Sistemul digestiv

• Sistemul digestiv asigură aportul de substanţe organice, anorganice, vitamine şi apă necesare funcţionării celulelor. Produşii rezultaţi în urma digestiei sunt folosiţi fie în scop energetic pentru refacerea rezervelor energetice de ATP, fie în scop structural intrând în alcătuirea diferitelor componente ale celulei.

• Alimentele, principala sursă de energie a organismului, suferă transformări fizice şi chimice, pentru trecerea în mediul intern – sânge şi limfă – şi utilizarea de către celule.

• La nivelul tubului digestiv hrana este mărunţită, propulsată şi amestecată cu sucurile digestive (transformări fizice) şi descompusă în molecule mici, absorbabile (transformări chimice), prin procesul de digestie.

• Produşii rezultaţi în urma digestiei - nutrimentele - trec în sânge sau limfă prin procesul de absorbţie.

• Digestia şi absorbţia sunt funcţiile cele mai importante ale sistemului digestiv.

• Sistemul digestiv este format din: – tub digestiv

– glande anexe (glandele salivare, ficatul şi pancreasul)

TUBUL DIGESTIV

Organele tubului digestiv sunt: • cavitatea bucală

• faringele

• esofagul

• stomacul

• intestinul subţire

• intestinul gros.

Structura peretelui tubului digestiv • Peretele tubului digestiv are o structură

unitară de la esofag până la anus, fiind format din patru tunici, cu unele diferenţe structurale zonale. Cele patru tunici sunt:

• tunica mucoasă (internă), • tunica submucoasă, • tunica musculară • tunica externă.

• Tunica mucoasă căptuşeşte tubul digestiv şi îndeplineşte roluri diferite, funcţie de segment: – asigură protecţia împotriva agenţilor patogeni– secretă mucus, enzime digestive şi hormoni – asigură absorbţia nutrimentelor.

• Tunica submucoasă conţine o bogată reţea vasculară, vase limfatice şi un plex nervos vegetativ.

• Tunica musculară asigură motilitatea tubului digestiv. Este formată în general din două straturi: – (1) stratul intern, format din fibre circulare

care în anumite zone se concentrează formând sfinctere (muşchi circulari)

– (2) stratul extern, format din fibre longitudinale. Între cele două straturi se găseşte un alt plex nervos vegetativ care controlează motilitatea tubului digestiv.

• Tunica externă – la nivelul organelor din cavitatea abdominală este formată dintr-o membrană epitelio-conjuctivă – peritoneul.

Cavitatea bucală

Cavitatea bucală• Este primul segment al tubului digestiv.

• Comunică cu exteriorul prin orificiul bucal, iar posterior cu faringele.

• Prezintă superior bolta palatină iar inferior, planşeul bucal pe care este ancorată limba.

• În alveolele dentare de pe oasele maxilare şi mandibulă sunt fixaţi dinţii.

• Dinţii sunt organe dure, cu rol de prehensie, tăiere, sfâşiere şi triturare a alimentelor; au şi rol de apărare.

• Dentiţia omului este de două feluri (difiodontă): dentiţia de lapte formată din 20 de dinţi şi dentiţia permanentă, formată din 32 de dinţi.

• Dentiţia omului este heterodontă – sunt diferenţiaţi morfologic în:

• incisivi (prehensie şi tăiere prin forfecare), • canini (reţinere şi sfâşiere), • măsele – premolari şi molari (mărunţesc hrana prin

pilire, forfecare sau strivire).

• Dentiţia omului este tecodontă – dinţi înfipţi în alveole (similare unor teci).

Structura dintelui De stabilit pe baza imaginilor!

• Limba, organ musculo-membranos, este implicată în prehensie, masticaţie, deglutiţie şi este organ senzitiv (informaţii tactile, termice şi dureroase) şi senzorial gustativ.

• Mucoasa linguală prezintă papilele linguale, dintre care papilele fungiforme, foliate şi circumvalate conţin muguri gustativi, iar papilele filiforme, cele mai numeroase, au rol senzitiv (tact, temperatură şi durere).

Faringele

Faringele

• Este un conduct musculo-fibros care se continuă cu esofagul. Are trei porţiuni: nazofaringele, bucofaringele şi laringofaringele.

• Ultimele două porţiuni sunt căi comune de transport ale aerului şi alimentelor, la nivelul lor având loc încrucişarea căii respiratorii cu calea digestivă.

• Mucoasa faringiană prezintă amigdalele.

• Faringele, prin musculatura din peretele său, intervine în deglutiţie.

Esofagul

Esofagul • Esofagul este un conduct musculos de

25-30 cm care continuă faringele şi se deschide în stomac, la nivelul orificiului cardia.

• Celelalte organe ale tubului digestiv, împreună cu ficatul şi pancreasul, se găsesc în cavitatea abdomino-pelvină.

Stomacul

Stomacul • Stomacul, porţiunea cea mai dilatată a tubului digestiv, este

localizat în partea superioară stângă a cavităţii abdominale, sub muşchiul diafragm.

• Se întinde de la orificiul cardia până la duoden, cu care comunică prin orificiul piloric.

• Stomacul are două porţiuni (1) porţiunea verticală formată din: fornix şi corpul stomacului şi (2) porţiunea orizontală formată din: antrul piloric şi canalul piloric, care se continuă cu duodenul.

• Mucoasa gastrică este supusă unor condiţii deosebit de dure, deoarece sucul gastric (secretat de glandele gastrice din peretele stomacului) are un pH acid, iar enzimele digestive o pot autodigera. Prezenţa unei mari cantităţi de mucus alcalin asigură o protecţie optimă a acesteia.

Intestinul subţire

Intestinul subţire • Intestinul subţire este cel mai lung segment al tubului

digestiv. Se întinde de la orificiul piloric până la valva ileo-cecală, unde se continuă cu intestinul gros. Prezintă două porţiuni: duodenul şi intestinul liber (mezenterial).

A. Duodenul constituie prima porţiune a intestinului subţire şi are o lungime de aproximativ 25 cm. În duoden se varsă atât bila secretată de ficat, cât şi sucul pancreatic secretat de pancreasul exocrin.

B. Intestinul liber (mezenterial) este format din jejun şi ileon. Din cauza lungimii sale (5-6 m la om), intestinul subţire formează anse intestinale, cu dispoziţie orizontală în jejun şi verticală în ileon.

 

• Particularităţi structurale ale intestinului subţire. Intestinul subţire este adaptat perfect funcţiei sale principale, aceea de absorbţie a nutrimentelor. Astfel, lungimea sa oferă o mare suprafaţă de absorbţie, la care se adaugă trei particularităţi structurale ale mucoasei şi submucoasei:

• plicile circulare (valvule conivente), • vilozităţile intestinale – expansiuni digitiforme ale mucoasei; în axul

vilozităţii se găsesc o arteriolă, o reţea de capilare, o venulă şi un capilar limfatic numit chilifer central.

• microvilii de la polul apical al celulelor intestinale.

Intestinul gros

Intestinul gros • Intestinul gros este ultima porţiune a tubului

digestiv şi are o lungime de 1,7 m. Se întinde de la valva ileo-cecală până la orificiul anal.

• Intestinul gros are trei segmente: cecumul, colonul şi rectul.

• Cecumul are formă de fund de sac şi prezintă un diverticul numit apendice vermiform. Inflamaţia apendicelui se numeşte apendicită.

• Colonul se găseşte în continuarea cecumului şi se întinde până la rect. Prezintă patru porţiuni: colonul ascendent, transvers, descendent şi colonul sigmoid.

• Rectul este ultima porţiune a intestinului gros şi se termină cu orificiul anal (mărginit de două sfinctere – intern şi extern).

GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIVE

• Glandele anexe ale tubului digestiv sunt: glandele salivare, ficatul şi pancreasul exocrin.

• Ele îşi varsă produşii prin canale de excreţie la nivelul diferitelor segmente ale tubului digestiv.

Glandele salivare

Glandele salivare

• Glandele salivare sunt glande exocrine, care îşi varsă produsul de secreţie - saliva - în cavitatea bucală.

• Glandele salivare mari sunt 3 perechi: glande parotide, submandibulare şi sublinguale – situate în proximitatea cavităţii bucale.

Ficatul

Ficatul • Este cea mai mare glandă anexă a tubului digestiv,

cântărind 1,5 kg. Este localizat în etajul superior al abdomenului, în partea dreaptă, sub muşchiul diafragm.

Morfologie• Ficatul prezintă două feţe: superioară (diafragmatică)

şi inferioară (viscerală), • - faţa diafragmatică este împărţită în doi lobi hepatici,

drept şi stâng. • - faţa viscerală este împărţită în patru lobi: lobul drept,

stâng, pătrat (anterior) şi caudat (posterior); la nivelul acestei feţe se găseşte hilul hepatic, locul prin care intră şi ies vasele de sânge şi nervii.

• Lobii sunt împărţiţi în segmente, iar acestea în lobuli. • Tot la nivelul feţei inferioare este situată vezica biliară.

Structura ficatului

• Ficatul este învelit la exterior de o capsulă fibroasă, care trimite în interior prelungiri care delimitează lobulii hepatici – unităţile structurale şi funcţionale ale ficatului.

Vascularizaţia ficatului este dublă, nutritivă şi funcţională.

A) Vascularizaţia nutritivă este asigurată de artera hepatică, care aduce sânge cu O2.

B) Vascularizaţia funcţională este asigurată de vena portă care aduce la ficat sânge încărcat cu nutrimente, absorbite la nivelul intestinului subţire.

La nivelul lobulilor cele două tipuri de sânge se amestecă.

Căile biliare

• Căile biliare formează un sistem de canale prin care bila, secretată la nivelul ficatului, ajunge în duoden sau, în perioadele dintre mese (interdigestive), în vezica biliară (colecist).

• La nivelul vezicii biliare are loc concentrarea bilei (prin absorbţia apei) şi îmbogăţirea ei cu mucus.

• Bila este evacuată din colecist în timpul digestiei

Pancreasul

Pancreasul • Este situat în cavitatea abominală, în partea

stângă, sub stomac.• Este alcătuit din: cap (situat în curbura

duodenului), col, corp şi coadă.• Pancreasul este o glandă mixtă, cu dublă

funcţie, exocrină şi endocrină.• Partea exocrină a pancreasului este formată din

acini pancreatici care secretă sucul pancreatic care ajunge în duoden prin două canale: – canalul pancreatic principal– canalul pancreatic accesor

FIZIOLOGIA SISTEMULUI DIGESTIV

RECOMANDARE

• PENTRU REŢINERE FACILĂ, APELAŢI LA SCHEMELE CARE REZUMĂ PROCESELE DIGESTIVE PREZENTATE DETALIAT ÎN SLIDE-URI.

• DE ASEMENEA, TREBUIE SĂ VĂ FAMILIARIZAŢI CU NOŢIUNILE PREZENTATE LA ÎNCEPUT (UNELE SUNT MARCATE PRIN COLORARE).

• Sistemul digestiv asigură aportul continuu de apă, electroliţi şi substanţe organice nutritive necesare organismului.

• În vederea realizării acestor funcţii, sunt necesare:

1. deplasarea alimentelor prin tractul alimentar; 2. secreţia sucurilor digestive şi digestia

alimentelor; 3. absorbţia produşilor de digestie, a apei şi a

electroliţilor; 4. controlul acestor funcţii prin intermediul

sistemelor nervos şi endocrin.

• Majoritatea substanţelor întâlnite în alimente are o structură chimică complexă, diferită de cea a constituenţilor organismului şi nu pot fi utilizate ca atare din natură.

• Ele suferă, în prealabil, transformări fizice şi chimice.

• Totalitatea acestor transformări/procese reprezintă digestia.

• Prin digestie, principiile alimentare sunt descompuse în molecule simple, fără specificitate biologică, iar acestea pot fi absorbite la nivelul mucoasei intestinale.

• În tubul digestiv există enzime specifice pentru fiecare tip de substanţă organică.

• Proteinele suferă acţiunea enzimelor proteolitice (proteaze), care le desfac până la aminoacizi.

• Glucidele cu moleculă mare (polizaharidele) sunt scindate de către enzimele amilolitice (glicolitice) până la stadiul de glucide simple – monozaharide.

• Lipidele sunt hidrolizate de către enzimele lipolitice (lipaze) - până la stadiul de acizi graşi, glicerol şi colesterol.

DIGESTIA BUCALĂ

DIGESTIA BUCALĂ• Cuprinde totalitatea transformărilor fizice şi

chimice ale alimentelor la nivelul cavităţii bucale.

• Transformările fizice:– Masticaţie şi deglutiţie – procese mecanice– Impregnare cu salivă a alimentelor– Lubrifierea alimentelor – Solubilizarea/dizolvarea unor substanţe din

alimente (săruri, zahăr etc.)

• Transformările chimice:– Digestia chimică a amidonului preparat termic –

realizată de amilaza salivară

Masticaţia este un act reflex involuntar, ce se poate desfăşura şi sub control voluntar.

• Organele masticaţiei sunt – organe pasive: maxilarele, mandibula şi dinţii – organe active: muşchii limbii şi ai obrajilor.

• Prin masticaţie, alimentele introduse în cavitatea bucală sunt tăiate şi transformate în fragmente mai mici.

Rolurile masticaţiei: 1. Fragmentarea alimentelor, ceea ce determină:

– facilitarea deglutiţiei; – creşterea suprafeţei de contact dintre alimente şi enzimele

digestive => creşte eficienţa enzimelor.

2. Amestecarea alimentelor cu saliva, ce are ca rezultate: – lubrifierea (cu mucus) şi înmuierea (cu apă) bolului alimentar – iniţierea procesului de digestie a amidonului sub acţiunea

amilazei salivare;

3. Asigurarea contactului cu receptorii gustativi şi iniţierea secreţiei gastrice.

Saliva este secretată de trei perechi de glande salivare: • parotide – secreţie apoasă/seroasă, • sublinguale şi submandibulare – secreţie vâscoasă/mucoasă.

Compoziţia salivei Zilnic se secretă 800 - 1500 ml salivă – lichid incolor, cu pH = 6-7, care conţine

1. Apă2. Electroliţi (K+, HCO3

–, Na+, Cl–, fosfaţi) 3. O singură enzimă digestivă amilolitică – amilaza salivară (ptialina)4. Mucina = glicoproteină ce lubrifiază alimentele. 5. Substanţe bactericide (enzima lizozim = muramidază)6. Imunoglobulina A – protecţie antibacteriană7. Produşi de catabolism (uree, acid uric).

Funcţiile salivei: 1. Protecţia mucoasei bucale prin răcirea alimentelor fierbinţi, îndepărtarea unor

bacterii. 2. Înmuierea şi lubrifierea alimentelor facilitează masticaţia, formarea bolului

alimentar şi deglutiţia.3. Umectarea mucoasei bucale favorizează vorbirea. 4. Stimularea receptorilor gustativi de către substanţele dizolvate.5. Digestia chimică a amidonului – prin amilaza salivară.

• Ca urmare a transformărilor din cavitatea bucală, alimentele sunt fragmentate, omogenizate, îmbibate cu mucus şi formează bolul alimentar.

Digestia chimică

• Realizată de către singura enzimă digestivă din salivă: amilaza salivară

• Amilaza salivară începe digestia amidonului: acţionează numai pe amidonul preparat termic (copt, fiert) şi catalizează hidroliza acestuia până la stadiul de dextrine şi maltoză.

Amidon dextrine + maltoză

Amilază salivară

Deglutiţia • Deglutiţia reprezintă totalitatea activităţilor motorii care

asigură transportul bolului alimentar din cavitatea bucală prin faringe şi esofag în stomac.

• Este un act reflex ce se desfăşoară în trei timpi: – Timpul bucal (voluntar). – Timpul faringian (semivoluntar). – Timpul esofagian (involuntar)

• Procesul presupune colectarea voluntară a hranei pe faţa dorsală a limbii, ridicarea acesteia şi împingerea bolului alimentar posterior spre bucofaringe.

• Simultan se mai petrec:– Ridicarea vălului palatin şi închiderea nazofaringelui pentru a

împiedica pătrunderea alimentelor în fosele nazale. – Coborârea epiglotei şi închiderea glotei laringelui pentru a

împiedica pătrunderea alimentelor pe căile respiratorii superioare.

• Bolul alimentar trece prin bucofaringe şi laringofaringe şi ajunge în esofag prin care este condus până la stomac.

DIGESTIA GASTRICĂ

DIGESTIA GASTRICĂ

• Este rezultatul activităţilor motorii şi secretorii ale stomacului, la nivelul căruia alimentele/bolurile alimentare sunt transformate într-o pastă lăptoasă omogenă – chim gastric.

Activitatea motorie a stomacului (motilitatea gastrică) realizează trei funcţii de bază:

1. Stocarea temporară a alimentelor;

2. Amestecul alimentelor cu secreţiile gastrice;

3. Evacuarea fracţionată a conţinutului gastric în duoden, prin deschiderea intermitentă a sfincterului piloric.

Activitatea secretorie a stomacului – sucul gastricSucul gastric este secretat de glande gastrice, situate în mucoasa

gastrică şi continuă procesele digestive începute în cavitatea bucală.

Proprietăţi • Aspect: lichid incolor, limpede sau uşor opalescent• pH foarte acid, de 1,5-2,5, datorită conţinutului în HCl • Volum mediu zilnic = 1,2-1,5 lCompoziţie• Sucul gastric este format din:

– Apă (99%)– Substanţe uscate (1% ): anorganice (HCl şi ioni minerali) şi

organice (enzime, mucus).HCl are mai multe roluri în desfăşurarea digestiei:

1. activează pepsinogenul2. asigura un pH optim pentru acţiunea pepsinei 3. denaturează proteinele alimentare, făcându-le mai

digerabile;4. rol antiseptic – împiedică proliferarea intragastrică a unor

bacterii patogene.

Sucul gastricEnzimele digestive• Pepsina. Este o enzimă proteolitică secretată sub forma inactivă

de pepsinogen. Activarea acestuia se face în interiorul stomacului de catre HCl sau prin autocataliză de pepsina formată anterior. Acţionează optim la pH<3,5 (între 1,8 si 3,5). Pepsina scindează doar 20-30% din proteinele alimentare în albumoze şi peptone, restul trecând nedigerate în intestinul subtire.

• Labfermentul. Prezent doar la copilul mic, în perioada de alăptare; favorizează coagularea laptelui prin transformarea, în prezenţa calciului, a cazeinogenului solubil din lapte în paracazeinat de calciu, insolubil.

• Lipaza gastrică. Este o enzimă lipolitică secretată în formă activă. Are activitate slabă, hidrolizând numai lipidele emulsionate, pe care le scindează în acizi graşi şi glicerol.

• Gelatinaza. Hidrolizează gelatina.

Mucusul gastricEste alcătuit din glicoproteine secretate de celulele mucoase ale

glandelor. Este vâscos şi alcalin/bazic şi are rol în protecţia mucoasei gastrice, atât mecanic, cât şi chimic (faţă de acţiunea autodigestivă a HCl şi a pepsinei).

Proteine Albumoze + peptonePepsină

Pepsinogen

HCl

Lipide emulsionate (din lapte, ou)

Lipază gastrică Acizi graşi + glicerol + monogliceride

Cazeinogen (lapte lichid)

Paracazeinat de calciu (lapte coagulat)

Labferment

Calciu

DIGESTIA INTESTINALĂ

Digestia intestinală este rezultatul două tipuri de activităţii:

• Activitatea motorie a intestinului subţire

• Activitatea secretorie a ficatului, pancreasului exocrin şi glandelor intestinale

Activitatea motorie a intestinului Mişcările de la nivelul intestinului subţire sunt: contracţii propulsive (contracţii peristaltice) – (a) contracţii de amestec (contracţiile segmentare) – (b).

Activitatea secretorie a ficatului, pancreasului exocrin şi glandelor

intestinale

În intestinul subţire, conţinutul intestinal este mixt cuprinzând –mucus

–suc pancreatic

–bilă.

Secreţia pancreatică – sucul pancreaticPancresul este o glandă mixtă, care conţine celule

endocrine şi celule exocrine. Celulele exocrine, organizate în acini, produc sucul

digestiv pancreatic (1-1,5 l/zi), care se varsă în duoden prin două canele – principal şi accesor.

Sucul pancreatic este un lichid cu pH=8 (7-9,3), uşor bazic.

Compoziţie: substanţe anorganice şi organice1. Apă – 98,5%

2. Electroliţi: Na+,K+, Cl–, mult HCO3– (ion bicarbonat, bazic; neutralizează

aciditatea chimului gastric şi asigură un pH optim pentru activitatea enzimelor pancreatice)

3. Enzime: amilaze, lipaze şi proteaze (şi nucleaze) care catalizează digestia glucidelor, lipidelor, proteinelor şi a acizilor nucleici.

a. amilaza pancreatică este secretată în formă activă; hidrolizează glicogenul, amidonul şi alte glucide, cu excepţia celulozei, până la stadiul de dizaharide;

b. lipaze (lipaza pancreatică, colesterol-lipaza, fosfolipaza A2), secretate în formă activă; lipaza pancreatică hidrolizează trigliceridele până la acizi graşi, glicerol şi monogliceride; colesterol-lipaza şi fosfolipaza A2 hidrolizează fosfolipidele şi lipidele derivate de la colesterol.

c. proteaze (tripsina şi chemotripsina, elastaza, carboxipeptidazele, aminopeptidazele, colagenaza) se secretă în formă inactivă de proenzime, (fiind astfel protejată glanda împotriva autodigestiei): tripsinogen şi chemotripsinogen, proelastază, procarboxipeptidaze; tripsinogenul este activat în duoden de către o enteropeptidază – enterokinaza (secretată de mucoasa duodenală); chimotripsinogenul şi procarboxipeptidazele sunt activate de tripsină; proelastaza este activată de enterokinază şi de tripsină.

Amilaza pancreatică Dizaharide (maltoză)

Amidon preparat termic, glicogen, alte polizaharide, dextrine

Trigliceride neutre(emulsionate de sărurile biliare)

Acizi graşi, monogliceride, glicerol

Lipaza pancreatică

Lipide derivate de la colesterol

Colesterol şi acizi graşi

FosfolipideAcizi graşi, monogliceride

Colesterol-lipaza

Fosfolipaza A2

Enterokinază

Tripsinogen Tripsină

Chemotripsinogen

Chemotripsină

Proelastază Elastază

Procarboxipeptidaze Carboxipeptidaze

Proteine Polipeptide şi oligopeptide

Tripsină, chemotripsină, elastază, colagenază

Proteine şi polipeptide (albumoze, peptone)

Carboxipeptidaze, aminopeptidaze Polipeptide,

oligopeptide şi aminoacizi liberi

ARN

ADN

Oligoribonucleotide

Oligodeoxiribonucleotide

Ribonucleaza

Deoxiribonucleaza

Secreţia biliară – bila • Bila este secretată continuu de către celulele hepatice/ficat

(bila hepatică). • Bila hepatică este depozitată în perioadele interdigestive

(între mese) în vezica biliară/colecist, unde se concentrează, transformându-se în bilă colecistică.

• Bila este eliberată intermitent în duoden, în perioadele digestive, împreună cu sucul pancreatic.

Principalele componente ale bilei1) Sărurile biliare sunt constituite din acizi biliari conjugaţi cu

aminoacizi şi cationi. – sărurile biliare emulsionează grăsimile, transformându-le în particule

fine, favorizând hidroliza enzimatică şi absorbţia grăsimilor;– sărurile biliare formează agregate moleculare cu acizii graşi,

monogliceride, colesterol şi lecitina, denumite micele cu rol în solubilizarea substanţelor hidrofobe şi absorbţia acestora;

2) Pigmenţii biliari sunt bilirubina, biliverdina (produşi de degradare a hemoglobinei) etc. – dau culoarea galbenă caracteristică bilei hepatice.

BILA NU CONŢINE ENZIME!!

Caracteristici

Bila hepatică Bila colecistică/veziculară

Culoare galben aurie brun verzuie (ca urmare a concentrării pigmenţilor bilari)

pH 7,8 - 8,6 7 - 7,4

Cantitate secretată continuu de hepatocite 300-1200 ml/zi (în medie 700 ml/zi)

stocată în vezica biliară 20 - 60 ml (50 ml)

Compoziţie apă (97%), săruri anorganice, acizi şi săruri biliare, pigmenţi biliari, colesterol, lecitină, fosfolipide etc.

bilă concentrată - apa (89%)- solviţii de 3-4 oriconţine mucină/mucus

Caracteristicile celor două tipuri de bilă: hepatică şi colecistică/veziculară

Rolurile bilei• Principalele roluri ale bilei sunt legate de digestia

şi absorbţia lipidelor. • Sărurile biliare:

– Activează lipaza pancreatică– Emulsionează trigliceridele (transformarea în picături

fine care pot fi mai uşor hidrolizate enzimatic)– Participă la formarea micelelor care permit absorbţia

compuşilor hidrofobi (acizi graşi, colesterol, monogliceride, vitamine liposolubile etc.)

– Asigură absorbţia lipidelor şi a vitaminelor liposolubile (A, D, E, K, F).

• Bila, fiind uşor bazică, neutralizează chimul gastric acid trecut în duoden, asigurând un pH favorabil acţiunii enzimelor pancreatice.

Secreţia intestinului subţire – sucul intestinal Sucul intestinal este este un lichid produs în cantitate de

1800 ml pe zi, are un pH uşor alcalin (7,5-8) şi care conţine:

1. Apă şi electroliţi (mult HCO3–) secretaţi de celulele

epiteliale intestinale. 2. Mucus (secretat de glandele din epiteliul intestinal) –

rol de protecţie a mucoasei intestinale împotriva acidităţii chimului gastric.

3. Enzime asociate cu microvilii celulelor epiteliale intestinale, care nu sunt secretate în lumenul intestinal: – oligopeptidaze, – dizaharidaze (maltaza, izomaltaza, zaharaza şi lactaza) – lipaza intestinală;

Enzimele îşi exercită rolurile în timpul procesului de absorbţie intestinală.

OligopeptidazeAminoaciziOligopeptide

Trigliceride

Acizi graşi, monogliceride, glicerol

Lipaza intestinală

MaltozăMaltaza

Glucoză

IzomaltozăIzomaltaza

Glucoză

ZaharozăZaharaza

Glucoză + fructoză

LactozăLactaza Glucoză +

galactoză

Absorbţia intestinală

• La nivel gastric are loc absorbţia unor substanţe, de exemplu substanţe foarte solubile în lipide, etanol, apă, CO2.

Glucidele

Cele trei glucide majore ale dietei sunt zaharoza şi lactoza (dizaharide) şi polizaharidul amidon. Celuloza nu poate fi digerată, deoarece în tractul gastrointestinal uman nu există enzime care să o digere.

• Pentru a fi absorbite din intestin, glucidele trebuie digerate până la stadiul de monozaharide.

• Produşii finali ai digestiei glucidelor sunt fructoza, glucoza şi galactoza care sunt absorbite în enterocite şi de aici trec în sânge.

Proteinele Pentru a fi absorbite, proteinele trebuie

transformate în polipeptide mici şi aminoacizi – digestie chimică realizată de enzimele proteolitice din sucurile digestive.

Aminoacizii, dipeptidele şi tripeptidele sunt transportate din lumenul intestinal în enterocite, aici dipeptidele şi tripeptidele sunt scindate până la aminoacizi; aminoacizii trec în sânge.

LipideleÎnainte de a fi digerate, lipidele trebuie emulsionate

(transformate în picături cu diametru sub un micron) de către sărurile biliare şi lecitină.

Pentru a putea fi absorbite, ele trebuie să devină solubile în apă. Pentru solubilizarea lipidelor sunt necesare sărurile biliare.

Produşii digestiei lipidice (acizi graşi, monogliceride, colesterol) trebuie să formeze miceIe cu sărurile biliare pentru a putea fi absorbiţi. Micelele sunt agregate sferice mici, care conţin 20 - 30 molecule de săruri biliare şi lipide.

Micelele se mişcă de-a lungul suprafeţei microvililor, permiţând lipidelor din compoziţia lor să treacă în enterocite. Din enterocite trec în sângele care ajunge la ficat sau trec în limfă.

• Tot din intestinul subţire se absorb în sânge apa, electroliţii (Na+, K+, Ca2+, Fe2+, Cl–) şi vitaminele.

• Vitaminele liposolubile (A, D, K, E, F) intră în alcătuirea micelelor şi se absorb împreună cu celelalte lipide.

DIGESTIA LA NIVELUL INTESTINULUI GROS

Rolurile principale ale colonului sunt:• absorbţia apei şi a electroliţilor• transformarea resturilor nedigerate şi

neabsorbite, trecute din intestinul subţire în colon, în materii fecale sub acţiunea microbiotei bacteriene, prin fermentaţie şi putrefacţie.

• depozitarea materiilor fecale până la eliminarea lor prin actul defecaţiei

• Defecaţia reprezintă procesul de eliminare a materiilor fecale din intestinul gros la exterior, prin anus. Este un proces reflex aflat sub control involuntar, dar şi cu o componentă voluntară semnificativă.

INTERESANT....

Există trei surse de gaz intestinal: • înghiţit,• format sub acţiunea bacteriilor în ileon şi

colon• difuzat din torentul sangvin. La nivelul colonului se produc zilnic 7-10 l de

gaze, mai ales prin degradarea produşilor de digestie ce au ajuns la acest nivel. Componentele principale sunt: CO2, CH4, H2, N2.

Volumul eliminat este de 600 ml/zi.

ŞI CÂTEVA SINTEZE....