimonială), Pascalopol doreşte să aibă o familie şise insoară cu Otilia, Stănică se insoară cu Olimpia pentru zestrea niciodată primită, Felixse va căsători, ratand prima iubire.Banul perverteşte relaţia dintre soţi. Stănică se căsătoreşte pentru a-şi rezolvasituaţia materială, dar nu işi asumă rolul de soţ şi de tată. In clanul Tulea, lucrurile stauinverse: Aglae conduce autoritar, Simion brodează, mai tarziu fiind abandonat in ospiciu.Motivul paternităţii este infăţişat diferenţiat. Orfanii au doi protectori: Costache şiPascalopol.Planul formării tanărului Felix, student la Medicină, urmăreşte experienţele trăitede acesta in casa unchiului său, in special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelospe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, pentru că primează dorinţa de a-şi face o carieră.Otilia il iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache, ii lasă tanărului libertateade a-şi indeplini visul şi se mărită cu Pascalopol, care ii poate oferi inţelegere şi protecţie.In deznodământ aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate Otiliei libertatea dea-şi trăi tinereţea, ea devenind soţia unui conte exotic. Otilia rămane pentru Felix oimagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Olimpia este părăsită deStănică, iar Aurica nu-şi poate face o situaţie.Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrieriimediului şi fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Portretul balzacianporneşte de la caracteristici clasice(avarul, ipohondrul, gelosul), cărora realismul deconferă dimensiune socială şi psihologică, adăugand un alt tip uman, arivistul. Romanulrealist tradiţional

Page 12: Caracteristicile limbajului poetic

devine o adevărată comedie umană, plasand in context socialpersonajele tipice. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii: moşCostache – avarul iubitor de copii, Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Aurica –fata bătrană, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu– arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristocratul rafinat.Tot dinclasicism este preluat triunghiul amoros.O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. MoşCostache nu este un avar dezumanizat. El nu şi-a pierdut instinctul desupravieţuire(cheltuieşte pentru propria sănătate) şi nutreşte o iubire paternă pentruOtilia. Pascalopol o iubeşte pe Otilia in acelaşi timp patern şi viril.Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind dela datele exterioare existenţei lor(mediul, descrierea locuinţei, a camerei etc.).In mod direct, autorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă,biografia personajelor reunite la inceputul romanului. Caracterele dezvăluite iniţial nuevoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se ingroaşă prin acumularea detaliilor incaracterizarea indirectă(prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii intrepersonaje).Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină in casa lui CostacheGiurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de Medicină. Pe fiicavitregă a lui moş Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremeacopilăriei. Aceasta il surprinde plăcut, la prima ei apariţie, iar prin ochii tanărului esterealizat primul portretul fizic al acesteia:„Felix privi spre capătul scării ca spre un cerdeschis şi văzu in apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu, un cap prelung şi tanăr defată, incărcat cu bucle, căzand pană pe umeri”. Portretul ei apare conturat in opoziţie cucel al Auricăi, „Insă in trupul subţiratic, cu oase delicate ca de ogar, de un stil perfect,fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, ostăpanire desăvarşită de femeie”.Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şicel mai modern personaj al romanului, atat prin tehnica de realizare(pluriperspectivism),cat şi prin problematica sa existenţială. Spirit artistic, studentă la Conservator, Otilia se vapropia de Felix incă din momentul sosirii acestuia in casă. Pentru că nu ii pregătisenicio camera, Otilia il duce pe Felix in camera sa, spaţiul său intim, prilej pentru el sădescopere personalitatea fascinantă şi imprevizibilă a fetei. Acesta observă haine, cărţi,parfumuri, partituri aruncate la intamplare, maniera balzaciană fiind elocventă in acestăscenă.Amandoi se dezvoltă de-a lungul romanului, insă afecţiunea stabilită incă de lainceput se păstrează. Fiind prima lui dragoste, Felix o transformă pe Otilia intr-un idealfeminin. Comportamentul derutant al fetei, dar mai ales gesturile foarte familiare şitandre ale acesteia, il descumpănesc insă. Otilia insăşi recunoaşte cu sinceritate faţă deFelix că este o fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel: „Ce tanăr de varsta mea iţiinchipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!Eu am un temperament nefericit, mă plictisesc repede, sufăr cand sunt contrariată.”Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se intersectează cucele ale membrilor familiei.Felix este in permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care il acuză de sentimente nutocmai paterne faţa de cea pe care el o iubeşte. In momentul in care Pascalopol vine s-oia pe Otilia la teatru, Felix este deranjat nu de veselia fetei, ci de „satisfacţia reţinută” abărbatului, „care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne”. Ciudată i se pare şiinclinaţia Otiliei, „o prietenă de varsta lui”, pentru un bărbat atat de matur. Permanentaceastă relaţie dintre Otilia şi Pascalopol il va contraria pe tanăr.Sentimentele care se infiripă de la inceput intre ei pornesc de la o apropierefirească intre doi tineri, dar şi de la o grijă reciprocă intre doi orfani, ce simt nevoia să seapere unul pe celălalt. Otilia devine o obsesie pe care, in funcţie de nevoile sale, Felix odăramă şi o reconstruieşte, fără afi capabil de generozităţi sentimentale prea mari. Otiliaconcepe iubirea in felul aventuros al artistului, dăruire şilibertate absolută, pe cand Felixeste dispus să aştepte oricat pană să se insoare cu ea. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea dea reprezenta o piedică in calea realizării profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să ilpărăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol.Eşecul in dragoste il maturizează, dandu-i putere să nu renunţe la carieră. Felixinţelege că, intr-o astfel de societate, dragostea nu mai este un sentiment pur, iar căsniciadevine o afacere, nu o implinire a iubirii. Chiar el „se căsători intr-un chip care se cheamăstrălucit şi intră, prin soţie, intr-un cerc de persoane influente".Ca moduri de expunere predomină naraţiunea obiectivă la persoana a III-a,dialogul conferă veridicitate şi concentrare epică, descrierea spaţiilor şi a vestimentaţieisusţine impresia de univers autentic, iar prin observaţie şi notarea detaliului semnificativdevine mijloc de caracterizare indirectă a personajelor.„Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian prin;prezentarea critică a unoraspecte ale societăţii bucureştene de la inceputul secolului al XX-lea, motivul paternităţiişi al moştenirii, structură, specificul secvenţelor descriptive, realizarea unor tipologii, insădepăşeşte modelul realismului clasic, prin spiritul critic şi prin elemente alemodernismului(ambiguitatea personajelor, tehnicile moderne de caracterizare etc).

MOROMEŢII

Page 13: Caracteristicile limbajului poetic

de Marin Preda- comentariu –Primul roman scris de Marin Preda, „Moromeţii”, este alcătuit din două volume,publicate la doisprezece ani distanţă: in 1955, volumul I, iar in 1967, volumul al II-lea.Este un roman realist obiectiv postbelic deoarece are ca şi caracteristiciimaginea veridică a satului romanesc din Campia Dunării inaintea celui de-al DoileaRăzboi Mondial, perspectiva narativă, aspectul monografic, simetria incipit-final şicrearea unei tipologii.Titlul „Moromeţii” aşază familia in centrul romanului, insă evoluţia şi crizafamiliei sunt simbolice pentru transformările din satul romanesc al vremii.Tema generală a romanului este libertatea morală a individului in lupta cuistoria(Eugen Simion) şi dispariţia unui mod de viaţă sub presiunea timpului istoric. Alteteme prezentate in roman sunt tema familiei, iubirea, timpul şi criza comunicăriiConflictul romanului este in principal unul exterior, intre două moduri de viaţă,simbolic reprezentate de satul moromeţian din volumul I şi satul „groapă fără fund” dinvolumul al II-lea. Este conflictul intrigii ţărănimii şi al lui Ilie Moromete. Conflictulinterior este resimţit de Ilie Moromete şi determină o dramă a paternităţii.Perspectiva narativă este obiectivă, include viziunea din spate a unui naratorneimplicat, care relatează la persoana a III-a. Viziunea lui este completată in primulvolum de cea a naratorilor reflectori(Ilie Moromete), iar in al doilea volum de cea anaratorilor martori(personaje-martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterioraltora).Ca tehnici narative, intalnim in primul volum tehnica decupajului(discursulnarativ include multe scene cu valoare de simbol), iar in cel de-al doilea volum tehnicarezumativă(cu eliminări de fapte şi intoarceri in timp).Volumul I include trei secvenţe epice, intitulate simbolic de Eugen Simion„Cina”, „Prispa” şi „Secerişul”. Prima incepe intr-o sambătă seara şi continuă pană adoua zi după-amiaza, a doua conflictul direct dintre Ilie şi fiii săi iar a treia surprindesatul in febra secerişului.Simetria compoziţională este dată de tema timpului prezentă in incipit şi final. Inincipit, timpul este răbdător, iar in final, timpul nu mai avea răbdare. Este un timpinşelător, care crează iluzia că viaţa curge in tiparele ei arhaice, dar care va schimbaistoria şi care va duce la dispariţia ţăranului tradiţional, in volumul al II-lea.Incipitul fixează coordonatele spaţiale şi temporale alea acţiunii(satul SilişteaGumeşti, inaintea celui de-al Doilea Război Mondial).Acţiunea se desfăşoară pe două planuri narative. Viaţa moromeţilor, ameninţatăde destrămare şi viaţa comunităţii săteşti, surprinsă in momentele ei specifice(aspectemonografice).Discursul narativ se concentrează in jurul unor scene. Scena cinei ilustrează orealitate rurală, importantă in conturarea imaginii monografice a satului tradiţionalist. Areun triplu rol in cadrul romanului, pretext pentru a prezenta personajele eponime.Anticipează tensiunile din familie şi se constituie in aspect monografic. Ilie Morometepare a domina o familiei formată din copii proveniţi din două căsătorii, invrăjbiţi dincauza averii. Aşezarea in jurul mesei sugerează evoluţia ulterioară a conflictului. Cei treifraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau pe partea dinafară a tindei, ca şi cand ar fifost gata in orice clipă să se ridice de la masă şi să plece. Langă vatră, stătea Catrina, iarlangă ea ii avea pe copiii făcuţi cu Moromete, Nicuale, Ilinca şi Tita. Ilie Moromete stăteadeasupra tuturor, pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpanea cu privirea pefiecare in parte.Volumul II este format din cinci părţi şi prezintă destrămarea satuluitradiţional. Urmăreşte două momente istorice necesare la nivelul satului: Reforma Agrarăde la 1945 şi Colectivizarea forţată a agriculturii din 1949. Accentul se deplasează de pedestinul Moromeţilor, pe evoluţia unei ideologii abuzive. Satul devine „o groapă fărăfund, străină şi necunoscută”.Dacă primul volum este considerat „romanul tatălui”, cel de-al doilea volum esteconsiderat „romanul fiului”. In paginile finale este surprinsă moartea tulburătoare a luiIlie Moromete, ajuns la 80 de ani, susţinand că „eu intotdeauna am dus o viaţăindependentă”. Romanul se incheie zece ani mai tarziu, Niculae devenind inginer horticolşi este căsătorit cu Mărioara, fiica lui Adam Fantană. La inmormantarea tatălui, Niculaeaflă de la Ilinca, sora lui, că tatăl se stinsese incet, fără a fi suferit de vreo boală. Niculaerezolvă conflictul tată-fiu, in fapt, conflictul dintre două mentalităţi diferite.Ampla frescă a satului romanesc surprinde numeroase personaje reprezentativepentru diferite categorii sociale, tipuri umane sau teme infăţişate şi impune o tipologienouă.In centrul romanului stă familia Moromete, iar axul este este Ilie Moromete,personaj cu un destin simbolic pentru satul tradiţional. Personaj principal, eponim,protagonist, este primul ţăran din literatura romană inzestrat cu spirit meditativ şicontemplativ. Tipologic, este ţăranul patriarhal.Modalităţile de caracterizare a personajului sunt directe(de către narator –„bărbat intre două varste, căsătorit de două ori, tată a şase copii, mai in varstă decatCatrina cu 10 ani, a făcut războiul”; autocaracterizarea „eu intotdeauna am dus o viaţăindependentă”; alte personaje: Catrina spune că „este mort după şedere şi tutun”, TudorBălosu „om care eu ii spun una şi el se face că nu aude”, sătenii il consideră un ciudat) şiindirecte(in faptele, atitudinile, gandurile şi vorbele

Page 14: Caracteristicile limbajului poetic

personajul).Frămantările sale despre soarta ţăranilor dependenţi de roadele pămantului, devreme şi de Dumnezeu sunt relevante pentru firea sa reflexivă. Meditand asupra proprieivieţi, cand părăsit de fiii cei mari şi familia se afla in pragul destrămării, Ilie Moromete segandeşte că greşise considerand că "lumea era aşa cum şi-o inchipuia el" şi cănenorocirile sunt "numai ale altora". Simţindu-se singur, işi caută liniştea pe camp, inafara satului, unde poate vorbi cu sine insuşi(monolog interior).Dezamăgit in etica sa paternă, rănit de fiii săi mai mari in autoritatea de tată, seconsolează cu faptul că şi-a făcut datoria de părinte, deşi ei au fugit ca nişte trădători.Grija lui pentru educaţia copiilor răzbate cu tristeţe la suprafaţă, şi, deşi niciodată nu s-aarătat iubitor cu ei, este limpede că le-a dorit totdeauna binele.Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, evidentă inmajoritatea scenelor din roman. Scena dintre Tudor Bălosu şi Moromete estesemnificativă pentru "firea sucită" a eroului. La intrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărat să-ivandă salcamul, Moromete se gandeşte că e posibil să i-1 vandă, dar se poate să nu-1vandă, insă răspunde cu voce tare: "Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaiaasta, o să fac o grămadă de grau", subinţelegand că s-ar putea să scape şi altfel de datorii,decat tăind salcamul.Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a facehaz de necaz conturează un personaj aparte intre ţăranii literaturii romane, stand maiaproape de realitate decat de ficţiune.Fire autoritară, Ilie Moromete este "capul familiei" numeroase greu de ţinut infrau, avand in vedere şi conflictele ce mocneau, fiind gata să explodeze, intre membriifamiliei. Naratorul il prezintă incă de la inceputul romanului "stand deasupra tuturor" şistăpanind "cu privirea pe fiecare". Ironia ascuţită adresată copiilor sau Catrinei, cuvinteledeseori jignitoare ("ca să se mire proştii"), educaţia dură in spiritul muncii şi hărniciei("mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă") se dovedesc ineficiente, deoarece, cu toatăstrădania tatălui de a păstra pămantul intreg ca să le asigure traiul, nu poate salva familiade la destrămare.Plăcerea vorbei este o pasiune pentru ţăranul mucalit, care profită de oriceintalnire cu cate cineva pentru a sta la taclale, deşi singurul cu care putea vorbi cuadevărat era prietenul său, Cocoşilă, in tovărăşia căruiap ierdea ceasuri intregi, spresupărarea Catrinei.Părăsit de Catrina şi de fiii lui, rămane la bătraneţe cu fata cea mică, Ilinca.Apropiindu-se de varsta de 80 de ani, slăbit şiimpuţinat la trup, Moromete, cu ciomagulin mană, rătăceşte in neştire pe langă garduri, pe camp, pană cand, intr-o zi, a fost adus curoaba acasă.Catrina, personaj secundar, ilustrează condiţia femeii in mediul rural. Statutul eieste precizat in scena cinei, prin caracterizare directă “mamă a patru copii, trei cu IlieMoromete şi o fată dintr-o altă căsătorie – Alboaica, care era la părinţii fostului soţ”. Eamoşteneşte de la acesta pămantul din care vinde o parte in timpul căsătoriei cu IlieMoromete, cu promisiunea că va trece casa pe numele ei. Apare ca o femeie copleşită detreburile casei, ironizată de soţ şi dispreţuită de copiii vitregi. Indirect, este caracterizatăprin fapte, atitudini, relaţiile cu celelalte personaje.Femeie gospodină, creşte copiii lui Moromete, ingrijeşte de treburile casei şi estecreştină, aproape habotnică. Este in conflict cu Ilie Moromete, pe de o parte prin refuzulde a trece casa pe numele ei, iar pe de altă parte prin atitudinea diferită faţă deşcolarizarea lui Niculae.Instinctul matern al Catrinei nu il vizează doar pe Niculae, ci si pe fiiivitregi(scena cinei, cand il influenţează pe Moromete in luarea deciziei de a-l lăsa peAchim la Bucureşti. Se află in conflict cu cei trei, care arau convinşi că ii va da afarădupă moartea tatălui. Este lipsită de căldura afectivă a soţului şi a celor trei fiii vitregi.Dezamăgită de plecarea lui Ilie la Bucureşti, ea il părăseşte.Limbajul prozei narative se remarcă prin limpezimea, naturaleţea şi preciziastilului, oralitatea, lipsa podoabelor, imbinarea stilului direct şi indirect liber, textul şisubtextul ironic.“Moromeţii” este un roman al destrămării satuluitradiţional. Criza ordinii socialese reflectă in criza valorilor morale, in criza unei familii şi in criza comunicării.

IONde Liviu Rebreanu- comentariu –Publicat in anul 1920, „Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, ocapodoperă care infăţişează universul rural in mod realist. Este un roman realist de tipobiectiv, aparţinand prozei interbelice.„Ion” este un roman deoarece are ca trăsături amploarea acţiunii, desfăşurarea pemai multe planuri, conflictul complex, prezenţa unor personaje numeroase şi realizareaunei imagini ample asupra vieţii.Este un roman realist de tip obiectiv prin temă, imaginea veridică a satuluiardelenesc, specificul relaţiei narator personaj şi al naratorului(omniscient, omniprezent),naraţiune la persoana a III-a, veridicitatea, aspectul monografic şi relaţia incipit-final.Tema romanului este prezentarea problematicii pămantului, in condiţiile satuluiardelean de la inceputul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui ţăran săracpentru a obţine pămant şi consecinţele actelor sale. Caracterul monografic

Page 15: Caracteristicile limbajului poetic

al romanuluiorientează investigaţia narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale(obiceiuri, relaţiisociale şi familiale). Alte teme prezente in roman sunt tema iubirii şi tema familiei.Conflictul central din roman este lupta pentru pămant in satul tradiţional, undeaverea condiţionează poziţia individului in societate. Drama lui Ion este drama ţăranuluisărac, acesta fiind pus să aleagă intre iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictulexterior social, intre Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior,intre glasul pămantului şi glasul iubirii. Se poate vorbi şi de conflicte secundare, intre Ionşi George Bulduc, mai intai pentru Ana, apoi pentru Florica.Dincolo de aceste aspecte, putem vorbi despre un conflict tragic, intre om(nuintamplător ţăran) şi o forţă mai presus de calităţile individului: pămantul.Perspectiva narativă a romanului este obiectivă, viziunea din spate aparţinandunui narator omniscient, omniprezent şi neimplicat. Naraţiunea se realizează la persoanaa III-a. Tehnicile narative folosite sunt tehnica planurilor paralele şi tehnica inlănţuiriicronologică şi cauzală a secvenţelor.Din punct de vedere al reperului temporal şi spaţial, acţiunea se desfăşoară lainceputul secolului al XX-lea, in satul Pripas, din Ardeal.Romanul este alcătuit din două părţi opuse şi complementare, coordonate aleevoluţiei interioare a personajului principal(Glasul pământului şi Glasul iubirii). Titlurilecelor 13 capitole(număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ avand un„Inceput” şi un „Sfarşit”.Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şiiese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat cu ajutorul vorbelor(sedesprinde, aleargă, urcă, înaintează), drumul are semnificaţia simbolică a destinului unoroameni. Asemenea unui tablou, el separă viaţa reală a cititorului de viaţa ficţională apersonajelor din roman. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiţiasocială a locuitorilor şi anticipează rolul unor personaje(Herdelea, Glanetaşul) indesfăşurarea narativă. Crucea strambă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichearuginită, anticipează tragismul destinelor.Acţiunea romanului incepe prin prezentarea expoziţiunii, intr-o zi de duminică, incare locuitorii satului Pripas se află la horă in curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea.In centrul adunării este grupul dansatorilor. Descrierea dansului tradiţional someşan esteo pagină etnografică prin portul popular, prin paşii specifici, prin viguarea dansului, prinfigurile pitoreşti ale lăutarilor. Cercul horei este centrul lumii satului, este o descătuşarede energie.Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale, fruntaşii satului, primarul şichiaburii discută separat de ţăranii aşezaţi pe prispă. Fetele rămase nepoftite la horăprivesc, iar mamele şi babele mai retrase vorbesc despre gospodărie.Este prezentată si Savista, oloaga satului, naratorul realizandu-i un portret grotesc.Sunt prezentaţi intelectualii satului, preotul Belciug şi familia invăţătorului Herdelea, carevin să privească fără să se amestece in joc. In horă sunt numai fete şi flăcăi. Hotărarea luiIon de o lua pe Ana la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, constituie inceputulconfictului.Intriga coincide cu venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la carciumă la horă şiconfruntarea verbală cu Ion, pe care-l numeşte “hoţ” şi “talhar”. Ruşinea pe care i-o faceVasile Baciu lui Ion in faţa satului, starneşte dorinţa de răzbunare a lui Ion, care la randullui il face de ruşine pe Baciu, lăsand-o insărcinată pe Ana pentru a-l determina să acceptenunta.Desfăşurarea acţiunii se concentrează in jurul dorinţei lui Ion de a obţine cat mairepede pămant. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pămantul-zestre, simţindu-seinşelat, incep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediteazăconflictul dintre cei doi ţărani, in care “biata Ana nu este decat o victimă tragică”.Sinuciderea Anei nu-I trezeşte lui Ion regrete, pentru că in ea, apoi in Petrişor, fiul lui, nuvede decat garanţia proprietăţii asupra pămantului. Nici moartea copilului nu-l opreştedin drumurile lui după Florica, măritată intre timp cu George.Punctul culminant este reprezentat de moartea lui Ion care, surprins intr-o noaptein curtea Floricăi, este lovit de către George cu sapa in cap(unealtă a muncii pămantului).Deznodământul este previzibil, iar George, care-l loveşte pe Ion in cap, nu estedecat un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămane singură, iar averealui Ion revine bisericii.In celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător pentru autoritate in sat estedefavorabilă celui din urmă. El are familie(soţie, un băiat visător, poetul Titu, şi două fetede măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi). In plus, casa şi-o zidise pe lotul bisericii, cuinvoirea preotului.Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv incă din primul an, se dedicătotal comunităţii. Visul său de a construi o biserică nouă in sat este urmărit cu tenacitate,iar romanul se incheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea bisericii.Personajele romanului „Ion” ilustrează tipuri umane, avand destine şi profilepsihologice realizate de scriitor după logica internă a universului ficţional.Ion este personajul titular şi central din roman, dominand intreaga lume care sedesfăşoară in legătură cu el. Celelalte personaje principale(Ana, Baciu, Florica, George)gravitează in jurul său, punandu-i in lumină trăsăturile, năzuinţele. Personajele secundaresunt numeroase şi au roluri diferite in acţiune.Ion este personajul principal, un personaj complex, cu insuşiri contradictorii:viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate, insistenţă şi cinism. Iniţial dotat cu o serie decalităţi, in goana sa după avere se dezumanizează treptat.Este un personaj realist, tipic pentru o categorie socială, ţăranul sărac

Page 16: Caracteristicile limbajului poetic

care doreştepămant. Personajul este determinat social şi are o psihologie complexă, urmărită inevoluţie. Prin destinul său tragic, Ion depăşeşte caracterul reprezentativ şi seindividualizează.Exponent al ţărănimii prin dragostea faţă de pămant, el este o individualitate prinmodul in care il obţine. Singulară in satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fatăcu zestre, ci comportamentul său faţă de Ana(o face de ruşinea satului inainte de nuntă,iar apoi umblă după nevasta lui George).La inceputul romanului i se constituie un portret favorabil. Deşi sărac, este „iute şiharnic”, iubeşte munca şi pămantul „pămantul ii era drag ca ochii din cap”. Este infrăţitcu pămantul prin muncă, lipsa pămantului apărand ca o nedreptate in ceea ce-l priveşte.Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia invăţătorului, care il considerase capabil de a-şischimba condiţia.Pentru că il ştiu impulsiv şi violent, este respectat de flăcăii din sat şi temut deţigani, care cantă la comanda lui şi il insoţesc la carciumă după horă, deşi George este celcare le plăteşte. Insultat de Vasile Baciu beat, in faţa satului, la horă, se simte ruşinat şimanios, dorind să se răzbune. Vasile ii reproşează că umblă după fata lui şi il numeşte„sărăntoc”, „talhar”, „hoţ”, fiindcă este sărac. Orgolios, posesiunea pămantului ii apare cao condiţie a părăsirii demnităţii umane. Lăcomia de pămant şi dorinţa de răzbunare semanifestă cand intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu, pentru că acesta fusese inainteal Glanetaşilor.Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se instrăinează, iar căsătoria o stabileşte cuBaciu cand fata ajunsese de rasul satului. Este naiv, crezand că nunta ii aduce pămantul,fără a face o foaie de zestre. După nuntă, incepe coşmarul Anei, bătută şi alungată de ceidoi bărbaţi. Brutalitatea faţă de Ana este inlocuită de indiferenţă, sinuciderea ei simoartea copilului netrezindu-i niciun licăr de conştiinţă.Instinctul de posesie asupra pămantului fiind satisfăcut, lăcomia lui răspunde alteinevoi lăuntrice: patima pentru Florica. Viclenia ii dictează modul de apropiere de aceasta:falsa prietenie cu George, in a cărui casă poate veni astfel oricand.Naratorul prezintă iniţial, in mod direct, biografia personajului, iar pe parcursulromanului, elemente de portret moral. Caracterizarea directă realizată de alte personajese subordonează tehnicii pluralităţii perspectivelor. Autocaracterizarea evidenţiazăfrămantările sufleteşti prin monologul interior.Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază trăsăturilesale. Limbajul aparţine registrului popular, fiind diferit in funcţie de situaţie şi deinterlocutor. Gesturile şi mimica ii trădează intenţiile. Vestimentaţia ii reflectă condiţiasocială de ţăran, iar numeledevine emblematic. Comportamentul său ii reflectă intenţiileşi faţă de relaţia lui cu celelalte personaje.Dintre eroinele propuse de romanul interbelic, fiecare reprezentand o ipostază amisterului feminin, unele de o feminitate tulburătoare, Ana, fatainstăritului VasileBaciu, pare născută sub semnul nefericirii, fiind predestinată unei existenţe tragice.Autorul o surprinde in trei ipostaze succesive care ii conturează treptat profilulmoral prin analiza sufletului ei chinuit: cea de tanără femeie, indrăgostită profund de Ion,căruia ii incredinţează cu generozitate viaţa, aceea de soţie, indurand cu umilinţă vorbelegrele şi loviturile bărbatului, şi aceea de mamă, ipostaza care, in circumstanţe normale, arfi putut deveni salvarea pentru femeia nefericită.Intreaga existenţă a Anei este guvernată de iubire şi blandeţe, virtuţi careintregesc un portret moral superior. Ea este harnică, supusă, ruşinoasă, prototipul femeiide la ţară. Din punct de vedere fizic, Ana este insignifiantă, pentru Ion fiind o fată"slăbuţă" şi "uraţică", mai ales in comparaţie cu Florica.Firavă şi fără personalitate, covarşită de voinţa lui Ion, imbătate de cuvintele şigesturile lui drăgăstoase, Ana va deveni o victimă uşoară a flăcăului interesat numai dezestrea sa. In ciuda acestei firi slabe, Ana va dovedi pe parcursul acţiunii o voinţă şi oputere de a răbda uluitoare. Nu numai Ion e un revoltat, incălcand normele colectivităţii;Ana insăşi trăieşte aceeaşicondiţie, intrucat nesocoteşte obiceiul tipic lumii rurale de aaccepta căsătoria plănuita de părinţi cu GeorgeBulbuc, in care latura sentimentală nu areimportanţă..Din dragoste pentru Ion , Ana acceptă relaţia cu acesta si,insărcinată, ajunge derasul satului şi e crunt bătută de tatăl ei, nu-i reproşează nimic lui Ion. Frămantările fetei ,nesigură de dragostea lui Ion, complexată de frumuseţea Floricăi, sunt surprinse cu finăintuiţie psihologică, autorul insistand mai ales pe deznădejdea ei care ii provoca adesea"ganduri de moarte".Nunta Floricăi cu George este un moment de cumpănă in existenţa Anei, careintrevede acum moartea ca pe unica scăpare. Femeia simte acum o silă grea pentru totceea ce o inconjoară, iar copilul i se pare o povară. Obsesiv ii apare imaginea lui Avrumcare se spanzurase. Moartea ei devine, prin urmările ei, o cumplită pedeapsă aplicatăaceluia care i-a distrus viaţa, şi anume lui Ion.Modurile de expunere indeplinesc o serie de funcţii epice in discursul narativ.Descrierea are, pe langă rolul de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţiesimbolică şi de anticipare. Naraţiunea obiectivă işi realizează funcţia de reprezentare arealităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii. Dialogul susţine veridicitatea şiconcentrarea epică.„Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv deoarece are catrăsături specificul relaţiei narator-personaj, obiectivitatea naratorului omniscient,viziunea realistă, utilizarea naraţiunii la persoana a III-a, viziunea din spate,atitudineadetaşată in descriere şi verosimilul intamplător.

O SCRISOARE PIERDUTĂde I. L. Caragiale

Page 17: Caracteristicile limbajului poetic

- comentariu –Reprezentată pe scenă in anul 1884, comedia “_______O scrisoare pierdută”, de Ion LucaCaragiale, este o capodoperă care se remarcă prin caracterul universal al situaţiilorprezentate, prin tipicitatea personajelor şi prin calitatea comicului.Comedia este o specie a genului dramatic, care starneşte rasul prin surprindereaunor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu un final fericit.Personajele comediei sunt inferioare, conflictul comic fiind realizat prin contrastul dintreaparenţă şi esenţă. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia şi diferite tipuri decomic(de situaţie, de caracter, de limbaj, de nume).Titlul piesei “O scrisoare pierdută” reliefează intriga, iar prin repetarea situaţieiscenice, scrisoarea de amor devine simbol al corupţiei şi al compromisului.Din punct de vedere tematic, comedia urmăreşte degradarea vieţii publice şi defamilie a inaltei societăţi romaneşti de la sfarşitul secolului al XIX-lea. Astfel,“Oscrisoare pierdută” este o comedie de moravuri.Viziunea autorului aspra lumii este una realistă, fiind surpinsă o realitate a căreiprezentare este adevărată şi exactă. In acest sens, Caragiale alege o seamă de elementetipice: o situaţie tipică (alegerile pentru forul legislativ din anul 1883), un eşantionreprezentativ (lumea politică dintr-un oraş de provincie) şi nişte motive literare tipice(triunghiul conjugal, prostia, orgoliul, beţia de cuvinte).Conflictul este derizoriu şi constă in lupta de interese care se dă intre douăgrupări ale partidului de guvernămant pentru locul de deputat. In piesa lui Caragiale,conflictul se amplifică prin implicarea unui număr tot mai mare de personaje şi prinmultiplicarea situaţiilor conflictuale(tehnica “bulgarelui de zăpadă”).Compozitional, comedia lui Caragiale are o construcţie clasică. In cadrul celorpatru acte, incluzand 44 de scene, evoluează tot mai multe personaje, fapt care genereazăsporirea tensiunii.Formula dramatică se bazează pe structuri tradiţionale, dar şi pe structuridramatice moderne precum simetria situaţiei scenice(pierderea scrisorii), intriga care seconsumă inainte de ridicarea cortinei sau instalarea conflictului.Spaţiul şi timpul acţiunii sunt obiective şi limitate: capitala unui judeţ de munte,11-13mai, 1883. Precizarea ambiguă, “in zilele noastre”, ingăduie o surprinzătoareactualizare a acestui timp.Atunci cand incepe acţiunea, intamplarea-intrigă deja se consumase. “Fisura” intervenită in viaţa de familie a unui cuplu“onorabil” se propagă şi in viaţa publicăprintr-o acumulare de intamplări: Caţavencu ameninţă cu publicarea scrisorii, cerand inschimb locul de deputat, poliţaiul Pristanda este trimis de prefect să il aresteze, iar Farfuridi şiBranzovenescu reclamă “trădarea” de teamă că primul şi-ar pierde şansa săfie ales.La adunarea electorală din actul III, Pristanda generează o incăierare, in timpulcăreia Caţavencu işi pierde pălăria, deci şi scrisoarea. Aceasta este găsită tot decetăţeanul turmentat şi restituită Zoei.Situaţia se multiplică prin sosirea lui Agamiţă Dandanache, trimis de la Centru,care fusese ales tot ca urmare a unui şantaj pe baza altei scrisori pierdute.Piesa se incheie cu sărbătorirea victoriei lui Agamiţă Dandanache.Personajele piesei aparţin unei viziuni clasice pentru că se incadrează intr-otipologie comica, avand o trăsătură dominantă de caracter. Caragiale depăşeşte, insă,această viziune şi işi construieşte personajele prin comportament, particularităţi delimbaj, nume, dar şi combinarea elementelor de statut social şi psihologic.Astfel, Zaharia Trahanache este atat “incornoratul” şi “ticăitul”, cat şipoliticianul abil, care prin firea sa calmă şi ticul “aveţi puţintică răbdare”, caştigă timp dereacţie, intimidandu-şi adversarii.Preşedinte al tuturor “comitetelor şi comiţiilor”,el are o poziţie socială privilegiatădublată de un statut politic pe masură. In lista cu personaje, prin enumerarea tuturorfuncţiilor sale, dar şi prin desemnarea Zoei drept “soţia celui de sus”, se sancţioneazăabuzul de putere şi de poziţie socială in capitala judeţului de munte.Abilitatea sa politică şi arsenalul de tertipuri ii oferă autoritate şi ii consolideazăstatutul de conducător. El regizează cu “diplomaţie” intreaga farsă a alegerilor, mergandpană la falsificarea voturilor, astfel incat il poate asigura pe Dandanache că “Numajoritate, unanimitatea o sa ai, stimabilule”.Intr-o societate in care guvernează “enteresul şi iar enteresul”, prietenia cuTipătescu, prefectul judeţului, este exploatată, căci declară cu cinism Trahanache:“Şi mie,ca amic, mi-a făcut şi imi face servicii”.In privinţa relaţiilor familiale, Trahanache rămane un personaj echivoc, interpretărilecriticilor osciland intre a-l numi “incornoratul simpatic” sau soţul care de fapt tolereazăadulterul. Ilustrativă in acest sens este scena IV din actul I in care are loc dialogul dintreTipătescu şi Trahanache. Cel de-al doilea aflase deja de la Caţavencu de scrisoarea deamor şi acum ii relatează prefectului, gradat şi detaliat, discuţia pe care a avut-o cuacesta. Evocarea atinge punctul culminant cand soţul inşelat ii spune amantului, pe dinafară, conţinutul scrisorii.Situaţia ar trebui să genereze un conflict şi să modifice relaţia dintre cei doi. Pusin faţa faptului implinit, Tipătescu adoptă un ton agresiv, osciland intre ameninţări şiinjurii. Trahanache, insă, dezamorsează conflictul in propriul său stil: “Intr-o soţietatefără moral şi fără prinţip… trebuie să ai puţintică diplomaţie”.Finalul discuţiei dintre cei doi aduce in prim plan situaţia comică şi creazăambiguitate: “Diseară eu mă duc la intalnire. Trebuie să stai cu Joiţica, ii e urat singură”.Comicul de limbaj este principala modalitate de individualizare a lui Zaharia

Page 18: Caracteristicile limbajului poetic

Trahanache şi accentuează realismul operei. Formele greşite ale cuvintelor, repetareaunor fraze imprumutate de la fiul său “de la facultate” pe care il citează cu mandrie,erorile de exprimare ( “unde nu e moral, acolo-i corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, vasă zică că nu le are!”) şi ticul verbal: “aveţi puţintică răbdare” sunt criterii care-i trădeazaincultura personajului şi contrastează comic cu pretenţia de erudiţie.Comicul de nume este nelipsit, numele personajului sugerand zahariseala(Zaharia) şi faptul că poate fi modelat uşor (trahana insemnand “cocă moale”) de cătresuperiorii de la Centru, dar mai ales de Zoe.Zaharia Trahanache este un personaj reprezentativ pentru societatea lipsită deprincipii morale, surprinsă de Caragiale in această comedie. Faptul că el este cel carereflectă această moralitate atat in plan social şi politic, cat şi familial, accentuează ironiaautorului la adresa societăţii contemporane lui, la adresa sistemului “curat constituţional”.Valoare artistică a acestei opere constă şi in concentrarea mai multor tipuri decomic: de moravuri, de intenţie, de caracter, de situaţie, de nume şi de limbaj. Noutateaabsolută constă in calitatea comicului care se invecinează cu tragicul.Comicul de moravuri vizează viaţa de familie şi cea politică. La prima vederelumea infaţişată este onorabilă, apelative ca “stimabile“ şi “onorabile” fiind folositemereu. In realitate, este o societate bazată pe corupţie, şantaj, dispreţul legilor şi al eticii,compromis şi imoralitate.Comicul de caracter evidenţiaza moravurile pe care Caragiale le satirizează intipologiile conturate. Incornoratul ( Trahanache), adulterina ( Zoe), demagogul(Caţavencu) , imbecilul (Farfuridi), servilul (Pristanda) reprezintă tot atatea defecte aleunei lumi caricaturale pe care Caragiale o surprinde in comedie. Cel mai “bogat “ esteAgamiţă Dandanache, personaj care reuneşte trei tipuri: idiotul, ramolitul şi şantajistulperpetuu. Nu intamplător Caragiale il consideră “mai prost decat Farfuridi şi mai canaliedecat Caţavencu”.Fiecare personaj este definit printr-o trăsătură fundamentală, caricaturizată şiingroşată, aflată in contrast puternic cu ceea ce vrea el să pară, de unde şi efectul comic.Comicul de situaţie se referă la evenimentele care provoacă rasul şi este binereprezentat in triunghiul conjugal. Ilustrativă in acest sens este scena IV din actul I in careare loc discuţia dintre Tipătescu şi Trahanache. Apariţia lui Agamiţă Dandanache,candidatul propus de Centru, se inscrie şi ea in comicul de situaţie. Prezenţa lui esteaiuritoare. El povesteşte cum a ajuns să fie deputat ca şi Caţavencu, prin acelaşi tip deşantaj. Dar adevăratul comic de situaţie constă in faptul că o atribuie pe Zoe cand luiTipătescu, cand lui Trahanache.Comicul de limbaj este principala modalitate de construire a personajelor şiaccentuează modernismul operei. Formele greşite ale cuvintelor, erorile de exprimare,ticurile verbale sunt criterii după care se constituie o categorie de personaje - parvenitii,care işi trădează incultura prin limbaj. Este cazul lui Caţavencu, a cărui exprimarecontrastează comic cu pretenţia de erudiţie, iar in privinţa lui Farfuridi, prostia esteevidenţiată de pretinsa inteligenţă pe care crede că o probează prin afirmaţii imbecile:“iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”.Cei doi se intrec in actul III in discursuri in care nonsensul şi paradoxul ledemonstrează incultura şi snobismul.Comicul de nume este o formă prin care autorul sugerează dominanta decaracter, originea sau roul personajelor in desfăşurarea acţiunii(Trahanache – “cocămoale”, Dandanache – “dandana”, Farfuridi şi Branzovenescu – prostia).≪O scrisoare pierdută ≫ scrisă de Ion Luca Caragiale este o comedie deoarecestarneşte rasul prin surprinderea unor moravuri, dar in acelaşi timp, atrage atenţiacititorilor sau spectatorilor, in mod critic, asupra “comediei umane”.

PLUMBde George Bacovia- comentariu –Poezia “Plumb” inaugurează primul volum de versuri al lui Bacovia, cu acelaşititlu. Este o artă poetică(creaţie poetică prin care poetul işi exprimă crezul, concepţiaestetică legată de rolul poeziei şi al poetului).Textul poetic se inscrie in lirica simbolistă prin folosirea simbolurilor, tehnicarepetiţiilor, tematica şi dramatismul trăirii eului liric. Dramatismul este sugerat prinrelaţia ce se stabileşte intre materie şi spirit.Criticii sunt unanim de acord că această poezie, alături de “Lacustră”, ar fi fostsuficiente pentru a-l plasa pe Bacovia printre marii poeţi ai literaturii romane.Poezia “Plumb” işi are punctul de plecare dintr-o experienţă de viaţă trăită deBacovia, mai exact vizita pe care acesta a facut-o la cavoul familiei Sturdza, unde a fostimpresionat de masivitate de plumb.Titlul se constituie in motivul central al poeziei, printr-o metaforă-simbol cumultiple semnificaţii. Culoarea metalului sugerează monotonia, greutatea sugereazăapăsarea interioară, căderea grea, surdă, iar faptul că este metal sugerează răceala.Tema textului este condiţia poetului intr-o lume meschină, claustrantă, careinăbuşe orice formă de avant spiritual.Motivul central al poeziei este “plumbul”. Element de recurenţă, se repetă de 6ori, in fiecare strofă de 3 ori, in poziţie fixă. In prima strofă determină substantiveaparţinand concretului(sicrie, flori, coroane), iar in strofa a doua este asociat unorabstracţiuni cărora le conferă materialitate(amor, aripe).Un alt motiv prin care se configurează imaginarul poetic este ≪ cavoul ≫, care peland semnificaţia proprie a cuvantului, capătă şi alte valenţe, si anume spaţiun in care

Page 19: Caracteristicile limbajului poetic

vieţuieşte poetul, dar şi propria corporalitate.Textul este structurat in două catrene. Cele două strofe corespund celor douăplanuri ale realităţii : realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir şi de cavou, şirealitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare seface cu disperare, fiind şi el condiţionat de natura mediului.Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii :persoana I a verbelor ≪ stam ≫, ≪ am inceput ≫, persoana I a adjectivului posesiv≪ (amorul) meu ≫.Prima strofă surprinde elemente ale cadrului natural inchis, apăsător, sufocant, incare eul poetic se simte claustrat : un cavoul, simbolizand universul interior, şi in caremediul inconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului. Elementele decoruluifunerar sunt ≪ sicriele de plumb ≫, ≪ veşmantul funerar ≫, ≪ flori de plumb ≫, ≪ coroanelede plumb ≫. Repetarea epitetului ≪ de plumb ≫ are multiple sugestii, insistand asupraexistenţei mohorate, lipsită de posibilitatea inălţării. Vantul este singurul element caresugerează mişcarea, insă produce efecte reci, ale morţii ≪ Şiscarţaiau coroanele deplumb ≫.Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestianocturnului.Cea de-a doua strofă debutează sub semnul tragicului existenţial, generat dedispariţia afectivităţii “Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvantul “intors”constituie misterul poeziei. Este vorba, probabil, cum va spune Blaga, de intoarcereamortului cu faţa spre apus. Eul liric işi priveşte sentimentele ca un spectator. “Aripile deplumb” presupun un zbor in jos, căderea surdă şi grea, moartea, Incercarea de salvare esteiluzorie “Şi-am inceput să-l strig”.Elementele naturii primordiale sunt, in poezie, frigul şi vantul, care producdisoluţia materiei.Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei “stamsingur”, care alături de celelalte simboluri, accentuează senzaţia de pustietatesufletească.Instrăinarea, impietrirea, solitudinea, privirea la sine ca la un străin, aparţinesteticii simboliste.In ceea ce priveşte prozodia, poezia “Plumb” are o construcţie riguroasă, caresugerează prezenţa morţii, prin inchiderea versurilor cu rimă imbrăţişată, măsură fixă de10 silabe, ritmul iambic alternand cu amfibrahul.Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi acorespondenţelor, zugrăvirea stărilor sufleteşti de angoasă şi de spolitudine, poezia“Plumb” scrisă de George Bacovia este o capodoperă a esteticii simboliste

Dacia literarăIn 1840, a apărut, la Iaşi, revista Dacia literară, condusă de Mihail Kogălniceanu. Inarticolul-program, intitulat Introducţie, Kogălniceanu se referă, mai intai, la revistele careapăruseră pană atunci in ţările romane: Curierul românesc (Bucureşti,1829, Ion HeliadeRădulescu), Albina românească (Iaşi, 1829, Gheorghe Asachi), Gazeta de Transilvania (Braşov,1838, George Bariţiu) etc. Sunt recunoscute meritele acestor reviste, dar li se reproşează totuşicaracterul prea regional. Noua revistă işi propune să cuprindă in paginile sale creaţiile originale alescriitorilor romani din toate provinciile istorice. Titlul revistei este, in acest sens, reprezentativ:Dacia era denumirea care cuprindea in sine ideea că spaţiul locuit de romani este acela alprovinciei colonizate de romani.Kogălniceanu, in opoziţie cu I.H.Rădulescu, milita pentru o literatură originală. Heliadesusţinea ideea punerii bazelor literaturii romane printr-o amplă acţiune de traduceri. Kogălniceanuconsidera că traducerile „nu fac o literatură“. De aceea le sugerează scriitorilor romani trei surse deinspiraţie, pentru a crea o literatură originală:- istoria naţională;- peisajul romanesc;- folclorul autohton.Revista işi propunea să intreprindă o critică constructivă: va fi criticată cartea, şi nu omul.Prin programul său, Dacia literară a impus in literatura romană un curent naţional deorientare romantică, dacă ţinem seama de sursele de inspiraţie recomandate. Romantismulromanesc, care incepe să se manifeste prin deceniul patru al secolului al XIX-lea, cunoaşte odezvoltate deosebită după apariţia revistei Dacia literară. Se consideră că epoca de manifestare lanoi a romantismului este cuprinsă intre 1830 şi 1860, perioada paşoptistă ( de la anul revoluţionar1848), cu prelungiri pană in 1883, prin creaţia lui Eminescu, ultimul mare romantic european.Romantismul paşoptist are două caracteristici principale:- caracterul eterogen ( in creaţiile scriitorilor acestei epoci, pe langă elemente romanticeapar şi elemente clasice, in variantă iluministă);- conştiinţa civică domină conştiinţa artistică: scriitorii acestei epoci işi pun arta in slujbaunor idealuri naţionale; ei consideră că prin literatură contribuie la modernizarea societăţii şi lacultivarea idealului de libertate şi unitate naţională.Principalii scriitori ai epocii paşoptiste: Ion Heliade Rădulescu, Vasile Carlova, AndreiMureşanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi,Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo etc.