1

Universitatea Spiru Haret Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative, Craiova

Sinteze curs Economie Europeană

Capitolul 1. Economia mondială la începutul unui nou mileniu. Regionalism şi globalizare în economia mondială 1.1. Scenarii ale dezvoltării economiei mondiale în secolul al XXI-lea Eforturile pentru descifrarea evoluţiilor posibile ale economiei mondiale au luat, în ultimele decenii, forma elaborării

unor scenarii ale dezvoltării economice. Scenariul dezvoltării economice reprezintă o metodologie de studiere a fenomenelor şi proceselor economice prin

intermediul modelării explicativ-explorative a procesului dezvoltării, asociată cu rolul factorilor subiectivi al politicilor şi deciziilor subiectului relaţiilor internaţionale asupra evoluţiei economiei internaţionale.

Există trei tipuri de scenarii: Scenariul dezvoltării regionalizate, comunitare a economiei mondiale. Esenţa acestuia rezidă în faptul că dezvoltarea economică mondială în secolul al XXI-lea va putea avea loc numai prin constituirea unor mari ansambluri (blocuri sau comunităţi) regionale care să reunească, în funcţie de anumite afinităţi şi particularităţi istorice, state ale Nordului (respectiv, ţări dezvoltate economic) şi state ale Sudului (sau ţări mai puţin dezvoltate), pe baza unui sistem de tratate regionale, care îşi vor pune laolaltă resursele şi voinţa pentru a înlătura obstacolele din calea dezvoltării. În prezent, un asemenea scenariu al dezvoltării, a devenit operaţional în mai toate regiunile lumii.

Scenariul dezvoltării unipolare a lumii, prezintă viitorul economiei mondiale ca fiind dominat de o superputere, care, dispunând de resurse de tot felul, îşi impune voinţa, modelează ordinea mondială potrivit propriilor interese. Controversele iscate de acest scenariu, departe de a fi încheiate, se concentrează asupra nominalizării acestei superputeri.

Scenariul dezvoltării multipolare a economiei mondiale afirmă probabilitatea existenţei nu doar a unui singur centru mondial de putere, ci a două sau mai multe centre, aflate în competiţie, pentru afirmare în interiorul lor şi în lupta pentru dominaţie, în afara sferelor lor de influenţă.

Două procese esenţiale au dobândit forme precise în economia mondială contemporană: regionalismul şi globalizarea (mondializarea dezvoltării economice contemporane).

Definirea regionalismului Regionalismul se concretizează în apariţia şi dezvoltarea unor organizaţii care grupează mai multe economii

naţionale, urmărind intensificarea cooperării reciproce pe diferite planuri, în vederea susţinerii procesului dezvoltării. Conţinutul predilect al acestor organisme îl reprezintă realizarea integrării economice regionale; proces amplu cu adânci consecinţe asupra progresului economic contemporan. Integrarea economică reprezintă un proces contemporan complex de evoluţie a economiei statelor lumii, bazat pe o treaptă calitativ superioară a interdependenţelor dintre acestea, concretizat în crearea unor entităţi comune, a unor spaţii vaste în care se asigură mişcarea liberă a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin unificarea politicilor vamale, economice, financiar-monetare, orientate spre realizarea unei uniuni economice şi politice a statelor membre. Integrarea presupune parcurgerea stadiilor: zonă de comerţ liber, uniune vamală, piaţă comună, uniune economică, uniune politică. Uniunea Europeană reprezintă exemplul clasic de concepere şi realizare practică a integrării economice.

Reprezentând un răspuns la numeroase contradicţii şi nevoi vitale ale Europei, integrarea europeană a generat de-a lungul deceniilor, un puternic fundament juridic, un amplu cadru instituţional constând într-o multitudine de organisme comunitare, modalităţi specifice de implementare a politicilor ce îi sunt proprii, politici comune în domeniile agricol, social, monetar, fiscal etc. După constituire, la jumătatea anilor ’50, comunitatea europeană a cunoscut 5 perioade de lărgire succesivă, numărul membrilor ajungând la 25 în anul 2005, care vor deveni 27 în anul 2007, după parafarea de către statele membre a tratatelor de aderare semnate în aprilie 2005 de România şi Bulgaria.

2

Definirea globalizării Mondializarea (globalizarea) activităţilor economice ar putea fi detinită ca un proces care, ajuns în faza sa finală,

ar însemna administrarea lumii de către forţe transnaţionale, ca pe o unitate economică integrată. În actualul stadiu, mondializarea reprezintă integrarea progresivă a economiilor naţionale în economia mondială prin liberalizarea crescândă a circulaţiei factorilor de producţie, prin sporirea ponderii producţiei internaţionale integrate în produsul mondial, prin sistemul global, interdependent, de funcţionare a pieţelor, prin amplificarea rolului armonizării internaţionale în elaborarea politicilor economice şi a implicaţiilor în practica economică.

Accentuarea disparităţilor în creşterea economică mondială, paralel cu accentuarea progresului tehnic şi creşterea productivităţii muncii, cu intensificarea eforturilor de a depăşi o serie de constrângeri ale creşterii economică mondiale (împuţinarea resurselor de apă, gradul ridicat de poluare a mediului, explozia preţului petrolului etc.), precum şi orientarea către dezvoltarea sa durabilă sunt alte procese care generează preocupări asidue în rândul comunităţii mondiale, al ştiinţelor economice contemporane.

1.2. Regionalismul şi globalizarea în economia mondială Regionalism în relaţiile comerciale internaţionale Liberalizarea comerţului internaţional, determinată în principal de dezvoltarea mai rapidă a pieţei capitalului în

raport cu piaţa mărfurilor, a devenit şi mai imperioasă după încheierea celui de-al doilea război mondial, iar în acest sens s-au manifestat două tendinţe pe planul comerţului internaţional:

a. globalizarea pieţei aşa cum a fost promovată de SUA în cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) şi începând cu 1995, de recent înfiinţata Organizaţie Mondială a Comerţului (OMC);

b. crearea de organisme comerciale regionale, promovate mai întâi de statele europene şi apoi de către statele din celelalte continente.

Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor 1960, în Europa, prin crearea Comunităţii Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau pur şi simplu din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America Centrală şi de Sud, Asia de Sud şi Sud-Est şi Orientul Mijlociu, având ambiţii mari şi şanse relativ reduse de a deveni viabile. Specific acestei perioade a fost dorinţa de a realiza efectele sinergice menite să dinamizeze schimburile interzonale şi să reacţioneze la incapacitatea sistemului comercial multilateral de a proteja interesele comerciale ale tuturor.

Al doilea val de comercializare a comerţului internaţionala debutat în perioada anilor ‘80 perioadă în care SUA a devenit principalul actor. Procesul de integrare europeană a simţit nevoia adâncirii sectoriale şi lărgirii geografice şi s-a confruntat tot mai mult cu înţelegerea pragului de integrare de către decidenţii politici, a dificultăţii procesului şi a efectelor pozitive şi negative generate.

În această perioadă, Comunitatea Economică Europeană a lansat Carta Albă şi Actul Unic European menite de a pune bazele pieţei unice interne, privită fie ca o soluţie la marile probleme comerciale ale zonei, fie ca o “fortăreaţă”, inclusiv pentru ţările terţe.

În acelaşi timp SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord american (NAFTA) Integrarea regională a diferitelor valuri este un pas deosebit de contradictoriu. Pe de o parte preferinţele comerciale

se extind doar la nivelul participanţilor generând puseuri protecţioniste, chiar discriminatorii, iar pe de altă parte, aceste entităţi economice reprezintă evoluţii către un comerţ mai liber între parteneri, fiind un fenomen complementar multilateralismului.

Astfel, putem afirma că globalizarea (multilateralismul) şi regionalizarea sunt tendinţe complementare; realizarea de grupuri regionale facilitează şi grăbeşte liberalizarea internaţională a comerţului. Se poate aprecia deci, că regionalizarea a devenit la rândul său un fenomen global oferind o polarizare în jurul unei triade definite:

a. un pol comercial cu o dinamică bine definită se conturează în jurul SUA cuprinzând în forme şi proporţii diferite cele trei Americi;

b. un pol comercial cu o maturitate mai pronunţată s-a format în jurul Uniunii Europene, atrăgând în sfera sa gravitaţională ţările în tranziţie;

c. al treilea pol comercial, mai puţin instituţionalizat, dar la fel de puternic, îl constituie Japonia, ca pivot central, şi zona Asiei de Sud-Est şi de Est, ca zonă gravitaţională.

Unii specialişti consideră că această tendinţă de multipolarizare a economiei mondiale este benefică şi destul de normală, în timp ce alţii emit păreri conform cărora evoluţia blocurilor comerciale este o deplasare dinspre sistemul comercial multilateral spre blocuri regionale, ceea ce poate genera escaladarea protecţionismului, îndeosebi a celui netarifar în defavoarea ţărilor nemembre ale acestor grupări regionale.

Explicaţia orientării schimburilor comerciale către regionalizare are următoarele motivaţii: a. existenţa unor diferenţe instituţionale majore între state, care fac negocierile deosebit de complicate ;

3

b. proliferarea comerţului în interiorul companiilor, care este generat de un nou tip de specializare internaţională, modificându-se astfel mecanismele de control cu privire la aplicarea conduitei comerciale multilaterale;

c. creşterea numărului participanţilor la negocierile internaţionale (peste 120 de ţări), ceea ce face ca tratativele să devină destul de îndelungate, dificil de soluţionat prin consens, prelungindu-se astfel, perioada de aplicare a rezultatelor;

d. existenţa unor decalaje semnificative în dezvoltarea economică a diferitelor ţări participante la comerţul internaţional evidenţiază deosebirile de opinii şi imposibilitatea creării unui cadru principial bazat pe reguli general aplicate;

e. modificarea regulilor protecţioniste, în sensul că se constată o proliferare a barierelor netarifare şi paratarifare, o creştere a rafinamentului cu care se aplică deplasarea spre măsuri din noua generaţie, acestea mărind gradul de administrare al protecţiei, lărgind spaţiul de negociere, şi complicând procesul de obţinere a rezultatelor pozitive;

f. redefinirea raportului de forţe pe plan comercial la scară internaţională, acest lucru conducând la reducerea posibilităţilor de influenţare semnificativă, de către un număr redus de ţări, a cadrului principial al comerţului internaţional.

Procesul de integrare economică şi comercială regională a urmărit realizarea unei diversităţi de avantaje între care: a. realizarea de zone de liber schimb sau cu regim vamal preferenţial faţă de terţi; b. folosirea în comun a infrastucturii şi a instituţiilor; c. realizarea unei strânse integrări politice, ca motiv important de depăşire a unor dispute şi diferende; d. accesul reciproc preferenţial pe piaţă; Organismele economice regionale au apărut şi ca răspuns la lipsa unor instituţii globale, atât GATT cât şi OMC,

nepropunându-şi realizarea de măsuri radicale de liberalizare a comerţului, fiind la stadiul de zone libere. În ultima perioadă de timp, regionalizarea, privită ca o liberalizare preferenţială a schimburilor comerciale, a

cunoscut o puternică revigorare, mai ales ca urmare a faptului că asistăm la o reorientare conceptuală a SUA. Astfel, decizia SUA de a călători pe rutele regionalismului american sau din zona Pacificului, înclină balanţa de forţe de la multilateralism către regionalism. Această schimbare a avut loc pe fondul unor insatisfacţii cu privire la posibilitatea sistemului comercial multilateral de a răspunde la noi stimuli ai comerţului internaţional.

Ca element complementar al multilateralismului, regiona-lismul va accentua procesul de dezvoltare a sistemului comercial internaţional, întrucât preferinţele unilaterale sau plurilaterale se transpun favorabil la scară multilaterală.

Prin apariţia primelor organizaţii regionale (Comunitatea Economică Europeană, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb), s-a realizat un gen de uniuni vamale, în care politica vamală şi agricolă erau aproximativ comune. Ulterior ţările comunitare au realizat o piaţă comună unică, adică posibilitatea liberei mişcări a mărfurilor în spaţiul comunitar. În aceste condiţii, modelul comunitar prevedea tarif vamal extern comun, cu două coloane de taxe vamale aplicate terţilor, respectiv taxe autonome şi taxe convenţionale. Pentru importul pe care o ţară comunitară îl realiza în cadrul Uniunii Europene nu se aplicau taxe vamale. În cazul importurilor din ţările în curs de dezvoltare se aplica un sistem de preferinţe vamale, pentru a se repetă astfel cerinţele GATT şi OMC.

Din Europa, aflată în fruntea concepţiei integrării în organizaţii regionale, ideea de bloc comercial şi de integrare regională a continuat în ritm susţinut şi s-a extins şi în alte continente.

La nivel european s-a mai constituit Zona de Liber Schimb din Europa Centrală (CEFTA), în baza acordului semnat între ţările membre (Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia) intrat în vigoare în anul 1993 care a decis eliminarea taxelor vamale la majoritatea produselor prelucrate. La acest acord au mai aderat alte trei state din Europa de Est, respectiv România, Bulgaria şi Slovenia.

În Asia apare Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), cu o populaţie de aproape 300 milioane de locuitori, la care au aderat Indonezia, Filipine, Singapore, Malaesya, Cambogia şi Brunei.

În America de Nord se constituie Zona de Comerţ Liber Nord American (NAFTA), prin participarea SUA, Canada şi Mexic, cu o piaţă de peste 360 milioane consumatori. După acest prim pas, SUA făcând abstracţie de greutăţile de adaptare a diferitelor ţări din cele două Americi, a extins aria liberului schimb la peste 35 de state, propunându-şi crearea până în 2005 a unei zone de liber schimb între acestea (ETAA), care se va dezvolta pe structura NAFTA, această nouă zonă economică cuprinzând peste 850 milioane locuitori.

În zona Caraibelor s-a realizat o piaţă unică şi un tarif vamal comun – CARICOM, propunându-şi armonizarea fiscalităţii, crearea unui fond de investiţii propriu, libera circulaţie a persoanelor, abordarea în comun a negocierilor internaţionale pe probleme de mediu înconjurător şi turism, etc.

În anul 1989 s-a constituit Forumul de Cooperare Asia Pacific (APEC) care reuneşte 18 state, fiind un for de negociere şi cooperare în problemele comerciale şi financiare şi având ca obiectiv crearea unei comunităţi economice în zona Asia-Pacific prin liberalizarea schimburilor comerciale reciproce şi libera circulaţie a factorilor de producţie în cadrul regiunii.

O altă grupare economică din America Latină a constituit-o Pactul Andin, care şi-a propus realizarea unei uniuni vamale între ţările membre cu perspectivă de piaţă comună. Dar, ca urmare a marilor discrepanţe existente între statele membre, din punct de vedere economic, precum şi a instabilităţii politice şi a conflictelor dintre unele state membre, s-a ajuns la o încetinire a procesului de integrare, rămânându-se la stadiul unei zone de comerţ liber.

4

De un interes deosebit pentru America Latină este şi gruparea economică SELA (Sistemul Economic Latino American), la care participă toate ţările latino americane, având ca obiective promovarea cooperării inter-regionale în scopul accelerării dezvoltării economico-sociale a ţărilor membre, consultare şi coordonare pentru adoptarea de poziţii şi strategii comune asupra problemelor economice şi sociale în organismele şi forurile internaţionale, precum şi faţă de ţările terţe sau grupurile de ţări.

De asemenea, merită evidenţiată crearea Pieţei Comune a Sudului (MERCOSUR) prin integrarea Argentinei, Paraguayului, Uruguayului şi Braziliei.

Cooperarea şi integrarea economică la nivelul Africii a condus la crearea spaţiului economic african, îndeosebi prin constituirea de grupuri economice subregionale, preludiu al unei Pieţe Comune Africane, care se poate realiza doar prin eficientizarea nucleelor existente şi integrarea economică a acestora (Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest – CEDEAO, Comunitatea Economică a Statelor din Africa Centrală – CEEAC, Uniunea Economică şi Vamală din Africa Centrală – UDEAC, Uniunea Maghrebului Arab – UMA, Zona de schimburi preferenţiale pentru Africa Orientală şi Australă etc.).

O nouă realitate în ansamblul continentului African o constituie crearea Comunităţii Economice Africane, prin semnarea Tratatului din 1991 în Nigeria.

În anul 1989 a luat fiinţă în Europa Iniţiativa Central- Europeană (ICE), care are ca obiectiv central dezvoltarea unor reţele trans – europene în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor, energiei, turismului, protejării mediului etc., dând posibilitatea ca unele ţări membre să beneficieze de ajutoare comunitare.

În acelaşi spirit al cooperării regionale, în 1992 a fost semnat la Istanbul acordul prin care s-a constituit Zona de Cooperare Economică a Mării Negre (ZCEMN), care şi-a propus să realizeze în spaţiul său geografic proiecte de interes comun în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor, informaţiilor, schimburilor economice, turismului, agriculturii, protecţiei sanitare, ştiinţei, tehnicii şi mediului înconjurător. Zona Mării Negre urmează să devină atât o zonă a cooperării economice, cât şi o zonă a păcii şi stabilităţii, urmărind ca treptat să se integreze în spaţiul economic al întregii Europe.

Ca urmare a acestor iniţiative, circa 60% din comerţul mondial, se desfăşoară în cadrul organismelor regionale. În ciuda aşteptărilor specialiştilor, nu s-a înregistrat o creştere spectaculoasă a organismelor şi acordurilor de

integrare în ultima perioadă de timp, cu excepţia Uniunii Europene. Efectuând un studiu asupra impactului integrării economice regionale, Banca Mondială a concluzionat: “experienţa

arată că prin aderarea la blocuri comerciale nu s-au urmărit, în mod absolut, performanţe comerciale deosebite ci şi înţelegeri care pot genera un acces mai mare şi mai stabil la pieţe, creşterea credibilităţii politicilor promovate, mijloace de atragere a investiţiilor şi tehnologiilor.”

Multilateralism în relaţiile comerciale internaţionale Multilateralismul reprezintă procesul de apropriere şi unificare legislativă şi instituţională progresivă a raporturilor

internaţionale pe calea asocierii statelor prin tratate având acte constitutive şi organe comune şi personalitate juridică distinctă, care preiau asupra lor prerogativele exercitate până atunci de entităţile naţionale.

Promovarea multilateralismului în relaţiile internaţionale este proprie epocii moderne, de consolidare şi dezvoltare a economiei mondiale. În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, acest proces a înregistrat o treaptă calitativ nouă de extindere şi aprofundare ca urmare a adâncirii interdependenţelor sub impactul accelerării progresului tehnico-ştiinţific, al creşterii numărului de state independente, al apariţiei unor noi sfidări în faţa acestora, reprezentate de problemele globale ale omenirii.

Pe acest fond s-a dezvoltat impetuos şi corelat activitatea de normare juridico-legislativă a majorităţii domeniilor relaţiilor internaţionale şi de coordonare a acestor relaţii de către diferite organizaţii internaţionale. Coordonarea şi cooperarea, la rândul lor, au avansat atât de mult, încât s-a ajuns în anumite regiuni la unificarea legislaţiilor, a politicilor economice, comerciale, financiare, vamale, monetare, la formarea pe spaţii ample de pieţe unice, deschise activităţii tuturor tipurilor de agenţi economici. Tot mai multe prerogative naţionale sunt preluate de organizaţii transnaţionale, regionale şi subregionale.

Organizaţia internaţională reprezintă o formă de coordonare a colaborării internaţionale pentru care statele au creat un cadru juridic şi instituţional permanent, printr-un statut elaborat de comun acord, care prevede obiectul şi scopul organizaţiei, organele, funcţiile şi mijloacele necesare realizării obiectivelor.

Semnarea Cartei ONU, la 26 iunie 1945, de către 51 de state, şi începerea funcţionării efective a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 24 octombrie acelaşi an, au declanşat imensul proces de proliferare a multilateralismului contemporan.

ONU este cea mai amplă şi cuprinzătoare organizaţie internaţională, constituind centrul unui veritabil sistem organizaţional al Naţiunilor Unite. Conform statutului său - Carta ONU -, obiectivele fundamentale ale organizaţiei sunt asigurarea unui climat de pace şi bunăstare în lume şi rezolvarea problemelor economice internaţionale. În cadrul Adunării Generale, organul principal cel mai reprezentativ al organizaţiei, sunt dezbătute problemele economice majore ce confruntă omenirea, în legătură cu care se adoptă rezoluţii cu caracter de recomandări pentru statele membre. Adunarea

5

Generală a dezbătut şi aprobat strategiile pentru cele trei decenii OMJ ale dezvoltării (1960-1990) vizând dezvoltarea economiei mondiale, îndeosebi a ţărilor mai puţin dezvoltate. De asemenea, a adoptat Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor (1974) şi a analizat în repetate rânduri consecinţele şi pericolele cursei înarmărilor. Sesiunile speciale ale Adunării Generale sunt precumpănitor consacrate examinării problemelor economice mondiale. Un organ special al ONU - Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) - are drept scop îndrumarea activităţilor din domeniul economic şi social (dezvoltarea economică, industrializarea, reformele agrare, resurse naturale, ştiinţă şi tehnologie etc.).

Adunarea Generală a ONU şi ECOSOC au creat o serie de organisme proprii cu caracter permanent având ca obiect al activităţii analiza unor probleme economice specifice şi coordonarea eforturilor statelor membre în soluţionarea lor.

În prezent economia mondială parcurge o etapă nouă caracterizată prin modificarea, diversificarea, extinderea şi creşterea interdependenţei dintre economiile naţionale şi dintre fluxurile economice, în ansamblul lor, impunându-se înlocuirea negocierilor bilaterale cu cele multilaterale. Astfel, procesul istoric pe care îl parcurge omenirea este acela al tranziţiei de la negocierile bilaterale şi regionale, la economia globală integrată, caracterizată prin negocierile multilaterale.

Globalizarea economiei mondiale este procesul prin care se realizează creşterea interdependenţelor dintre statele naţionale ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor multilaterale în tot mai largi şi vaste sfere ale vieţii economice, sociale, politice şi culturale, problemele devenind mai mult globale decât naţionale, astfel că rezolvarea multor probleme naţionale presupune negocierea multilaterală a acestora prin participarea a tot mai multe ţări.

Multilateralismul reprezintă stadiul la care a ajuns , la începutul mileniului trei, procesul istoric de internaţionalizare a economiilor şi activităţilor economice, ca urmare a evoluţiilor şi mutaţiilor survenite în structurile economice interne şi internaţionale. El este rezultatul conjugat al mai multor factori, dintre care cei mai semnificativi sunt:

a. dezvoltarea fără precedent a pieţelor de capitaluri (care reclamă o tot mai mare libertate de mişcare); b. multiplicarea şi diversificarea schimburilor internaţionale, care în prezent se derulează pe baza unor reguli

universal convenite; c. accentuarea tendinţelor de liberalizare a schimburilor comerciale; d. internaţionalizarea producţiei şi distribuţiei marilor societăţi transnaţionale; e. evoluţia spectaculoasă a comerţului cu servicii; f. intensificarea fluxurilor de investiţii în străinătate, mai ales a celor directe; g. schimbări substanţiale în structurile capitalului şi în cele financiare; h. stabilirea şi extinderea unor reţele de transport şi comunicaţii, care facilitează legăturile economice între toate

zonele şi economiile planetei; i. formarea unor grupuri de economii cu diferite grade de integrarea pieţei şi circulaţiei bunurilor şi serviciilor,

capitalului şi forţei de muncă; j. constituirea unei economii mondiale transfron-taliere şi funcţionarea ei grefată pe economiile naţionale; k. adoptarea de politici economice şi modele de orientare liberală în diferite ţări, mai ales sub influenţa organismelor

financiare internaţionale; l. extinderea economiei de piaţă la nivelul economiei mondiale. Globalizarea vieţii economice sub multitudinea aspectelor sale, demonstrează că economia mondială se află într-

un plin proces de restructurare. În cadrul acesteia se întâlnesc două componente care se intersectează, respectiv: a. componenta economiilor naţionale, ca entitate de bază, care nu sunt intersectate prin comerţ, relaţii financiare,

investiţii, schimburi ştiinţifice, asistenţa tehnică, convenite prin acorduri bilaterale. O parte din acestea se regăsesc pe uniuni economice integratoare cu caracter regional, de diferite tipuri, dar în ansamblul lor, cel puţin în prezent, nu manifestă atracţie spre o anumită grupare planetară. Această primă componentă ar putea fi denumită economie mondială “cu frontiere”.

b. componenta corporaţiilor transnaţionale, care formează o reţea aflată în unele privinţe deasupra graniţelor naţionale. În cadrul acestei componente se practică negocieri multilaterale, în principal între agenţii economice din diferite ţări, pe de o parte, şi între ţările participante la circuitul economic mondial în cadrul GATT şi OMC.

Divergenţe şi limite cu privire la regionalism şi multilateralism Evoluţia grupărilor regionale şi încercările de integrare economică a ţărilor membre a condus la apariţia unor puncte

de vedere divergente privind compatibilitatea acestora cu tendinţele generale de globalizare şi multilateralizare a relaţiilor comerciale.

Unii analişti consideră proliferarea în ultimii ani a negocierilor bilaterale şi regionale un simptom alarmant al fragmentării şi incoerenţei sistemului comercial reprezentând tot atâtea devieri de la principiul multilateralităţii, consimţit de-a lungul timpului drept principiul călăuzitor al sistemului comercial internaţional.

S-au conturat două curente principale de gândire cu privire la relaţia dintre regionalism şi multilateralism. Cei care au susţinut valenţele multilateralismului, au căzut de acord asupra a trei elemente de referinţă:

6

a. s-a demonstrat că aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare de comerţ, prin instituirea unui tratament comercial preferenţial între participanţi în raport cu terţii;

b. s-a argumentat că prin proliferarea grupurilor integraţioniste, în baza semnalelor iniţiate de avantajele competitive, statele îşi pot diminua interesul pentru sistemul comercial multilateral, sperând aderarea la ideea de regionalizare, ceea ce poate determina încetinirea dinamicii multilateralismului, şi chiar subminarea valenţelor acestuia. Acest element de rezistenţă în fundamentarea acestui punct de vedere poate fi denumit deturnarea atenţiei.

Aranjamentele comerciale regionale au contribuit la atenuarea disensiunilor politice şi militare dintre naţiuni. Fără a nega efectele stabilizatoare ale grupurilor integraţioniste, criticii acestora atrag atenţia că pot apărea şi

efecte inverse ca urmare a entropiei pe care accentuarea liberalizării o generează, ajungându-se la iritare sau chiar la conflicte într-o sferă mai largă a relaţiilor internaţionale.

La polul opus, adepţii grupărilor integraţioniste au căzut de acord asupra a trei elemente coincidentale: a. aranjamentele economice internaţionale promovează ideea de comerţ liber şi promovează prin aceasta,

conduita comercială multilaterală, cel puţin pe două căi: § crearea de comerţ (superioară deturnării de comerţ în cadrul unor asemenea grupări); § adâncirea integrării, care contribuie atât la dinamica internă cât şi la dinamica externă a globalizării globale. b. regionalizarea determină, de cele mai multe ori, numeroase efecte de antrenare. Iniţiativele integraţioniste

pot mobiliza autorităţile decizionale, cercurile academice şi grupurile de interese în direcţia îmbrăţişării valutelor liberalizării comerciale şi pot consolida premisele unor acţiuni similare la nivel multilateral;

c. regionalismul, are mai degrabă efecte pozitive pe termen mediu şi lung, chiar dacă pe termen scurt mai apar şi unele efecte negative şi pentru anumiţi participanţi. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adâncirea procesului de integrare până la stadiul de uniune economică şi monetară au făcut practic imposibile conflictele dintre ţările membre ale Uniunii Europene. De asemenea, Brasilia şi Argentina folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor dintre ele.

Până în prezent regionalismul nu a produs un efect dăunător asupra procesului de multilateralizare şi globalizare. Au existat însă şi acţiuni care ar fi putut avea efecte deosebit de grave, ca de exemplu apariţia grupurilor NAFTA şi APEC în perioada de criză a negocierilor în cadrul Rundei Uruguay (GATT), care au avut ca scop de a servi drept alternative, dacă sistemul global preconizat nu putea fi înfăptuit.

Procesul de integrare economică şi comercială, după criterii regionale, a unor economii naţionale cu posibilităţi şi niveluri diferite, dă expresie tendinţei mai vechi, devenită acum mai pregnantă, de a valorifica factorii geografici pentru interese economice sau ecologice comune şi de a aloca şi reuni mai eficient, la o scară internaţională, unele resurse şi capacităţi care, utilizate numai în cadrul naţional, ar avea efecte mai puţin semnificative.

Polemicile care au apărut în cadrul dezbaterilor teoretice şi cu prilejul diferitelor reuniuni internaţionale, derivate din opunerea regionalismului şi globalizării, par a avea un caracter artificial şi a nu observa o caracteristică dominantă a perioadei actuale cu perspective de menţinere, şi anume aceea că nici una din aceste tendinţe nu poate fi eliminată din economia mondială, nici una nu o exclude pe cealaltă, multilateralismul fiind sprijinit de regionalism.

Regionalismul nu constituie o alternativă la globalizare, ci un proces complementar care facilitează globalizarea. Regionalismul şi globalizarea sunt două procese independente care se susţin reciproc, contribuind la liberalizarea relaţiilor economice internaţionale. Regionalismul este fără îndoială calea cea mai eficientă pentru a favoriza deschiderea progresivă a economiilor naţionale şi liberalizarea fluxurilor globale într-o perioadă de competiţie exacerbată. Pe măsură ce sistemele de producţie se extind, în mod frecvent, dincolo de graniţele naţionale, pentru a cuprinde şi ţările învecinate, se accentuează presiunile pentru eliminarea impedimentelor din calea comerţului internaţional.

În timp ce anumite aspecte ale producţiei contemporane îmbracă nu numai dimensiunile economice regionale, ci şi globale, producţia devine mult mai integrată la scară regională decât la scară globală. Pe de altă parte internaţionalizarea producţiei reprezintă forţa motrice care alimentează acordurile generale de comerţ liber.

Tendinţele manifestate în prezent la nivel internaţional, converg implacabil către adâncirea interdependenţelor economice, politice şi culturale dintre state, ceea ce presupune în mod necesar, cooperare atât în cadru regional cât şi multilateral.

O conduită solid argumentată este că interdependenţele între regionalism şi globalizare depind de calitatea gestionării procesului de către autorităţile decidente din ţările implicate. Dacă acestea urmăresc obţinerea unei sinergii pozitive între cele două tendinţe, evidenţele empirice relevă că se poate obţine maximizarea aşteptărilor. Dacă însă se încearcă supralicitarea unei tendinţe în detrimentul celeilalte, atunci eşecul este posibil pe ambele coordonate.

Principalele aranjamente comerciale regionale şi multilaterale Inventarul aranjamentelor preferenţiale convenite între diferitele state, pe plan regional sau interregional, este

destul de extins. Multe astfel de aranjamente regionale, sub formă de uniuni vamale şi zone de comerţ liber, şi interregionale, între ţări dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltare sau între ţări în curs de dezvoltare, nu au rezistat exigenţelor vieţii economice internaţionale. Unele dintre ele şi-au dovedit, însă, viabilitatea şi conturează viitoarea configuraţie a

7

relaţiilor economice internaţionale. Dintre acestea, Uniunea Europeană (UE) şi NAFTA tind să devină cei doi poli ai economiei mondiale. Nu ar trebui exclusă din calcul o posibilă formaţiune asiatică sau consolidarea Comunităţii Statelor Independente (CSI), după cum este de presupus să încă va subzista sistemul de preferinţe vamale acordate de ţările dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare. Cele mai multe din aranjamentele preferenţiale şi-au propus să rămână în forma iniţială convenită, de zonă de comerţ liber sau de uniune vamală. Altele au în vedere realizarea unor obiective mult mai ample, mergând până la integrare economică, monetară şi în final politică între ţările participante.

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) GATT a apărut ca urmare a Conferinţei de la Bretton Woods (S.U.A., 1944), la care ţările aliate au decis o nouă

organizare a relaţiilor economice internaţionale după încheierea celui de-al doilea război mondial, prin convenirea de reguli monetare, valutare, de credit şi comerciale internaţionale şi înfiinţarea, în acest scop, a Fondului Monetar Internaţional (FMI), a Băncii Mondiale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi a unei Organizaţii Mondiale a Comerţului (OMC).

FMI şi BIRD au luat fiinţă în anul 1947. În acelaşi an s-a desfăşurat Conferinţa de la Havana destinată înfiinţării OMC. Statutul OMC nu a fost ratificat de Congresul american şi, ca rezultat, regulile comerţului internaţional au fost încorporate în Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) ca tratat comercial multilateral, fără a fi o organizaţie internaţională specializată a ONU, precum FMI Şi BIRD.

În cadrul negocierilor multilaterale desfăşurate sub egida GATT au fost prezentate numeroase reguli şi obligaţii pentru statele membre.

Regula de bază a GATT, devenită principiu fundamental al comerţului internaţional, este clauza naţiunii celei mai favorizate. Conform acesteia, orice avantaj de politică comercială pe care o ţară îl oferă alteia trebuie să fie extins automat şi necondiţionat asupra comerţului cu toate celelalte ţări membre GATT.

Altă regulă de bază a GATT consacră tariful vamal ca principal instrument de protecţie a economiei naţionale, fiind prohibită utilizarea restricţiilor cantitative la import, exceptând cazuri speciale, cum ar fi pericolul apariţiei unui deficit grav în balanţa de plăţi sau de perturbarea gravă de către importuri a unor sectoare economice naţionale. Mai mult decât atât, GATT a prevăzut că ţările vor negocia între ele, în cadrul unor runde multilaterale, reducerea permanentă a taxelor vamale, în vederea liberalizării comerţului internaţional.

GATT a consacrat şi regula tratamentului naţional. În virtutea acestuia, produsele provenind din import, după ce au fost supuse taxelor vamale, trebuie tratate ca şi mărfurile naţionale similare, respectiv nu pot fi supuse unor taxe şi impozite interne mai mari decât cele aplicate produselor indigene.

Alte reguli ale GATT se referă la libertatea tranzitului, la dumping şi taxe antidumping, la subvenţii şi taxe compensatorii, la obligaţia statelor de a publica reglementările de politică comercială, care sunt monitorizate la Secretariatul GATT, pentru a se verifica conformitatea lor cu reglementările GATT.

O prevedere deosebit de importantă a GATT se referă la posibilitatea neaplicării principiului clauzei naţiunii celei mai favorizate de către ţările care formează între ele o uniune vamală sau o zonă de comerţ liber. Această importantă derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate a constituit justificarea de ordin juridic a apariţiei de diferite grupuri economice regionale restrânse în toate zonele comerciale ale lumii.

În afară de faptul că a instituit regulile de bază ale comerţului internaţional, pe care continuu le precizează şi le perfecţionează în raport cu evoluţia practicii, GATT a organizat, începând cu 1947 şi până în prezent, opt runde de negocieri comerciale multilaterale, în cursul cărora s-a realizat o semnificativă reducere a taxelor vamale şi eliminarea restricţiilor de ordin cantitativ din calea schimburilor, ceea ce a contribuit la expansiunea comerţului dintre state şi la progresul economic în general.

Primele cinci runde s-au desfăşurat după principiul “produs cu produs”, fiind negociate concesii vamale (reduceri de taxe, consolidări de taxe la un anumit nivel sau angajamentul de a nu majora o taxă peste o anumită limită) pentru fiecare produs în parte. De regulă, concesiile reciproce de taxe (principiul reciprocităţii) trebuie să asigure avantaje egale (principiul avantajului mutual egal) pentru toţi participanţii în ceea ce priveşte posibilităţile de majorare a exporturilor lor.

De la această regulă fac excepţie ţările în curs de dezvoltare, cărora nu li se pretinde de către ţările dezvoltate oferirea de concesii egale cu cele pe care ele le acordă.

Cea de-a şasea rundă (“Runda Kenedy”) a aplicat principiul reducerii liniare a taxelor vamale, uniformă pentru toate produsele, cu un procent convenit (în acest caz 35%). Acelaşi principiu a fost aplicat şi la următoarea rundă (“Runda Tokio”). În plus, la “Runda Tokio” au fost aduse precizări importante privind subvenţiile şi taxele compensatorii, dumpingul şi taxele antidumping, standardele şi normele tehnice, evaluarea în vamă a mărfurilor, licenţele de import şi achiziţiile guvernamentale

Cea mai importantă rundă de negocieri a fost Runda Uruguay, care s-a desfăşurat în perioada 1986-1994. La această rundă s-a convenit continuarea procesului de reducere liniară a taxelor vamale între ţările membre GATT.

În plus, şi acesta reprezintă aportul special al Rundei Uruguay, au fost abordate pentru prima dată subvenţiile din domeniul agricol şi a fost inclusă în preocupările GATT liberalizarea comerţului cu servicii (în afara celui cu mărfuri), un accent deosebit punându-se şi pe domeniul proprietăţii intelectuale.

8

Tabelul nr. 1. Nivelele medii ale taxelor vamale înainte şi după îndeplinirea concesiilor convenite în cadrul

Rundei Uruguay (produse industriale %) Ţări Înainte După

Ţări dezvoltate 6,3 7,8

SUA Uniunea Europeană Japonia Canada

5,4 5,7 3,9 9,0

3,5 3,6 1,7 4,8

Ţări în curs de dezvoltare - -

Argentina Brazilia India Turcia

38,2 40,6 71,4 25,1

30,9 27,0 32,4 22,3

Ţări în tranziţie 8,6 6,0

Ungaria Polonia Slovacia Cehia

9,6 10,0 4,9 4,9

6,9 9,9 3,8 3,8

Merită subliniată, totodată, preocuparea GATT pentru sprijinul prin comerţ al dezvoltării economice a ţărilor în curs

de dezvoltare. Pe lângă preferinţele vamale, acordate unilateral de ţările dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare la importul de produse manufacturate, în cadrul GATT a fost convenit “Protocolul celor 16” privind acordarea de reduceri de taxe în comerţul cu anumite produse între ţările participante, precum şi Sistemul Global de Preferinţe Vamale (SGVP) în cadrul căruia 39 de ţări în curs de dezvoltare şi-au redus şi pot să-şi reducă în continuare taxele vamale în comerţul lor reciproc la un nomenclator larg de produse.

Organizaţia Mondială a Comerţului Una dintre principalele realizări ale Rundei Uruguay o constituie întărirea mecanismului instituţional pentru punerea

în aplicarea a regulilor şi angajamentelor asumate de ţări în cadrul rundelor de negocieri comerciale multilaterale, prin înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Organizaţia este şi un forum de negocieri continue între ţările membre, atât pentru liberalizarea, în continuare, a comerţului cu bunuri şi servicii, cât şi pentru abordarea altor domenii ale relaţiilor economice internaţionale.

Responsabilitatea generală a OMC este supravegherea implementării tuturor acordurilor multilaterale care au fost negociate în cadrul Rundei Uruguay, precum şi a celor ce vor fi negociate în viitor. Obiectivele sale de bază sunt similare cu cele ale GATT, care a încetat să mai fie o instituţie separată, devenind parte a OMC.

Acordul privind înfiinţarea OMC prevede ca aceasta trebuie să îndeplinească următoarele funcţii: să faciliteze punerea în aplicare, administrarea şi operabilitatea instrumentelor legale ale Rundei Uruguay şi ale oricăror noi acorduri ce vor fi negociate în viitor; să asigure un forum de negocieri viitoare între ţările membre, cu privire atât la problemele cuprinse în acorduri cât şi la noi domenii; să aplice un sistem unitar de reguli şi proceduri pentru reglementarea neînţelegerilor şi diferendelor între ţările membre; să examineze periodic politicile comerciale ale ţărilor membre. OMC a fost concepută să devină un forum de negocieri pe bază continuă, renunţându-se, în acest fel, la practica GATT de derulare de negocieri în cadrul unor runde.

Actul Final de la Marrakesh conţine un calendar al unor asemenea negocieri, care se referă la: încheierea negocierilor nefinalizate din Runda Uruguay (de exemplu, negocierile din domeniul unor sectoare de servicii, negocierile privind stabilirea de reguli pentru cazurile de salvgardare în regim de urgenţă, precum şi pentru cazul utilizării subvenţiilor în domeniul comerţului cu servicii); examinarea periodică a anumitor prevederi specifice şi / sau a unui întreg acord, conform prevederilor unor acorduri OMC; lansarea de noi negocieri conform angajamentelor din unele acorduri OMC, după parcurgerea unei perioade de timp (de exemplu, cele demarate la 1 ianuarie 2000 pentru două domenii critice: agricultură, domeniu în care trebuie continuat procesul de reformă început în cadrul Rundei Uruguay şi serviciile, pentru determinarea unor paşi suplimentari în domeniul liberalizării comerţului); lărgirea agendei de lucru a OMC pentru a putea cuprinde noi probleme şi aspecte apărute în relaţiile economice dintre ţări (de exemplu, încă de la întâlnirea de la Marrakesh, reprezentanţii ţărilor participante au decis înfiinţarea unui Comitet pentru comerţ şi mediu).

9

Pentru ca un sistem multilateral de comerţ să funcţioneze în mod corespunzător şi fără fricţiuni, nu este suficientă existenţa unui set convenit de reguli. Regulilor trebuie să li se adauge un mecanism care să permită sancţionarea încălcărilor acestora cât şi reglementarea neînţelegerilor şi diferendelor apărute între partenerii de afaceri. Dezvoltarea unui puternic sistem multilateral de reglementare a diferendelor, care să înlăture unele slăbiciuni ale anteriorului sistem GATT, a constituit astfel unul dintre cele mai critice obiective ale negocierilor din Runda Uruguay.

Acordul OMC prevede realizarea unui sistem comun de reguli şi proceduri aplicabile diferendelor ce ar putea apare în cadrul oricăruia dintre instrumentele sale legale. Principala responsabilitate în aplicarea acestor reguli şi proceduri este în sarcina Consiliului General al OMC, care acţionează ca Organ de Reglementare a Diferendelor (ORD). Unul dintre principiile importante înscrise în aceste proceduri este acela că un diferend trebuie prezentat la ORD de către guvernul ţării membre în vederea reglementării, numai după ce au eşuat încercările de rezolvare a neînţelegerii prin consultări bilaterale. În sprijinul acestui principiu, dacă consultările sau eforturile de consiliere nu au dat rezultatele aşteptate, într-un termen de 60 de zile, partea vătămată poate cere ORD declanşarea formală a mecanismului de reglementare a diferendelor, prin stabilirea unui panel care să examineze plângerea. Un panel este, în mod normal, format din trei persoane, dacă părţile implicate în diferend nu convin că trebuie să fie cinci persoane.

Membrii panelului sunt propuşi de secretariatul OMC, dintre personalităţile guvernamentale şi neguvernamentale recunoscute pe plan internaţional. Într-o perioadă de şase până la nouă luni, panelurile trebuie să prezinte ORD rapoartele şi recomandările lor. Organul de apel, un fel de curte de apel, este un element nou adăugat sistemului de reglementare a diferendelor. El este format din şapte personalităţi marcante, specialişti în domeniul legislativ, comerţ internaţional şi problematica acoperită de diverse acorduri. OMC acţionează şi ca forum de examinare periodică a politicilor comerciale ale ţărilor membre. Obiectivele acestei examinări urmăresc, pe de o parte, determinarea gradului în care ţările membre respectă disciplina şi angajamentele asumate în cadrul acordurilor multilaterale, iar pe de altă parte, realizarea unei mai mari transparenţe şi a unei mai intense mediatizări pe plan internaţional a politicilor comerciale şi a practicilor ţărilor membre.

Periodicitatea examinărilor depinde de procentul pe care fiecare ţară îl deţine în comerţul mondial. Primele patru ţări vor fi examinate la fiecare doi ani: în momentul de faţă este vorba de Uniunea Europeană (socotită ca entitate), Statele Unite, Japonia şi Canada. Următoarele 16 ţări sunt examinate la fiecare patru ani, iar restul la fiecare şase ani, cu excepţia celor mai slab dezvoltate ţări, pentru care se pot stabili perioadele mai lungi. Organul OMC responsabil pentru luarea deciziilor este Conferinţa Ministerială, care se reuneşte o dată la doi ani. Între conferinţele ministeriale, funcţiile acesteia sunt îndeplinite de către Consiliul General. Consiliul General se întruneşte şi ca Organ de Reglementare a Diferendelor, atunci când examinează plângerile şi ia măsurile necesare pentru a reglementa diferendele dintre ţările membre. El este, de asemenea, responsabil pentru efectuarea examinărilor politicilor comerciale ale ţărilor membre, pe baza rapoartelor pregătite de Secretariatul OMC. În activitatea sa, Consiliul General este sprijinit de: Consiliul pentru Comerţul cu Bunuri, care supraveghează punerea în aplicare şi modul de funcţionare a GATT şi a acordurilor conexe.

Consiliul pentru Comerţ şi Servicii, care supraveghează punerea în aplicare şi modul de funcţionare a GATT; Consiliul TRIPS care supraveghează funcţionarea Acordului TRIPS pentru activităţi corelate cu schimburile de bunuri şi servicii.

Acordul privind înfiinţarea OMC prevede că aceasta va continua practica GATT în domeniul luării deciziilor, anume consensul. Se consideră că s-a ajuns la un consens atunci când, la luarea unei decizii nu se opune nici o ţară membră. Dacă nu se reuşeşte ajungerea la consens, Acordul OMC prevede posibilitatea unei decizii cu majoritate de voturi, fiecare ţară având un singur vot. Oamenii de afaceri sunt adeseori sceptici cu privire la avantajele pe care le poate aduce un sistem puternic de reguli multilaterale şi cadrul instituţional existent pentru punerea lor în aplicare, rezultat din înfiinţarea OMC. Ei motivează acest lucru prin faptul că doar guvernele au participat la negocierile şi discuţiile din OMC. În plus, întâlnirile OMC sunt închise pentru publicul larg, iar comunitatea de afaceri află despre rezultatele acestor discuţii numai prin intermediul comunicatelor remise presei.

Este adevărat că atunci când o întreprindere exportatoare întâmpină unele probleme la vânzare pe o piaţă externă ea nu poate prezenta plângerea direct la Organul de Reglementare a Diferendelor din OMC, aceasta fiind o prerogativă a guvernului său. Guvernele nu acţionează, totuşi, izolat. În majoritatea ţărilor dezvoltate şi un mare număr de ţări în curs de dezvoltare au fost stabilite anumite derogări.

GATT a admis, ulterior, alte două derogări de la clauza naţiunii celei mai favorizate, în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare: acordarea de către ţările dezvoltate de preferinţe vamale unilaterale la importul de produse manufacturate din ţările în curs de dezvoltare pe bază de nereciprocitate; convenirea între ţările în curs de dezvoltare de concesii vamale care să nu fie extinse la importul din alte ţări, respectiv din ţările dezvoltate.

În felul acesta a fost consacrat principiul nereciprocităţii depline în materie de concesii vamale în relaţiile dintre ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, ca şi posibilitatea ca ţările în curs de dezvoltare să instituie între ele regimuri preferenţiale pe o scară mai restrânsă sau la nivelul unui grup important de ţări, indiferent de zona geografică în care sunt situate.

10

În baza acestor derogări, în comerţul internaţional au apărut o serie de regimuri preferenţiale de comerţ, care acoperă o pondere importantă din volumul comerţului internaţional. Ca o remarcă generală este de subliniat faptul că schimbările comerciale între ţările participante la astfel de aranjamente cresc mai rapid decât comerţul internaţional luat în ansamblu.

Conform evidenţelor OMC, peste 100 aranjamente preferenţiale regionale au fost notificate la GATT şi, ulterior, la OMC. În plus, multe astfel de acorduri nu au fost notificate, cu toate că sunt operaţionale în practică. Multe dintre acestea sunt încheiate între ţările în curs de dezvoltare.

Este clar impulsul politic spre încheierea unor astfel de acorduri regionale. Mai mulţi factori pot fi invocaţi pentru a explica o astfel de tendinţă. Unul este de natură politică: dorinţă de a avea o mai strânsă colaborare economică şi politică care a dominant în Europa după încheierea războiului rece. Alt factor este că, într-o economie mondială globalizată, multe guverne pot să perceapă că mărimea este cea care contează; acest sentiment poate provoca temerea că rămânând mic şi nealiniat în plan regional poate pune în situaţie dezavantajoasă producătorii autohtoni faţă de concurenţii lor cu producţii de mare serie.

Acest argument poate fi valabil atunci când producţia de mare serie nu poate fi realizată la nivel naţional, dar guvernele ar trebui să aibă în vedere piaţa globală, mondială, şi să nu fie seduse de tentaţia de a considera că a produce pentru o zonă geografică este un substitut adecvat. Această cale poate foarte uşor să conducă spre protecţionism la nivel regional şi la apariţia de întreprinderi necompetitive la nivel internaţional (în fapt, o politică de substituire a importurilor la scară regională, extinsă de la nivel naţional).

Există riscul ca extinderea aranjamentelor regionale să conducă la transformarea discriminării mai degrabă în regulă decât în excepţie, aşa cum a prevăzut GATT. Comerţul interregional între ţările UE, EFTA, CEFTA, NAFTA şi MERCOSUR reprezintă deja peste 1/3 din comerţul mondial. Această cifră este cu atât mai relevantă dacă avem în vedere faptul că volumul comerţului exterior al ţărilor membre ale grupărilor regionale menţionate reprezintă peste 70% din volumul comerţului mondial. Dacă la această cifră se adaugă schimburile comerciale în regim preferenţial, între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, şi ţările în curs de dezvoltare, însele, rezultă o erodare practică considerabilă a principiului statuat de GATT şi OMC, clauza naţiunii celei mai favorizate.

Acordul de Liber Schimb Nord American (NAFTA) În anul 1988, Statele Unite şi Canada au semnat Acordul de Liber Schimb SUA-Canada, potrivit căruia

obstacolele tarifare şi netarifare din comerţul reciproc au fost eliminate, până în anul 1998. În ultimele zile ale Administraţiei Bush, SUA, Canada şi Mexic au semnat Acordul de Liber Schimb Nord-American (NAFTA), prin care cele trei ţări nord-americane au hotărât să constituie o zonă de comerţ liber.

Zona de comerţ liber nord-americană include o populaţie de 360 milioane şi o producţie de peste 7 mii miliarde dolari, mai mare decât cea a Uniunii Europene. Acordul prevede eliminarea taxelor vamale în comerţul reciproc într-o perioadă de 10-15 ani şi abolirea restricţiilor în ceea ce priveşte majoritatea investiţiilor.

În cursul campaniei electorale din 1992, din SUA, NAFTA a constituit principalul subiect. Atât Bill Clinton cât şi George Bush au susţinut acordul; Ross Perot s-a opus. Nesurprinzător, sindicatele industriale, care puteau fi afectate de importurile majorate din Mexic, s-au opus acordului, în timp ce industriile care îşi vedeau crescute exporturile în Mexic îl susţineau.

NAFTA a fost ratificată de Congresul american la finele anului 1993 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Departamentul Comerţului al SUA a estimat că schimburile comerciale dintre SUA şi Mexic vor creşte substanţial. În anul 1995, însă, Acordul a intrat în umbră datorită devalorizării peso-ului mexican.

Există intenţii privind lărgirea sferei NAFTA prin asocierea unor ţări sud-americane. Totodată, Statele Unite manifestă deosebit interes pentru Forumul de Cooperare Economică Asia - Pacific (APEC), la care participă 18 ţări asiatice şi care în 1994 au hotărât să-şi desfiinţeze, în decurs de 25 de ani, obstacolele din comerţul reciproc. Merită subliniat faptul că la acest forum au aderat şi SUA, Canada, Mexic şi Chile, alături de ţări asiatice importante, precum Japonia, China, Republica Coreea, Australia şi Noua Zeelandă, care împreună pot constitui un nou pol în zona Asia-Pacific.

Sistemul Generalizat De Preferinţe Vamale (SGPV) În anul 1964, dialogul Nord-Sud a căpătat un cadru organizat prin instituţionalizarea Conferinţei ONU pentru Comerţ

şi Dezvoltare (UNCTAD) ca organism permanent al ONU. Solicitările iniţiale ale ţărilor în curs de dezvoltare faţă de ţările dezvoltate s-au axat pe sprijin financiar (1% din PIB-ul fiecărei ţări dezvoltate) şi pe organizarea internaţională a pieţelor de produse de bază, printr-un sistem de cote de producţie, export şi import, preţuri internaţionale minime şi maxime şi stocuri tampon de intervenţie pe piaţă.

Ţările dezvoltate au răspuns cu oferta “ajutor prin comerţ”, respectiv prin SGPV. Sistemul a fost adoptat la sesiunea UNCTAD de la New Delhi. Filosofia sistemului constă în sprijinirea dezvoltării industriale a ţărilor în curs de dezvoltare prin favorizarea importului de produse manufacturate din aceste ţări, acordându-le preferinţe sub formă de

11

reduceri sau chiar scutiri de taxe vamale la importul în ţările dezvoltate. Sistemele de preferinţe vamale acordate ţărilor în curs de dezvoltare, în funcţie de ţara donatoare, deşi diferă, au totuşi o serie de elemente comune: ţările donatoare interpretează aceste preferinţe ca un act de voinţă unilateral, fără să fie considerat ca o obligaţie internaţională; ţările beneficiare sunt, de regulă, cele cărora li s-a recunoscut statutul de ţară în curs de dezvoltare şi sunt participante la “Grupul celor 77”; preferinţele se referă numai la produsele manufacturate; dacă unele ţări în curs de dezvoltare realizează exporturi mari la un produs inclus în sistem în detrimentul producţiei naţionale a ţărilor importatoare sau a altor ţări exportatoare, preferinţa vamală poate fi retrasă; sistemul este conceput cu caracter temporar, până când ţările în curs de dezvoltare vor deveni competitive pe pieţele externe.

Punerea în aplicare a SGPV reprezintă un revers al argumentului industrie tânără (infant industry) pentru protecţie. În loc de protecţie pentru tinerele industrii s-a aplicat soluţia asigurării unui mai bun acces pe pieţele externe, contribuind în cazul multor ţări, în special asiatice, la schimbarea accentului de pe politici de substituţie a importului pe politici orientate spre export. Analizele empirice demonstrează că SGPV a contribuit la dezvoltarea exportului de produse manufacturate din ţările în curs de dezvoltare în ţările dezvoltate. Apariţia noilor ţări industrializate nu poate fi desprinsă de efectele practice ale sistemului. În acelaşi timp, în ţările dezvoltate există grupuri de interese care se manifestă tot mai mult împotriva sistemului. Sindicatele, în principal, consideră că preferinţele vamale au contribuit la menţinerea şi accentuarea şomajului în ţările dezvoltate.

Soluţiile propuse de grupurile de interese afectate merg de la creşterea barierelor tarifare şi netarifare la import, la impunerea de standarde mai exigente pentru produsele importate din ţările în curs de dezvoltare, până la scăderea standardelor pentru producătorii din ţările dezvoltate.

Există şi concluzia că nici importul de produse manufacturate din ţările în curs de dezvoltare şi nici inovaţiile tehnice nu sunt responsabile pentru şomajul din ţările dezvoltate. Un argument în acest sens este faptul că şomajul a crescut nu numai în rândul persoanelor necalificate sau cu o calificare medie, ci şi în rândul forţei de muncă superior calificată. Astfel de analize consideră că răspunsul la situaţia actuală a pieţei muncii trebuie căutat în domeniul reglementărilor excesive existente în acest domeniu şi domeniul măsurilor active insuficiente de pregătire şi angajare. De aceea, se consideră că o soluţie mai realistă decât cele sugerate de sindicate este liberalizarea, în continuare, a comerţului internaţional, care să conducă la accelerarea cooperării economice între stat şi la progresul economic al fiecărei ţări.

Capitolul 2. Fundamentele teoretice ale Economiei Europene 2.1. Conceptul de integrare economică 1. Integrare în sens general În sens general, integrarea reprezintă ajustarea reciprocă a elementelor constitutive ale unui sistem, permiţându-i

acestuia să formeze un nou echilibru sau “combinarea părţilor dintr-un întreg în procesul de atingere a stadiului de uniune, iar uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părţi sau a unor membri”. Prima mărturie a definirii, într-o sursă scrisă, a cuvântului “integrare“ datează din anul 1620, cînd, în prima ediţie a The Oxford English Dictionary integrarea este definită prin “combinarea părţilor dintr-un întreg”. În limba română, ca de altfel şi în limbile germană, engleză, franceză, sau italiană, cuvântul integrare este preluat din limba latină, unde “integratio- integrationis“ era utilizat în limbajul uzual cu sensul de a renova, a restabili, a întregi, a completa.

2. Integrare economică În sens economic, termenul a fost iniţial utilizat la microscară pentru a reflecta legăturile stabilite în cadrul activităţi

economice între diferitele compartimente ale unei firme sau între firme diferite care participă, în cadrul unul flux tehnologic, la obţinerea unui produs. Ulterior, cu sensul de integrare economică, dar fără a utiliza acest concept (înlocuit de cooperare sau unificare) a fost descris procesul de combinare a economiilor naţionale în cadrul unei regiuni economice de dimensiuni mari, respectiv de formare a blocurilor economice.

Definiţiile date integrării economice la macroscară au câteva elemente comune. Primul este acela că integrarea economică semnifică ”crearea unor spaţii economice de mari dimensiuni, care permit, prin exploatarea economiilor la scară şi a specializării ca urmare a creşterii dimensiunilor pieţei, obţinerea unor preţuri scăzute şi implicit a unor profituri ridicate. Elementele definitorii ale integrării sunt, din acest punct de vedere: diviziunea muncii – la nivel local, sectorial, de ramură, naţional, regional sau global; principiul discriminării sau al non-discriminării; mobilitatea factorilor de productie, a bunurilor și serviciilor;

Cel de-al doilea este acela prin care integrarea economică trebuie abordată din perspectivă duală: ca proces și ca o stare de fapt. Privita ca proces, integrarea reprezintă “crearea şi menţinerea unor modele de interacţiuni economice, sociale şi politice, intense şi diverse, între unităţi anterior autonome”. Când, procesul este unul continuu, fără impulsul deciziilor politice, ca urmare a dinamicii pieţelor, tehnologiilor, reţelelor de comunicare şi a schimbărilor sociale, vorbim de integrare informală şi non-instituţională. Când procesul este unul continuu, coordonat şi structurat şi constă în schimbarea cadrului legislativ care încurajează sau inhibă fluxurile informale, vorbim de integrare formală.

12

Pentru Bela Balassa, conceptul de integrare defineşte “un process economic care constă în aplicarea unor măsuri care să conducă la eliminarea discriminărilor între entităţi economice aparţinând unor state naţionale diferite”. Jan Tinbergen numeşte această latură a procesului drept “integrare negativă”, și crearea unor instituţii permanente fără de care forţele integrative ale pieţei sunt prea slabe – integrare pozitivă.

Privită ca o stare de fapt, stare la care se ajunge prin intermediul procesului descris anterior, integrarea reprezintă absenţa diferitelor tipuri de discriminări între economiile naţionale sau situaţia în care componentele naţionale ale unei economii mai mari nu sunt separate prin frontiere economice, ci funcţionează împreună ca o entitate.

3. Integrarea economică internaţională Integrarea economică internaţională îmbracă, în esenţă, două forme, cea a globalizării şi respectiv cea a

regionalizării. Integrarea globală Mondializarea sau globalizarea – integrarea crescândă a fluxurilor de factori, bunuri şi servicii în cadrul pieţelor

specifice la dimensiuni mondiale – considerată drept cea mai complexă formă a internaţionalizării activităţii economice reprezintă acea formă a integrării economice non-instituţionale şi non formale, în cadrul căreia agenţii economici îşi desfăşoară activitatea independent de restricţiile impuse de frontierele naţionale, concurează pe pieţe globale şi se adresează unor consumatori cu gusturi pe cale de omogenizare.

Rezultat al victoriei raţionalităţii economice asupra iraţionalităţii politice, procesul integrării globale, început în primele decenii ale secolului nostru, a cunoscut o evoluţie permanent ascendentă generată şi susţinută de o serie de factori de natură economică şi extraeconomică dintre care se desprind ca importanţă: aplicarea unor tehnici şi a utilizarea unor instrumente performante în planul mişcărilor de capital; creşterea complementarităţii inter şi intrasectoriale în cadrul economiei mondiale, a tendinţei ofertei agregat de a se adapta cererii agregat în condiţiile modificărilor de factură demografică şi culturală înregistrată la scară globala, creşterea gradului de deschidere a economiilor şi a tendinţei de dereglementare care se manifestă în cadrul economiilor de piaţă (mixte) pe plan naţional; semnarea şi aplicarea acordurilor de liberalizare a mişcării schimburilor comerciale, serviciilor şi drepturilor de proprietate intelectuală (GATT, GATTS, TRIPS) şi ulterior a OMC, fapt care a condus la descreşterea într-o măsură semnificativă a barierelor de natură tarifară (şi într-o măsură mult mai mică a celor de natură non tarifară), generând prin aceasta intensificarea schimburilor internaţionale cu bunuri şi servicii;

Liberalizării fluxurilor de mărfuri şi servicii i s-a alăturat, în plan instituţional, odată cu crearea FMI şi a instituţiilor de la Bretton Woods, liberalizarea, într-o măsură însemnată, a fluxurilor de capital ca urmare a aplicării unor strategii specifice de supraveghere a fluctuaţiilor cursului de schimb şi finanţării unor proiecte de dezvoltare şi reconstrucţie economică, a intensificării cooperării multilaterale în sfera financiarmonetară, a multiplicării interdependenţelor în cadrul pieţei financiare internaţionale ca urmare a aparitiei unor noi instrumente financiare de genul contractelor la termen utilizate în mod similar pe pieţele internaţionale de capital. Dezvoltările de natură instituţională au fost completate de intensificarea procesului de difuziune a efectelor aplicării politicilor macroeconomice peste graniţele naţionale, de dezvoltări tehnologice şi juridice, care aplicate în sfera tranzacţiilor financiare şi în cea a comunicaţiilor au determinat disiparea mai rapidă a informaţiilor între utilizatori aflaţi în spaţii geografice diferite concomitent cu scăderea semnificativă (în unele situaţii cu până la 98 de procente faţă de începutul anilor ‘50) a costurilor tranzacţiilor.

Dezvoltarea, pe baza facilităţilor acordate de subcontractele internaţionale și de acordurile privind licenţele precum şi încheierea unor alianţe strategice internaţionale între firme aparţinând în general domeniilor de vârf, a unei reţele puternice de firme multinaţionale au permis formarea unui sistem de producţie internaţional favorizat de convergenţa modelelor de consum internaţional.

Integrarea globală este pusă în evidenţă cu ajutorul unor indicatori macro-economici care urmăresc în esenţă reflectarea diferenţelor între preţurile factorilor şi ale produselor pe diferite pieţe, pornind de la asertiunea că o piaţă perfect integrată ar presupune formarea şi utilizarea unui preţ unic pentru acelaşi bun sau serviciu în oricare punct al acesteia.

Sistemul de indicatori creat în acest scop reflectă în mod direct gradul de integrare, prin urmărirea evoluţiei schimburilor comerciale în raport cu cea a Produsului Brut Agregat Mondial, respectiv a investiţiilor străine directe în PIB-ul agregat la scară mondială şi indirect prin stabilirea unor indici de credibilitate sau de risc în acordarea creditelor (indicator care reflectă accesul pe piaţă internaţională de capital), prin analiza nivelului taxelor vamale şi a modificării acestuia (ca indicator al disparităţilor existente între preţurile interne şi cele practicate pe piaţa mondială) şi ponderea produselor manufacturate în totalul exporturilor (ca indicator de reflectare a capacităţii unei ţări de a produce la standard internaţionale şi de a absorbi cunoştinţe tehnice).

Integrarea regională Simbiotica globalizării, integrarea regională a devenit una din caracteristicile principale ale mediului politic,

economic, social şi military mondial din perioada postbelică. Spre deosebire de globalizare, ale cărei cauze, evoluţie, forme de manifestare şi efecte sunt determinate în principal de factori de natură economică non formală şi non-

13

instituţională (fără a subestima până la negare influenţele de natură politică sau de securitate), regionalizarea trebuie analizată prin prisma gradului înalt de interdependenţă dintre factorii de natură politică, economică, culturală, istorică şi de securitate care o determină şi a efectelor multiple pe care le generează.

Datorită caracterului ei multidimensional, este practic dificil a realiza o demarcaţie clară între regionalizarea economică şi cea politică, în condiţiile în care în cadrul oricărei grupări regionale există o component economică, de regulă de bază, în jurul căreia se dezvoltă componentele sociale, politice sau de securitate.

Privită în sens general, regionalizarea descrie creşterea integrării sociale în cadrul unei regiuni şi procesul nedirecţionat de interacţiuni economice şi sociale stabilit între state sau regiuni situate în acelaşi spaţiu geografic. Cu toate că proximitatea geografica e mai puţin importanta, ea este în general utilizata pentru a delimita regionalizarea de celelalte forme de organizare “la un alt nivel decât cel global”.

Componenta determinanta a ordinii economice postbelice, regionalizarea “definita dinamic drept un proces de formare a unor grupări interstatale pe baze regionale si static prin existenţa unui numar limitat de state grupate dupa criteriul apropierii geografice si al interdependenţelor comune” a aparut odată cu instituţionalizarea cooperării economice, politice şi militare, şi a organizării formale a acestora.

Ea s-a dezvoltat pe coordonatele politice, economice şi de Securitate ale lumii bipolare proprii perioadei războiului rece şi a evoluat după încetarea acestuia în cadrul procesului global de reaşezare a economiei pe baze multipolare.

Din perspectiva economică, regionalizarea descrie existenţa unor procese economice autonome care conduc la formarea unor interdependenţe puternice, de natură economică, în cadrul unui spaţiu geografic si între spaţiul geografic respectiv si restul lumii.

În funcţie de intensitatea proceselor prin care se desfăşora şi de complexitatea interdependenţelor pe care le determină, regionalizarea economică poate îmbrăca forma cooperării regionale informale realizată prin procese economice autonome care conduc la creşterea gradului de interdependenţă în cadrul unei regiuni geografice în comparaţie cu restul lumii, respectiv forma cooperării regionale instituţionale realizată prin intermediul organizaţiilor regionale create în acest scop. Cooperarea regională informală se realizează în principal la nivel microeconomic, prin crearea unor fluxuri comune de factori şi bunuri pe baza deciziilor şi a politicilor adoptate în comun de către firme, aparţinând aceleiaşi regiuni, în funcţie de cerinţele pieţei, dar aflate sub influenţa politicilor economice proprii statelor de origine. Dezvoltarea pe verticală şi orizontală a firmelor multinaţionale cu implantări regionale, generatoare a creşterii volumului schimburilor comerciale intra firma, alături de creşterea numărului fuziunilor şi a achiziţiilor dintre firme şi de stabilirea unei reţele dense de alianţe strategice între firme aparţinând aceleiaşi regiuni favorizează în ultima instanţă integrarea economiilor în cadrul regiunii respective.

Desfăşurarea relaţiilor de cooperare economică regională informală impune formarea unor fluxuri migratorii de persoane şi implicit transferul unor idei şi atitudini politice şi sociale a căror rezolvare obligă, în ultima instanţă, la formarea de alianţe trans-guvernamentale. În unele situaţii, forme ale cooperării economice regionale îmbracă un caracter puternic etatist, înfiinţarea şi funcţionarea lor fiind puse în slujba protejării şi a întăririi influenţei statului şi a puterii guvernelor. Aceasta implică o reaşezare şi o extindere a autorităţii statale ca parte a unui proces în cadrul căruia statele sunt dispuse (doritoare) să renunţe tot mai mult la libertatea de acţiune conferită în mod legal în favoarea capacităţii şi posibilităţii de a-şi exercita influenţă practică asupra altor state şi asupra soluţionării problemelor comune.

Cu toate acestea, în mod normal cooperarea economică regional interstatală nu are la bază politicile unor state sau a unor grupuri de state şi nu presupune un anumit impact politic asupra relaţiilor dintre statele din regiune. Ea dă naştere coridoarelor industriale sau unor reţele formate din zone economice cu caracteristici apropiate.

Cooperarea economică regională instituţională completează la nivel macroeconomic componenta informală prin crearea unor instituţii comune care reglementează raporturile de interese între părţile implicate.

Instrumentele utilizate în cadrul ei sunt reprezentate de măsuri menite a unei infrastructuri, a creşte capacitatea şi eficienţa administrării în comun a resurselor, iar încheierea unor contracte de cooperare interstatale la nivel regional are drept rezultat coordonarea poziţiilor în cadrul instituţiilor internaţionale sau în scopul promovării valorilor comune şi a rezolvării problemelor apărute ca urmare a creşterii interdependenţelor la nivel regional favorizează procesul de regionalizare şi reliefează rolul crescând al statelor în cadrul acestuia.

Cooperarea economică regională interstatală poate fi formală, implicând crearea instituţiilor formale, gradul înalt de instituţionalizare neconstituind o garanţie a eficienţei în funcţionare sau a importanţei politice a respectivei forme cooperative, sau informală – bazată pe structura mai puţin solidă a întâlnirilor regulate la nivel înalt, şi stabilirea unui set de regulamente şi a unui mecanism comun de funcţionare.

Tendinţa, manifestată în ultimul deceniu este de trecere de la cooperarea realizată prin intermediul organizaţiilor formale având un obiectiv bine definit şi limitat, la cea bazată pe stabilirea unor principii, norme, regulamente şi proceduri de luare a deciziilor, implicite sau explicite, care să acopere un spaţiu larg al relaţiilor internaţionale.

Integrarea economică regională – este considerată o subcategorie specifică a cooperării regionale care implică luarea unor decizii politice vizând diminuarea sau reducerea completă a obstacolelor din calea schimburilor comerciale a bunurilor, serviciilor şi factorilor în cadrul unui spaţiu geografic determinat.

14

La baza formării grupărilor regionale integrative stau o serie de elemente de natură preponderent economică dar şi o serie de argumente de natură motivaţional strategică desprinse din sfera evenimentelor politice.

Avem aici în vedere în primul rând descentralizarea sistemului internaţional ca urmare a încheierii războiului rece şi a erodării sistemului de alianţe proprii acestei etape şi recentralizarea acestuia pe baze tripolare, clădite în jurul unor blocuri regionale dominate fiecare de către o putere hegemonică. Existenţa celor trei macroregiuni în cadrul cărora există interdependenţe intraregionale semnificative şi care cunosc fiecare un grad înalt de dezvoltare economică a condus, prin efectul de “atracţie gravitaţională“ la o reîmpărţire a sferelor de influenţă de natură economică şi nu numai, contribuind la înt.rirea integrării regionale.

În acelaşi context se înscrie şi procesul de intrare a ţărilor în curs de dezvoltare pe poziţii noi în cadrul noii ordini economice mondiale. Eliberate de influenţele politice, dar în acelaşi timp lipsite de suportul economic acordat în timpul războiului rece în scopul menţinerii sferelor de influenţă sub forma schimburilor comerciale preferenţiale, sau a ajutoarelor economice directe sau indirecte, economiile statelor în curs de dezvoltare au adoptat strategia strângerii rândurilor, după modelul Uniunii Europene, în scopul întăririi reprezentativităţii şi a puterii de piaţă.

Privit din perspectiva economică, procesul integrării economice regionale a înregistrat o dinamică ascendentă datorită unor elemente favorizante dintre care amintim:

§ creşterea posibilităţii de a obţine efecte de creare de comerţ, a întăririi puterii de negociere pe piaţa mondială şi a scăderii costurilor de distribuţie ca urmare creşterii numărului de economii de profile similar sau concurenţiale între care au existat legături anterioare puternice, în cadrul unei grupări regionale integrative;

§ incapacitatea organizaţiilor internaţionale, în speţa a Organizaţiei Mondiale a Comerţului de a soluţiona cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral a ridicat problema reanalizării rolului grupărilor integrative regionale de nucleu în jurul căruia s-ar putea construi un sistem de comerţ liber global. Motivaţia este dată de creşterea eficienţei negocierilor internaţionale legate de problematica menţionată în condiţiile scăderii numărului de participanţi ca urmare a transferului de competenţe dinspre centrele de decizie naţionale spre forurile regionale comune.

Formele integrării economice regionale difera în funcţie de scopul urmărit: economic – în cazul acordurilor preferenţiale, a zonelor de comerţ liber, a uniunilor vamale şi a pieţei comune; economic şi politic în cazul uniunii economice şi monetare sau a uniunii politice; în funcţie de intensitatea procesului integrativ – dată de măsura armonizării politicilor -; în funcţie de gradul de instituţionalizare - dat de numărul şi puterea instituţiilor comune – în funcţie de gradul de centralizare a autorităţii – în funcţie de efectele pe care le propaga, etc.

În funcţie de efectele pe care le propagă, în interior şi exterior, integrarea economică regională poate îmbrăca forme maligne sau benigne. Formele maligne presupun încheierea unor acorduri economice bilaterale între ţări de puteri economice şi politice sau militare diferite în scopul stabilirii unor structuri comerciale şi financiare prin care ţările puternice îşi pot asigura dominaţia în interior şi în relaţiile comune cu terţii.

Formele beningne presupun încheierea unor acorduri regionale în cadrul cărora aplicarea preferinţelor non discriminatorii în cadrul grupului să nu genereze creşterea barierelor economice faţă de restul lumii, iar scopul formării lor este acela de creştere a bunăstării în cadrul grupului şi nu de descreştere a acesteia în afara lui. Dezvoltarea acestor forme a fost posibilă datorită prerogativelor articolului XXIV al GATT care permiteau existenţa unor excepţii de la principiul non discriminării propriu clauzei naţiunii celei mai favorizate în forma ei necondiţionată şi recunoaşterea dezirabilităţii creşterii libertăţii comerţului şi a integrării între statele membre GATT prin semnatare a unor acorduri de creare a unor zone de liber schimb sau a uniunilor vamale, cu condiţia ca ele să se formeze treptat, să acopere o mare parte a mărfurilor tranzacţionate între părţi ţi să nu ridice bariere în calea schimburilor comerciale cu terţii.

Aplicarea prevederilor art. XXIV GATT a condus în timp la crearea şi dezvoltarea blocurilor comerciale regionale, considerate alternative de ordinul al doilea (second best) la liberalizarea multilaterală a comerţului mondial.

2.2. Formele integrării economice Aşa cum noţiunea de integrare economică interstatală este una complexă, reflectând multitudinea de relaţii care

se stabilesc între două sau mai multe state care îşi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun, tot aşa şi formele pe care le îmbracă aceasta sunt determinate în funcţie de complexitatea acestor relaţii.

În literatura de specialitate bogată în delimitări ale conceptului de integrare, autori de prestigiu în domeniu au distins, în funcţie de o serie de criterii economice, politice, geografice, structurale, etc. următoarele forme/ grade/ ale integrării economice corespunzătoare unei tendinţe mai intense sau mai restrânse de egalizare a coordonatelor economice, sociale şi politice.

1. Colaborarea economică – cuprinde totalitatea raporturilor economice dintre state, stabilite în plan bi şi multilateral, regional şi global, pe toate direcţiile principale ale relaţiilor economice internaţionale.

2. Cooperarea economică considerată, în sens general, drept o formă primară, preliminară de armonizare a intereselor şi de ajutor între doi sau mai mulţi participanţi la o acţiune economică.

15

Între cooperare şi integrare există atât deosebiri de fond cât şi de formă, diferenţieri de natură cantitativă şi calitativă. În timp ce cooperarea include acţiuni care au drept scop diminuarea discriminărilor pornind de la complementaritatea şi convergenţa intereselor, integrarea economică conţine măsuri care au drept rezultat eliminarea unor forme de discriminare în relaţiile dintre entităţile integrate şi crearea şi aplicarea unui set de discriminări în relaţiile cu terţii. Din acest punct de vedere, acordurile de cooperare economică internaţionale pot fi considerate forme ale cooperării internaţionale, în timp ce eliminarea barierelor tarifare sau non-tarifare în schimburile comerciale reprezintă un act de integrare economică.

3. Clubul de comerţ preferenţial format din două sau mai multe ţări care îşi reduc taxele la importul reciproc al tuturor bunurilor, deci practice atunci cînd realizează un schimb de preferinţe tarifare între ele. Ţările membre îți păstrează tarifele vamale iniţiale faţă de ţările terţe. Exemplul clasic de club de comerţ preferenţial îl constituie Sistemul de Preferinţe al Commonwealthului, creat în anul 1932, între Marea Britanie şi 48 de ţări asociate din Commonwealth.

4. Zona de comerţ liber reprezintă acea formă a integrării prin care două sau mai multe ţări convin să înlăture barierele tarifare şi netarifare dintre ele, pe baza unui acord preferenţial de comerţ, dar fiecare ţară îşi menţine propriile bariere comerciale în comerţul cu ţările nemembre. Unii autori consideră zonele de comerţ liber ca fiind o etapă de bază, în mod obligatoriu premergătoare creării uniunilor vamale.

În spaţiul european s-au format, de-a lungul timpului, o serie de forme integrative simple de tipul zonei de comerţ liber dintre care cea mai cunoscută este Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS). Aceasta a luat naştere pe baza Convenţiei de la Stockholm din 21 iulie 1959 încheiată între Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie, cărora li s-au alăturat în timp şi alte state europene care nu făceau parte din celelalte structuri integrative aflate în Europa în perioada respectivă. în prezent AELS-ul este format din Islanda, Lichtenstein, Norvegia şi Elveţia. Cu excepţia Elveţiei, toate celelalte state membre ale AELS sunt şi componente ale Spaţiului Unic European.

Alte forme reprezentative de zone de liber schimb sunt NAFTA (North Atlantic Free Trade Area) formată din Statele Unite, Canada şi Mexic în spaţiul nord american, CEFTA (Central European Free Trade Area) în spaţiul est european, MERCOSUR (format din Argentina, Brazilia, Uruguay şi Paraguay) în spaţiul Americii Centrale şi ASEAN (Association of South East Asian Nations) în spaţiul asiatic.

5. Uniunea vamală este forma de integrare prin care ţările member înlătură toate barierele în comerţul desfăsurat între ele şi adoptă un tariff vamal extern comun faţă de terţi. Prima uniune vamală (Zollverein) a fost înfiinţată în anul 1834, prin ridicarea barierelor vamale, iniţial între 18 state prusace a căror numar a fost extins ulterior la 25. În timp, uniunea vamală s-a transformat într-o comunitate economică confederativă care, alături de transformările de natură politică a condus la formarea, în 1871 a statului german.

Formarea unei uniuni vamale va modifica preţurile relative ale bunurilor de pe pieţele interne ale statelor membre, cu repercursiuni asupra fluxurilor de comerţ, producţiei şi consumului.

6. Piaţa comună, care reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia, liberalizarea mişcării bunurilor şi a serviciilor este acompaniată de liberalizarea mişcării fluxurilor de factori între ţările membre. O serie de dezvoltări de natură instituţională completează măsurile de integrare pozitivă, conducând la crearea unui spaţiu economic în interiorul căruia are loc o tendinţă de relativă apropiere a nivelului preţurilor bunurilor şi a factorilor. O piaţă comună se poate forma numai între economii de acelaşi tip. Un prim exemplu de piaţa comună îl constituie etapa a treia în cadrul dezvoltării Comunităţilor Economice Europene (între 1969-1986) când liberalizarea fluxurilor de bunuri finite a fost acompaniată de liberalizarea mişcării factorilor de producţie. Evoluţia favorabilă a formei integrative numită Piaţa Comună a condus în timp la formarea pieţei interne unice. Un al doilea exemplu de piaţă comună, de data această între economii de comandă, este dat de CAER realizată (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc).

7. Piaţa unică presupune, în afara realizării unei pieţe commune pentru libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, aplicarea unor măsuri comune privind liberalizarea achiziţiilor guvernamentale, armonizarea şi recunoaşterea mutuală a standardelor tehnice din producţia şi distribuţia bunurilor, eliminarea controlului asupra mişcării capitalurilor, etc.

8. Uniunea Economică și Monetară care se formează, pornind de la piaţa unică, în cadrul căreia are loc creşterea gradului de armonizare a politicilor economice naţionale, în special a celor vizînd sfera monetary financiară, pînă la adoptarea unei monede unice şi a unor instituţii comune de gestionare a chestiunilor monetar financiare la nivel comunitar.

9. Integrarea economică completă (sau totală) reprezintă stadiul ultim al integrării în cadrul căruia unificarea politicilor economice este întregită prin stabilirea unei unităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.

Capitolul 3. Istoria formării Uniunii Europene 3.1. Ideea europeană În ani de zbuciumată istorie şi perpetuă căutare a stabilităţii şi echilibrelor de putere, pe continentul european s-a

conturat treptat şi a supravieţuit în timp tuturor mişcărilor orgolioase ale entităţilor naţionale ideea de “Europa”.

16

Esenţa ideii de “Europă unită” a găsit un nesperat izvor de inspiraţie şi susţinere în conştiinţa şi sentimentul identităţii europene dată de unitatea culturală şi intelectuală.

Justificată apare astfel reflecţia lui Jean Monnet – “sufletul creator” al Europei – când, după ani de zbateri, de evoluţii şi involuţii în unificarea federativă a ţărilor europene, spunea: “Dacă ar fi să reîncep, aş începe prin cultură”. Cultura este cea care dă liantul european şi poate menţine o unitate durabilă într-o atât de vastă diversitate.

Pentru a trece însă de la ideea unificării la transpunerea ei în proiecte precise şi instituţionalizarea unor noi structuri a fost nevoie de un timp în care ceea ce unea popoarele Europei să devină mai puternic, raportat la ceea ce diferenţia şi le separa; un timp în care, de la simplă aspiraţie a artiştilor, filosofilor sau a unor oameni politici, ideea europeană să anime larg atât de puternicile individualităţi umane şi entităţi naţionale şi să se transpună astfel într-o voinţă politică în măsură să-i confere finalitate.

Identitate europeană Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la afirmarea lor economică, politică şi

culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală, caracterizată de rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce le-au dominat existenţa.

Hamilton Fish, mult timp senator în Congresul american, referindu-se la europeni între cele două războaie mondiale, făcea trimitere la un discurs al lui Thomas Jefferson: “Interesele lor politice sunt complet diferite de ale noastre (ale SUA). Invidiile lor reciproce, echilibrele de putere, alianţele complicate, formele şi principiile lor de guvernare ne sunt, toate, străine. Sunt naţiunile unui veşnic război. Toate energiile lor sunt cheltuite pentru distrugerea averii şi vieţii cetăţenilor lor.”1

Suntem cu siguranţă tentaţi să refuzăm o astfel de imagine asupra Europei. Nu putem însă să nu acceptăm că divizarea politică, economică si religioasă a continentului european constituie o permanenţă.

Cum a fost atunci posibilă integrarea europeană? Încercând să-şi explice o astfel de mutaţie de proporţii în evoluţia Europei, Louis Carton este de părere că, deşi divizată, Europa prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei, înţeleasă astfel: “Dar, dacă Europa este divizată în acţiune, rămâne o comunitate a civilizaţiei. O comunitate care nu înseamnă unitate sau monolitism. Dimpotrivă, diversitatea şi varietatea caracterizează civilizaţia comună a Europei. Ea este fondată pe o anumită concepţie a individului. Dar, fiecare individ este complex şi poartă în el două capacităţi care uneori se completează, alteori se contrazic: inteligenţa, partea raţională a spiritului, aptă să analizeze, să înţeleagă, să construiască şi imaginaţia, intuiţia, parte iraţională care urmează impulsuri adesea misterioase.

Complexitatea civilizaţiei Europei este imaginea spiritului uman. Este de altfel construită pe dublul aport al tradiţiei păgâne axată pe raţiunea umană şi al celei creştine, fundamentată pe credinţă. Ca şi spiritul uman, civilizaţia occidentală va fi constant solicitată de spirit şi de raţiune. Uneori una din sursele tradiţiei europene va domina: Evul Mediu va fi era credinţei, Renaşterea va dezvolta influenţa raţiunii. Alteori, credinţă şi raţiune se vor echilibra, în indivizi ca şi în societate […]”2.

Comunitatea civilizaţiei nu semnifică aşadar uniformitate. Ceea ce o caracterizează nu este asemănarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila aceleaşi idei. Comunitatea civilizaţiei europene stă în capacitatea comună a europenilor de a simţi, de a reacţiona, de a asimila.

Determinată politic, unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional şi cultural; şi dacă instituţiile sunt “obiectivarea culturii”3, rezultă că Europa unită se datorează apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării în fapt a aceluiaşi sistem de valori.

Definirea culturii europene este esenţială pentru stabilirea apartenenţei la Europa, într-un moment în care aceasta se redefineşte şi se caută. Ce fel de Europă şi până unde?

Mult timp Europa a fost identificată cu zona de dominantă catolică şi uneori chiar numai cu partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică. Argumentul essential ţine de sciziunea bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât catolicismul.

Optica s-a modificat însă după Reforma protestantă şi mai ales prin contribuţia lui Nietzsche4. Pentru Nietzsche, Europa este dată de specificul ei cultural şi este formată din “acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism.”

Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte: “conceptual grec al individualităţii”, “conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului” şi “conceptul biblic al persoanei umane”5. Comunitatea este astfel dată de umanismul şi raţionalismul greco-latin, îmbogăţit prin creştinism. Specificarea culturii europene s-a făcut prin desprinderea 1 Hamilton Fish, “Pearl Harbor, Yalta şi trădarea Europei”, Ed. Venus, Bucureşti, 1993, p.8. 2 Louis Carton, “L’Union européenne”, Dalloz, Paris, 1994, p. 8-30. 3 Andrei Marga, “Filosofia unificării europene”, Colecţia “Studii europene”, Cluj 1995, p. 25. 4 Manfred Riedel, “Herkunft und zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit”, în Studia Universitatis “Babeş-Bolyai”, Philosophia, 1, Cluj, 1991, p. 9 -12., după Andrei Marga, op. cit., p.28. 5 André Philip, “For a European Policy”, în The Absent Countries of Europe, Schriftenreihe der Osteuropa, Strasbourg, 1958, p.258.

17

de Orient, apoi de Africa şi – în timpurile moderne – de America. Proudhon, Goethe, Baudelaire, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche vorbesc chiar de o despărţire de vechea Europă, începând cu Renaşterea; este momentul în care individul începe să fie animat mai mult de raţiune şi să se îndepărteze în acţiunile sale de etică şi morală. Din acest motiv, Renaşterea este considerată a marca o criză a conştiinţei europene; ea semnifică însă şi o revoluţie intelectuală care se va transmite în plan economic, social şi politic şi care va face din Europa “principala scenă pe care s-a desfăşurat istoria universală”.

Europa nu mai înseamnă însă Europa capitalismului modern, sistemul mondial modern al lui Wallerstein, ci Europa unităţii spirituale, constând din autonomia valorilor şi recunoaşterea de legi şi reguli generale care susţin valoarea fundamentală a solidarităţii.

Accentul în identificarea Europei cade în prezent pe conceptele de solidaritate şi de identitate. Europa se clădeşte pe cultivarea sentimentului de identitate europeană, de apartenenţă la un sistem comun de valori care dă specificarea Europei, se constituie în baza progresului individual şi social şi permite manifestarea solidarităţii ca expresie a opţiunii pentru un “bine comun european”. Identitatea europeană poate fi definită, după A. Marga, prin: conceptul “cunoaşterii” orientată spre atingerea scopurilor umane; conceptul “raţionalităţii” care presupune căutarea eficienţei acţiunilor noastre; conceptul “dreptului” ca ansamblu de reguli generale; conceptul “individualismului” prin care individul se manifestă liber; conceptul “persoanei umane” care înseamnă dorinţa individului de dezvoltare spirituală; conceptul “adevărului” ca valoare fundamentală şi conceptul “sferei publice” ca mediu al stabilirii voinţei politice.

Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru a se putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenenţei şi din conştientizarea faptului că Europa unită nu mai poate fi susţinută doar la nivelul elitelor. Alfonso Mattera este convins că obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acţionează pentru manifestarea în fapt a unui “cetăţean european” având identitate proprie, conştient şi convins că aparţine unei culturi europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie să-l protejeze şi să-l promoveze.6

Sentimentul identităţii europene a fost trăit până în sec. XX de elita intelectuală şi de grupuri mai largi în momentele de zbucium ale istoriei. Foarte multe nu s-au schimbat nici astăzi.

Europenii îşi dau foarte bine seama că fără sentimentul larg al apartenenţei la o identitate comună europeană, mai importantă decât identitatea naţională, nu se poate asigura solidaritatea şi voinţa politică necesară construcţiei europene; că fără acceptarea existenţei unui “bine comun” european, Europa riscă să devină cu mult mai puţin decât este astăzi.

Dar, dacă pentru a merge mai departe în procesul unificării europene, este nevoie de o mutaţie de proporţii în plan cultural, comunitatea civilizaţiei dată de valorile spirituale comune a pliat identitatea europeană pe identităţile naţionale, oferind justificare şi forţă procesului de integrare.

Pe acest fond, manifestarea în fapt a unui “bine comun” european în anii ‟50 dat de acceptarea unui real pericol ideologic venit din partea Rusiei sovietice, a unui pericol de hegemonie din partea SUA şi a unui pericol de conflict armat ca urmare a războiului rece, a făcut posibilă unificarea europeană. Fundamentată pe comunitatea economică, construcţia europeană presupune un efort constant de a menţine unitatea diversităţilor. De modul în care identitatea europeană se va transmite în planul acţiunilor umane depinde esenţial viitorul continentului european.

De la idee la Tratatele constitutive Ideea că popoarele au valori şi rădăcini culturale comune, care au supravieţuit în istorie tuturor antagonismelor

naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa într-o Europă unită, de la Atlantic la Urali şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului. O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală axată pe universalismul creştin, constituie, după,

G. Uscătescu, însăşi ideea de Europa7. Ea este cea care a animat spiritele luminate ale secolului XIX şi le-a făcut să simtă posibilitatea unităţii în diversitate pe spaţiul european. Sub forma unor simple idei şi nu de puţine ori a unor proiecte concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-au prezentat speranţele şi viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi citate diverse lucrări religioase, scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluţiei franceze, memoriile lui Napoleon (1815), discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valéry despre spiritul european (1817-1945)8.

Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi necesitatea creării unei Europe unite, Edouard Gruter prezintă într-o colecţie de texte privind ideea de integrare europeană9:

§ proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană (1713); § principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814); § proiectul privind alianţa franco-germană ca premisă a păcii şi unităţii europene – Victor Hugo (1842);

6 Michael Dufranc, Confédération - fédération et identité, les Cahiers Universitaires Paneuropéens, nr.1, Paris, 1994, p. 45. 7 Ioana Mustaţă, George Uscătescu, “Pledoarie pentru Europa”, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 94-95. 8 Combes, Jean -“L’Europa de la prehistoire à nos jours”, Horvath, Ecully, 1991, p. 3-4, 45-138, 195-196. 9 Gruter, Edouard - “ L’idée européenne”, Armand Colin, Nancy, 1971, p. 6-24.

18

§ argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către Proudhon (1863); § concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale europene (1831); § argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea avea în rezolvarea diferendelor

între statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii – Bakunin (1902). Se poate observa că: ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate determinant de factori politici, respectiv de

dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea; proiectele propun o unificare politică într-un domeniu restrâns, în cadrul unor alianţe confederative care să respecte suveranitatea popoarelor; participarea la alianţă presupune opţiunea pentru apărarea unor interese generale şi acceptarea unei limitări a suveranităţii; se propun instituţii independente, cu reprezenanţi ai statelor membre, dar care să acţioneze în favoarea interesului general; uniunea va genera un drept comun care se va impune ţărilor membre; uniunea va funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii; sistemul de vot limiteazăşi independenţa şi suveranitatea ţărilor membre. Practic, se regăsesc în aceste proiecte idei şi principii care şi-au dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de integrare, ce-i drept, după două secole.

În perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de evenimente care intră prin natura lor în istoria proceselor de integrare vest- europeană.

În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena “mişcarea Pan-Europeană”. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii europene pe fondul reconcilierii franco-germane în scopul apărării de două pericole: unul politic la Est (Rusia Sovietică) şi unul economic la vest (Statele Unite ale Americii). În prezent, mişcarea se constituie într-o alternativă confederală la unificarea pe baze federaliste a Comunităţii Europene10.

Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea prezentată de Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor Naţiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi prosperităţii prin stabilirea unei legături federale între popoarele europene. Climatul specific începutului de deceniu patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de finalitate; a rămas totuşi, ca moment de referinţă,un fel de debut în planul procesului de constituire a Comunităţii Europene.

Se impune totuşi să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de federalizare. Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este economic iar în plan politic nu va fi afectată suveranitatea naţiunilor. Aşadar, o legătură federală care să nu aducă atingere drepturilor suverane ale statelor membre. Principiul este reluat şi în Memorandumul lui Alexis Leger din mai 1930 privind organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană. Ţările Europei sunt chemate la un efort de asociere prin cooperare politică pe bază de solidaritate. Scopul final ar urma să fie o “federaţie de state fondată pe ideea de uniune şi nu de unitate, cu alte cuvinte, suficient de suplă pentru a respecta independenţa şi suveranitatea naţională a fiecăruia dintre state, asigurându-le în acelaşi timp beneficiul solidarităţii colective în reglementarea chestiunilor politice.[…] Concepţia despre organizarea economică trebuia să urmărească […] o apropiere a economiilor europene realizată sub responsabilitatea politică a guvernelor solidare” şi să fie subordonată concepţiei politice. Nici acest proiect nu duce la o realizare concretă, ideea unui federalism european, oricât de nuanţat şi lipsit de consecinţe practice, ridicând foarte multe obiecţii în rândul membrilor Societăţii Naţiunilor.

Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în Europa Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), încheiată la 25 iulie 1921.Îi urmează Convenţia de la Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda îşi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale reciproce. Deşi neratificate, aceste convenţii vor conduce la semnarea în 1944 între cele trei ţări a unei Convenţii vamale şi în 1958 la încheierea tratatului de constituire a Benelux, ca o uniune economică cu un ridicat nivel de integrare.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial punea însă statele europene în faţa unei situaţii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau imense: pierderi economice, dislocarea profundă a întregului aparat productiv, divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea războiului rece. Metropolă a geniului uman, centru economic al lumii până la al doilea război mondial, Europa vedea pierdut rolul său de centru de putere mondială. Cele două conflagraţii şi tensiunile provocate de factori economici şi politici impuneau căutarea unor soluţii viabile pentru a face faţă noii conjuncturi internaţionale. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub influenţa ideologiei comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic şi financiar prompt.

Secretarul de stat cu afaceri economice William Clayton, în urma unei călătorii prin Europa, întocmeşte un raport secret privind distrugerile războiului. Concluzia era că, deşi remediul ţinea de Europa însăşi, ajutorul de plecare trebuia furnizat de S.U.A. Sprijinul american a fost grăbit însă de decizia Marii Britanii, luată în februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat Greciei şi Turciei, ajutor la care se angajase după război pentru a întări linia de rezistenţă în faţa presiunilor sovietice11.La propunerea lui Truman de a sprijini financiar şi militar Grecia şi Turcia în eforturile de “a rezista intenţiilor de a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni externe”, George Marshall (secretar de stat) răspunde cu iniţierea unui plan de ajutor al Europei. Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul apariţiei unui nou tip de relaţii internaţionale: “a ajuta

10 Vasile C. Nechita, Integrarea europeană, Ed. Deşteptarea, Bacău, 1996, p. 55. 11 Ignat, Ion -“ Uniunea Economică şi Monetară Europeană, Ed. Synposion, 1994, Iaşi, p. 13.

19

pe alţii pentru a se ajuta pe sine”12. SUA erau interesate în ajutorarea Europei nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o soluţie la recesiunea economică prin care treceau.

Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contribuţii la un efort european de relansare economică. Se solicita ţărilor europene elaborarea unui plan comun pe baza evaluării resurselor şi deficitelor existente. Şaisprezece ţări ale Europei Occidentale şi Rusia sovietică (reprezentată de Molotov) se întâlnesc la Paris. Refuzul sovieticilor de a participa la un program de ansamblu contrar suveranităţii naţiunilor este urmat de refuzul sateliţilor URSS şi se produce astfel ruptura decisivă a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar ţările Europei Occidentale care, pentru a răspunde ofertei făcute de americani, semnează la Paris în 1948 Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind OECE (Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică).

Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a Europei de Vest este părerea lui Monnet despre această organizaţie, exprimată într-o scrisoare către Georges Bidoult, preşedintele Consiliului Europei: “Efortul diferitelor ţări, în cadrele naţionale actuale, nu va fi după părerea mea suficient. Ideea că 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu cred că doar crearea unei federaţii la Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite în timp rezolvarea problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”. Într-o altă scrisoare, către R. Schuman, precizează după o perioadă de şedere în SUA: “Nu mă pot opri să fiu uimit de natura relaţiilor care riscă să se stabilească între această mare ţară dinamică şi ţările Europei, dacă ele se menţin în forma şi mentalitatea actuală: nu este posibil, după părerea mea, ca Europa să rămână dependentă mult timp şi aproape exclusiv, privind producţia sa, de creditele americane, şi privind securitatea sa, de forţa americană, fără consecinţe aici şi în Europa”.

Soluţia, în viziunea lui Monnet, nu putea fi decât o federaţie a Vestului13. Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de altă parte sovieticii, le aveau cu privire la Germania, aceasta

începea să reprezinte din nou un pericol pentru Europa şi mai ales pentru Franţa. În această conjunctură, singura soluţie era considerată o acţiune imediată asupra unui punct esenţial. Acest punct a fost găsit în producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei.

Reconcilierea celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera în menţinerea păcii pe continent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea existentă în acest domeniu între Franţa şi Germania a făcut ca aici să se întrevadă soluţia. La 9 mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui Monnet, propune Germaniei plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o autoritate internaţională deschisă participării şi altor ţări ale Europei. Şase ţări au acceptat planul şi au semnat la Paris la 18 aprilie 1951 tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Prin instituţiile şi mecanismele de funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima realizare concretă pe drumul unificării Europei pe baze federale.

Un alt eveniment deosebit de important al anului 1950- invadarea, la 25 iunie, a Coreei de Sud de către nord-coreeni, determină o altă reacţie franceză. Teama de pericolul comunist i-a făcut pe americani să propună acceptarea înarmării Germaniei pentru a se apăra împotriva unei eventuale agresiuni din partea Uniunii Sovietice. Francezii se simt ei înşişi ameninţaţi şi duşi de istorie spre un destin fatal. Reacţia lor se concretizează în planul Pleven.

Un rol important revine şi de această dată lui Jean Monnet, care se adresează lui René Pleven, preşedintele Consiliului Europei, pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente şi constructive pentru a crea un front comun european de apărare. Planul Pleven cuprindea propunerea de a înfiinţa, pentru apărarea comună, o armată europeană, sub conducerea unei autorităţi europene politice şi militare unice. Aceleaşi şase ţări care au semnat Tratatul C.E.C.O. semnează la Paris, pe 27 mai 1952, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene de Apărare (CEA). Însă dorinţa de a constitui o armată europeană s-a dovedit a fi premature şi a dăunat unirii Europei. Controverselor între federalişti şi naţionalişti din cadrul acestui organism li se atribuie lipsa în viitoarele tratate ale EURATOM şi ale Comunităţii Economice Europene a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorităţi a C.E.C.O.14

CEA s-a soldat cu un eşec general şi a creat o breşă puternică între cei ce sperau în integrarea politică a Europei şi cei care optau pentru menţinerea stării de fapt sau cel mult într-o “Europă a patriilor” de tip confederal.

Această primă etapă a construcţiei europene ne permite să precizăm factorii care au stat la baza procesului de integrare: menţinerea păcii şi stabilităţii pe continentul european, teama de pericolul reprezentat de comunismul din Est, dorinţa statelor vest-europene de a se desprinde de dependenţa americană şi de a-şi recăpăta locul pierdut pe scena politică şi economică internaţională.

Două cauze principale par a fi determinante în eşecurile înregistrate: contradicţia existentă între federalişti şi naţionalişti şi încercarea de a unifica ţările europene pe baze politice.

O nouă etapă începe în 1955 prin iniţiativa lui Monnet de constituire a unui Comitet de acţiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea că simpla cooperare între state suverane nu este suficientă şi se impune ca statele să delege o parte din puterile lor unor instituţii federale europene. În acelaşi timp, dorita unitate

12 Monnet, Jean - “Memoires”, Fayard, Paris, 1976, p. 383. 13 Ibid., p.393. 14 Maurice Duverger, “Europa de la Atlantic la Delta Dunării”, Omegapres, Bucureş ti, 1991, p. 75-80.

20

politică depindea de realizarea efectivă a uniunii economice. Factori economici se împletesc cu cei politici deja menţionaţi şi orientează acţiunile viitoare pentru crearea Europei unite.

Prima sesiune a Comitetului de acţiune s-a ţinut la Paris la 18 ianuarie 1956. Rezultatul unui an de dezbateri a fost o declaraţie prin care se cerea crearea unei comunităţi în domeniul energiei nucleare după modelul C.E.C.O. Comitetul a însărcinat pe belgianul Paul Henri Spaak cu elaborarea a două proiecte de tratat: unul vizând crearea unei comunităţi într-un domeniu restrâns (energia atomică) şi altul, mai amplu, de realizare a unei pieţe comune.

Şase ţări (Benelux, Franţa, Germania şi Italia) vor semna la Roma, în martie 1957, două tratate: unul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a ţărilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politică a Europei.

Federalism şi cooperare interguvernamentală în construcţia politică a Uniunii Europene Uniunea Europeană este un proces de integrare deplina, economică, socială, instituţională şi, prin „forţa lucrurilor”

(expresie folosită de către specialişti cu referire la manifestarea unei legi cumulative de integrare – odată început, procesul continuă în mod Curente fundamentale în integrarea politică a Europei.

Începând cu prima Comunitate Europeană (CECO – 18 aprilie 1951), s-a putut constata tendinţa vest-europenilor de a crea o structură de tip federal care, progresiv, să se substituie vechilor state. Robert Schuman, ministru francez al afacerilor externe, prin oferta făcută guvernului R.F. Germane, nu făcea altceva decât să demareze procesul construirii unei federaţii europene, indispensabilă păstrării păcii15. Pentru prima dată, o instituţie – Înalta Autoritate, compusă din membri independenţi, era însărcinată cu puteri supranaţionale şi urma să acţioneze conform intereselor Comunităţii. CECO avea să fie astfel prima etapă a constituirii federaţiei europene.

Federalismul european, inspirat din tradiţia democrat-creştină şi experienţa germană, este un federalism prin integrare. Scopul este atingerea unei mai mari eficacităţi, nerealizabilă într-un cadru naţional. Datorită acestui fapt, pentru federalişti pare absurdă dorinţa naţiunilor de a crea o “Europă unită”, conservând în acelaşi timp structurile vechi şi refuzând renovarea acestora. Federaliştii detestă naţionalismul pentru că separă oamenii de alţi oameni şi-l consideră piedică în calea manifestării solidarităţii umane. Federalismul îi face pe oameni mai responsabili şi liberi, stimulându-le iniţiativa civică. În acelaşi timp, el este singurul care asigură coexistenţa paşnică a grupurilor diferite, respectându-le identitatea şi eliminând orice formă de asimilare a minorităţii de către majoritate (situaţie caracteristică naţiunii).

Spre deosebire de federaţie, confederaţia e o simplă asociere de state pe baza unui tratat, pentru realizarea în comun a unui obiectiv, de obicei apărarea; confederaţia e situată la jumătatea drumului între superstat şi alianţă16. Fiind o “asociaţie contractuală între suverane”, confederaţia reprezintă o categorie a dreptului internaţional (spre deosebire de federaţie, care emană din dreptul public intern)17. În cadrul Confederaţiei, statele membre îşi păstrează toate competenţele, menţinându-se principiul suveranităţii şi al egalităţii juridice. Obiectivele sunt, aşadar, urmărite în baza regulilor cooperării interguvernamentale.

Din punct de vedere politic, confederaliştii combat opţiunea federală în integrarea Europei cu argumente ce ţin, îndeosebi, de naţiune şi de identitate. Naţiunile Europei sunt puternice iar naţionalismul, chiar în Europa de Vest, nu ţine de domeniul trecutului; ele dau culturii continentului bogăţia şi diversitatea. Naţiunile alcătuiesc cadre politice adânc înrădăcinate în istorie şi în conştiinţa popoarelor şi conferă indivizilor identitate, sentimentul de apartenenţă. Un sistem confederal coordonează entităţile, conservându-le personalitatea, suveranitatea, în timp ce sistemul federal lasă componentelor sale o autonomie limitată.

Europa politică nu poate fi în consecinţă decât confederală. Doar astfel poate să cuprindă şi ţările din centrul şi estul continentului, care prin cultură şi istorie sunt ataşate valorilor europene.

Ca soluţie de compromis, André Postel-Vinay propune, fie o federaţie politică cu caracter democratic, fie o Europă a înţelegerii. În primul caz s-ar pune problema caracterului democratic al instituţiilor şi al votului (folosirea majorităţii calificate şi a dreptului de vot pentru fiecare stat sau grupuri de state). Competenţele federale ar trebui limitate la afacerile externe, apărare, monedă şi comerţ exterior. A doua soluţie este mai realizabilă în conjunctura actuală. Ea presupune menţinerea instituţiilor şi regulilor anterioare Maastrichtului, crearea de comitete suple, stabilirea concesiilor ţărilor membre asupra orientărilor, principiilor şi modalităţilor de aplicare, fără nici o atingere a libertăţii de decizie a statelor membre. Aşadar, modele apropiate mai curând de federaţie decât de confederaţie.

Maurice Duverger propune în schimb europenilor un nou tip de federalism, bazat pe dubla natură a întregului ce urmează a fi organizat şi respectând principiul dublei legitimităţi18. În această comunitate federală se va produce o evoluţie în două sensuri: cooperare acolo unde hotărârile nu pot fi luate decât de unanimitate şi supranaţionalitate în celelalte 15 Christian Philip - Textes institutifs des communautés européenes. Presses Universitaires de France, Paris, 1984, p.5. 16 Christine Gouaud - Refléxions sur le concept de conféderation, les Cahiers Universitaires Paneuropéens, nr.1, 1994, Paris, p.21. 17 Eliza Campus - Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p.16-18. 18 Maurice Duverger - Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapress, Bucureşti, 199, p.95-100.

21

situaţii. Trecerea de la cooperare la supranaţionalitate se va face treptat. Sistemul propus se doreşte a fi un răspuns la bătălia federalism-naţionalism care nu poate avea un învingător deoarece fiecare exprimă un element de bază al Europei, una din laturile dublei sale naturi.

Confruntarea federalism - cooperare interguvernamentală în procesul construcţiei politice a UE La 9 mai 1951, în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, Robert Schuman dădea citire actului de naştere al procesului

de integrare ce a dus la actuala Uniune Europeană. Au răsunat atunci şi au devenit celebre cuvintele: “Europa nu se va face dintr-o dată şi nici printr-o construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt.[...] Plasarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizare deschisă participării altor state ale Europei[...] va asigura imediat stabilirea de baze comune dezvoltării economice, prima etapă a Federaţiei europene, şi va schimba destinul acestor regiuni mult timp dedicate fabricării armelor de război [...].

Prin punerea în comun a producţiei de bază şi crearea Înaltei Autorităţi [...] se vor asigura primele baze concrete ale unei federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii.”

Concretizată prin cele trei Tratate ale Comunităţilor - CECO, CEE şi EURATOM, metoda de integrare propusă (numită metoda comunitară sau Jean Monnet) a salvat practic ideea de Europa, intrată în criză din cauza eşecurilor de integrare pe baze politice şi a opoziţiei între federalişti şi confederalişti.

Metoda comunitară în procesul construcţiei europene În urma Congresului de la Haga din 1948, M. Britanie, Franţa, Olanda, Belgia şi Luxemburg au alcătuit “Comitetul

permanent pentru studiul şi dezvoltarea federaţiei europene”. Europa se lansa astfel într-un efort comun de găsire a celor mai convenabile şi totodată eficiente metode de unificare politică. Negocierile purtate au fost dominate de două curente fundamentale: metoda supranaţională, susţinută de francezi şi metoda interguvernamentală, promovată de britanici. Rezultatul a constat în crearea Consiliului Europei – primul organ de cooperare politică în Europa – prin semnarea de către 10 state, la 5 mai 1949, a Tratatului de la Londra. Cu un Consiliu de miniştri cu rol executiv, compus din reprezentanţii statelor membre, şi cu o Adunare parlamentară consultativă, Consiliul Europei reprezenta o soluţie de compromis între interguvernamental şi supranaţional. Din acel moment, cele două metode au intrat în competiţie. După cum diverşii oameni politici cu rol important în istoria Europei au aderat la una sau alta dintre concepţii, integrarea politică a înregistrat o evoluţie fie spre formula federală, fie spre cea a cooperării interguvernamentale.

Din punct de vedere politic, ratificarea primului Tratat al Comunităţilor privind CECO are ca semnificaţie orientarea Europei spre federalism, chiar dacă textul este lipsit de precizie cu privire la finalitatea politică. Înalta Autoritate, formată din 9 membri desemnaţi de guvernele statelor membre dar în totală independenţă şi libertate de acţiune şi ale căror decizii vor avea titlu executoriu, este o expresie clară a supranaţionalismului. În aceeaşi perioadă, opţiunea federalistă primea însă o puternică lovitură prin eşecul planului Pleven. René Pleven, preşedinte al Consiliului, propunea în octombrie 1950 un proiect care să transpună federalismul parţial al lui Schumann în domeniul militar, prin crearea “Comunităţii europene a apărării”. Considerat un atentat la suveranitatea naţională (armata urma să fie ataşată instituţiilor politice ale Europei unite şi plasată sub comanda unui ministru european responsabil în faţa Adunării europene), proiectul a fost respins şi integrarea europeană părea să intre în criză. Procesul a fost relansat în 1955 la iniţiativa Benelux de creare a unei pieţe comune. Comitetul interguvernamental condus de belgianul P.H. Spaak a elaborat un raport ce propunea două comunităţi – CEE şi EURATOM; raportul a fost aprobat rapid şi a intrat în vigoare la 1 ian. 1958. Cel mai important este indiscutabil Tratatul CEE prin fundamentul juridic pe care l-a asigurat procesului de integrare: instituţii cu rol, funcţii şi proceduri proprii.

În planul integrării politice, CEE a însemnat un pas înapoi faţă de CECO. Sistemul instituţional era format din patru instituţii politice: Adunarea europeană, Consiliul de miniştri, Comisia şi Curtea de justiţie. Primele două erau expresie a cooperării interguvernamentale, iar următoarele expresie a supranaţionalismului. Puterile Comisiei ca instituţie centrală cu rol executiv erau însă inferioare celor ale Înaltei Autorităţi iar esenţialul competenţelor revenea Consiliului de Miniştri ca organ interguvernamental.

Mai târziu, deceniul şapte, caracterizat de succese incontestabile pe calea integrării economice, a fost definit politic printr-un climat incert şi contradictoriu. Primul moment important îl constituie planul Fouchet. La iniţiativa Franţei, Consiliul de Miniştri a decis formarea unei comisii, condusă de Christian Fouchet, pentru elaborarea unui proiect de uniune politică. Sub influenţa concepţiei gaulliste, definită sintetic prin “refuzul supranaţionalităţii”, uniunea politică propusă se prezenta ca o organizaţie internaţională tradiţională, fără personalitate juridică. Uniunea urma să fie condusă de un Consiliu format din şefii de state şi guverne care ar fi decis în unanimitate, o Adunare parlamentară cu rol consultativ şi o Comisie politică europeană cu rol tehnic, formată din specialişti. Era, aşadar, un proiect pe bază de cooperare interguvernamentală, în care s-a văzut o ameninţare pentru structurile Comunităţilor existente. Belgia şi Olanda s-au opus şi ceea ce se spera a fi şansa unificării politice a rămas drept “marea ocazie ratată”.

Pe de parte, însă, cel mai cunoscut moment al controversei federalism – cooperare interguvernamentală, un fel de expresie sintetică a confruntării între cele două modele privind Europa, îl constituie “criza scaunelor goale”, prima criză instituţională din istoria procesului de integrare. Conflictul a fost generat de propunerea Comisiei de creare a unui sistem

22

de resurse bugetare proprii, necesar finanţării cheltuielilor comune, îndeosebi a celor antrenate de aplicarea Politicii Agricole Comune. Bugetul CEE ar fi urmat să capete caracteristicile unui buget federal, Comunitatea având rolul de administrare, în conformitate cu prevederile Tratatului. În plus, se cerea o întărire a rolului Parlamentului care ar fi trebuit să participe la procedura bugetară. Propunerea a apărut într-o fază în care ţările membre se pregăteau să intre în ultima etapă a perioadei de tranziţie, perioadă în care ar fi urmat să treacă la votul cu majoritate calificată în Consiliul de miniştri, în locul regulei unanimităţii – expresia cea mai sigură a intangibilităţii suveranităţii naţionale. Franţa a refuzat şi s-a retras de la masa negocierilor, blocând luarea deciziilor în Consiliu. Franţa a revenit în ianuarie 1966 prin aşa numitul “compromis de la Luxemburg”: pentru domeniile ce cădeau sub incidenţa votului majoritar, dacă o ţară invoca un interes foarte important, “discuţiile trebuiau să continue până se găsea un acord unanim”. Excepţia a devenit regulă până la Actul unic (1986), majoritatea deciziilor în Consiliu luându-se în unanimitate. Compromisul de la Luxemburg a confirmat încă o dată că integrarea era un proiect cu pretenţii federaliste, realizat prin cooperare interguvernamentală. Rolul esenţial revenea statelor membre şi orice încercare de accentuare a caracterului supranaţional al Comunităţilor era aspru penalizată. Europa trebuia să aparţină europenilor şi instituţiile supranaţionale nu puteau fi deasupra statelor naţionale.

Deceniul opt a relansat procesul integrării politice prin Decizia Consiliului din aprilie 1970 de înlocuire a contribuţiilor naţionale la bugetul comunitar prin sistemul resurselor proprii. Era indiscutabil un succes al federaliştilor, al principiilor fondatoare: instituţii comune, independente, cu structuri şi mijloace proprii. Extinderile au întărit însă grupul ţărilor puternic ataşate intereselor naţionale. Franţei s-au adaugat M. Britanie,

Danemarca şi Grecia. În Consiliu, unanimitatea devenise o regulă, iar în 1974 s-a creat Consiliul european care a devenit instituţia politică decisivă în construcţia Europei. Consiliul european este o structură interguvernamentală care orientează şi coordonează acţiunile statelor membre, respectând responsabilităţile instituţiilor comunitare. Balanţa s-a înclinat, astfel, spre interguvernamental. Ca o compensaţie, s-au extins competenţele Parlamentului în procesul decizional, întărindu-se astfel segmentul federativ pentru a crea un echilibru între dimensiunea supranaţională şi cea interguvernamentală. În acelaşi sens au contribuit mai târziu Actul unic European (1987) şi Tratatul de la Maastricht (1992).

Rezultă că integrarea europeană a evoluat printr-un proces conflictual axat pe cuplul supranaţional-interguvernamental, având drept consecinţă în plan practic un dualism instituţional acuzat astăzi ca fiind cauza ”slăbiciunilor” Europei politice. Dorinţa europenilor de a crea o uniune europeană s-a lovit mereu de o anume ambiguitate cu privire la definirea formei acesteia, practic la finalitatea procesului de integrare. Formula ”Statele Unite ale Europei”, lansată cu mult timp în urmă de către Victor Hugo, a coalizat energiile în direcţia construcţiei politice a Europei unite în primii ani postbelici. A fost însă rapid abandonată în favoarea unor formule mai suple - ”Europa naţiunilor”, ”Europa popoarelor”, ”Europa cetăţenilor”, ”Federaţia europeană”, fără însă un efort de definire a formei şi a modului de realizare. Tratatele s-au limitat la a preciza că ţările semnatare îşi propun ”o uniune tot mai strânsă între ţările membre”. Ambiguitatea conceptuală s-a transmis şi în planul acţiunilor, ducând la frecvente crize în planul integrării politice. Proiectul european a beneficiant însă de un element de continuitate – metoda funcţionalistă. A integra prin economic, cu paşi mărunţi, într-un model de cooperare care să permită accentuarea interdependenţelor şi dezvoltarea solidarităţii, altfel spus, „învăluirea politicului printr-o strategie economică de creştere funcţională”19 în baza unei logici cumulative de integrare şi respectând ritmul de evoluţie specific fiecărui stat membru constituie esenţa metodei funcţionaliste, comunitare.

Metoda comunitară a permis, indiscutabil, progrese pe calea aprofundării integrării europene şi orientarea, astfel, a proiectului european în direcţia unificării politice. Plasarea în comun a producţiei de cărbune şi oţel, apoi a energiei atomice, crearea pieţei comune, moneda unică au pus, pas cu pas, bazele construcţiei politice a Europei şi au menţinut viu interesul pentru adâncirea gradului de integrare între ţările membre. Cu toate acestea, fiecare etapă de progres pe calea integrării economice nu a fost posibilă decât printr-o voinţă politică fermă. Este suficient să ne amintim de „compromisul de la Luxemburg” (1965) care a permis depăşirea primei crize instituţionale, Acordul de la Fontainbleau (1984) care a asigurat depăşirea poate a celei mai grave crize bugetare, Actul Unic European (1987) care a relansat procesul de realizare a pieţei interne şi de adoptare a monedei unice. Economicul s-a dovedit insuficient pentru a stimula statele participante să parcurgă etapele unei integrări depline, în aşa fel încât, integrarea politică să fie doar consecinţa ultimă a logicii cumulative de integrare.

De altfel, proiectul european este un proiect politic, în care economicul nu joacă decât rolul de instrument. Ideea europeană nu a decurs dintr-o filosofie materialistă, cantitativistă, ci este mai curând de esenţă filozofică, idealistă. Este suficient să citim art. 2 al Tratatului de la Maastricht: ”Misiunea Comunităţii este ca [...] să promoveze o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor [...] o creştere durabilă şi neinflaţionistă care să respecte mediul [...], un nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi al protecţiei sociale [...] coeziunea economico-socială şi solidaritatea între statele membre.” În plus, dacă ne gândim la argumentele fondatorilor, Europa Unită s-a construit politic în jurul obiectivului securităţii şi păcii pe continentul european şi din dorinţa de a se menţine pe scena politică a lumii ca leagăn al culturii şi civilizaţiei moderne. Astăzi, după ce procesul de integrare europeană a avansat atât de mult din punct de vedere economic, obiectivul iniţial îşi păstrează forţa de atracţie şi menţine în joc naţiuni cu puncte de vedere diferite asupra finalităţii integrării.

19 Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1999, p.113.

23

Nivelul ridicat de prosperitate, solidaritatea antrenată prin metoda comunitară de integrare, modelul social promovat de europeni şi extrem de atractiv într-o lume aflată în plină criză a valorilor morale, plasată sub ”domnia cantităţii”, sunt puncte de sprijin, repere valorizante pentru susţinerea procesului de integrare. Dar, dacă metodei comunitare îi revine meritul de fi salvat ideea de Europa unită, în prezent, ea se dovedeşte incapabilă, cel puţin din anumite perspective, să se constituie în suport ”tehnic”, metodologic, pentru unificarea politică.

Adepţii unei uniuni sub formulă federativă sunt de părere că se impune un salt în planul metodei de la funcţionalism la politic. Funcţionalismul s-a dovedit eficient pentru etape intermediare de integrare economică, un număr relativ redus de ţări şi cu niveluri, în general, apropiate de dezvoltare economică. Dar, utilitatea lui în planul integrării politice şi al democratizării Europei s-a dovedit a fi limitată20. Acolo unde ţările membre au considerat că le este mai favorabil, au refuzat participarea la un mecanism de integrare (spre exemplu, moneda unică, Europa socială, spaţiul Schengen), ducând la o Europă cu geometrie variabilă.

Într-un anume fel, tocmai această flexibilitate a făcut posibil acordul politic al atâtor ţări cu opţiuni şi interese divergente de avansare pe calea integrării economice. În acelaşi timp, însă, o diferenţiere din ce în ce mai puternică, pe măsura aprofundării integrării şi a extinderii, pe fondul limitelor sistemului instituţional comunitar actual, riscă să se transforme într-un factor de dezintegrare. Deja, metoda comunitară a permis o accelerare a procesului de integrare economică, provocând un decalaj faţă de integrarea politică. Europa economică a evoluat către cel mai ridicat nivel de integrare – uniune monetară, cu un număr impresionant de politici comune, fără o reformă instituţională. Conceput pentru funcţionarea unei uniuni vamale şi a unei pieţe comune, sistemul instituţional comunitar a suportat doar câteva ”cosmetizări”. Ele şi-au adus contribuţia la depăşirea ”crizelor Europei”, dar Uniunea Europeană va trece în actualul deceniu de la 15 membri la cel puţin 27. Creşterea numărului de membri, pe fondul amplificării competenţelor comunitare pentru asigurarea funcţionalităţii uniunii economice şi monetare, ridică două probleme importante: eficacitatea şi reprezentativitatea democratică. Este evident că, pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de liber schimb, înainte de a se extinde, Uniunea trebuie să devină puternică, dotată cu mecanismele şi instrumentele necesare gestionării unui ansamblu de peste 500 milioane de

3.2. Cronologia evenimentelor în Uniunea Europeană Tabloul 1. Momente principale în construcţia europeană § 18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind construirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECA); § 27 mai 1952, semnarea la Paris a tratatului privind Comunitatea Europeană de Apărare; § 25 martie 1957, Tratatele de la Roma asupra Comunităţii Economice Europene (CEE) şi asupra Comunităţii

Economice a Energiei Atomice (EURATOM); § 1 ianuarie 1959, declanşarea procesului de eliminare a barierelor vamale interne; § 4 ianuarie 1960, constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), grupând Marea Britanie, Suedia,

Norvegia, Austria, Elveţia, Portugalia, Danemarca; § august 1961, candidatura Marii Britanii şi a Danemarcei; § ianuarie 1962, acord asupra principiilor politicii agricole comune (PAC) şi crearea Fondului European de

Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA); § 1 iunie 1964, intrarea în vigoare a Convenţiei de la Iaoundé care asociază la CEE optsprezece ţări africane şi

Madagascar; § 8 aprilie 1965, tratatul de la Bruxelles de fuzionare a instituţiilor celor trei comunităţi; § iunie 1965, Franţa adoptă politica “scaunului gol“; § ianuarie 1966, “compromisul de la Luxemburg” privind aplicarea regulii unanimităţii când sunt în joc interese

vitale ale unui stat; § 1 iulie 1968, eliminarea tarifelor vamale interne; § 1 ianuarie 1973, intrarea în CEE a Irlandei, Marii Britanii şi Danemarcei; § 10 decembrie 1974, decizia ca Parlamentul european să se formeze prin sufragiu universal direct; § 28 februarie 1975, Convenţia de la Lomé între CEE şi statele ACP (Africa, Caraibe, Pacific); § 1 ianuarie 1981, intrarea Greciei în Comunitate; § 1 iunie 1985, Consiliul convoacă o conferinţă interguvernamentală însărcinată cu revizuirea Tratatului de la

Roma şi se publică “Cartea Albă” asupra formării pieţei interne; § 1 ianuarie 1986, intră în CEE Spania şi Portugalia; § 17 februarie 1989, semnarea Actului Unic European care relansează construcţia europeană;

20 Joschka Fischer, De la Confédération a la Fédération: réflexion sur la finalité de l‟intégration européenne, Discurs pronunţat la Universitatea Humbold, Berlin, 12 mai 2000.

24

§ 19 iunie 1990, acordul de la Schengen (Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg) asupra liberei circulaţii a persoanelor;

§ 7 februarie 1992, Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană – CEE devine Uniunea Economică Europeană (UEE );

§ 2 mai 1992, Acordul asupra Spaţiului Economic European (SEE) privind crearea unei zone de liber schimb între CEE şi AELS;

§ 1 ianuarie 1993, intrarea în vigoare a pieţei unice, consacrând libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi forţei de muncă;

§ 1 noiembrie 1993, intrarea în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene ; § 1 ianuarie 1994, intrarea în vigoare a SEE; § martie 1994, semnarea actelor de adeziune la UE de către Austria, Finlanda, Norvegia, Suedia; § 9 decembrie 1994, întâlnirea de la Essen prin care se decide extinderea UE; § 1 ianuarie 1995, intrarea în UE a Austriei, Finlandei şi Suediei în baza referendumurilor naţionale; § 10 noiembrie 1997, Acordul Consiliului asupra strategiei de preaderare “Agenda 2000 - pentru o Uniune mai

puternică şi mai largă” § decembrie 1997, Tratatul de la Amsterdam privind reforma cadrului instituţional al UE; § 12-13 decembrie 1999, Consiliul european de la Luxemburg; se decide începerea negocierilor cu 6 dintre cele

12 candidate la aderare § 30 martie 1998, lansarea procesului de adeziune a celor 10 ţări candidateee ale Europei Centrale şi de Est şi

a Ciprului; § 31 martie 1998, intrarea Italiei în spaţiul Schengen; § 1-3 mai 1998, Consiliul miniştrilor de finanţe ai celor 15 şi Consiliul european, privind intrarea îna treia fază a

instituirii monedei unice. § 1 ianuarie 1999, 11 ţări intră în a-3a fază a monedei unice; § 1 mai 1999 , intră în vigoare a Tratatului de la Amsterdam; § 10-11 decembrie 1999, Consiliul european de la Helsinki; se decide începerea negocierilor şi cu celelalte ţări

care îndeplinesc criteriile de aderare; § decembrie 2000, Tratatul de la Nice privind reforma instituţiilor europene; § 26 februarie 2001, semnarea Tratatului de la Nice ; § 1 ianuarie 2002, intră în circulaţie Euro. ; § 28 februarie 2002, debutul Conventiei europene cu privire la viitorul Uniunii Europene ; § dec 2002, Uniunea Europeana decide sa se extinda spre 10 din cele 12 tari cu care este in § proces de negociere (mai putin Romania si Bulgaria); § februarie 2003, intrarea in vigoare a Tratatului de la Nice; § Aprilie 2003, semnarea Tratatului de aderare intre UE si Republica Ceha, Cipru, Estonia, § Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria; § iulie 2003, adoptarea de catre Conventie a proiectului de Constitutie; § 4 octombrie 2003, inceprea celei de-a 6-a Conferinte interguvernamentale (Roma), cu scopul principal de a

defini forma finala a unei prime Constitutii europene, in baza textului elaborat de Conventie; § 1 mai 2004, intrarea in vigoare a Tratatului de aderare a celor noi 10 tari membre; § 5 mai 2004, aprobarea formala de catre Parlament a celor 10 noi comisari; § iunie 2004, Consiliul european decide lansarea procedurilor de negociere cu Croatia; § 17-18 iunie 2004, Consiliul European de la Bruxelles, aprobarea Tratatului Constitutional § 22 iulie 2004, este aprobat de catre Parlament noul Presedinte al Comisiei – José Manuel Barroso; § 24 octombrie 2004, semnarea la Roma a Tratatului Constitutional; § 1 februarie 2005, intrarea in vigoare a acordului de asociere UE – Croația; § 20 februarie 2006, Spania este prima țară care organizează un referendum pentru aprobarea Tratatului

Constitutional; § 13 aprilie 2005, acordul Parlamentului european privind aderarea Romaniei si Bulgariei in 2007; § 24 aprilie 2005, semnarea Tratatului de aderare a Romaniei si Bulgariei; § 29 mai 2005, Franta spune NU Tratatului constitutional; § 1 iunie 2005, Olanda spune NU Tratatului constitutional; § 3 octombrie 2005, deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia si Croatia; § 1 ianuarie 2007, aderarea României şi a Bulgariei; § 13 decembrie 2007, semnarea Tratatului de la Lisabona; § 4 noiembrie 2009, finalizarea procedurilor de ratificare a Tratatului de la Lisabona; § 1 decembrie 2009, data propusă pentru intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona;

25

Capitolul 4. Apartenența la Uniunea Europeană 4.1. Statele membre ale Uniunii Europene "[…] Uniunea se bazează pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept

şi a respectării drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţa,

justiţie, solidaritate şi egalitate între bărbaţi şi femei.[...]". Uniunea Europeană este rezultatul efortului de cooperare între ţările europene, început după cel de-al doilea război

mondial. De-a lungul deceniilor postbelice, Uniunea Europeană a devenit o organizaţie care îşi propune crearea unei Europe unite din punct de vedere politic, economic, social, cultural, păstrând, în acelaşi timp, valorile şi identitatea naţională a statelor componente.

Ce este Uniunea Europeană? Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare; Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între popoarele acestora, într-o

manieră coerentă, având drept suport solidaritatea. Statele membre ale Uniunii Europene UE nu a avut întotdeauna dimensiunile pe care le are astăzi. Când s-au pus bazele cooperării economice la nivel

european, în anul 1951, țările participante au fost Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. În prezent, Uniunea Europeană numără 28 de state membre, după aderarea Croației, la 1 iulie 2013.

Uniunea Europeană a fost creată în anii 1950 pentru a consolida pacea, prosperitatea și valorile europene pe continent, un obiectiv care este de actualitate și astăzi. UE este deschisă tuturor țărilor democratice europene care doresc să i se alăture. Politica de extindere a EU însoțește acest proces. Uniunea a crescut de la șase la 28 de membri, întinzându-se astăzi de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră. Populația sa numără peste 500 de milioane de locuitori.

26

Austria

• Capitala: Viena • Limba oficială: germană • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1995 • Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999 • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 1 decembrie 2007 • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC)

27

Belgia

• Capitala: Bruxelles • Limbi oficiale: neerlandeză, franceză și germană • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1958 • Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 26 martie 1995. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Bulgaria

• Capitala: Sofia • Limba oficială: bulgară • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 2007 • Moneda: leva bulgărească (BGN). Bulgaria s-a angajat să adopte moneda euro de îndată ce îndeplinește

condițiile necesare. • Spațiul Schengen: Bulgaria se află în proces de aderare la spațiul Schengen. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) • Președinția Consiliului UE: rmătorul link deschide un site externBulgaria deține președinția rotativă a Consiliului

UE de la 1 ianuarie 2018 Cipru

• Capitala: Nicosia • Limba oficială: greacă • Stat membru al UE de la: 1 mai 2004 • Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2008. • Spațiul Schengen: Ciprul se află în proces de aderare la spațiul Schengen. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC)

28

Croația

• Capitala: Zagreb • Limba oficială: croată • Stat membru al UE de la: 1 iulie 2013 • Moneda: kuna croată (HRK) Croația s-a angajat să adopte moneda euro de îndată ce îndeplinește condițiile

necesare. • Spațiul Schengen: Croația nu este stat membru al spațiului Schengen • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Danemarca

• Capitala: Copenhaga • Limba oficială: daneză • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1973 • Moneda: coroana daneză (DKK). Danemarca a negociat o clauză de neparticipare la zona euro. Prin urmare, nu

este obligată să introducă această monedă. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 25 martie 2001 • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Estonia

• Capitala: Tallinn • Limba oficială: estonă • Stat membru al UE de la: 1 mai 2004 • Moneda: euro Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2011 • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengende la 21 decembrie 2007 • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC)

29

Finlanda

• Capitala: Helsinki • Limbi oficiale: finlandeză, suedeză • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1995 • Moneda: euro Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999 • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengende la 25 martie 2001 • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Franța

• Capitala: Paris • Limba oficială: franceză • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1958 • Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 26 martie 1995. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Germania

• Capitala: Berlin • Limba oficială: germană • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1958 • Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengende la 26 martie 1995. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC)

30

Grecia

• Capitala: Atena • Limba oficială: greacă • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1981 • Moneda: euro Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2001 • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 1 ianuarie 2000 • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Irlanda

• Capitala: Dublin • Limbi oficiale: irlandeză, engleză • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1973 • Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999. • Spațiul Schengen: Irlanda a negociat o clauză de neparticipare la spațiul Schengen. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Italia

• Capitala: Roma • Limba oficială: italiană • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1958 • Moneda: euro. Stat membru al de la 1 ianuarie 1999 • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 26 octombrie 1997 • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC)

31

Letonia

• Capitala: Riga • Limba oficială: letonă • Stat membru al UE de la: 1 mai 2004 • Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2014. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Lituania

• Capitala: Vilnius • Limba oficială: lituaniană • Stat membru al UE de la: 1 mai 2004 • Moneda: euro Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2015. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Luxemburg

• Capitala: Luxemburg • Limbi oficiale: franceză, germană • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1958 • Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengende la 26 martie 1995. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC)

32

Malta

• Capitala: Valletta • Limbi oficiale: malteză, engleză • Stat membru al UE de la: 1 mai 2004 • Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2008. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Polonia

• Capitala: Varșovia • Limba oficială: polonă • Stat membru al UE de la: 1 mai 2004 • Moneda: zlot polonez (PLN). Polonia se pregătește să adopte moneda euro. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007 • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Portugalia

• Capitala: Lisabona • Limba oficială: portugheză • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1986 • Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 26 martie 1995. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC)

33

Regatul Unit

• Capitala: Londra • Limba oficială: engleză • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1973 • Moneda: lira sterlină (GBP). Regatul Unit a negociat o clauză de neparticipare la zona euro. Prin urmare, nu este

obligat să introducă această monedă. • Spațiul Schengen: Regatul Unit a negociat o clauză de neparticipare la spațiul Schengen. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Republica Cehă

• Capitala: Praga • Limba oficială: cehă • Stat membru al UE de la: 1 mai 2004 • Moneda: coroana cehă (CZK). Cehia se pregătește să adopte moneda euro. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007 • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) România

• Capitala: București • Limba oficială: română • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 2007 • Moneda: leul românesc (RON). România s-a angajat să adopte moneda euro de îndată ce îndeplinește condițiile

necesare. • Spațiul Schengen: România se află în proces de aderare la spațiul Schengen. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC)

34

Slovacia

• Capitala: Bratislava • Limba oficială: slovacă • Stat membru al UE de la: 1 mai 2004 • Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2009. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Slovenia

• Capitala: Ljubljana • Limba oficială: slovenă • Stat membru al UE de la: 1 mai 2004 • Moneda: euro Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2007 • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007 • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Spania

• Capitala: Madrid • Limba oficială: spaniolă • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1986 • Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999 • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 26 martie 1995 • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC)

35

Suedia

• Capitala: Stockholm • Limba oficială: suedeză • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1995 • Moneda: Coroana suedeză (SEK). Suedia s-a angajat să adopte moneda euro de îndată ce îndeplinește

condițiile necesare. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 25 martie 2001 • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Țările de Jos

• Capitala: Amsterdam • Limba oficială: neerlandeză • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1958 • Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 26 martie 1995. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Ungaria

• Capitala: Budapesta • Limba oficială: maghiară • Stat membru al UE de la: 1 mai 2004 • Moneda: forintul maghiar (HUF) Ungaria se pregătește să adopte moneda euro. • Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007 Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC)

36

Anul aderării Țări

1.1.1958 Belgia

Franța

Germania

Italia

Luxemburg

Țările de Jos

1.1.1973 Danemarca

Irlanda

Regatul Unit

1.1.1981 Grecia

1.1.1986 Portugalia

Spania

1.1.1995 Austria

Finlanda

Suedia

1.5.2004 Cipru

Estonia

Letonia

Lituania

Malta

Polonia

Republica Cehă

Slovacia

Slovenia

Ungaria

1.1.2007 Bulgaria

România

1.7.2013 Croația

37

Marea Britanie

• Capitala: Londra • Limba oficială: engleză • Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1973 • Moneda: lira sterlină (GBP). Regatul Unit a negociat o clauză de neparticipare la zona euro. Prin urmare, nu este

obligat să introducă această monedă. • Spațiul Schengen: Regatul Unit a negociat o clauză de neparticipare la spațiul Schengen. • Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare

(SPC) Pentru moment, Regatul Unit rămâne membru cu drepturi depline al UE, iar drepturile și obligațiile care decurg din

această calitate continuă să se aplice integral. Sistem politic Regatul Unit este o monarhie constituțională și democrație parlamentară cu un șef de guvern (primul ministru) și

un șef de stat (regele). Regatul Unit include 4 țări: Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord. Ultimele 3 au administrații descentralizate, cu puteri diferite. Regatul Unit are în același timp diferite grade de conectare cu 3 dependențe ale Coroanei Britanice: Insula Man, Guernsey și Jersey. Acestea nu fac parte din Regatul Unit, însă guvernul britanic răspunde de apărarea lor și de reprezentarea pe plan internațional. Statul are și 14 teritorii de peste mări. Acestea nu fac oficial parte din Regatul Unit și, cu excepția Gibraltarului, nici din UE. Localizare pe harta UE

Comerț și economie În 2016, cele mai importante sectoare ale economiei Regatului Unit erau: comerțul cu ridicata și cu amănuntul,

transporturile și serviciile de cazare și alimentație publică (18,6 %); administrația publică, apărarea, educația, sănătatea și asistența socială (18,2 %) și industria (13,0 %).

47 % din exporturile Regatului Unit se efectuează în UE (Germania 11 %, Franța, Țările de Jos și Irlanda câte 6 %). În afara UE, 15 % din exporturi se realizează către Statele Unite și 5 % către Elveția.

Importurile Regatului Unit provin în proporție de 51 % din celelalte state membre ale UE (Germania 14 %, Țările de Jos 7 % și Franța 5 %). Printre importurile din afara UE, se remarcă cele din Statele Unite și China (câte 9 %).

Brexit În ziua de 23 iunie 2016, cetățenii Regatului Unit au decis ca statul lor să părăsească Uniunea Europeană (UE).

La 29 martie 2017, Regatul Unit a notificat oficial Consiliului European intenția sa de a părăsi UE, prin declanșarea procedurii prevăzute la articolul 50 din Tratatul de la Lisabona.

Deocamdată, Regatul Unit rămâne membru deplin al UE, iar drepturile și obligațiile asociate rămân valabile în și pentru Regatul Unit. Declarația integrală

Regatul Unit și Uniunea Europeană Parlamentul European Parlamentul European are 73 de membri din Regatul Unit. Aflați cine sunt acești deputați europeni. Biroul de informare al Parlamentului European în Regatul Unit Consiliul UE Miniștrii din statele membre se reunesc periodic în cadrul Consiliului UE pentru a adopta norme europene și pentru

a coordona politici. În funcție de domeniul de politică abordat, diferiți reprezentanți ai guvernului britanic participă în mod regulat la reuniunile Consiliului.

Președinția Consiliului UE Consiliul UE nu are un președinte permanent, așa cum au, de exemplu, Comisia sau Parlamentul. Lucrările sale

sunt conduse de către țara care deține președinția Consiliului, iar aceasta se schimbă o dată la 6 luni.

38

Pe parcursul acestor 6 luni, miniștrii din guvernul țării respective prezidează reuniunile Consiliului și contribuie la stabilirea agendei acestora în toate domeniile de politică. De asemenea, ei au rolul de a facilita dialogul cu celelalte instituții ale UE.

Președinția Consiliului UE i-a revenit Regatului Unit în perioadele: ianuarie - iunie 1977 | iulie - decembrie 1981 | iulie - decembrie 1992 | ianuarie - iunie 1998 | iulie - decembrie 2005| Președinția Consiliului UE Următorul link deschide un site extern.Președinția actuală a Consiliului UE Comisia Europeană În echipa comisarilor europeni, comisarul nominalizat de Regatul Unit este Julian King. El are ca portofoliu uniunea

securității. Comisia este reprezentată în fiecare țară a UE de către un birou local, numit „reprezentanță”. Reprezentanța Comisiei în Regatul Unit Comitetul Economic și Social European Regatul Unit are 24 de reprezentanți în Comitetul Economic și Social European. Acest organism reprezintă

angajatorii, lucrătorii și alte grupuri de interese și este consultat cu privire la reglementările propuse, pentru a se obține o imagine mai clară a posibilelor modificări ale situației sociale și ale condițiilor de lucru în țările membre.

Comitetul European al Regiunilor Regatul Unit are 18 reprezentanți în Comitetul European al Regiunilor, adunarea UE a reprezentanților locali și

regionali. Acest organism consultativ este consultat cu privire la reglementările propuse, pentru a se garanta că legislația europeană ține cont de punctul de vedere al fiecărei regiuni din UE.

Reprezentanța permanentă pe lângă Uniunea Europeană Comunicarea dintre Regatul Unit și instituțiile UE se desfășoară și prin reprezentanța permanentă din Bruxelles.

Reprezentanța acționează ca o „ambasadă” a Regatului Unit – principala sa sarcină este de a se asigura că interesele și politicile țării sunt luate în calcul într-un mod cât mai eficient în UE.

Bugete și finanțare Sumele primite/vărsate la bugetul UE Contribuțiile financiare ale statelor membre la bugetul UE sunt repartizate în mod echitabil, în funcție de mijloacele

disponibile. Cu cât este mai dezvoltată economia unei țări, cu atât este mai mare contribuția sa. Bugetul UE nu are obiectivul de a redistribui bogăția, ci mai degrabă pe acela de a se concentra asupra nevoilor tuturor europenilor, în ansamblu.

Relația financiară dintre Regatul Unit și UE (2016): • Cheltuielile UE în Regatul Unit: 7,052 miliarde EUR • Cheltuielile UE în Regatul Unit, ca procent din venitul național brut (VNB) al acestei țări: 0,30 % • Contribuția Regatului Unit la bugetul UE: 12,760 miliarde EUR • Contribuția Regatului Unit la bugetul UE, ca procent din VNB-ul său: 0,55 % Proiecte finanțate de UE în Regatul Unit Sumele cu care contribuie Regatul Unit la bugetul UE sunt direcționate către finanțarea de programe și proiecte în

toate țările UE (construcții de drumuri, granturi pentru cercetători, protecția mediului etc.). 4.2. State în curs de aderare la Uniunea Europeană Țări candidate. Următoarele țări sunt în plin proces de transpunere (sau integrare) a legislației UE în legislația

națională: Albania, Fosta Republică iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru, Serbia, Turcia. 4.3. State candidate la Uniunea Europeană Țări potențial candidate Țările potențial candidate încă nu îndeplinesc cerințele pentru aderarea la UE: • Bosnia și Herțegovina • Kosovo*

* Această denumire nu aduce atingere pozițiilor privind statutul și este conformă cu Rezoluția 1244/99 a Consiliului de Securitate al ONU și cu Avizul CIJ privind declarația de independență a Kosovo.

39

4.4. Simbolurile Uniunii Europene Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unică Euro şi Ziua Europei.Drapelul - cu cele

12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea şi identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia, iar stelele, în număr de 12, reprezintă perfecţiunea (şi nu numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului începe în 1955. înt.i, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizaţie internaţională apărătoare a drepturilor omului şi valorilor culturale europene. în anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunităţilor Europene (CEE), începînd cu 1986 el este utilizat de către toate instituţiile Uniunii Europene.

Imnul - tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca “Oda bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, şi ele, ca imn oficial al Uniunii Europene. Uniunea Europeană nu a urmărit, prin această decizie, să înlocuiască imnurile naţionale ale Statelor Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspiraţia spre valorile comune, unitatea în diversitate şi idealurile de libertate, pace şi solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.

Deviza - din mai 2000, Europa are şi o deviză – „Unitate în diversitate” -, rodul unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 şi 20 de ani.

Moneda unică EURO - la originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declară că piaţa comună este unul dintre obiectivele Comunităţii Europene ce va contribui la o “uniune mai strînsă între popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 – Maastricht) introduce Uniunea Economică şi Monetară şi pune bazele monedei unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de “euro”. începînd cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulaţie şi în buzunarele cetăţenilor europeni. în acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alăturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele şi bancnotele naţionale ale statelor din Zona Euro au fost scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.

Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească epsilon, ea trebuind să facă legătură atât cu leagănul civilizaţiei şi democraţiei europene, cât şi cu prima litera din cuvântul “Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilităţii euro.

Ziua Europei – 9 mai: Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. în acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a citit presei internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi celelalte popoare ale Europei să .şi unească producţiile de oţel şi cărbune, ca “prima fundaţie concretă a unei federaţii europene”. Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul căreia membrii să .şi pună sub control comun producţia de oţel şi cărbune – ca baza a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii unui nou război.

Ţările cărora li se adresa în primul rînd această provocare – Franţa şi Germania – fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape că le distrusese. în 1985, când proiectul construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată Comunitatea Europeană, au hotăr.t ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.

4.5. Instrumentele asocierii și aderării Aderarea la UE Calitatea de stat membru al UE nu se poate obține de pe o zi pe alta, ci presupune parcurgerea unei proceduri

complexe. Odată îndeplinite condițiile de aderare, țările candidate trebuie să aplice legislația europeană în toate domeniile. Orice țară care îndeplinește condițiile de aderare își poate depune candidatura. Cunoscute sub denumirea de

„criteriile de la Copenhaga”, aceste condiții includ existența economiei de piață, a unei democrații stabile, a statului de drept, precum și acceptarea legislației UE, inclusiv a celei referitoare la moneda euro.

O țară care dorește să adere la UE înaintează o cerere Consiliului, iar acesta îi solicită Comisiei Europene să evalueze capacitatea statului candidat de a îndeplini criteriile de la Copenhaga. Dacă avizul Comisiei este favorabil, Consiliul trebuie să convină asupra unui mandat de negociere. Ulterior, se deschid negocieri oficiale pentru fiecare capitol de aderare în parte.

Întrucât volumul reglementărilor europene pe care fiecare țară candidată trebuie să le transpună în legislația națională este foarte mare, negocierile se derulează pe o perioadă lungă de timp. Țările candidate beneficiază de sprijin financiar, administrativ și tehnic pe durata perioadei de preaderare.

În perioada ce a urmat evenimentelor politice din centrul si estul Europei de la sfârşitul anilor’80, Uniunea Europeană a încheiat cu ţările aparţinătoare fostului bloc comunist trei tipuri de instrumente de cooperare economică: acorduri de asociere, încheiat cu cele şase ţări din Europa Centrală şi de Est şi cu ţările Baltice, acorduri de cooperare si parteneriat, cu Rusia, Ucraina, Belarus, Kazahstan, şi acorduri de comerţ și cooperare cu Albania si Slovenia.

40

Cele trei tipuri de acorduri prezintă o serie de similitudini în privinţa domeniilor de cuprindere, dar şi un număr important de deosebiri legate în primul rând de complexitatea obiectivelor propuse: în timp ce acordurile de asociere au domenii de cuprindere largi, mergând de la obiective vizând crearea unor forme simple de cooperare până la instituirea unor zone de comerţ liber şi având drept scop declarat pregătirea aderării, cele de comerţ şi cooperare se limitează la prevederi vizând cooperarea economică sectorială şi concesiile comerciale.

Acordul European de Asociere se diferenţiază de celelalte forme instituţionalizate ale cooperării dintre statele candidate şi Uniunea Europeană prin obiectivul politic pe care îl propune - acceptarea statelor candidate ca membrii cu drepturi depline a Uniunii - precum şi prin complexitatea relaţiilor economice pe care le implică: realizarea graduală a unei zone de liber schimb, într-un interval de 10 ani, care să pregătească condiţiile economice de apropiere a economiei statului candidat de standardele cerute de statutul de membru cu drepturi depline.

Acordurile de Asociere, a căror bază legislativă a constituit-o art.113 şi art.238 din Tratatul de la Roma, sunt înţelegeri cuprinzătoare care, aşa cum rezultă din art.1, au drept obiectiv: crearea cadrului favorabil dialogului politic şi relaţiilor politice între UE şi ţările asociate; integrarea treptată din punct de vedere economic, prin promovarea expansiunii schimburilor şi a unor relaţii economice armonioase; oferirea unui suport pentru cooperarea economică, socială, financiară şi culturală; înfiinţarea unor instituţii care să pună în practică asocierea şi să ofere cadrul unei integrări treptate în Uniune.

Se poate spune că Acordurile Europene sunt, sub aspectul conţinutului, acorduri mixte, acoperind nu doar aspecte economice şi comerciale, ci şi dialog politic şi cooperare culturală. Se mai numesc şi “acorduri din a doua generaţie” Acordurile de Asociere la Uniunea Europeană a ţărilor din Europa Centrală şi de Est au fost semnate începînd cu 1991.

Criteriile de la Copenhaga Reuniunea la nivel înalt a liderilor UE de la Copenhaga, în iunie 1993 a lansat promisiunea istorică potrivit căreia

ţările din Europa Centrală şi de Est, care .şi exprimă dorinţa în acest sens, vor putea adera la Uniune de îndată ce sunt în măsură să .şi asume obligaţiile de membru, prin îndeplinirea condiţiilor economice şi politice.

Cu această ocazie, au fost specificate clar pentru prima oară condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a deveni membru, cunoscute sub numele de “criteriile de la Copenhaga”. Acestea stabilesc anumite standarde pentru ţările care aspiră să devină membre ale UE:

1. Criteriul politic a). Stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia şi statul de drept; Ţările care doresc să adere la UE trebuie

să garanteze libertăţile democratice(pluralism politic, libertatea de expresie, libertatea religioasă), să înfiinţeze şi să garanteze funcţionarea instituţiilor democratice, a independenţei sistemului judiciar şi a autorităţii constituţionale, să organizeze alegeri libere şi corecte, care să facă posibilă alternanţa la putere a diferitelor partide politice;

b). Garantarea drepturilor omului: aşa cum sunt acestea formulate în Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de către Consiliul Europei;

c). Respectarea drepturilor şi protecţia minorităţilor: se referă la Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, cu privire la respectarea drepturilor individuale ale minorităţilor, la Recomandarea nr.1201, adoptată de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în 1993, care recomandă, dar nu consideră a fi obligatorie, recunoaşterea drepturilor colective ale minorităţilor.

2. Criteriul economic a). Existenţa unei economii de piaţă funcţionale. Acest criteriu are în vedere crearea economiei de piaţă prin

privatizarea sectorului de stat, liberalizarea preţurilor şi înlăturarea controlului administrativ asupra acestora, asigurarea stabilităţii preţurilor, existenţa unui sistem financiar-bancar suficient de puternic încât să poată colecta depuneri şi să le orienteze spre finanţarea dezvoltării economice; să existe posibilitatea intrării unor ofertanţi pe piaţă (intrarea noilor firme să nu fie .mpiedicată de către monopoluri sau de către anumite bariere administrative); să existe şi formula ieşirii de pe piaţă prin faliment; să existe un sistem juridic adecvat, care să garanteze proprietatea şi să întărească rolul contractelor; stabilitatea macroeconomică – exprimată prin stabilitatea preţurilor, echilibrul bugetar şi al balanţei externe – să fie prezentă astfel înc.t să reprezinte suportul unei creşteri economice durabile;

b). Capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii. Acesta este un criteriu foarte complex, care cuprinde ansamblul condiţiilor economice de care depinde competitivitatea – de la prezenţa infrastructurii, a sistemului educaţional, la prezenţa economiei de piaţă funcţionale, a unor politici economice adecvate noilor condiţii, la un grad ridicat de integrare în UE prin comerţ şi investiţii directe. Importante sunt, pentru forţa competitivă a unei ţări, şi structura economică pe ramuri şi tipuri de proprietate, dimensiunea firmelor, etc.

3. Capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile de membru, inclusiv de a adera la obiectivele politice, economice şi la uniunea monetară. Aderarea la UE, chiar dacă nu presupune ca ţările foste asociate din Europa Centrală şi de Est să înregistreze de la început performanţele necesare participării la Uniunea Economică şi Monetară, se presupune că acestea vor reuşi, într-o perioadă rezonabilă, să evolueze spre atingerea acestor obiective. De asemenea, UE a stabilit prin Tratatul de la Maastricht ca “pilonii” care să sprijine construcţia europeană să fie Uniunea Economică şi Monetară

41

(UEM), Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), şi coordonarea politicii în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI).

Un asemenea criteriu presupune ca ţările candidate să fie capabile a prelua reglementările şi regulile existente în cadrul Pieţei adică a “acquis- ului communautaire” – rezultat al peste 40 de ani de evoluţii a procesului de integrare a pieţelor. Preluarea se referă la a dispune de capacitatea administrativă şi juridică pentru transpunerea în legislaţia naţională a reglementărilor comunitare, şi condiţii pentru aplicarea acesteia în practică.

Primul criteriu, cel politic, este considerat a fi o condiţie prealabilă pentru deschiderea negocierilor de aderare, în timp ce celelalte criterii trebuie să fie îndeplinite pînă momentul aderării. Al treilea criteriu presupune ca noii membri să fie capabili să preia politicile şi reglementările UE (acquis-ul), pe care apoi să le transpună în practică şi să le aplice în mod efectiv. “Condiţionalitatea” impusă de aceste criterii ce trebuie îndeplinite pentru a deveni membru UE a avut un puternic impact asupra ritmului reformelor în ţările candidate şi le-a conferit un caracter ireversibil. Stabilitatea şi prosperitatea tot mai mare care au rezultat sunt în beneficiul actualilor şi viitorilor membri.

Capitolul 5. Instituțiile Uniunii Europene 5.1. Caracteristicile și particularitățile de funcționare ale instituțiilor europene 1. Caracterul unic al Uniunii Europene, în sensul că nu este nici stat, nici o organizat ie internațională, ci o

mixtură între cele două este reflectat în structura instituțională a acesteia. Spre deosebire de un stat, care are i n frunte un guvern cu o structură convențională așezată pe trei paliere (executiv, legislativ s i juridic), Uniunea nu are încă acest mecanism bine definit. Prin ratificarea tratatului de funct ionare a Uniunii Europene, la articolul 9 se precizează că Uniunea va dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea valorilor sale, urma rirea obiectivelor sale, susținerea intereselor uniunii , ale cetățenilor și ale statelor membre.

Între Tratatele europene și instituții s-au stabilit , în timp, o serie de conexiuni, dintre care cea de bază e aceea prin care Tratatele creeaza interdependent e, care sunt administrate de ca tre instituții.

Sistemul institut ional al Uniunii Europene se caracterizează prin: § interdependent a dintre instituții; § capacitatea limitata de a îndeplini funcții de guvernare colectiva dată de imobilism, lipsa unei ierarhii clar definite

a insitut iilor în cadrul sistemului, management defectuos, lipsa capacita ții de a integra interesele naționale dar și de modificarea intereselor naționale de la integrarea bi sectoriala specifică anilor 50-60 la ceea ce reprezintă Uniunea Europeană astăzi;

§ aparit ia unor noi forme de luare a deciziilor și a unor noi tipuri de aquis-uri, cum ar fi acquis-ul Schengen sau PESC;

§ nivelul diferit de percepere s i de înțelegere a guverna rii colective; Sistemul institut ional al Uniunii Europene este format din: Institut ii principale: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Consiliul European, Comisia Europeana ,

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Curtea de Conturi s i Banca Central Europeană. Organisme cu rol consultativ: Comitetul Economic s i Social și Comitetul Regiunilor; Institut ii cu rol în finanțare și coordonare a politicilor macroeconomice: Banca Europeana de Investiții, și

Banca Centrală Europeana ; Fiecare institut ie acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile,

condițiile și scopurile prevăzute de aceste, cooperând între ele. 2. Rolul s i funcțiile instituțiilor europene

Institut ia Funct ii s i rol

Comisia Europeana (desemnata ) Init ierea politicilor, implementare, “gardianul” tratatelor, elaborarea proiectului de buget, monitorizare, relat ii externe.

Consiliul Uniunii Europene (minis tri) Principalul organ legislativ s i de luare a deciziilor, adoptarea bugetului, relat ii externe.

Consiliul European (s efii de stat s i de guvern)

Orientare s i strategii, luarea deciziilor, consimt ăma nt, supervizare, adoptarea bugetului, forum de discut ii.

Parlamentul European (alegeri directe) Examinare legislativa , amendament s i co-decizie.

42

Curtea de Justit iei a Uniunii Europene Interpretarea s i punerea in aplicare a legislat iei Comitetul Economic s i Social (desemnat) Consultant a s i reprezentare

Comitetul Regiunilor (desemnat) Consultant a s i reprezentare

Curtea de Conturi (desemnata ) Audit financiar Banca Europeana de Investit ii (desemnata ) Proiecte de dezvoltare financiara

Banca Centrala Europeana (desemnata ) Politica monetara

Sursa: Robert A Jones, The Politics and Economics of the European Union, Second Edition, Edward Elgar, Cheltenham, UK, pag.218; s i Tratatul de la Lisabona 2007, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 17.12.2007.

5.2. Institutiile principale ale Uniunii Europene Consiliul Uniunii Europene Consiliul Uniunii Europene, cunoscut si sub numele de Consiliul de Miniștri sau, chiar simplu “Consiliul”, exercită

împreună cu Parlamentul European funcțiile legislativă și bugetară. Consiliul este format din ca te un reprezentant la nivel ministerial al fieca rui stat membru al Uniunii. Reprezentanții

statelor naționale sunt autorizați să reprezinte guvernele lor în luarea deciziilor în cadrul Consiliului. Membrii Consiliului sunt miniștri reprezentând diferite domenii, cum ar fi minis tri de finanțe pentru procedurile bugetare sau miniștri ai agriculturii pentru problemele legate de agricultură.

Atribut iile principale ale Consiliului sunt legate de adoptarea legislației comunitare (directive, regulamente sau legi). Pentru o serie de aspecte, adoptarea unor legi presupune aprobarea Parlamentului European, i n cadrul procedurii de co-decizie. O altă funcție importantă a Consiliului este aceea de definire a politicilor și de coordonare a acestora în conformitate cu condițiile preva zute în tratate..

În completarea acestor atribut iuni, care privesc primul pilon (cel al Comunității Economice), Consiliul adoptă decizii legate de politica externă și de securitate comună și măsuri legate de funcționarea cooperării poliției s i justiției în domeniul criminalității.

În adoptarea deciziilor, Consilul aplică două tipuri de proceduri: prima, aplicabilă în situația schimbărilor intervenite în Tratate sau accesul de noi membri ori stabilirea planului bugetar multianual, deciziile se iau în unanimitate Pentru toate celelalte decizii (care reprezinta aproximativ 80% din total), deciziile se iau prin majoritate calificata .

Conform acestui principiu, fieca ru ministru i se repartizează un număr de voturi în funct ie de numărul populației statului pe care îl reprezintă. Tratatul de la Nisa modifică sistemul de vot bazat pe majoritate calificată, în sensul că o propunere poate fi adoptată de Consiliu numai în cazul în care se îndeplinesc cumulativ trei criterii: numa rul de voturi, numărul de membri și populația. Altfel spus, pentru ca o decizie să fie adoptată, ea trebuie să reprezinte cel puțin 72% din totalul voturilor, cel puțin 50% din totalul statelor membre și cel puțin 62% din totalul populat iei statelor membre.

Tratatul de la Lisabona precizeaza că hotărârile Consililui se vor lua cu majoritate calificată cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel. În privința majorității calificate s-a prevăzut introducerea, începa nd cu 1 noiembrie 2014, a votului cu dublă majoritate, atât a populat iei ca t s i a t a rilor. Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un proiect legislativ, ședințele fiind prezidate de către națiunea care det ine în acel moment președenția. În activitatea sa, Consiliul este asistat de mai multe servicii sau organisme, dintre care se desprind ca importanță Secretariatul general, Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) și organele auxiliare ale Consiliului, cum sunt Comitetul special agricol, Comitetul monetar, Comitetul economic s i local, Comitetul regiunilor, etc.

Secretariatul general, format din funct ionari care asistă Consiliul la pregătirea deciziilor, asigură continuitatea activita ții Consiliului în condițiile în care președenția Consiliului este acoperită, prin rotație, de către fiecare stat membru odată la șase luni. COREPER reprezinta un cadru de negociere și arbitraj în probleme politice și tehnice s i este format din două grupuri distincte: unul care grupează ambasadorii statelor membre și cel de-al doilea care cuprinde reprezentanții permanenți adjuncți.

Consiliul European Consiliul European este format din s efii de stat și de guvern ai statelor membre la care se adauga președintele său

și președintele Comisiei Europene, care se întrunesc cel puțin de două ori pe an (în iunie și decembrie) pentru a trasa

43

liniile generale ale politicii Uniunii sau pentru tranșa aspectele ce apar legat de reformele majore ale politicilor UE, planificarea bugetului multianual s i modificările din Tratate. Cu statut de observator participă la lucrările Consiliului European și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

Consiliul European iși va modifica statutul din cel de forum de discuții în cea de instituție de sine stătătoare a Uniunii Europene conform Tratatului de la Lisabona, urmând să-și aleagă președintele cu majoritate calificată pe o durata de doi ani și jumătate cu posibilitatea reînoirii mandatului o singură dată. Președintele va putea convoca o reuniune extraordinară a Consiliului European atunci când atunci când situația o impune și totodată acesta nu poate exercita un mandat nat ional.

În ciuda faptului că această instituțe este, datorită compoziției sale, de departe cea mai influentă în cadrul Uniunii, Consiliul European nu are decât un rol formal în procesul legislativ al acesteia.

Se creaza deseori confuzii între Consiliul Uniunii Europene, Consiliul European și Consiliul Europei. Așa cum am arătat deja, Consiliul Uniunii Europene este format din miniștri specializați pe anumite domenii, Consiliul European e format din șefii de stat și de guvern din statele membre iar Consiliul Europei reprezinta o organizație politică regională, creată în 1949 pe baza Tratatului de la Strasbourg, prin care cele 41 de state fondatoare au decis să creeze o instituție care are drept scop întărirea democrat iei, drepturile omului și statul de drept.

Consiliile Europene primesc numele localita ților în cadrul cărora au loc întrunirile membrilor Consiliului. Comisia Europeana Comisia Europeana reprezintă “inima” structurii instituționale a Uniunii Europene s i promovează interesul general

al Uniunii, luând inițiativele corespunzătoare realizării acestui scop. Comisia are sediul la Bruxelles s i poate fi împărțită în două categorii: Comisia executivă (cunoscută sub numele

de colegiul comisarilor) i ndeplinește, într-o oarecare măsură rolul ministerelor și Comisia adminsitrativă care oferă servicii de susținere Comisiei executive și e formată din funcționari publici.

Comisia i ndeplinește următoarele funcții: § administreaza și implementează politicile Uniunii Europene; § propune legislat ia Consiliului și Parlamentului; § urma rește aplicarea și intrarea în vigoare a legislației comunitare, (inclusiv a Tratatelor), i n coordonare cu

Curtea de Justiție; § are responsabilita ți financiare legate de întocmirea, anual, a proiectului de buget s i este implicată în fiecare

etapă a procesului bugetar; § administreaza , fie în nume propriu, fie în numele altor organizații, la crerea acestora, fonduri comune europene; § reprezinta Uniunea Europeană în negocierile internaționale, cum ar fi cele legate de coopera ri în domeniul

comercial și al colaborării internaționale cu statele non membre ale Uniunii; § joaca rolul de mediator și conciliaza în disputele din cadrul Consiliului sau în disputele dintre Consiliu s i

Parlament. Comisia executivă este formată din 28 comisari câte unul din fiecare stat membru, inclusiv pres edintele, numiți

pentru o perioadă de cinci ani, și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe s i politica de securitate, care este unul dintre vicepreședinții acesteia, în timp ce membrii Comisiei administrative sunt numiți permanent pe post.

Tratatul de la Lisabona modifica numărul membrilor Comisiei Europene stabilind ca începând cu 1 noiembrie 2014 aceasta va avea un număr de membrii incluzând președintele și Înaltul reprezentant al uniunii pentru afaceri și politica de securitate corespunzător cu două treimi din totalul statelor membre.

De remarcat faptul ca indiferent de poziția pe care o dețin, comisarii, numiți pentru o perioadă de cinci ani, acționează independent de guvernele statelor pe care le reprezintă, având deci un caracter cu adevărat supranațional. Fiecare comisar este reponsabil pentru un domeniu specific al politicii Uniunii Europene.

Comisia este structurata pe directorate generale, fiecare pe un domeniu important al Uniunii, și are trei tipuri de competențe: legislative, executive și de decizie.

Competent ele legislative t in de faptul că acestă instituție este singura competentă să inițieze propuneri legislative, elaborate pe baza recomandărilor făcute de către Consiliu, de Parlament sau prezente în Tratate. Propunerile sunt pregătite de ca tre directoratul general însărcinat cu domeniul căruia îi aparține propunerea, după consultări cu cei interesați care pot fi guvernele statelor membre, Parlamentul European, administrațiile naționale, grupurile profesionale sau sindicate etc) s i înaintate Consiliului și Parlamentului.

Competent ele executive: Comisia reprezinta organul executiv al Uniunii Europene, însă puterea ei se manifestă în special în domeniul concurenței, unde are puterea de a bloca fuziunile, de a amenda companiile pentru practici incorecte

44

s i de a interzice acordarea de subvenții în rândul statelor membre. Comisia are competențe sporite și în administrarea Politicii Agricole Comune, dar și în administrarea bugetului Uniunii, care este supervizat ulterior de ca tre Curtea de Conturi.

Competent ele de decizie: Comisia decide i n principal pe baza majorității simple, în domeniile de competență în care are puteri directe: politica privind concurența, ajutoarele de stat sau politica agricola comună. Aproape toate deciziile Comisiei trebuiesc ratificate de către Consiliu și Parlament.

Parlamentul European Parlamentul European reprezinta singura instituție comunitară ai cărei membri sunt aleși în mod direct. Din acest

punct de vedere, Parlamentul se aseama nă cu parlamentele naționale ale statelor membre. În ciuda faptului că puterea Parlamentului European a crescut semnificativ de-a lungul existenței sale, participarea la vot pentru alegerea parlamentarilor europeni a înregistrat, de la o perioada de alegeri la alta, o descreștere semnificativă.

Pa nă în mai 2004, Parlamentul European număra 626 de membri, în prezent ajungând la 751. Membrii Parlamentului European sunt aleși direct de către cetățenii Uniunii Europene pe baza unui scrutin special organizat i n fiecare stat membru. Numărul de locuri al unui stat membru în parlament este proporțional cu populația acestuia

Membrii Parlamentului European sunt grupat i în funcție de apartenența la partidele politice reprezentate i n Parlament (peste 100) care, pentru a evita fragmentarea au format grupurile politice ale acestuia, Aproximativ doua treimi din totalul parlamentarilor aparțin celor două grupuri politice importante, de centru dreapta (Grupul Partidului Popular European) s i de centru stânga (Grupul Socialist din Parlamentul European). Aceste grupuri parlamentare au o structură internă proprie care cuprinde organe de conducere, secretariat și funcționari proprii.

Împărțire

Stat membru Locuri Stat membru Locuri

Germania 96

Austria 18

Franța 74

Bulgaria 17

Italia 73

Finlanda 13

Regatul Unit1 73

Danemarca 13

Spania 54

Slovacia 13

Polonia 51

Irlanda 11

România 32

Lituania 11

Țările de Jos 26

Croația 11

Belgia 21

Letonia 8

Cehia 21

Slovenia 8

Grecia 21

Cipru 6

Ungaria 21

Estonia 6

45

Împărțire

Stat membru Locuri Stat membru Locuri

Portugalia 21

Luxemburg 6

Suedia 20

Malta 6

1. Include Gibraltarul, dar nici un alt teritoriu sau dependență O mare parte a activita ții Parlamentului se desfa șoară în 20 comitete, ale ca ror locuri sunt ocupate pe baza

algoritmului politic din Parlament. Rolul Comitetelor este de a examina propunerile legislative înaintate de către Comisie. Fiecare comitet, organizat pe probleme profesionale (spre exemplu afaceri externe, protect ia mediului etc) este prezidat de către un președinte.

În afara structurilor prezentate (grupuri parlamentare și comitete), în Parlament își desfășoară activitatea și o serie de instituții interparlamentare cum ar fi EU- Africa, Caraibe s i Pacific sau delegațiile interparlamentare prin care se mențin relații cu alte parlamente și organizații din afara Uniunii.

Principalele funct ii ale Parlamentului European sunt: § Exercitarea prerogativelor legislative: în angrenajul legislativ al Uniunii Europene intră Consiliul, care

reprezintă statele membre s i Parlamentul, care îi reprezintă pe cetățeni. Parlamentul nu are dreptul de a iniția legislație, aceasta reprezentând formal responsabilitatea Comisiei, însă inflența acestuia asupra stabilirii acestor inițiative este evidentă. Daca la început rolul Parlamentului în domeniul legislativ era unul mai degrabă consultativ, în prezent, prin puterile conferite prin Tratatele de la Maastricht, Amsterdam s i Nisa acesta s-a extins în sensul că poate amenda și poate exercita dreptul de veto asupra legislației comunitare. Pentru aceasta, utilizează procedura de co-decizie care i i conferă Parlamentului drepturi egale cu cele ale Consiliului, pentru aproximativ doua treimi din prevederile legislative, în special legate de libera circulație a lucrătorilor, crearea pieței unice, dezvoltare tehnologică și cercetare, mediu, protecția consumatorilor, educat ie, cultură și sa nătate publică. Există însă și domenii importante, cum ar fi politica comercială sau politica agricolă comună în care nu se aplică procedura de co-decizie și ca atare puterea legislativă a Parlamentului este practic inexistentă. Procedura de codecizie presupune ca propunerea Comisiei pentru unul din domeniile de mai sus sa fie adoptată de către Parlament cu majoritate simplă și de către Consiliu cu majoritate calificată. Dacă Consiliul sau Parlamentul nu sunt de acord cu o propunere a Comisiei, aceasta poate fi adoptata numai în momentul unui compromis încheiat între Consiliu și Parlament. Procedura de consultare este utilizata pentru un număr restrâns de aspecte, cum ar fi acordurile periodice de fixare a prețurilor în cadrul Politicii Agricole Comune, situat ii în care statele membre doresc să mențină un control strict asupra unor decizii politice sensibile. În cadrul acestei proceduri Parlamentul trebuie să-și exprime opinia înainte ca propunerea Comisiei să fie adoptata de către Consiliu. Opinia Parlamentului influențează opinia Consiliului sau, după caz, modifică propunerea Comisiei. O alta procedură este aceea de cooperare, care, i nainte ca procedura de codecizie să fi fost adoptată la Maastricht, era procedura care îi conferă Parlamentului cele mai mari puteri în sensul că Parlamentul avea puterea de a amenda propunerea Comisiei; Procedura de consimt ire conform acesteia, Parlamentul European trebuie sa consimtă o serie de decizii înainte ca acestea sa fie aplicate, în domenii cum ar fi cetățenia, organizarea și utilizarea fondurilor structurale, modificări în statutul sistemului Băncilor Centrale Europene, numirea Comisiei sau proceduri electorale uniforme pentru alegerile europene. Procedura de rezolvare a nemult umirilor conform ca reia orice cetățean al Uniunii are dreptul de a se adresa Parlamentului European în orice problemă care intră în domeniul de responsabilitate al UE. Parlamentul European numește un avocat al poporului care se ocupa de rezolvarea prpblemelor care intră sub această incidență.

§ Fuct ia de supervizare: O funct ie de bază a oricărui Parlament național este aceea de a urmări și superviza munca executivului. În cazul Uniunii Europene, Consiliul, Consiliul European s i Comisia sunt instituțiile care au

46

atribuții executive. Din acest considerent, rolul de supervizare a Parlamentului se îndreaptă spre toate cele trei instituții, însă puterea cea mai mare o exercită asupra Comisiei, pe care are puterea de a o dizolva.

§ Funct ia bugetară: Ala turi de Consiliu, Parlamentul European reprezintă autoritatea bugetară a Uniunii. În privința cheltuielilorobligatorii (cheltuielile agricole și cheltuielile legate de acordurile internaționale) decizia finala aparține Consiliului, iar în ce privește cheltuileile „neobligatorii” ( alte cheltuieli) decizia finală aparține parlamentului, care hotărește în strânsă colaborare cu Consiliul. Parlamentul European și Consiliul trebuie să respecte limitele cheltuielilor anuale stabilite i n perspectivele financiare multianuale.

Parlamentul este implicat în numirea și respectiv revocarea Comisiei și consultat în cazul numirilor la Curtea de Conturi respectiv la Banca Centrală Europeană. Parlamentul European poate dizolva Comisia( i n întregime, însă nu poate revoca în mod individuali comisari) prin aplicarea unei moțiuni de cenzură cu două treimi din voturi. I n același timp, Consiliul poate numi din nou aceeași membri într-o noua Comisie.

Tratatul de la Lisabona va aduce pe pozit ie de egalitate Parlamentul European și Consiliul în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației, precum și noi atribuții privind legislația Uniunii, bugetul și acordurile internat ionale.

Curtea de Justit Ie a Uniunii Europene Pentru o lunga perioadă de timp Curtea de Justiție a fost una din instituțiile cel mai puțin cunoscute ale Uniunii

Europene. Cu sediul în Luxemburg, Curtea are drept obiectiv principal “asigurarea corectitudinii interpreta rii și punerii în aplicare a Tratatelor (art. 220 TEC). Tratatele de bază, cele privind accesul și diferitele amendamente la aceste Tratate constituie așa numita “legislație primară” a Uniunii, în timp ce legile concepute pe baza Tratatelor constituie “legislația secundară” a acesteia. Legislația primară și cea secundară reprezintă principalele surse de Drept Comunitar.

Tratatele de baza ale Uniunii nu reprezintă, în viziunea Curții, simple acorduri internat ionale ci, datorită acordului exprimat de către statele membre semnatare de a transfera o parte din suveranitatea lor Uniunii, ele sunt baza cadrului constituțional al acesteia.

Prin exercitatea atribut iunilor sale, Curtea de Justiție se asigura că statele membre își îndeplinesc obligațiile legale, așa cum sunt stipulate ele în tratate, că instituțiile comunitare operează în limitele conferite de tratate și că celelalte curți de justiție din statele membre intrepretează și aplica legea comunitară în mod corect.

Curtea de Justit ie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate. Curtea opereaza pe baza a trei principii fundamentale: § Efectul direct conform ca ruia Legea Comunitară creaza drepturi cetățenilor pe care curțile naționale de justiție

sunt obligate să le recunoască și să le pună în aplicare. Acest principiu se aplică prevederilor din tratate și legislației secundare.

§ Aplicabilitatea directa , Regulamentele se aplica direct în statele membre, fără a fi implementate prin legislația națională.

§ Întâietatea Legii Uniunii asupra legislației naționale Curtea Europeana de Justiție poate declara nul orice instrument adoptat de Comisie, Consiliu sau guvern nat ional care se dovedește a fi incompatibil cu legislația UE.

Curtea este formata din judecători din fiecare stat membru, care sunt aleși dintre persoanele a căror independență și reputație este mai presus de orice suspiciune. Aceasta este asistata de avocați generali.

5.3. Organisme cu rol consultativ Comitetul Economic ș i Social Comitetul Economic s i Social reprezintă un organ consultativ, format din reprezentanți ai patronatelor, lucrătorilor

și a altor grupuri sociale interesate, reprezentative pentru un numa r mare de sectoare industriale și sociale. A fost înființat pentru a implica grupurile de interes din domeniul socio-economicîn dezvoltarea Uniunii și pentru a oferi informații și consultanță Comisiei s i Consiliului.

În prezent ECOSOC-ul numără 350 de membri, care sunt nominalizați de către guvernele naționale și numiți formal de către Consiliu, în urma consultării cu Comisia. Membrii sunt angajați part time, locuiesc în țara de orgine s i își desfășoară activitatea pe șase secțiuni, care acoperă uniunea monetară și economică și coeziunea economică și socială; piața unică, producția și consumul; transportul, energia, infrastructura și societatea informațională; ocuparea fort ei de muncă, probleme sociale și cetățenia; agricultura, dezvoltarea rurală și mediul, relații externe.

Comitetul Regiunilor

47

Comitetul regiunilor reprezinta un organ consultativ înființat pentru a asigura o mai bună reprezentare a regiunilor la nivelul Uniunii. Competent ele Comitetului Regiunilor țin de cinci domenii: educație, cultură, sănătate publică, rețele trans europene și coeziune socială.

Comitetul regiunilor are 350 membri s i un număr egal de supleanți numiți pe o perioada de patru ani de către Consiliul Uniunii Europene, mandat care poate fi reînnoit, și care își desfășoară activitatea în exclusivitate pe baza propunerilor primite din partea statelor membre.

Anexa 1. Pres edinții Comisiei Europene Perioada Nume T ara Pozit ie

1958-1967 W. Hallstein Germania Ministru de externe

1967-1970 J.Rey Belgia Ministru de finant e

1970-1972 F. Malfatti Italia Ministru al lucra rilor publice

1972-1973 S. Mansholt Olanda Ministrul Agriculturii

1973-1977 F. Ortoli Frant a Ministru de finant e

1977-1981 R. Jenkins Marea Britanie Ministru de finant e

1981-1985 G. Thorn Luxemburg Prim ministru

1985-1994 J. Delors Frant a Ministru de finant e

1995-1999 J. Santer Luxemburg Prim-ministru

1999-2004 R.Prodi Italia Prim-ministru

2004-2009 JM D Baroso Portugalia Prim-ministru

2009-2014 JM D Baroso Portugalia Prim-ministru

2014-2019 J.C. Juncker Luxemburg Prim-ministru Mediatorul European § Emite recomandari in urma sesizarilor asupra unor cazuri de cazuri de administrare ineficientă în acțiunile

instituțiilor și organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție si a Tribunalului de primă instanță; § Orice persoana fizica sau juridica rezidenta sau avand sediul statutar in UE poate inainta, direct sau prin

intermediul unui membru al Parlamentului European, o plangere catre Mediatorul European. 5.4. Institutii cu rol i n finant are s i coordonare a politicilor macroeconomice Banca Europeana de Investitii A fost creata in urma Tratatului de la Roma. Acorda finantari pe termen lung in favoarea investitiilor viabile. Asigura

fonduri pentru investitii in diferite regiuni ale Uniunii, in special cele mai putin dezvoltate, prin imprumutul, in special pe pietele de capital, a unor fonduri pe care apoi le reorienteaza, in conditii optime, catre finantarea unor investitii conforme cu obiectivele Uniunii Europene.

Banca Centrală Europeană Tratatul de la Maastricht a fost negociat și ratificat de parlamentele naționale pornind de la premisa că, în timp,

toate statele membre ale UE vor adopta moneda euro și, prin urmare, Sistemul European al Băncilor Centrale va îndeplini toate atribuțiile legate de moneda unică. Banca Centrală Europeană a fost înființată la data de 1 iunie 1998, devenind banca centrală independentă responsabilă de moneda unică europeană (euro), care a fost lansată în luna ianuarie 1999. În luna mai 1998, Consiliul European a adoptat una dintre deciziile cele mai importante din istoria integrării europene. Liderii UE au hotărât că 11 state membre îndeplineau condițiile pentru adoptarea euro. Acest eveniment istoric își are originea în semnarea, în anul 1992, a Tratatului de la Maastricht, prin care a fost definit cadrul instituțional al Sistemul European al Băncilor Centrale. Timp de aproximativ 10 ani stabilitatea prețurilor a fost menținută în general, în pofida

48

majorărilor semnificative ale prețurilor materiilor prime la nivel mondial, care au afectat Europa și restul lumii și asupra cărora politica monetară nu are nicio influență directă, ceea ce a determinat creșterea ratei medii a inflației la un nivel ușor superior celui de 2% după adoptarea monedei euro. În deceniile care au precedat lansarea monedei euro, ratele anuale medii ale inflației din țările respective erau mult mai ridicate decât cele din zona euro în ultimii 10 ani. Integrarea monetară europeană a debutat la începutul anilor ’60, atunci când cei șase membri ai Comunității Economice Europene (CEE) au inițiat cooperarea în domeniul afacerilor monetare. În anul 1969, în urma unei serii de crize a cursului de schimb și a balanței de plăți, liderii celor șase țări membre ale CEE au decis elaborarea unui plan de uniune economică și monetară. Această decizie s-a materializat în anul 1970, sub forma Raportului Werner, care prevedea realizarea uniunii în trei etape până în anul 1980. Acest proiect ambițios a fost abandonat în anul 1971, după prăbușirea sistemului cursurilor de schimb fixe de la Bretton Woods. Primul pas a fost făcut în 1972, odată cu crearea așa-numitului „șarpe monetar”, care avea drept scop stabilizarea cursurilor de schimb pentru mai multe monede europene, dar care a devenit curând victima unor noi tulburări monetare și a recesiunii internaționale care a urmat primei crize petroliere din anul 1973. După ce mai multe monede au aderat la acest sistem sau l-au părăsit, „șarpele” se limita în 1977 la „zona mărcii germane”, formată din Germania, țările din Benelux și Danemarca. Consiliul European a încredințat unui comitet de experți, prezidat de Jacques Delors, mandatul de a formula propuneri pentru posibilitatea realizării uniunii economice și monetare europene. Rezultatul a fost Raportul Delors, care a condus la conturarea Tratatului de la Maastricht, semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale UE în anul 1992 și ratificat de toate țările Uniunii Europene până în anul 1993. Acest Tratat a stat la baza introducerii, după aproximativ 10 ani, a monedei euro. Institutul Monetar European (IME), înființat în anul 1994, a demarat pregătirea cadrului de reglementare, organizatoric și logistic necesar noului sistem supranațional al băncilor centrale, esențial pentru crearea Băncii Centrale Europene și a Sistemului European al Băncilor Centrale, pentru îndeplinirea sarcinilor acestora și pentru introducerea noii monede unice.

Funcțiile Băncii Centrale Europene § Împreuna cu bancile nationale ale statelor member, formeaza Sistemul European al Bancilor Centrale –

Eurosystem (ESCB); § Principalul obiectiv este de a mentine stabilitatea preturilor; § Defineste si implementeaza politica monetara in Zona Euro; § Controleaza sistemul de plati si rezervele in valuta straina ale statelor membre; § Distribuția și supravegherea stabilității monedei euro; § Definirea politicii europene a intereselor și controlul rezervelor de bani; § Cooperarea cu băncile naționale.

Organe de decizie Consiliului Guvernatorilor BCE este alcătuit din membri ai Comitetului executiv (șase membri) plus guvernatorii

băncilor naționale ce fac parte din zona euro (17 membri). Este cel mai important organ de decizie al BCE. Principalele responsabilități ale Consiliului guvernatorilor sunt:

§ stabilirea politicii monetare a zonei euro, respectiv luarea de decizii referitoare la ratele dobânzilor reprezentative ale BCE;

§ adoptarea orientărilor și luarea deciziilor necesare executării atribuțiilor încredințate Eurosistemului. § În caz de paritate de voturi, președintele Bancii Centrale Europene are votul decisiv. Consiliul guvernatorilor se

reunește, de regulă, de două ori pe lună, în prima și a treia zi de joi a lunii în clădirea Eurotower din Frankfurt pe Main, Germania. Conform Statutului SEBC, Consiliul guvernatorilor BCE trebuie să se întrunească de cel puțin zece ori pe an. Președintele Consiliului UE, precum și un membru al Comisiei Europene, pot asista la ședințe, însă numai membrii Consiliului guvernatorilor au drept de vot.

Comitetul executiv al BCE este ales la fiecare 8 ani și este format dintr-un președinte, un vicepreședinte și alți

patru membri. La începerea lucărilor pe 1 ianuarie 1999 olandezul Willem Frederik Duisenberg a fost ales președinte. El a fost înlocuit la 1 noiembrie 2003 de francezul Jean-Claude Trichet. Comitetul executiv decide ocupațiile BCE și este ales la recomandarea consiliului BCE. Toți membrii sunt numiți de Consiliul European în baza unei decizii adoptate cu majoritate calificată.

Responsabilități: • pregătește reuniunile Consiliului guvernatorilor; • aplică politica monetară pentru zona euro, în concordanță cu orientările specificate și deciziile adoptate de

Consiliul guvernatorilor. În acest sens, Comitetul executiv furnizează instrucțiunile necesare BCN din zona euro; • gestionează activitatea zilnică a BCE; • exercită anumite competențe care i-au fost delegate de către Consiliul guvernatorilor. Unele dintre acestea au

caracter de reglementare.

49

Consiliul general este alcătuit din președintele BCE, vicepreședintele BCE și guvernatorii băncilor centrale naționale (BCN) ale celor 27 de state membre ale UE. Ceilalți membri ai Comitetului executiv al BCE, președintele Consiliului UE și un membru al Comisiei Europene pot participa la ședințele Consiliului general, dar nu au drept de vot. În concordanță cu prevederile Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, Consiliul general va fi dizolvat după ce toate statele membre ale UE vor fi adoptat moneda unică. Consiliul general poate fi considerat un organ de tranziție. Acesta îndeplinește atribuțiile preluate de la Institutul Monetar European, care îi revin BCE în cea de-a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare, având în vedere faptul că nu toate statele membre ale UE au adoptat încă euro. Ședințele Consiliului general pot fi convocate ori de câte ori președintele consideră oportun sau la cererea a cel puțin trei dintre membrii săi. Consiliul general se reunește de obicei la Frankfurt, o dată la trei luni.

Organizare. Banca Centrală Europeană are un capital subscris de 5 miliarde de euro, capital deținut de băncile

centrale naționale. Acțiunile Băncii Centrale Europene nu sunt transferabile și nu pot fi folosite ca și colateral(gaj). Modul de alocare a acțiunilor a fost stabilit în 1998 pe baza populației statelor și a produsului intern brut al fiecărui stat. Mai jos se află un tabel cu acțiunile deținute de fiecare bancă centrală la 1 ianuarie 2011. Băncile centrale care nu fac parte din Zona Euro sunt obligate să participe cu un procent mai mic la capitalul social. Băncile Centrale Naționale Procent din capitalul total (%) Capital vărsat (€)

Nationale Bank van België / Banque Nationale de Belgique 2,4256 180 157 051,35

Deutsche Bundesbank 18,9373 1 406 533 694,10

Eesti Pank 0,1790 13 294 901,14

Central Bank of Ireland 1,1107 82 495 232,91

Bank of Greece 1,9649 145 939 392,39

Banco de España 8,3040 616 764 575,51

Banque de France 14,2212 1 056 253 899,48

Banca d'Italia 12,4966 928 162 354,81

Central Bank of Cyprus 0,1369 10 167 999,81

Banque centrale du Luxembourg 0,1747 12 975 526,42

Central Bank of Malta 0,0632 4 694 065,65

De Nederlandsche Bank 3,9882 296 216 339,12

Oesterreichische Nationalbank 1,9417 144 216 254,37

Banco de Portugal 1,7504 130 007 792,98

Banka Slovenije 0,3288 24 421 025,10

Národná banka Slovenska 0,6934 51 501 030,43

Suomen Pankki - Finlands Bank 1,2539 93 131 153,81

Total 69,9705 5 196 932 289,36

Zona Non-Euro:

50

Băncile Centrale Naționale Procent din capitalul total (%) Capital vărsat (€)

Българска народна банка (Banca Națională a Bulgariei) 0,8686 3 505 013,50

Česká národní banka 1,4472 5 839 806,06

Danmarks Nationalbank 1,4835 5 986 285,44

Latvijas Banka 0,2837 1 144 798,91

Lietuvos bankas 0,4256 1 717 400,12

Magyar Nemzeti Bank 1,3856 5 591 234,99

Narodowy Bank Polski 4,8954 19 754 136,66

Banca Națională a României 2,4645 9 944 860,44

Sveriges Riksbank 2,2582 9 112 389,47

Bank of England 14,5172 58 580 453,65

Total 30,0295 121 176 379,25 Capitolul 6. Politicile publice și politicile comune ale Uniunii Europene

6.1. Politica comercială a Uniunii Europene Prin Tratatul de la Roma (1957) sunt stipulate etapele formării Uniunii vamale: eliminarea barierelor tarifare şi non

tarifare şi aplicarea unui tarif vamal comun.Art.10 din acelaşi tratat face referire la liberalizarea mişcării bunurilor şi serviciilor în relaţiile cu terţii. Art. 12 şi 13 reglementează ridicarea obstacolelor de natură cantitativă şi în general a celor de natură non-tarifară şi stabileşte o perioadă de tranziţie de 12 ani în care să se definitiveze crearea unei uniuni vamale.

Instrumentele utilizate au permis încheierea procesului de tranziţie cu doi ani înainte de perioada stabilită. Primii ani din cei 10 ai tranziţiei sau caracterizat prin aplicarea instrumentelor integrării negative, adică a eliminării obstacolelor de orice fel din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor. Ultima parte a procesului de tranziţie s-a caracterizat prin aplicarea instrumentelor integrării pozitive, adică prin crearea unor instituţii comune şi aplicării unor politici comune.

In cadrul instrumentelor integrării pozitive un rol important l-a jucat stabilirea tarifului extern comun calculat ca medie aritmetică a taxelor vamale aplicate în Benelux, Franţa, Italia şi Germania. Tarifele menţionate au fost în mod gradual ajustate în funcţie de tariful extern comun, ceea ce a însemnat pentru unele ţări o creştere a protecţionismului prin măsuri tarifare, iar pentru altele o liberalizare a schimburilor comerciale cu terţii. În 1969 au fost eliminate şi restricţiile cantitative şi măsurile cu efecte similare în condiţiile în care pentru bunurile manufacturate aceste restricţii au fost eliminate în totalitate încă din 1961.

Ţările care au aderat ulterior Comunităţilor au înregistrat perioade mai scurte de tranziţie: Irlanda , Danemarca şi Marea Britanie, intrate în 1973 au avut o perioadă de tranziţie de cinci ani; Grecia, Spania şi Portugalia de şapte, respectiv nouă ani de tranziţie.

6.2. Instrumentele politicii comerciale comune Instrumentele Politicii Comerciale Comune Tariful extern comun (CET); Nivelul şi structura CET. Iniţial, nivelul taxelor vamale stabilite prin CET a fost mai scăzut decât cel aplicat de Statele Unite sau Japonia. El

a continuat să scadă progresiv ca urmare a rundelor succesive ale GATT, ajungînd în prezent la un nivel mediu de 3%. De-a lungul timpului, Uniunea Europeană a negociat o serie de tarife preferenţiale cu un număr de ţări sau grupuri cu care a dorit să întreţină relaţii privilegiate.

Acestea sunt: § AELS – cu scopul evitării deturnării de comerţ apărută ca urmare a lărgirii UE prin aderarea fostelor state

51

membre AELS la UE; § cu ţările din zona mediteraneană pentru a permite accesul liber al produselor provenind dinspre spaţiul

mediteranean, în special materii prime sau semifabricate; § cu ţările ACP (Asia, Caraibe, Pacific) pentru a consolida relaţiile dintre aceste ţări şi UE, ca rezultat al poziţiei

lor de foste colonii pe care aceste ţări le-au avut faţă de ţările membre UE; § cu ţările în curs de dezvoltare privind importul de materii prime şi semifabricate în unele domenii sensibile

cum ar fi textilele sau produsele siderurgice; § cu ţări din Europa Centrală şi de Est, cu care au existat acorduri de importanţă nesemnificativă pînă în 1989

şi cu care au fost semnate Acorduri de Asociere (acorduri care au un puternic caracter comercial). § în privinţa legislaţiei vamale comune s-au stabilit o serie de prevederi a căror punere în practică s-a realizat

cu ajutorul directivelor. Acestea au conţinut pe lîngă instrumente ale integrării negative şi reglementări privind armonizarea procedurilor şi

a metodelor de administrare a tarifelor naţionale. Armonizarea s-a efectuat în concordanţă cu art. 27 din Tratatul de La Roma conform căruia înainte de încheierea

perioadei de tranziţie, statele vor proceda la armonizarea reglementărilor administrative şi legislative. Pentru piaţa internă, acest lucru înseamnă eliminarea formalităţilor la frontieră, iar pentru cea externă stabilirea unor criterii comune de verificare a regulilor de origine, colectare a taxelor vamale sau reexportul mărfurilor.

Prima etapă în evoluţia Comunităţilor a fost cea a formării Uniunii Vamale, etapă importantă deoarece pentru fiecare din ţările comunitare bunurile tranzacţionate reprezentau surse considerabile de formare a veniturilor în cadrul PIB.(pentru Germania şi Marea Britanie ele reprezentau o pătrime din PIB), în timp ce pentru ţările mici (Belgia, Olanda sau Luxemburg) reprezentau 50-60% din PIB.

La sfârşitul perioadei de tranziţie s-a înregistrat o transformare spectaculoasă at.t în privinţa volumului c.t şi a structurii şi dimensionării schimburilor comerciale comunitare.

Clauzele sau măsurile de salvgardare Art. 24 al GATT permite membrilor semnatari ai Acordului aplicarea unor măsuri de salvgardare în situaţiile în care

importurile unei ţări aduc prejudicii importante producătorilor autohtoni. Acest articol permite, în scopul acoperirii clauzei de salvgardare, utilizarea barierelor netarifare şi doar ca excepţii aplicarea unor măsuri de natură tarifară.

Procedurile antidumping - sunt aplicate prin legislaţia europeană în conformitate cu art. 6 din GATT şi cu procedurile Codului Antidumping din 1976. Conform documentelor prezentate anterior, taxele antidumping nu vor depăşi diferenţa dintre preţul de vînzare (mai mic) şi preţul mediu aplicat pe piaţa internă a exportatorului(mai mare).

Un sistem apropiat taxelor antidumping îl reprezintă taxele aplicate produselor ale căror preţuri au fost direct sau indirect subvenţionate de guvernele ţărilor producătoare. Aceste taxe nu pot depăşi nivelul subvenţiilor acordate pentru producerea bunurilor respective.

In ultimul deceniu s-au aplicat în jur de 150 de proceduri antidumping din care 50 au fost aplicate în mod direct împotriva ţărilor partenere. Per total, taxele antidumping au fost îndreptate spre China (23%), Turcia (18%), Japonia (19%) şi Coreea de Sud (12%).

Produsele pentru care au fost aplicate taxe anti-subvenţie au fost produsele de înalta tehnologie provenind din Japonia sau ţările nou industrializate sau orice tip de produs ce provine din ţări cu costuri scăzute ale forţei de muncă.

Noul instrument de politică comercială are drept scop aplicarea unei proceduri în situaţia în care UE observă că pe piaţa externă există parteneri care aplică politici comerciale ilicite.

Acest nou instrument permite retragerea concesiilor vamale acordate partenerilor comerciali care pot fi dovediţi de practici comerciale ilicite.

Pentru schimburile comerciale cu produse de un anumit tip s-au încheiat o serie de acorduri şi tratate speciale, după cum urmează:schimburile comerciale cu produse agricole intră sub incidenţa politicii agricole comune;cele cu produse siderurgice intră sub incidenţa codului E.S.C.E.; cele cu produse textile intră sub incidenţa acordului multifibră ai cărei semnatari sunt toate ţările UE. SUA acoperă aproximativ 20 % din totalul tranzacţiilor efectuate de UE pe piaţa americană. Australia, Noua Zeelandă şi Canada au înregistrat o reducere a schimburilor comerciale, reducere care se explică prin faptul că intrarea in 1973 a Marii Britanii a determinat deturnare de comerţ dinspre Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Canada a fost cel mai puţin afectată deoarece principalul partener au fost şi au rămas SUA.

Ţările din Bazinul Mediteranean au menţinut acelaşi trend al relaţiilor comerciale cu UE pînă in 1990, cînd în urma semnării Acordului de Asociere cu ţările din centrul şi estul Europei a apărut deturnare de comerţ dinspre spaţiul mediteranean spre cel central şi est-european.

Schimburile comerciale cu ţările membre O.P.E.C. au înregistrat o scădere drastică începînd cu anii 80 ca urmare a răcirii relaţiilor politice dintre lumea arabă şi Europa Occidentală, dar şi a descoperirii de noi surse de petrol în jurul ţărilor riverane ale UE.

52

6.3. Politica Economică Comună Uniunea economică şi monetară se sprijină pe trei piloni: primul este cel monetar, cel de-al doilea este cel fiscal iar

cel de-al treilea cel structural. Politica economică comună acoperă cu preponderenţă pilonii doi şi trei. Dacă în cadrul primului pilon, cel monetar, se poate vorbi de o puternică coordonare însoţită de o înlocuire a

politicilor monetare naţionale şi a celor privind cursul de schimb cu politici comunitare, în privinţa celui de-al doilea pilon, din cauza în principal a lipsei unui regulament fiscal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare şi de slabe performanţe în aplicarea în comun a unor prevederi şi reguli de această natură.

În cadrul Uniunii Economice şi Monetare există mai multe modele de coordonare a politicii economice, în funcţie de modul şi puterea de intervenţie: unul bazat pe reguli obligatoriu de respectat, cel de-al doilea bazat pe reguli orientative şi cel de-al treilea care merge pe principiul coordonării politicilor economice ale statelor membre, fără a presupune existenţa unei baze legale în acest sens.

Primul, creat pentru a impune disciplină financiară, este cel adoptat de Pactul de Stabilitate şi Creştere, bazat pe reguli stricte prevăzute în tratatele Uniunii şi care sunt aplicate prin intermediul unor reglementări formale care obligă la respectarea legii şi, în cazuri dovedite de nerespectare a acesteia, la aplicarea de penalităţi. De menţionat faptul că sancţiunile pot fi acordate numai statelor membre ale zonei euro.

Cel de-al doilea, care stă la baza elaborării Cadrului General de Politică Economică, presupune aplicarea unor proceduri, prevăzute în tratate, dar care nu sunt, prin lege, obligatoriu de respectat.

Cel de-al treilea, care merge pe metoda deschisă de coordonare a politicilor economice, ca rezultat al concluziilor Consiliului European, nu obligă, prin lege, la respectarea prevederilor şi nu permite acordarea de sancţiuni financiare.

Privind din perspectivă istorică, Statele membre semnatare ale Tratatului de la Roma nu au fost pregătite, la acel moment, să accepte abandonarea controlului asupra problemelor economice şi monetare în favoarea Comunităţii.

Ca atare, au fost definite obiectivele care urmau să fie atinse prin politicile naţionale, inclusiv cele legate de gradul de ocupare a forţei de muncă, de stabilitatea preţurilor sau de echilibrul balanţei de plăţi, politici a căror elaborare şi implementare a rămas în exclusivitate în sarcina şi sub jurisdicţia statelor membre. Momentul în care s-a putut vorbi de o politică economică comună este legat de decizia luată de statele membre de trecere spre uniunea economică şi monetară, în 1971, ca urmare a unei rezoluţii a Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor membre.

Condiţia realizării etapelor cerute de către uniunea economică şi monetară a fost convergenţa economiilor statelor membre, o sarcină deosebit de dificil de îndeplinit date fiind disparităţile structurale majore dintre economiile care urmau să participe la acest proces înainte de completarea pieţei interne. În ciuda eşecului înregistrat, lecţiile primite în acea perioadă au constituit un important stimulent pentru elaborarea şi formularea unei politici economice eficiente.

Convergenţa economică în Uniunea Europeană Spre deosebire de situaţia politicii monetare, statele membre îşi menţin responsabilitatea asupra politicii

economice, în condiţiile respectării principiilor economiei de piaţă deschise în cadrul unui mediu concurenţial corect. Începînd cu 1 ianuarie 1994, politicile economice ale statelor membre sunt coordonate la nivel comunitar. Decizia

Consiliului din Decembrie 1990 este direcţionată spre întărirea capacităţii statelor membre de a atinge în mod progresiv convergenţa în privinţa performanţelor economice înregistrate.

În acest context, Consiliul pentru Afaceri Economice şi Financiare (ECOFIN), acţionînd pe baza majorităţii calificate, la recomandarea Comisiei, formulează, în fiecare an, un document care cuprinde cadrul general al politicii economice pentru statele membre şi pentru Uniune în ansamblul ei şi raportează rezultatele Consiliului.

Pe această bază, la recomandarea Comisiei, Consiliul prin majoritate calificată, aprobă cadrul general al politicii economice prin care sunt stabilite obiectivele comune legate de inflaţie, finanţe publice, stabilitatea cursului de schimb şi ocuparea forţei de muncă. (art. 99 din TEC).

Acest document se află în centrul coordonării politicii economice a Uniunii Europene. Consiliul, pe baza rapoartelor întocmite de către Comisie monitorizează dezvoltările economice ale fiecărui stat membru şi ale Uniunii, prin aşa numita monitorizare multilaterală fundamentată pe programele de convergenţă prezentate de către fiecare din statele membre (art. 99.3 din TEC).

Procesul de monitorizare este însoţit şi de o revizuire a politicilor bugetare, cu referire particulară la mărimea şi finanţarea deficitelor.

Monitorizarea multilaterală are drept scop obţinerea de angajamente reciproce din partea statelor membre de a-şi coordona politicile economice.

In situaţia în care se constată că politicile elaborate de către un stat membru nu sunt în concordanţă cu cadrul general stabilit, Consiliul poate, pe baza majorităţii calificate, sa facă recomandări statului membru în cauza. De asemenea, prin unanimitate, Consiliul poate să decidă asupra măsurilor ce urmează a fi luate atunci cînd se consideră că situaţia dintr-un stat membru prezintă dificultăţi legate de aprovizionarea cu un anumit produs.

53

In situaţia în care un stat membru se afla în dificultate sau este ameninţat de o situaţie dificilă, din cauze care nu se afla sub controlul acestuia, Consiliul poate, pe baza de unanimitate să decidă, la propunerea Comisiei, acordarea de asistenţă financiară statului membru respectiv (art. 100 TEC).

Intrarea în etapa a treia a uniunii economice şi monetare şi adoptarea monedei euro a legat economiile statelor membre şi mai mult prin adoptarea politicii monetare şi a cursului de schimb comun.

Politicile economice şi determinarea nivelului salariilor au rămas în responsabilitatea guvernelor naţionale, in conformitate cu art. 104 din TEC şi cu prevederile Pactului de Creştere şi Stabilitate.

Deoarece dezvoltarea economiilor naţionale are impact asupra perspectivelor inflaţiei în zona euro, ele influenţează condiţiile monetare ale zonei. Din acest motiv, introducerea monedei unice presupune o mai puternica monitorizare şi coordonare a politicilor economice ale statelor membre care formează zona euro. O mai puternică coordonare va putea, în schimb, să contribuie la atingerea obiectivelor propuse prin art. 2 din tratatul EC.

Pentru a asigura creşterea convergenţei şi bunei funcţionări a pieţei interne, statele membre care nu fac parte din zona euro, dar fac parte din mecanismul ratei de schimb trebuie incluse în coordonarea politicilor economice.

6.4. Politica Agricolă Comună Considerată uneori drept “victimă a propriului succes”, Politica agricolă comună a reprezentat, încă de la crearea

ei, una din cele mai controversate politici comunitare. Cu toate că în prezent agricultura utilizează doar 1,8 % din PIB-ul comunitar (spre deosebire de 12% în anii 60) şi acoperă doar 4% din totalul populaţiei active, ea continuă să constituie o sursă de conflicte at.t în cadrul Uniunii Europene, cât şi în relaţiile acesteia cu principalii săi parteneri comerciali.

Indiferent dacă e privită la nivel naţional, regional sau mondial, agricultura a reprezentat întotdeauna un segment sensibil al economiei şi a fost şi este privită, şi în prezent, ca o ramură de un tip special, care trebuie protejată şi subvenţionată. Argumentele în favoarea acestei afirmaţii sunt următoarele:

Produsele agricole sunt destinate acoperirii trebuinţelor vitale ale indivizilor; datorită acestui fapt ele reprezintă unul din elementele de bază ale securităţii economice şi, în ultimă instanţă, chiar al supravieţuirii unei economii.

Structurile agricole naţionale sunt legate de structurile sociale. Produsele agricole sunt materii prime într-o serie de ramuri ale industriei uşoare, ca atare existenţa lor determină buna funcţionare a acestor ramuri;

Privită din perspectiva ofertei, piaţa produselor agricole are un grad ridicat de volatilitate, determinat în principal de dependenţa acesteia de factori naturali.

Oferta volatilă se întâlneşte pe piaţă cu o cerere relativ rigidă, ceea ce face ca preţul produselor agricole, lăsat la jocul liber al pieţei, să fluctueze puternic chiar în intervale foarte scurte de timp. Pentru a asigura o relativă stabilitate în acoperirea nevoilor consumatorilor dar şi în veniturile producătorilor a fost nevoie de intervenţii în mecanismul pieţei, atât prin intermediul preţului cât şi prin alte pârghii şi instrumente specifice.

În ultima perioadă se pune accentul pe componenta ecologică a activităţii economice, ori, datorită veniturilor relativ scăzute obţinute în agricultură, comparativ cu cele obţinute în alte sectoare ale economiei, e nevoie de un ajutor din partea statului pentru a asigura componenta ecologică a acestei ramuri.

În privinţa spaţiului comunitar, trebuie menţionat faptul că agricultura a fost întotdeauna un sector protejat şi subvenţionat de către stat. După cel de-al doilea război mondial atenţia acordată agriculturii s-a intensificat în urma experienţei generate de lipsa alimentelor şi a foametei din timpul războiului. Argumentele în favoarea unei politici agricole comune au fost:

a). contrastele existente la nivelul celor şase state membre, în momentul constituirii structurilor comunitare, contraste datorate pe de-o parte unor cauze de natură geografică dar şi modului în care naţiunile europene au tratat de-a lungul timpului problema agriculturii;

b). statele bogate au avut tendinţa de a-şi susţine fermierii prin acordarea de subvenţii şi prin preţuri ridicate, în timp ce statele sărace au încercat să atragă la bugetul de stat c.t mai multe venituri dinspre sectorul agricol, în special prin p.rghii fiscale;

c). faptul că, deşi la sf.rşitul anilor 60 cei şase membrii fondatori aveau 65 milioane hectare de teren utilizat în agricultură, la o populaţie agricolă de 17,5 milioane de persoane, cu diferenţieri semnificative între statele membre, în sensul că ponderea populaţiei agricole era de 33% în Italia, 25% în Franţa, 20% în Belgia, în timp ce agricultura producea 36%din PIBul Italiei, 30% din cel al Franţei şi 15% din cel al Germaniei, producţia agricolă acoperea numai 85% din nevoia de hrană a celor şase;

d). diferenţe semnificative at.t din punct de vedere al dimensiunilor cât şi al randamentelor fermelor europene comparativ cu cele din Statele Unite; astfel, fermele din Statele Unite aveau o dimensiune medie de aproximativ 20 de ori mai mare dec.t cele europene; un fermier american hrănea 50 de locuitori, în timp ce unul european hrănea 10 locuitori.

Formarea pieţei unice s-a realizat sectorial, deci trebuia inclusă şi agricultura. Discuţiile iniţiale s-au purtat asupra includerii sau nu a agriculturii în procesul de integrare a pieţelor naţionale europene.

Excluderea beneficia de argumente teoretice cum ar fi acela că o structură integrativă nou creată nu poate fi net

54

avantajoasă decât atunci când, conform teoriei vineriene, e formată din economiile cu structuri concurenţiale şi niveluri comparabile de dezvoltare. Cum sectoarele agricole ale ţărilor europene erau caracterizate de o puternică eterogenitate lansarea lor într-un regim de liber schimb specific pieţelor comune fără o completare legislativ instituţională specifică ar fi accentuat disparităţile existente. Interese politice şi economice au determinat includerea agriculturii în procesul construcţiei europene şi aplicarea unei politici comune prin care agricultura avea să devină expresia cea mai fidelă a principiilor de funcţionare şi existenţă a unui sistem integrat.

Existenţa pieţei unice a lărgit sfera de desfacere a produselor în interior, obligînd la specializarea producătorilor, cu efecte asupra creşterii producţiei concomitent cu ieftinirea produselor. Toate acestea au condus la nevoia de a utiliza instrumente comune de protecţie a fermelor şi fermierilor dar şi pentru a stimula desfacerea surplusului în exterior.

Din punct de vedere politic, Politica Agricolă Comună a fost “o afacere franco-germană,” în sensul că Germania şi-a deschis piaţa produselor agricole franceze, iar Franţa produselor industriale germane.

Agricultorii din statele europene puternice au reprezentat dintotdeauna o forţă demnă de luat în considerare. Politica Agricolă Comună a fost creată prin Tratatul de la Roma (art. 38-47, acum art. 32-37) iar principiile de

operare au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Stresa, care a avut loc în 1958, şi ale cărei prevederi au fost puse în aplicare începînd cu 1962. Această politică acoperă o gamă largă de activităţi specifice dintre care amintim controlul schimburilor comerciale cu produse agricole, măsuri de susţinere prin preţuri, transferuri ale veniturilor, subvenţii de producţie, fonduri de investiţii nerambursabile, reglementări legate de standardele de sănătate, etc.

Obiectivele Politicii agricole comune, conform articolului 33 din Tratat, sunt: § creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea progresului tehnic şi utilizarea optimă a factorilor de

producţie, în special a forţei de muncă; § asigurarea unui standard de viaţă decent lucrătorilor agricoli; § stabilizarea pieţelor agricole; § asigurarea ofertei de hrană la nivel comunitar; § asigurarea unor preţuri de consum rezonabile pentru produsele agricole. Pentru atingerea acestor obiective s-au stabilit, la Stresa, cele două tipuri de politici: A. politica de control a pieţei care conţine reglementări de funcţionare a pieţei, organele de intervenţie, reglementări

privind concurenţa şi comerţul exterior comunitar; B. politica structurală, vizînd modificări în factorii de producţie, condiţiile de producţie, formarea unor fonduri de

finanţare a acestei politici la nivel comunitar. 1. Politica de Control a Pieţei Principiul care stă la baza Politicii agricole comune este acela conform căruia pieţele agricole sunt administrate,

instrumentele utilizate în acest sens fiind preţurile, cotele de producţie, subvenţiile şi barierele de import. Reformele recente ale Politicii Agricole Comune au introdus o serie de instrumente noi, cum ar fi suportul financiar direct acordat fermierilor, stimulentele financiare acordate agricultorilor pentru a renunţa la cultivarea pămîntului etc. Indiferent de natura instrumentelor utilizate, sistemul este, în esenţă, unul care distorsionează piaţa.

Cele trei principii fundamentale ale Politicii Agricole Comune § unitatea pieţei realizată prin liberalizarea mişcării produselor agricole în limitele spaţiului comunitar; § preferinţa comunitară realizată prin protecţia de importurile de produse agricole din afara spaţiului comunitar şi

promovarea exporturilor comunitare; acest principiu, care favorizează producătorii, restrînge posibilitatea de alegere a consumatorilor comunitari;

§ solidaritatea financiară (responsabilitatea financiară comună) conform căruia costurile PAC sunt suportate de către toate statele membre, fără a lua în calcul în mod direct contribuţia pe care au adus-o la bugetul comunitar.

Pentru ca politica de control a pieţei să funcţioneze se utilizează trei tipuri de sisteme de control al pieţei:schemele de garantare şi preţul de intervenţie, care se aplică la 70% din produsele agricole. Schemele de intervenţie garantează preţul minim la care agenţiile comunitare intervin şi cumpără produse pe care le stochează;formarea liberă a preţurilor pentru un număr limitat de produse;

Principalele instrumente utilizate în cadrul politicii de control a pieţei sunt: § sistemul de susţinere a preţurilor; § subvenţiile directe; § barierele de import; § subvenţiile la export; § existenţa unui sistem monetar propriu agriculturii (agrimonetary system). Instrumentul pivot utilizat în cadrul sistemului de control al pieţei îl constituie sistemul de susţinere a preţurilor. De

menţionat că Uniunea Europeană a stabilit şi utilizează şi în prezent plafoane de preţ pentru aproape toate produsele agricole. De regulă, preţurile astfel stabilite sunt cu 50% pînă la 100% mai mari dec.t preţul mondial.

Sistemul de susţinere a preţurilor este format din:

55

§ preţul de intervenţie, adică preţul la care agenţiile comunitare cumpără şi stochează produsele de pe piaţă atunci cînd producţia este excedentară. Nu trebuie confundat preţul de intervenţie cu intervenţia în sine, care e un mecanism de stabilizare a pieţei. Este un preţ unic pentru spaţiul comunitar;

§ preţul ţintă e format din preţul de intervenţie + diferenţa dintre preţul de piaţă şi cel de intervenţie la care se adaugă costul transportului între zona cu producţia cea mai mare şi cea cu producţia cea mai mică din spaţiul comunitar. Acest preţ e unul care se fixează zilnic şi se speră să se obţină pe piaţa cu producţia cea mai mică;

§ preţul prag, utilizat pentru importurile de produse agricole atunci când preţul acestora este mai mic dec.t preţul la care se obţin produsele în spaţiul comunitar şi se calculează ca diferenţă între preţul ţintă şi costul depozitării la care se adaugă costul transportului.

Alături de preţurile menţionate anterior, există şi preţuri specifice unor produse, cum ar fi preţul orientativ (guide price) pentru carnea neprelucrată, preţul de bază (basic price) pentru legume şi fructe, preţul de retragere de pe piaţă (withdrawla price) utilizat pentru legume şi fructe atunci cînd acestea ating un anumit grad de perisabilitate.

Prin crearea şi utilizarea unor preţuri distorsionate pentru anumite produse agricole s-a încurajat creşterea producţiei acestora, ajungîndu-se, pe această cale, la obţinerea de surplusuri. Ca atare, au apărut noi pârghii, de data aceasta pentru a reduce susţinerea financiară atunci cînd se ating ţintele propuse. Din această categorie menţionăm cantităţile maxime garantate, cotele maxime de producţie şi co-responsabilitatea producătorilor în susţinerea costului producţiei obţinute în surplus. Subvenţiile directe reprezintă ajutoare suplimentar acordate unor produse agricole, de regulă produse marginale, cum ar fi măslinele, viermii de mătase sau anumite tipuri de seminţe.

Barierele de import reprezintă un sistem mixt de taxe vamale aplicate asupra importurilor combinat cu stabilirea unor cote de import asupra produselor agricole. Uniunea Europeană a încheiat, de-a lungul timpului, o serie de acorduri preferenţiale care permit accesul produselor agricole din statele în curs de dezvoltare în regim preferenţial, însă aceste produse, provenind în special din zona mediteraneană nu reprezintă un pericol pentru agricultura europeană.

Subvenţiile de export (sau restituirile la export) reprezintă un mod de a susţine exporturile de produse agricole comunitare pe piaţa externă atunci cînd costul obţinerii acestora la nivel comunitar e mai mare decât cel de pe piaţa mondială. Acordarea unor astfel de subvenţii este interpretată drept un mod de distorsionare a concurenţei şi penalizată de către Organizaţia Mondială a Comerţului, fapt care a determinat o reducere a cheltuielilor cu subvenţiile de export ale Uniunii de la 55% din totalul exporturilor de produse agricole în 1992 la mai puţin de 10% în 1998.

Sistemul monetar propriu agriculturii a apărut din nevoia de a asigura, şi prin p.rghii monetare, stabilitatea preţurilor produselor agricole şi implicit a veniturilor producătorilor agricoli. în esenţă, sistemul se baza pe calculul unor rate de schimb speciale numite“ cursuri verzi” aplicate produselor agricole. Atunci cînd pe piaţă existau diferenţe între cursurile “verzi” şi cele ale pieţei, prin mecanismul numit compensări monetare (care reprezintă în fapt un sistem de impozite şi subvenţii) se acordau compensaţii producătorilor afectaţi de diferenţele de curs. Sistemul compensărilor monetare a fost înlocuit, în 1992, de aranjamente agromonetare, prin care se fixau, periodic, ratele de schimb pentru preţurile de decontare ale produselor agricole în interiorul spaţiului comunitar. începînd cu 1 ianuarie 1999, sistemul “banilor verzi “ a fost înlocuit cu mecanismul ratei de schimb, inclusiv pentru statele cele patru state membre care în acel moment nu făceau parte din zona Euro.

2. Politica Structurală Aplicarea acestei politici s-a realizat mult mai lent datorită diferenţelor dintre condiţiile de producţie şi dintre

legislaţiile naţionale în domeniul agricol, care trebuiau armonizate. Pentru a da un impuls acestei politici s-au aplicat prevederile Planului Mansholt, care cuprindeau trei grupe de măsuri: administrative, de .mbunătăţire a canalelor de desfacere a produselor şi de eliminare a discrepanţelor în productivitate.

Din prima categorie, cea a măsurilor administrative menţionăm susţinerea financiară a investiţiilor efectuate în scopul introducerii progresului tehnic în agricultură. Instrumentul utilizat în acest sens a fost subvenţionarea dobînzilor şi a unei părţi din investiţii. Alte măsuri vizau dezvoltarea învăţămîntului agricol, şi susţinerea financiară acordată celor care doreau să-şi închidă afacerile. Din cea de-a doua categorie menţionăm acordarea de subvenţii fabricilor de lactate, a celor de ambalare a legumelor şi fructelor, producţiei de vinuri, în scopul facilitării accesului acestor produse pe pieţele externe.

3. Costurile și Beneficiile Politicii Agricole Comune Dezvoltarea agriculturii comunitare a permis transformarea Uniunii Europene dintr-un importator net de produse

agricole la mijlocul anilor 60, în cel de-al doilea exportator de produse agricole la nivel mondial. Acest lucru s-a realizat ca urmare a creşterii productivităţii dar şi ca urmare a susţinerii financiare puternice de care s-a bucurat sectorul agricol în spaţiul comunitar. Aceasta a făcut ca, pe fondul creşterii preţurilor alimentelor într-un ritm mai scăzut dec.t al preţurilor bunurilor de consum, să se înregistreze o creştere de patru ori a volumului bunurilor agricole tranzacţionate între statele membre.

56

Costuri Controversele legate de Politica Agricolă Comună sunt legate în principal de aspectele financiare legate de buna

funcţionare a acesteia. Se spune că acesta este cea mai costisitoare, birocratică şi risipitoare dintre politicile comunitare dar şi politica cu cel mai puternic caracter protecţionist.

Principalele critici aduse acestei politici sunt legate de faptul că: § Este o politică “scumpă” în sensul că utilizează între 45 şi 50% din bugetul comunitar. Dacă în 1965 cheltuielile

legate de agricultură reprezentau 8% din bugetul comunitar, în 1969 ele ajunseseră la 80%. Ritmul anual de creştere al cheltuielilor bugetare a fost de aproximativ 90% în primii 15 ani de funcţionare ai Comunităţii, stabilizîndu-se, la nivelul anilor 90, la aproximativ 7%. Veniturile obţinute din taxele vamale aplicate importurilor sunt depăşite de sumele cheltuite pentru acordarea de subvenţii, achiziţionarea şi stocarea surplusului sau pentru alte cheltuieli legate de exportul produselor agricole;

§ Este o politică anacronică, în sensul că acele condiţii care existau în momentul creării ei nu mai există . Problema majoră a anilor 60, lipsa de produse agricole s-a transformat în problema surplusului de produse agricole, în condiţiile în care, începînd cu 1973 consumul de produse agricole a înregistrat o creştere anuală de mai puţin de 0,5%, iar producţia agricolă în aceeaşi perioadă a înregistrat o creştere de 2% pe an. Problema surplusului de produse agricole a ridicat o serie de probleme, printre care cele legate de stocare şi depozitare cu toate costurile aferente. Rezolvarea problemei surplusului a fost căutată în mai multe direcţii, dintre care exportul acestuia a fost una din alternative. Datorită faptului că preţurile din spaţiul comunitar se situează peste preţurile mondiale, Politica Agricolă Comună a introdus un nou instrument, provenit din sfera politicilor comerciale, numit “restituiri la export” prin care producătorilor agricoli comunitari li se acopere diferenţa dintre costul obţinerii produsului (mai mare) şi preţul cu care acesta putea fi vândut la export (mai mic).Prin acordarea de subvenţii mascate, UE încuraja practicarea dumpingului cu produse agricole comunitare. După Runda Uruguay a GATT aceste practici au fost interzise;

§ Consumatorii europeni sunt dezavantajaţi pe de o parte datorită impozitelor pe care le plătesc, din care o parte importantă sunt utilizate pentru susţinerea agriculturii, pe de altă parte datorită preţurilor ridicate ale produselor agricole comunitare comparativ cu cele din alte ţări. Cum între categoriile de consumatori europeni există diferenţa nu numai de la un stat membru la altul ci şi între clasele sociale, consumatorii cu venituri scăzute vor fi dezavantajaţi prin faptul că vor participa cu o pondere mai mare a veniturilor lor la formarea şi susţinerea fondurilor agricole prin faptul că cea mai mare parte a veniturilor lor sunt utilizate pentru hrana acoperită de produse agricole. Utilizarea plafoanelor de preţ determină în fapt o redistribuire a puterii de cumpărare dinspre familiile sărace spre fermierii bogaţi;

§ Este o politică generatoare de inechitate între categoriile sociale, în sensul că subvenţiile se acordă numai unor categorii profesionale şi nu şi altora din sectoare în care veniturile sunt reduse (cum ar fi mineritul sau industria oţelului);

§ Este o politică generatoare de inechitate, în sensul că producătorii mari sunt avantajaţi mai mult decât micii producători. Explicaţia constă în faptul că fermele de mari dimensiuni obţin, datorită economiilor la scară, produsele la costuri marginale mai scăzute decât cele ale fermelor de mici dimensiuni. Creşterea producţiei ca urmare a introducerii taxei vamale va determina o creştere a beneficiului marginal şi implicit a celui total, ca diferenţă între preţul intern ( egal cu preţul mondial plus taxa vamală) şi costul marginal. Conform estimărilor Comisiei Europene, la nivelul anului 1994 aproximativ 20% din totalul fermierilor europeni au primit aproximativ 80% din beneficiile PAC,deoarece aproximativ 80% din producţia agricolă provine din fermele de mari dimensiuni;

§ Datorită caracterului puternic protecţionist, reprezintă o sursă de conflict cu alte state, în special cu Statele Unite;

§ A generat distrugerea mediului înconjurător prin încurajarea agriculturii intensive şi a supraproducţiilor. Beneficii Aplicarea Politicii Agricole Comune a indus o serie de costuri de natură economico-socială dar a şi generat o serie

de efecte pozitive. Dintre acestea cele mai importante sunt următoarele: § utilizarea preţurilor prag a permis, prin intermediul preţurilor, creşterea veniturilor fermierilor şi prin aceasta

atingerea unui grad de coeziune socială între Europa urbană şi cea rurală. Cu toate acestea, se menţin încă diferenţe semnificative între nivelul veniturilor medii obţinute în agricultură comparativ cu media UE. Astfel, la nivelul anului 1990 venitul mediu al unui lucrător din agricultură reprezenta mai puţin de 40% din venitul mediu al unui lucrător din UE;

§ creşterea preţurilor a determinat, pe căile menţionate anterior, o creştere a producţiei agricole, reducînd prin

57

aceasta dependenţa de importuri a spaţiului comunitar; § în perioada cuprinsă între 1950 şi 1960 s-a înregistrat o creştere a veniturilor medii mult mai accentuată dec.t

cea înregistrată la nivelul preţurilor produselor agricole ceea ce a determinat o scădere a ponderii cheltuielilor cu alimentele din totalul veniturilor personale;

§ aplicarea unor metode şi tehnologii moderne (inclusiv utilizarea pe scară largă a îngrăşămintelor chimice şi a hormonilor de creştere) a condus la creşterea producţiei dar şi a productivităţii terenurilor agricole. Această modificare a productivităţii nu a fost însoţită de o creştere corespunzătoare a consumului, în condiţiile în care cererea pentru bunuri de subzistenţă este relativ rigidă, motiv pentru care, după 1977, UE s-a transformat din importator net în exportator net de produse agricole.

4. Structura Legislativ-Instituţională și Financiară Instituţiile implicate în operarea Politicii Agricole Comune sunt Consiliul şi Comisia Europeană. Puterea de co-

decizie a Parlamentului European nu se aplică agriculturii, în ciuda faptului că propunerea Comisiei din cadrul Conferinţai Interguvernamentale din 1996 a reomandat acest lucru, dar nici în Tratatul de la Amsterdam, nici în cel de la Nisa nu s-a specificat acest obiectiv.

Finaţarea se realizează prin bugetul comunitar, prin Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii (FEOGA), fond divizat pe două secţiuni: una de garantare, care acoperă aproximativ 90% din totalul cheltuielilor şi prin care este finanţat sistemul de preţuri şi cel de susţinere a pieţei şi partea de orientare, care acoperă susţinerea financiară acordată ajustării structurilor agricole.

Capitolul 7. Uniunea Economică și Monetară 7.1. Caracteristicile și particularitățile de funcționare, etape de evoluție, componență Uniunea Europeana , creată în urmă cu peste 60 de ani, reprezintă astăzi cea mai complexă formă de integrare la

nivel supranat ional. Creata la init iativa lui Jean Monnet s i Robert Schuman aceasta structură reprezintă un spațiu economico-social și politic, în construcție, de o natură și consistență diferită față de formele tradiționale de grupare a intereselor de natură economică și sociala la scară societală. Bazată pe ideea ”unita t ii i n diversitate”, această structură supranat ionala îs i propune realizarea unei armoniza ri la nivelul statelor membre care în final să asigure convergent a economica s i implicit ritmuri accelerate de cres tere economica . Procesul de formare și consolidare a spațiului european a presupus o serie de transformări ale structurilor economice și socio-politice, care s-au concretizat în formele i mbrăcate de-a lungul timpului:

§ zona de comert liber, care reprezinta acea forma a integrării prin care două sau mai multe þărți convin să înlăture barierele tarifare și netarifare dintre ele, pe baza unui acord prefențial de comerț, dar fiecare țară își menține propriile bariere comerciale i n comerțul cu țările non-membre;

§ uniunea vamala , ca forma de integrare prin care țările membre înlătură toate barierele în comerțului desfășurat între ele și adoptă un tarif vamal extern comun față de terți;

§ piat a comună, care reprezinta o uniune vamala i n cadrul cãreia, liberalizarea mișcãrii bunurilor și a serviciilor este acompaniatã de liberalizarea mișcãrii fluxurilor de factori între țările membre;

§ piat a internă unică, forma care presupune, i n afara realizării unei piețe comune pentru libera circulație a bunurilor și serviciilor, creșterea coeziunii economice, armonizarea politicii sociale, consolidarea instituțiilor comunitare;

§ uniunea economica și monetară, care se formeaza pornind de la piața internă unică, în cadrul căreia are loc creșterea gradului de armonizare a politicilor economice naționale, în special a celor vizând sfera monetar-financiară, până la adoptarea unei monede unice și constituirea unor institut ii comune de gestionare a chestiunilor monetar-financiare la nivel comunitar.

§ integrarea economica completã (sau totala ) ca ultim stadiu al integra rii în cadrul căruia unificarea politicilor economice este întregită prin stabilirea unei unita ți supranaționale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre. Integrarea economicã completă presupune parcurgerea tuturor etapelor descrise anterior, spațiul integrat cãpãtând trãsãturi apropiate de cele ale unei economii nat ionale sau federale: instituții comune care guverneazã cu ajutorul unei legislații comune utilizând un buget comun și adresându-se unei piețe de producție și de desfacere comunã; utilizarea unei monede unice și a unui sistem bancar omogen, a politicilor interne s i externe comune.

În prezent, Uniunea Europeană se află în faza de construcție a Uniunii Economice și Monetare. Din Uniunea Economică și Monetară, ca formă de integrare, fac parte toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, cu

58

deosebirea ca unele dintre ele fac parte zona Euro, iar altele nu. În iunie 2016, Marea Britanie a decis prin intermediul unui referendum (Brexit) părăsirea acestei structuri, invocând articolul 50 din Tratatul Uniunii Europene. Dreptul retragerii unui stat din cadrul Uniunii Europene a fost introdus pentru prima data prin intermediul Tratatului de la Lisabona din 2009 dar acest articol nu face o referire clară la condit iile sau clauzele certe prin care un stat sa -s i exercite acest drept de retragere.

Harta țărilor europene legate de Euro, la 1 ianuarie 2018

59

În ceea ce prives te perspectiva apartenent ei la zona Euro, statele membre se clasifica în urmtoarele categorii: 1. a) state membre care au adoptat moneda euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda,

Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, s i Spania, Slovenia (2007), Malta și Cipru (2008), Slovacia (2009), Estonia (2011), Letonia (2014), Lituania (2015).

2. b) state membre care se afla în faza de pregătire a adoptării monedei unice și din aceasta pesrpectivă fac parte din Mecanismul Ratei de Schimb 2: Danemarca, stat care beneficiază de clauza opt-out, care îi permite să aleagă dacă să facă sau nu parte din zona euro.

3. c) celelalte state membre, care au statutul de „stat membru cu derogare de la adoptarea euro” vor trebui să adere la euro într-o perioadă nedeterminată. Din această categorie fac parte Suedia, România, Bulgaria, Cehia, Polonia, Croat ia s i Ungaria.

Privita ca o etapă superioară a integrării multinaționale, Uniunea Economica și Monetară este rezultatul adâncirii, a intensificării integrării, și presupune:

§ politica monetară comună; § strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre; § monedă unică; § liberalizarea fluxurilor de capital; § un sistem institut ional care să coordoneze și administreze politica monetară comună. Condit ia de bază pentru crearea și funcționarea unei forme integrative de tipul Uniunii Economice și Monetare o

constituie existența unei piet e comune a bunurilor și serviciilor. În cazul Uniunii Europene, Uniunea Economică și Monetară este asociată cu piața internă unică.

Stadiul de Uniunea Economica și Monetară, care presupune utilizarea unei monede și aplicarea unei politici monetare comune conduce la diminuarea unor costuri s i riscuri care, anterior, au putut să accentueze sau, după caz, să împiedice interpenetrarea piețelor de capital, să genereze distorsiuni în funcționarea pieței agricole comune sau să nu permita politicii industriale o dezvoltare unitară care să conducă spre o piață comună în domeniu.

7.2. Principalele momente ale formarii Uniunii Economice s i Monetare Uniunea Economica și Monetară Europeană este rezultatul unui proces integrativ complex, ata t în planul economiei

reale cât și în cel al economiei monetare, derulat de-a lungul unei jumătăți de secol în spațiul comunitar, proces care a presupus parcurgerea mai multor etape.

Cu toate ca în Tratatul de la Roma nu se făcea referire explicită la o formă de integrarea monetară, acesta a avut un rol esent ial i n dezvoltarea viitoare a UEM.

În anul 1958, Comitetul Monetar a fost constituit ca s i organism auxiliar al ECOFIN. În anul 1964 este format Comitetul Guvernatorilor Ba ncilor Centrale care devine funct ional i n anul 1970. Raportul Werner preconiza o apropiere graduala a componentei monetare a Comunităt ilor. I ntr-o primă etapă, care

urma să aibă o durată de până la 3 ani, membrii guvernelor Comunităt ii Europene trebuiau sa înceapă coordonarea politicilor monetare s i fiscale cu scopul reducerii volatilita t ii cursului de schimb la o fluctuat ie maxima de +/- 1%. În cea de-a doua etapă urma să fie creat Fondul European de Cooperare Monetară, cu scopul sprijinirii guvernelor în stabilizarea piet elor valutare. I n cea de-a treia faza s i ultima, FEMC va avea sa se transforme în Banca Centrală Europeană care va avea ca s i sarcina principala supravegherea politicii monetare. În aceasta faza, ratele de schimb urmau să devină fixe.

În martie 1979 cele noua statele membre ale Comunităt ii Europene din acea perioada adoptă Sistemul Monetar

European. Raportul Delors propune a abordare sistematica a formării Uniunii Economice si Monetare în trei etape. În cadrul

primei etape principalele act iuni au presupus i nlăturarea obstacolelor în ceea ce prives te integrarea finaciara s i o mai buna coordonare a politicilor economice s i monetare nat ionale cu scopul realiza rii unei mai bune convergent e i n ceea ce prives te performat a economica . I n cea de-a doua etapa s-au nstituit o serie de măsuri institut ionale de tipul i nfiint a rii Sistemului Băncilor Centrale Europene, ale cărui principalele obiective vor fi constituite în formularea s i implementarea unei politici monetare comune. Î n etapa a treia s-au stabilit regimuri fixe de schimb între monedele nat ionale s i i nlocuirea lor în faza

60

finală de o monedă unică. Raportul Delors a recunoscut deasemenea nevoia întăriri politicii structurale s i regionale a Comunita t ii21.

Tratatul de la Maastricht a fost aprobat în Decembrie 1991 s i semnat pe 7 februarie 1992. Prin intermediul acestui tratat s-au stabilit principalele etape pe care o economie trebuie sa le parcurga pentru a dobândii statutul de membru al UEM s i anume : 1) participarea i n cadrul mecanismul ratei de schimb (MRS II) deoarece asigură stabilitate în ceea ce privește regimul ratelor de schimb; 2) îndeplinirea criteriilor de convergență nominală. Aceste criterii sunt concepute pentru a evalua starea economiei t ării aspirante la statutul de membră a UEM și, în același timp ofera posibilitatea t a rii respective de a asigura un grad ridicat de convergență durabilă; 3) Cea de-a treia etapă și ultima este adoptarea monedei euro. Această etapă implica responsabilitatea asumată de țara aspirantă de a gestiona un regim de moneda unica și de a fi în măsură să îndeplinească toate cerințele impuse de Eurogrup.

Drumul către EURO

7.2. Sistemul Monetar European La i nceputul deceniului al șaptelea, pe fondul încheierii formării uniunii vamale și a lansării, cu rezultate pozitive, a

Politicii Agricole Comune, s-au înregistrat o serie de evenimente de natura monetar-financiară divergente la nivelul statelor membre.

Din acest considerent, î n 1970 a fost conceput Planul Werner, prin care s-au stabilit obiectivele și etapele Uniunii Monetare. Prin prisma acestui plan, Uniunea Monetara avea drept scop „convertibilitatea deplină și ireversibilă a monedelor statelor membre, eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parității și cursurilor valutare și completa liberalizare a fluxurilor de capital.”

21 Zestos, George (2006),” European Monetary Integration- The Euro” Thomson, South-Western, p. 6. 3 Mulhearn, Chris, Howard, V., (2008), ”The EURO-Its Origins, Development and Prospects”, Edward Elgar, Northampton, MA,USA, p. 56.

61

Planul Werner, abilitat de ca tre ECOFIN în 1971, nu a putut fi pus în aplicare datorită conjuncturii economice de ansamblu: căderea sistemului de la Bretton Woods, care avea la bază sistemul de cursuri fixe, respingerea ideii de înființare a unei institut ii monetare comune și de aplicare a unei politici fiscale unitare la nivel comunitar22.

Începând cu aprile 1972, a fost pus în aplicare aranjamentul cunoscut sub numele de „șarpele monetar” în cadrul căruia monedele celor șase state membre fondatoare ale Comunita ții Economice Europene (la care s-au adăugat ulterior Marea Britanie și Danemarca) păstrau între ele o marjă de fluctuare de +/- 2,25% având drept pivot dolarul american, ceea ce însemna că între moneda cea mai bine cotată s i cea mai slab cotată putea să existe un ecart de maximum 4,5%. Menținerea raporturilor valorice stabilite între monede se făcea prin intervenții frecvente ale băncilor centrale.

Sistemul s arpelui monetar a funcționat cu dificultate, cu dese momente de retrageri s i reveniri ale statelor membre și cu numeroase reajustări de parități prin devalorizare și revalorizare.

El a fost i nlocuit de către Sistemul Monetar European, în urma Consiliului European de la Bruxelles din decembrie 1978. Pe baza propunerii comune a cancelarului Helmut Schmit s i a președintelui Franței, Valery Giscard d’Estaing s-a creat Sistemul Monetar European, văzut ca un instrument de creare a unei zone de stabilitate monetară în spațiul comunitar, dar și ca o veriga de legătură între Bretton Woods și Uniunea Economică și Monetară.

Sistemul monetar European, negociat i n 1978 și adoptat în 1979, de către cele nouă țări membre ale Comunității Europene la acea dată, care au devenit membri de facto ai acestuia, s i-a propus în principal formarea unei zone de stabilitate monetară în cadrul unui spațiu economic ale cărui state membre înregistrau, la acel moment tendințe de diminuare a diferențelor dintre nivelurile lor de dezvoltare.

Principalele componente ale sistemului au fost: Ø o unitate de cont europeana (ECU) utilizată în decontările financiare; Ø un fond de cooperare monetara , instituit

în 1973; Ø mecanismul ratei de schimb; Ø Institutul Monetar European.

a) ECU (European Currency Unit) a fost introdus i n anul 1975 ca unitate oficială de cont a Comunității Europene înlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punct de vedere al structurii, ECU a reprezentat o monedă nominală, de fapt un cos monetar constituit în funcție de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia. Spre deosebire de mecanismul ratei de schimb, ECU a inclus toate statele comunitare care erau membre ale Sistemului Monetar European.

Init ial, paritatea ECU–Dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a fost utilizat în special pentru acoperirea tranzacțiilor financiar-monetare, (inclusiv a emisiunilor de obligațiuni și a altor titluri de creanță), publice și private de unde și denumirile de ECU public s i respectiv ECU privat, și mai puțin (aproximativ 1%) pentru acoperirea tranzacțiilor comerciale.

Ulterior, funct ia de unitate de cont a fost lărgită prin utilizarea sa la elaborarea bugetelor comunitare. În 1995, ECU a primit denumirea de EUROiar din 1999 ECU s i-a încetat existența23.

I n conformitate cu art. 118 din Tratatul CE, compoziția coșului monetar ECU a fost „înghețată” la 1 noiembrie 1993, data intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, pe baza compozit iei coșului la data de 21 septembrie 1989, cu ocazia intrării în cadrul coșului a pesetei și escudo-ului.

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995 a decis ca, la i nceputul celei de a treia etape, numele dat monedei europene să fie acela de euro, ca nume care simbolizeaza Europa și care să fie același în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.

b) Fondul European de Cooperare Monetara , creat i n aprilie 1973, reprezintă un fond comun format din depunerile în aur și dolari (fiecare i n proporție de 20%) din rezervele țărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de schimb.

Fondul funct iona pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt pe care și le acordau ba ncile centrale între ele, credite pe termen scurt și mediu pentru echilibrarea balant ei de plăți și mecanismul mobiliza rii de ECU24.

22 Werner P, B.H. Ansiaux, G, Broourwers, B. Chappier, (2002), Report to the Council and the Commission on the Realisation by Stages of Economic and Monetary Union in the Community, Bulletin II, 1970, citat in Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene, ed. Luceafa rul, Bucures ti, pg. 162. 23 Consiliul ECOFIN a decis ca monedele sa aiba valori cuprinse i ntre 1 cent s i 2 euro, iar bancnotele sa aiba valori cuprinse i ntre 5 s i 500 euro. 24 Î n afara de aceste operat iuni, Ba ncile Centrale integrate i n Sistemul Monetar European aveau dreptul de a interveni pe piet ele valutare prin as a numitele intervent ii marginale, atunci ca nd una din valutele participante la Sistemul Monetar European atingea limitele bilaterale maxime fat ă de o alta moneda sau, intervent ii intramarginale, atunci ca nd cursul de intervent ie al monedei se ga sea i n interiorul bandei de fluctuat ie a Sistemului Monetar European.

62

Pentru gestionarea facilita ților acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca Reglementelor Internaționale. În conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a Uniunii Economice și Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat și atribuțiile acestuia au fost preluate de ca tre Institutul Monetar European.

c) Institutul Monetar European, i nființat în 1994, cu sediul la Frankfurt, în Germania. Prin instrumente și proceduri financiare specifice, Institutul Monetar European avea rolul de a întări cooperarea intre Băncile Centrale Naționale ale țărilor comunitare, de a superviza funcționarea Sistemului Monetar European și de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilității prețurilor.

Resursele s-au constituit din contribut ia băncilor centrale, calculate 50% în funcție de populație și 50% în funcție de PIB.

d) Mecanismul ratei de schimb introdus i n 1979 pentru a reduce fluctuațiile în valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza sust inerii reciproce și a acțiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre. Băncile centrale au intervenit pe piețele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le influent a valoarea. Intervenția s-a realizat pe baza principiului cererii s i al ofertei: atunci când valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord și numit marjă sau culoar de fluctuație, băncile centrale au intervenit, restabilind valoarea de piață a respectivei monede.

În momentul crizei din 1992, mecanismul ratei de schimb avea zece membri, Spania a intrat în acest aranjament în 1987, Marea Britanie în 1990 și Portugalia în aprilie 1992. Grecia nu a făcut parte din mecanism, datorită lipsei de performant ă a economiei, iar Luxemburgul avea legată moneda de francul belgian.

Mecanismul ratei de schimb avea la baza un sistem de parități care îi permitea fiecărei monede să fluctueze limitat în relația cu fiecare din valutele din sistem stabilindu-se, i n același timp, o rată centrală de paritate în ECU.

Init ial, monedelor li s-a permis o fluctuație de +/-2,25% în jurul parității centrale, cu excepția Italiei căreia i s-a permis o rată de fluctuare de 6% datorită unei inflații crescute s i dificultăților politice interne.

Aranjamentul monetar numit Mecanismul Ratei de Schimb a i nregistrat o serie de trăsături particulare, în sensul că a fost primul sistem al ratelor de schimb în întregime european, fără a avea la baza o monedă de referință extraeuropeană.

Î n același timp, el nu s-a constituit în jurul unei monede pivot ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral. Criza din 1992-1993, i n timpul căreia două monede (lire sterlină și cea italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre

ele și-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniola , escudo portughez, lira irlandeză, coroana daneză și francul francez) și una dintre ele a atins marje de fluctuare de +/- 15% a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate în circulație nu dă rezultatele scontate s i că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda unică.

S-a pus astfel problema reconsidera rii disciplinei monetar financiare în cadrul sistemului prin flexibilizarea operațională și crearea unor noi mecanisme care sa permită integrarea monetară.

Din acest considerent, i n 1999, când s-a adoptat moneda unică, a fost lansat un al doilea mecanism al ratei de schimb, numit mecanismul ratei de schimb 2 (MRS2) , în cadrul căruia sistemul multilateral a fost i nlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă participantă are definită o paritate centrală comparativ cu euro.

Acest mecanism permite intervent ia de către Banca Centrală Europeană și de către băncile centrale ale statelor membre, atunci ca nd cursul de schimb depășește marja de +/- 15% față de cursul central.

Un obiectiv important al mecanismului ratei de schimb il reprezintă ajutorul acordat statelor membre din afara zonei Euro în aplicarea unor politici de stabilizare macroeconomica cu scopul impulsionării acestora pentru a atinge convergența necesară intrării în zona Euro. E vorba aici de statele membre nou intrate i n Uniune în mai 2004, în condițiile în care Marea Britanie, Suedia și Danemarca deși îndeplinesc criterile de convergență au refuzat în mod sistematic intrarea i n zona Euro.

Avantajele care au decurs din funct ionarea mecanismului ratei de schimb sunt: § cres terea stabilității mediului financiar prin utilizarea unui sistem de cursuri semi fixe care au permis reducerea

riscurilor investit ionale și de afaceri; § act iuni colective care le-au permis statelor membre să se bazeze nu doar pe eforturile proprii de menținere a

valorii monedelor lor; § impunerea disciplinei financiare i n lupta împotriva inflației prin stabilirea unei marje permise de depreciere a

unei monede; § o mai buna alocare a resurselor, ca efect al eliminării incertitudinilor legate de fixarea cursului de schimb și, prin

aceasta, a utiliza rii mecanismului prețurilor ca instrument de alocare a resurselor; § stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilitatea cursului de schimb; in absența acestei stabilități,

resursele se orientau spre sectoarele economice care nu aveau lega tura cu exportul.

63

§ stimularea firmelor mici s i mijlocii mai puțin expuse riscului legat de cursul de schimb; § cres terea schimburilor comerciale la nivel intra-unional;

Dezavantajele care au făcut ca acest mecanism să nu poată evita o criza de proporții cum a fost cea din 1992, au fost:

§ faptul că s-a pornit de la presupunerea că valoarea monedelor ar fi putut fi ment inută prin intervent ie guvernamentală, ceea ce i nseamna capacitatea limitată a guvernelor de a acoperi piat a;

§ faptul ca s-a plecat de la presupunerea, care s-a dovedit a fi eronata , ca guvernele ar fi fost dispuse sa intervina atunci ca nd monedele altor state membre s-au depreciat, contribuind prin intervent ia lor la stabilitatea acestora;

§ mecanismul a funct ionat bine i n condit iile unor rate ale inflat iei sca zute s i constante, dar a react ionat violent s i negativ i n momentul i n care pe piat a au apa rut perturba rile generate de reunificarea Germaniei sau de rezultatul respingerii, prin referendum, a ideii de uniune monetara sau moneda unica i n unele din statele membre.

§ a i ncurajat speculant ii care au ga sit un cumpa ra tor garantat pentru monedele slabe din sistem i n persoana ba ncilor centrale ale statelor membre;

§ a contribuit la pierderea, de ca tre guvernele statelor membre, a suveranita t ii monetare asupra economiilor nat ionale cu toate implicat iile care deriva din acest aspect.

Funct ionarea Sistemului Monetar European și în special în cadrul acestuia a mecanismului ratei de schimb a implicat respectarea marjelor de fluctuat ie în limitele impuse, ceea ce a determinat, prin angajamentele luate, o scădere a independenței băncilor centrale, generând așa numita “trinitate imposibilă” adică, imposibilitatea de a avea, în același timp o politica monetară independentă, un sistem de cursuri fixe și o mobilitate deplină a capitalului.

I n perioada funcționării sistemului, membrii mecanismului ratei de schimb au optat, în general pentru stabilitatea

ratei de schimb combinată cu un control riguros al mis cării capitalurilor. Independent a monetară a permis statelor membre să opereze cu rate diferite ale inflației însă șocurile petroliere

din anii 70 au determinat o creștere a diferenței dintre aceste rate ceea ce a obligat fie la o reglare a ratei inflatiei prin renunțarea la sistemul de cursuri fixe, fie la o renunțare la independența în stabilirea ratei inflației și menținerea sistemului cursurilor fixe.

Solut ia aleasă a fost aceea a menținerii divergențelor între ratele inflației și ajustarea ratele de schimb ori de câte ori era necesar pentru a evita problemele legate de competitivitate i n plan intern și extern.

I n același timp, evoluția Sistemului Monetar European a condus la reducerea impredictabilita ții cursului de schimb între monedele componente ale acestuia, introducerea și creșterea gradului de convergență între ratele inflației la nivelul statelor membre, încurajarea aplica rii unor rate de creștere a ofertei de bani din ce în ce mai mici și mai apropiate.

7.3. Argumente pro s i contra forma rii Uniunii economice s i Monetare în spat iul european Uniunea Economica și Monetară considerată a fi, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai ambit ios dar și cel mai

riscant proiect al construcției europene este rezultatul unei decizii politice fundamentată pe o puternică componentă economică.

Daca doar una din cele două componente (economică sau politică) ar fi stat la baza crea rii acesteia, Uniunii Economică și Monetară nu s-ar fi realizat nici în prezent deoarece doar din punct de vedere economic sau doar din punct de vedere politic argumentele nu ar fi fost suficiente.

Din punct de vedere politic, formarea Uniunii Economice s i Monetare reprezintă cedare de suveranitate și de control asupra deciziilor privind politica economică a statelor membre.

Mai mult, introducerea s i utilizarea monedei unice presupune o singură conducere economică care ar necesita transferul de responsabilita ți și chiar funcționarea unei conduceri politice unice.

Nici strict din punct de vedere economic, uniunea economica și monetară nu prezintă argumente suficiente pentru crearea ei în primul rând deoarece spațiul comunitar nu reprezinta o zonă monetară optimă. Statutul de zonă monetară optimă în spațiul comunitar presupune:

§ un grad ridicat de deschidere a economiilor pentru comert ul intracomunitar § un grad ridicat de mobilitate transfrontaliera a capitalului și forței de muncă, § o flexibilitate înaltă a prețurilor și salariilor, § transferuri fiscale i n condițiile în care veniturile din impozite sunt redistribuite spre zone aflate în recesiune. Extinderea repetata a Uniunii Europene a reprezentat doar primul pas pe care noile state membre trebuie să îl

realizeze înspre atingerea unui obiectiv extrem de important s i anume adoptarea monedei euro. Pentru a se putea evalua cu precizie costurile s i beneficiile integra rii unei t a ri în cadrul Uniunii Economice s i Monetare trebuie evaluata situat ia fieca rei t a ri în parte. Următoarele etape ce trebuie realizate sunt determinate de îndeplinirea criteriilor nominale de convergent a precum s i a unor alte criterii specifice. Cu toate acestea i naintea adoptării monedei unice, o economie trebuie

64

să dispună de un cadru macroeconomic stabil care să nu înregistreze s ocuri extreme pentru ca acest proces sa se realizeze în parametrii optimi s i sa asigure o dezvoltare durabila a acelei economii. În timp ce costurile generate de adoptarea unei monede unice sunt strâns legate de managementul economiei la nivel macroeconomic, beneficiile generate de această act iune sunt interconectate cu nivelul microeconomic al economiei. Costurile s i beneficiile unei integra rii timpurii în cadrul UEM au fost analizate în cadrul lucrărilor elaborate de către Mundell

s i McKinnon I n analizarea avantajelor s i dezavantajelor pe care le are intregrarea unei t a ri în cadrul unei uniuni economice s i monetare, cei doi autori au avut i n vedere trei criterii de bază: gradul de deschidere al economiei, gradul de flexibilitate s i asimetria. Lucra rile elaborate de către Mundell s-au axat pe s ocurile asimetrice s i pe flexibilitatea fort ei de munca în cadrul unei economii. Analiza realizată de către autor este privită cu mult scepticism în cadrul Uniunii Economice s i Monetare actuale, deoarece membrii Uniunii Europene au devenit mult mai eterogeni s i probabilitatea producerii unor s ocuri asimetrice este foarte mare, ceea ce conduce la o flexibilitate mica a fort ei de munca .

Cu toate acestea, teoriile au evoluat i n decursul timpului. În cadrul t a rilor emergente politica monetară reprezintă o sursa de volatilitate, mai mult decât un instrument macroeconomic de stabilizare în cazul manifestării unor s ocuri asimetrice. Cu toate acestea statutul de membru i n cadrul Uniunii Economice s i Monetare asigura un grad crescut de stabilitate pentru economiile partcipante. Integrarea monetara nu trebuie privită doar ca un proces de adoptare a unei monede unice, ci aceasta implică s i o integrare i n ceea ce prives te piet ele financiare.

7.3.1. Beneficii ale introducerii monedei euro 1. Un prim beneficiu generat de moneda unica euro este dat de transparent a pret urilor. Acesta reprezinta un prim

pas înspre realizarea unei armonizări la nivel european s i asigurarea unei concurent e viabile pe piat a bunurilor s i serviciilor. Exprimarea prețurilor într-o singură monedă generează beneficii nu doar consumatorilor, care pe de o parte pot face o comparat ie mai clara în ceea ce prives te pret urile, ci s i companiilor care evita astfel costurile de tranzact ionare s i de conversie. De asemenea companiile vor fi obligate sa -s i reevalueze pozit ia avuta pe piat a s i sa dezvolte noi stategii care să le asigure o cres tere durabila în condit iile unei piet e unice.

Îmbunătăt irea tehnologiei combinata cu îmbunătăt irea serviciilor destinate client ilor s i o moneda unică va determina companiile să răspundă cu pret uri competitive s i calitate sporita ceea ce va produce avantaje importante pentru segmentul consumatorilor s i care va genera o i mbunătăt ire a perfomat ei economice la nivel nat ional s i nu numai. Cu toate ca adoptarea unei monede unice are ca s i efect indirect cres terea transparent ei pret urilor, este put in probabil ca discriminarea i n ceea ce prives te pret urile sa fie eliminata odată cu adoptarea acestei măsuri.

Comisia Europeana a furnizat o serie de evident e care reliefeaza faptul că există diferent e majore i n ceea ce prives te pret ul produselor i ntre statele membre ale Uniunii Europene.

2. Un alt beneficu major al introducerii monedei unice il reprezintă reducerea costurilor de tranzact ionare. Reducerea acestor costuri este va zută ca s i beneficiul principal pe care i l implică participarea la o uniune economica s i monetara precum s i avantajul cel mai us or de cuantificat. I ntr-un raport publicat de Comisia Europeană se estima că economiile generate de eliminarea costurilor de tranzact ionare variaza între 13 s i 20 de miliarde de euro anual.

De asemenea existent a unui regim unic de schimb va contribui la reducerea riscurilor asociate investit iilor s i astfel se va realiza o cres tere a diversifica rii portofoliilor de investit ii. De asemenea vor dispa rea s i costurile de administrare a unei piet e multivalutare, de exemplu costurile de administrare a ratelor doba nzilor sau a volatilităt ii cursurilor de schimb.

Cu toate acestea se impune ment ionarea unui aspect: ata ta timp cât sistemul de plăt i nu este complet integrat, transferurile realizate i ntre statele membre ale zonei euro sunt mult mai costisitoare decât cele realizate la nivel nat ional. Acest fapt poate fi observat s i la nivelul zonei euro, unde diferent ele existente i ntre sistemele de plăt i genereaza costuri suplimentare. Pentru a preveni băncile din cadrul zonei euro să aplice tarife diferent iate la tranzact iile internat ionale a fost creata as a numita Zona Unică de Plăt i i n Euro (SEPA) care are ca s i obiectiv principal simplificarea mecanismului de realizarea a pla t ilor la nivelul zonei euro.

3. Cel de-al treilea beneficiu pe care î l înglobează o monedă unică este reprezentat de cres terea investit iilor. Existent a unor regimuri de schimb variate descurajeaza investitorii datorita riscurilor mari pe care acestea le presupun. Existent a unui grad mare de incertitudine asociat unor economii conduce la o retragere de capital din t ara respectiva s i o evitare a plasa rii capitalurilor din partea investitorilor stra ini. Aceasta conduce în mod inevitabil la o scădere a încrederii investitorilor în t ara respectiva care atrage dupa sine s i o descres tere economica . Existent a unei ba nci centrale independente care să supravegheze asupra unei integra ri monetare s i asupra respecta rii regulamentelor în vigoare este una extrem de importantă în condit iile i n care piat a actuala a investit iilor a devenit extrem de exigenta .

4. Un avantaj extrem de important generat de adoptarea unei monede unice este dat de eliminarea riscurilor i n

ceea ce prives te mecanismul ratei de schimb. Gradul de incertitudine ce caracterizeaza evolut iile viitoare ale cursurilor de schimb influent eaza nu doar costurile viitoare ale diferitelor bunuri s i servicii, care au la ra ndul lor efecte directe asupra

65

comert ului ci au un efect negativ s i asupra investit iilor s i a cres terii economice. Un prim pas realizat i n vederea stabilirii unei corelat ii pozitive i ntre eliminarea costurilor generate de riscurile asociate ratelelor de schimb s i cres terea economica poate fi cuantificat utilizând modelul neoclasic frecvent utilizat în cadrul raportului Comisiei Europene din anul 1990 ”One Market, One Money”. Pornind de la acest model pot fi evaluate efectele pozitive ale unei uniuni monetare asupra cres terii economice. Astfel, o eliminare a riscurilor asociate unor regimuri de schimb conduce la o eliminare a riscului sistemic.

Aceasta reducere a riscului sistemic va avea ca s i efect o reducere a ratei doba nzii reale. Explicat ia care sta la baza acestei teorii este aceea că în cadrul unui mediu economic caracterizat de un nivel mic al riscului, investitorii vor solicita o primă de risc mult mai mica pentru a efectua o anumită investit ie.

5. Un alt avantaj pe care i l presupune moneda unică este cel al stabilităt ii pret urilor. Pentru a face parte din cadrul Uniunii Economice s i Monetare s i pentru a adopta moneda euro, o t ara trebuie să îndeplinească o serie de criterii de convergent a formale cunoscute sub numele de criteriile de la Maastricht. Criteriile de convergent a nominală sau criteriile de la Maastricht presupun respectarea unor limite în ceea ce prives te rata inflat iei, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria publica sau rata dobânzilor pe termen lung. T a rile cu valori prea mari corespunzătoare ratei inflat iei sunt obligate sa -s i revizuiasca politicile fiscale în vederea alinierii la noile standarde. Criteriile de la Maastricht vizeaza stabilitatea pret urilor bunurilor (rata inflat iei), a banilor (rata doba nzii), a bugetului (deficit si datorie publică cumulată pe termen lung) s i a cursului de schimb(i ncadrarea în MRS 2)

6. Beneficiile unei uniuni economice s i monetare s i implicit a unei monede unice pot fi evaluate s I din perspectiva relat iei acesteia cu gradul de deschidere al unei economii. Frankel s i Rose (2002) au demonstrat ca existent a unei uniuni economice s i monetare s i implicit existent a unei monede unice conduce la o cres tere a comert ului intra-comunitar i n detrimentul comert ului realizat cu statele non- membre al acestei zone. Daca analizăm această situat ie din perspectiva Uniunii Europene, moneda unica diminueaza rolul dolarului american sau altfel spus conduce la reducerea dependent ei fat a de dolar.

Cu toate ca obiectivul central al zonei euro este ment inerea stabilita t ii economice care sa permită cres terea s i

dezvoltarea sustenabila în cadrul acestui spat iu, aceasta implica s i unele costuri s i riscuri pe care t a rile aspirante la acest statut trebuie să s i le asume.

7.4. Costuri ale introducerii monedei unice 1. Un prim aspect care ar trebui avut i n vedere de o t ara aplicantă la statutul de membră a zonei euro este cel

privind independent a politicii monetare. Odata cu intrarea într-o astfel de zonă, Banca Centrală Europeană este cea care stabiles te politica monetara comună tuturor statelor membre, în conformitate cu cerint ele intregii zone monetare. Des i se dores te o uniformizare i n ceea ce prives te politica monetara , deciziile Băncii Centrale pot avea efecte diverse asupra economiilor nat ionale. Acest fapt poate genera consecint e negative asupra economiilor i n cauză care vor fi nevoite să dezvolte eforturi suplimentare pentru a putea face fat a noilor cerint e s i a se alinia nivelurilor impuse de alte t a ri. Pierderea independet ei i n ceea ce prives te politica monetara s i i n ceea ce prives te politica cursului de schimb sunt considerate a fi cele mai importante costuri pe care o t ara trebuie să le suporte odată cu decizia acesteia de a face parte dintr-o uniune monetară. Această opinie este sust inuta s i de ca tre Mundell (1961), care, i n consideră că cele două politici sunt extrem de utile atunci când o t ara se află în situat ia de a experimenta s ocuri asimetrice.Atunci ca nd o t ara este membră a unei uniuni economice s i monetare s i experimenteaza un s oc asimetric aceasta nu poate utiliza ca s i intrumente de intervent ie politica monetara sau cea privind cursul de schimb. Pe de alta parte în cazul în care o t ara nu este membră a unei astfel de structuri aceasta poate să utilizeze politica monetară în scopul de a reduce ratele dobânzilor s i de a stimula consumul privat s i investit iile. Ambele politici sunt instrumente de baza utilizate în vederea cres terii cererii agregate ceea ce determina o cres tere a venitului s i o sca dere a ratei somajului.

2. Un alt suportat de o t ara care dobândes te statutul de membru a unei uniuni economice s i monetare este dat de pierderea seniorajului. I n trecut majoritatea guvernelor se bazau pe senioraj în vederea cres terii veniturilor guvernamentale. Dupa cel de-al doilea război mondial, în majoritatea t a rilor industrializate au fost introduse sisteme eficiente de impozitare, care permiteau cres terea substant iala a veniturilor bugetare fără însă a afecta alocarea eficientă a resurselor. T a rile din sudul Europei se bazează în mod constant pe senioraj în vederea îmbunăta t irii veniturilor la bugetul de stat. Cu toate acestea, put ine economii europene actuale recomanda utilizarea seniorajului ca s i sursa de venit, recomandând în schimb un sistem eficient s i performat de impozitare. Un astfel de sistem i nglobeaza la rândul său o serie de avantaje. Prin intermediul acestuia o economie este protejată de efectele negative ale inflat iei s i confera o mai mare libertate băncii centrale.

66

3. Exista o serie de diferent e majore i n ceea ce prives te piat a fortei de munca în cadrul Uniunii Europene. Pe unele piet e exista sindicate extrem de puternice, un exemplu elocvent în acest sens fiind cel al Germaniei în timp ce pe unele piet e aceste sindicate sunt descentralizate, cum ar fi cazul Marei Britanii. Toate aceste diferent e pot genera costuri imense i n cadrul unei uniuni economice s i monetare. Motivul ar fi acela ca aceste diferent e la nivel institut ional pot conduce la diferent e privind nivelurile salariilor s i al pret urilor chiar s i i n cazul în care economiile respective urmează aceeas i direct ie. I n cadrul literaturii de specialitate o serie de teorii au fost dezvoltate cu privire la important a institut iilor piet ei fort ei de munca . Cele mai edificatoare studii sunt cele apart ina nd lui Sachs (1985)

care a concluzionat faptul ca în cadrul economiilor cu sisteme puternic centralizate de negociere a salariilor (centralized wage bargaining) atunci când se produce un s oc i n cadrul structurii ofertei acesta determină în mod inevitabil o sca dere a salariul real, act iune ce nu poate fi compensata de o cres tere a salariului nominal. Situat ia este total diferita în cadrul economiilor cu sisteme mai put in centralizate de negociere a salariilor (less centralized wage bargaining). I n cadrul acestor economii este mult mai dificil a se ajunge la o moderare a salariilor după un s oc din partea ofertei.

4. Un alt cost pe care i l implică o uniune economică s i monetara este cel privind diferent ele existente i ntre sistemele legale. Aceste diferent e determina efecte extrem de complexe asupra modului de funct ionare al economiilor din t a rile respective. Exemple concludente în acest sens sunt cele reprezentate de modul de funct ionare al piet ei ipotecare datorita diferent elor existente i n sistemul legal, al modului în care are loc finant area companiilor i n cadrul diverselor economii. O uniformizare a acestor diferent e impuse odata cu aderarea la o uniune economică s i monetara presupune costuri importante ce trebuie evaluate de ca tre fiecare t ara aspirantă în parte.

În esență, statele dintr-un grup sau care aderă la un grup pot câștiga reciproc din deținerea unei monede comune doar atunci când fac parte dintr-o zonă monetară optimă, adică atunci ca nd structurile lor economice sunt similare și când nu există riscul ca șocurile asimetrice să afecteze doar unele din aceste țări.

Cum i nsă între economiile statelor membre există diferențe notabile între nivelurile de dezvoltare, acestea vor react iona în mod diferit la șocurile venite din exterior.

Astfel, pentru acele state membre care sunt exportator net modificarea pret ului mondial al unui produs va avea efecte opuse celor înregistrate de statele care se situează pe poziția de importator net.

In mod similar, consumatorii din unele state membre se î mprumută mai mult, alții mai puțin și ca atare vor percepe în mod diferit fluctuațiile ratelor dobânzilor de pe piața internațională.

Ș ocurile asimetrice pot genera disfunct ionalități și din perspectiva incompatibilității ciclurilor de afaceri, în sensul că unele state membre se pot afla în faza de creștere, altele în cea de declin sau stagnare, astfel încât o politică monetară unică, proprie zonelor monetare optime, nu ar putea rezolva problemele tuturor statelor implicate.

Particulariza nd pentru zona Euro, care nu reprezintă nici în acest moment o zonă monetară optimă, statele membre ale acesteia nu mai au posibilitatea de a-și stabili propria rata a dobânzii sau de a utiliza cursul de schimb ca instrument al politicii economice. Mai mult, nici unul din mecanismele alternative de ajustare, cum ar fi migrația, nivelul salariilor, mișcările de capital, politica fiscală, transferurile fiscale sau ajutoarele directe nu funct ionează la parametri optimi în spațiul Euro.

I n același timp, există bariere culturale și lingvistice legate de mobilitatea forței de muncă, ceea ce determină variații legate de nivelul salariilor și de rata s omajului.

Din aceste considerente, Uniunea Europeana reprezintă și în prezent o zonă monetară suboptimă, fapt ce constituie un impediment în această etapă a integrării.

7.5. Componentele Uniunii Economice si Monetare Politica monetara comună Tratatul de la Roma nu face referire i n mod explicit la introducerea unei monede unice și nici la un sistem de

coordonare a politicilor monetare între statele membre sau la o politică monetară comună ci doar, prin paragrafele 103-107, precizează ca „fiecare țară participantă la procesul de integrare consideră politicile sale conjuncturale și politicile în domeniul cursului de schimb ca elemente ale unui consens reciproc acceptabil, considerand cursul de schimb ca fiind o problemă de interes comun”

Pe parcursul primilor ani ai construct iei europene, în care s-au pus bazele uniunii vamale și s-au creat instrumentele Politicii Agricole Comune, principala problemă a Comunității din perspectivă monetară a fost ajustarea cursurilor de schimb, aceasta deoarece ata t funcționarea, cât și performanțele Politicii comerciale comune și ale Politicii agricole comune erau puternic influențate de fluctuațiile cursului de schimb valutar.

Tratatul Uniunii Europene semnat la Maastricht este cel care condus la introducerea unei politici monetare comune bazata pe o monedă unică administrată de către o singură bancă centrală independentă.

67

I n conformitate cu prevederile Tratatului, obiectivul de bază al politicii monetare comune și al politicii cursului de schimb i l reprezintă stabilitatea prețurilor și, fără a aduce prejudicii acestui obiectiv, sust inerea politicilor economice generale ale Uniunii, în concordanță cu principiile economiei libere de piață și ale concurenței.

I n același timp, toate decontările dintre statele membre, emisiunile de titluri de stat, sau contractele încheiate in cadrul spațiului sunt realizate în mod obligatoriu în euro.

De ment ionat că moneda euro este utilizată ca și însemn monetar s i în alte state, care nu sunt membre ale Uniunii Europene, cum ar fi Andora, Islanda, Lichtenstein, etc.

Ala turi de introducerea monedei Euro in spațiul format de către statele membre care au îndeplinit criteriile de convergență, un moment de important ă crucială l-a constituit înlocuirea politicilor monetare naționale cu o politica monetară comună, concepută de către Banca Centrală Europeană.

Criteriile de convergent ă s i Tratatul de la Maastricht Tratatul de la Maastricht detaliaza criteriile de natură formală ce trebuie îndeplinite de către o economie în scopul

de a fi eligibilă pentru statutul de membru al Uniunii Economice s i Monetare.

Obiectivul principal urma rit prin intermediul acestui tratat este: Promovarea progresului economic s i social, care este unul echilibrat s i sutenabil, prin existent a unei zone lipsite de granit e interne, prin intermediul coeziunii economice s i sociale precum s i prin stabilirea unei Uniuni Economice s i Monetare ava nd ca s i stadiu final adoptarea unei monede unice.

Acest tratat i s i fundamenteaza existent a pe baza a doua principii: primul dintre ele se referă la faptul că tranzit ia i nspre o uniune monetară să se realizeze în mod gradual de către o anumită t ara ; cel de-al doilea principiu evident iaza faptul că nu toate t a rile membre al Uniunii Europene trebuie să devină membre s i ale uniunii monetare i n acelas i timp, integrarea lor fiind strict dependenta de satisfacerea cerint elor impuse.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, integrarea monetara se realizează doar în momentul în care t a rile membre obt in un grad ridicat de convergent a cuantificată prin anumite variabile macroeconomice. T a rile aspirante la statutul de membru al UEM trebuie sa facă dovada unui înalt grad în ceea ce prives te stabilitatea pret urilor s i disciplina fiscala .

Tratatul de la Maastricht urma res te prin obiectivele stabilite impunerea unor standarde precise de realizare a unei uniuni economice s i monetare stabile s i durabile. Pentru i ndeplinirea acestor obiective de către un stat, tratatul în cauză presupune coroborarea unui ansamblu de elemente dintre care amintim realizarea criteriilor de convergent a nominală, urma rirea programelor de convergent a precum s i armonizarea la nivelul politicilor economice dezvoltate de ca tre fiecare stat în parte. Având în vedere aceste aspecte, se poate afirma faptul că Tratatul de la Maastricht urmăres te obt inerea unor rezultate cuantificabile din punct de vedere financiar al gradului de performant a al economiilor aspirante la statutul de membru al UEM. Elementele care au fost considerate a fi indicatorii de bază ce relevă performant a unei economii vizeaza inflat ia, datoria publica , rata dobânzii, deficitul bugetar precum s i nivelul ratei de schimb. Se poate aduce i n discut ie problema alegerii acestor indicatori i n detrimentul altora. Răspunsul la această problemă poate fi rezumat în câteva argumente care au stat la baza acestor decizii. I n primul rând, opt iunea pentru aces ti indicatori sta în us urint a cu care aces tia pot fi cuantificat i s i ma surat i ata t la nivel nat ional ca t s i internat ional i ntr-un anumit interval de timp. Un alt argument este faptul că aces ti indicatori sunt complementari i ntre ei. Dacă unul din aces ti indicatori difera în mod considerabil fat a de ratele de referint a impuse, este foarte probabil ca s i o mare parte din ceilalt i indicatori sa difere fat a de normele impuse.Un astfel de exemplu poate fi acela i n care un stat care înregistrează o rată crescută a inflat iei, este foarte put in probabil ca acesta sa înregistreze un nivel scăzut al datoriei publice sau o rată stabilă a cursului de schimb. De asemenea ratele doba nzilor vor înregistra un trend ascendent.

Tratatul de la Maastricht condit ionează participarea în cadrul Uniunii Economice și Monetare de îndeplinirea unor

criterii de convergent ă nominală, considerate a fi t inte cantitative de referința , cunoscute și sub numele de Criteriile de la MaastrichtAcestea sunt:

§ o rata scăzută a inflației, care să nu depășească cu mai mult de 1,5 % cele mai bune performanțe ale statelor membre participante în anul dinaintea examinării;

§ doba nzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depășească cu mai mult de 2% dobânzile din cele mai performante state membre participante în anul dinaintea examinării;

§ un deficit bugetar care sa nu depășească 3% din PIB § o datorie publica cumulată care să nu depășească 60% din PIB; § stabilitatea cursului de schimb, i n sensul menținerii cursului național în limitele marjelor normale de fluctuat ie

ale MRS2 pentru cel puțin doi ani înaintea intrării în zona euro (art. 121 din TEC) . Criteriul de convergent ă a cursului de schimb reprezintă una din condițiile Tratatului de la Maastricht care trebuie

îndeplinită de către statele membre înainte de adoptarea monedei unice.

68

Aceasta presupune participarea obligatorie la MRS2 cel putin doi ani înainte de intrarea în zona euro, timp în care nu este permisă realinierea parității centrale în sensul devalorizării în cei doi ani de participare la MRS2.

I n afara acestor criterii, au fost luate i n calcul și o serie de alți factori, cum ar fi gradul de integrare al piețelor, soldul balanței de plăți, costul unitar al forței de muncă precum și alte elemente relevante pentru stabilitatea piețelor.

Criteriul privind stabilitatea prețurilor Evolut ia pret urilor de pe o anumita piat a este fără doar s i poate unul din indicatorii de baza ai bunăstării s i ai

stabilita t ii unei anumite economii.

Daca nivelul pret urilor de pe o anumita piat a nu înregistreaza s ocuri extreme s i urmeaza un trend constant atunci economia respectivă se află în bune condit ii iar resursele sale sunt alocate i ntr-un mod cât se poate de eficient. Efectele generate de instabilitatea pret urilor sunt foarte greu de cuantificat dupa cum afirma s i Fischer : "Este foarte bine cunoscut faptul ca pentru a cuantifica costurile inflat iei este important a cunoas te sursele acesteia, precum s i structura institut ionala a unei economii. Prin urmare nu se poate da un raspuns trans ant cu privire la costurile inflat iei."

Stabilitatea pret urilor a reprezentat o prioritate s i i n acelas i timp o condit ie necesara în crearea unei piet e unice s i i n vederea unei continue integra ri a piet elor europene. Tratatul de la Maastricht urmeaza astfel prevederile stabilite prin intermediul raportului Delors certificând încă o dată faptul că stabilitatea pret urilor trebuie sa constituie un criteriu de bază ce trebuie evaluat i nainte ca un stat să acceadă spre cel de-al treilea stagiu al Uniunii Economice s i Monetare. Cu toate ca există o serie de argumente care stau la baza ideei conform căreia convergent a ratei inflat iei este o condit ie necesara în cadrul unei uniuni economice s i monetare, dintre care amintim cres terea competivita t ii s i specializa rii în cadrul uniunii, o mai bună funct ionare a mecanismului pret urilor precum s i reducerea pret urilor discriminatorii i ntre piet ele nat ionale, exista cel put in un inconvenient referitor la convergent a a pret urilor s i anume alegerea unui indice de pret convenabil. Definirea convergent ei i n ceea ce prives te nivelul pret urilor include trei elemente de baza : definirea în primă fază a ceea ce înseamna o performant a sustenabilă în sfera pret urilor, stabilirea unui indice al pret urilor de consum ava nd în vedere o bază comparabilă prin intermediul căruia să poată fi cuantificată convergent a s i nu i n ultimul rând agregarea exactă a indicelui de pret a celor mai performante trei economii.

Pe la ngă argumentele ment ionate care au stat la baza adopta rii criteriului privind stabilitatea pret urilor i n literatura de specialitate mai pot fi identificate s i altele. I n primul rând în momentul stabilirii acestor criterii exista teama ca i n viitor Uniunea Economică s i Monetara va înregistra rate ridicate ale inflat iei. Germania a fost t ara care a insistat cel mai mult asupra introducerii acestui criteriu i n ideea alinierii politicii monetare a Uniunii la cea dezvoltata de Bundesbank. În acest fel economiile cu rate mici ale inflat iei erau protejate de politica monetara a Uniunii care s-ar fi putut baza pe politicile t a rilor cu rate crescute ale inflat iei.

I n al doilea rând realizarea unei convergent e a ratelor inflat iei s i ment inerea acestora la niveluri sca zute urmărea limitarea riscurilor provocate de conflictele sociale s i care ar fi afectat i n mod negativ activitatea economică.

O alta problemă ce se impune a fi discutată este legătura existentă între stabilitatea pret urilor s i cres terea economica . E necesar ca procesul de cres tere economica să fie acompaniat de rate crescute ale inflat iei sau ,din contra , politicile de ment inere a inflat iei la un nivel sca zut reprezintă o barieră în defavoarea cres terii economice? Majoritatea rezultatelor empirice obt inute indica o relat ie inversa între ratele crescute ale inflat iei s i ale cres terii economice pe termen lung. R. Barro

a analizat relat ia dintre rata inflat iei s i cres terea economica pe baza unui es antion de 100 de t a ri pe o perioadă de timp cuprinsă între 1960 s i 1990. Rezultatele studiilor arata că la o cres tere a ratei inflat iei cu 10% anual, nivelul PIB-ului scade cu 0,2-0,3%. O relat ie inversa între rata inflat iei s i cres terea economica a fost obt inuta de o serie de autori printre care J. Andres s i I. Hernando, A. Gosh s i S. Phillips

sau S.Fisher.

J. Andres s i I. Hernando utiliza nd o serie de state din cadrul OECD au concluzionat faptul că o reducere a ratei inflat iei cu 1 % anual conduce la o cres tere a product iei cu 0,5-2,5 %. De asemenea A. Gosh s i S. Phillips au ajuns la concluzia ca depăs irea pragului de 2,5% i n ceea ce prives te rata inflat iei provoaca întotdeauna o corelat ie inversa între inflat ie s i cres tere economica . Soukiazis s i Castro (2005) urma rind testarea impactului criteriilor de convergent a de la Maastricht asupra convergent ei reale dar s i asupra cres terii economice concluzioneaza faptul că inflat ia manifesta impactul cel mai semnificativ asupra cres terii economice, influnt a nd-o în sens negative.

Criteriul privind stabilitatea pret urilor este fa ră îndoială unul dintre cele mai importante criterii de convergent a ce are în vedere armonizarea economiilor în cadrul procesului de adoptare a monedei euro, obiectivul Băncii Centrale Europene fiind acela al mentinerii ratei inflat iei anuale sub pragul de 2%.

Criteriul de convergent a nominală privind rata dobânzilor pe termen lung Nucleul central al criteriului privind rata doba nzilor pe termen lung este cel al evaluării sustenabilităt ii convergent ei

determinata de libera mis care a piet ei. Rate sca zute asociate acestui indicator sunt expresia clară a faptului că piet ele considera economiile respective ca fiind cu risc de depreciere foarte mic sau chiar inexistent. Tratatul de la Maastricht

69

scoate în evident a rolul deosebit de important pe care îl are convergent a i n sfera ratelor dobânzilor pe termen lung cu privire la evolut iile viitoare ale Uniunii Economice s i Monetare. Acesta prevede ca rata medie a doba nzilor pe termen lung în cadrul statelor membre sa nu depăs easca cu mai mult de două puncte procentuale nivelul celor mai performante trei economii membre privind stabiliatea pret urilor pe o perioada de un an anterioară accederii la UEM

Ceea ce a stat la baza introducerii criteriului privind rata doba nzilor pe temen lung a fost experient a statelor membre i n care majoritatea statelor industrializate înregistrau niveluri crescute ale acestui indicator.

Un astfel de exemplu a fost s i cel al Statelor Unite unde instabilitatea finaciara din anii 1980 a fost mult mai intensă s i cu implicat ii clare asupra politicii privind rata doba nzilor din Europa. Referitor la acest aspect MacDonald afirma:

" I n anii 1981 s i 1982 SUA urma rea o politica monetară extrem de fermă cu rate crescute în ceea ce prives te ratele doba nzilor. Cu toate că statele europene nu doreau sau nu urmăreau o politică monetară atât de fermă, acestea au fost obligate să adopte una de acest tip, i n condit iile i n care rate mai mici ale dobânzilor însemnau o cres tere a ies irilor de capital din Europa i n SUA, deprecieri masive ale ratelor de schimb precum s i efecte nedorite asupra inflat iei s i a valorii bunurilor imobiliare. Astfel statele europene i n această perioadă au fost obligate să adopte măsuri privind ratele dobânzilor care erau corelate mai mult de politica Statelor Unite decât de nevoile economiilor interne." Astfel anii 1990 debuteaza cu nevoia statelor membre de a prelua controlul asupra politicii privind ratele doba nzilor de la nivel european s i i nlăturarea oricăror presiuni venite din exterior.

Important a deosebit de mare atribuita criteriului privind convergent a ratelor doba nzilor este dată s i de faptul ca acest indicator este puntea de legatură între politica fiscală s i politica monetara în cadrul UEM. O serie de analis ti economici s i nu numai au evident iat conexiunea extrem de stra nsă între politica monetară s i cea fiscala din zona euro. O politica fiscală în neconcordant a cu cerint ele s i nevoile unei economii poate sabota o politica monetară eficientă. Deficitele fiscale excesive pot contribui fie la cres terea inflat iei prin crearea de moneda excesivă fie la stagnare datorita ratelor crescute asupra datoriei publice.

Un alt argument i n favoarea evident ierii rolului deosebit de important det inut de criteriul de convergent a privind ratele dobânzilor îl constituie acela că spre deosebire de celelalte criterii acesta include s i informat ii cu privire la as tepta ri. Un astfel de exemplu poate fi acela în care atunci cînd rata dobânzii dintr-un stat membru este mult mai mare decât în cazul celorlate state, acesta se poate datora as tepta rilor piet elor privind o posibila cres tere a ratelor doba nzilor pe termen scurt din cadrul statelor membre. Pe de altă parte, aceasta poate fi un indicator al unei posibile cres teri i n ceea ce priveste rata inflat iei. Lua nd în considerare toate aceste aspecte, ne putem referi la criteriul privind rata doba nzilor ca s i la un indicator al credibilita t ii i n ceea ce prives te angajamentul autorita t ilor responsabile de a ment ine un nivel sca zut al ratei inflat iei.

Criteriul de convergent a nominală privind cursul de schimb Fluctuat iile cursului de schimb al unei anumite monede reprezinta un indicator vital în cadrul structurii internat ionale

contemporane. Ratele de schimb din diferite t a ri sunt considerate a fi veriga de lega tură între nivelul micro s i macro al economiei respective s i restul lumii prin intermediul piet ei bunurilor s i a piet ei de capital. Modifica rile care au loc în cadrul ratelor de schimb au un efect imediat asupra modului de alocare al resurselor i n cadrul unei economii datorită faptului că distribut ia veniturilor sau distribut ia diferitelor sectoare depinde i n mod primordial de nivelul de competivitate. Un exemplu edificator în acest sens este acela în care daca o t ara are o tradit ie i n ceea ce prives te exportul anumitor produse atunci o cres tere a cursului de schimb va determina ca aceste exporturi sa devină mult mai atractive pentru restul lumii, ceea ce conduce s i la cres terea profitabilita t ii sectorului respectiv. Faptul ca ratele de schimb sunt responsabile pentru legătura ce se stabiles te i ntre economia internă s i restul lumii i nseamnă că orice modificare în ceea ce prives te traiectoria acestora este atent monitorizata de către autorita t ile responsabile. Acesta este s i motivul pentru care subiectul privind valoarea ratelor de schimb a fost unul extrem de dezbatut între anii 1870 s i 1930 fiind unul din aspectele economice cele mai intens aduse i n discut ie i n cadrul forumurilor nat ionale s i internat ionale. De asemenea perioada de dupa anii 1970 îs i fixeaza punctul de interes asupra politicii privind rata de schimb. Acest interes a fost determinat s i de schimba rile de la nivel economic s i politic care au avut loc i n aceasta perioadă. Un moment critic a fost cel al prăbus irii sistemului de la Bretton-Woods i n cadrul căruia statele ment ineau un sistem fix al ratelor de schimb cu ajusta ri ocazionale. Acesta a fost mometul în care important a politicii privind cursul de schimb a ca pătat un rol crucial.

Gradul de suveranitate al unei t a ri în conducerea propriei politici monetare este dat de relat ia existenta între moneda nat ionala s i sistemul cursului de schim. Acest aspect este surprins s i de Kindleberger care afirma: " Rata de schimb a unei t a ri înseamnă mult mai mult decât o cifră. Aceasta reprezintă o emblema a important ei t a rii respective în contextul global s i poate fi considerata un simbol internat ional."Renunt area la acest simbol poate fi considerata un indicator extrem de important al gradului de încredere pe care statele membre ale Uniunii Europene îl au în Uniunea Economică s i Monetara . Obt inerea unui grad i nalt de stabilitate în ceea ce prives te regimul ratelor de schimb a fost s i ra mâne unul dintre obiectivele de baza avute în vedere de către Uniunea Europeană s i unul din pilonii principali i n ceea ce prives te procesul

70

de integrare monetara . Dacă a existat o problemă de natură economica , mai cuprinzătoare decât multe altele, care a adăugat un impuls suplimentar procesului de integrare monetară a fost aceea a creării unui regim stabil al ratelor de schimb.

Regimurile ratelor de schimb pot fi clasificate in două mari categorii. În prima categorie regăsim regimuri flexibile în totalitate ,iar cea de a doua categorie cele fixe. Pe lângă aceste două categorii menționate o economie poate apela s i la diferite combinat ii în ceea ce prives te ratele de schimb sau diferite acorduri.

Alegerea unui regim al ratei de schimb potrivit unei economii reprezinta un factor deosebit de important. Literatura de specialitatea propune cinci abordări diferite referitoare la problema alegerii unui regim de schimb adecvat fiecarei economii.

O serie de autori care au avut ca s i punct de interes dezbaterea criteriilor de convergent a de la Maastricht au atras atent ia asupra rolului deosebit de important pe care i l au ratele de schimb. Begg, Giavazi, Spaventa s i Wyplosz au sust inut important a criteriului de convergent a nominală privind cursul de schimb, sust ina nd faptul că acest criteriu ar trebui să constituie singurul criteriu de convergent a evaluat în procesul de adoptare al monedei euro de ca tre o t ara .

Pe de alta parte, unii autori au considerat că respectarea criteriului de la Maastricht privind ratele de schimb înaintea intrării în cadrul UEM nu este un criteriu suficient de important.

Astfel o serie de oameni politici din cadrul statelor membre au pus la i ndoiala faptul că o t ara este nevoită să ment ina un curs de schimb stabil ca s i o precondit ie a intra rii acesteia în cadrul UEM unde nu va avea o rată de schimb proprie. Cu toate acestea, rolul acestui criteriu nu poate fi neglijat daca luăm în considerare faptul că urmăres te reducerea discrepant elor din cadrul procesului de tranzit ie la UEM.. I n acest fel uniunea monetară este protejată de crizele privind regimurile de schimb. Important a criteriului privind cursul de schimb se dovedes te a fi una extrem de mare i n condit iile i n care regimurile ratelor de schimb atât la nivelul Uniunii Europene cât s i la nivelul fieca rui stat membru trebuie să aibă în vedere i ndeplinirea următoarelor obiective: sust inerea integra rii economice, ment inerea unui nivel sca zut în ceea ce prives te rata inflat iei, asigurarea stabilita t ii finaciare s i sporirea gradului de competivitate de pe piet ele externe.

Criteriul de convergent a nominală privind disciplina bugetarăSustenabilitatea bugetară continuă să rămână o preocupare de bază atunci când se are i n vedere politica

monetară a unei t a ri deoarece există un grad foarte mare de interdependent a i ntre politica bugetară s i monetara în ceea ce prives te stategia economica pe termen lung avută în vedere de fiecare stat în parte. Este bine cunoscut faptul că fiecare guvern are în vedere disciplina bugetară. Disciplina bugetară este cunoscuta s i sub numele de condit ia de sustenabilitate a traiectoriei datorie-deficit cunoscuta s i ca fiind consta ngerea intertemporală a bugetului. Daca ratele dobânzilor aplicate datoriei publice a guvernului depăs esc rata de cres tere a economiei, raportul datorie/PIB va continua sa crească, ducând în final la nesustenabilitate în ceea ce priveste pozit ia economiei interne s i se va impune luarea unor ma suri urgente de restabilire a echilibrului.

Exista o serie de argumente pentru care rate crescute ale deficitelor s i datoriei publice nat ionale constituie motive

de preocupare. I n primul rând acestea pot avea un efect extrem de nociv asupra procesului de cres tere economica în cazul în care nevoia de plată a datoriei presupune cres terea ratelor doba nzilor. Un alt argument în favoarea acestei situat ii este acela ca datoria publică poate atinge niveluri care nu mai pot fi sust inute ceea ce conduce la situat ii dezastroase pentru o economie. I n cel de-al treilea rând, rate crescute ale deficitelor s i datoriilor pot conduce la presiuni mari asupra ba ncilor centrale ale t a rilor care în încercarea de finant are a acestora pot determina sporirea inflat iei prin crearea de moneda .

Tratatul de la Maastricht prevede ca nivelul datoriei publice sa nu depăs easca 60% din PIB, în timp ce deficitul bugetar să nu fie mai mare de 3% din PIB. Dar care este legătura ce se stabiles te i ntre aceste două elemente? Răspunsul poate fi argumentat prin intermediul unui exemplu. Daca presupunem ca nivelul PIB-ului cres te la o rata anuala de 5%, nivelul datoriei publice poate cres te la ra ndul său cu acelas i procent s i sa fie considerat i ncă sustenabil. Dat fiind un nivel al datoriei publice de 60% din PIB, datoria publică poate cres te anual cu 5% din 60% adica 0.05x0.60=0.03 sau 3 % din PIB, păstrând procentul de 60% din PIB al datoriei constant.

P. De Grauwe subliniaza faptul că, în anii 1990, în t a rile UE valoarea medie a ponderii datoriei publice în PIB ar fi

fost la nivelul de 60% s i ca acesta ar fi fost motivul pentru care această valoare a fost adoptată ca s i valoare de referint a . Politica fiscala dezvoltată de către fiecare t ara trebuie să fie una eficientă pentru ca aceasta să fie un instrument

sigur de control al activita t ii economice. Cu toate acestea exista s i unele limite i n eficientizarea acesteia printre care se numără:

§ bariere sociale în ceea ce prives te majorarea impozitelor s i diminuarea cheltuielilor bugetare; § lipsa unor informat ii complete pentru guvern privind cres terea economica a t a rii; § dificultatea în asigurarea unui consens în ceea ce prives te structura bugetara s i ma rimea deficitului bugetar;

71

§ inarventent a i ntre ciclul politic s i politica fiscala . Ala turi de criteriile de convergență nominală, însă fără a face obiectul Tratatului de la Maastricht, au apărut, la

inițiativa Comisiei Europene și a Băncii Centrale Europene o serie de criterii care merg pe asigurarea convergent ei și coeziunii structurilor economice ale statelor membre și ale celor candidate. Aceste criterii numite și criteriile de convergent ă reală privesc:

§ gradul de deschidere al economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe i n PIB; § ponderea comert ului bilateral cu t a rile membre ale Uniunii Europene i n totalul comert ului exterior; § structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultura s i servicii); § PIB-ul pe cap de locuitor, calculat i n funct ie de paritatea puterii de cumpa rare;

Începând cu 1 mai 1998, ca urmare a procedurilor și foii de parcurs stabilite prin tratatul CE, pe baza recomandării Comisiei, Consiliul a decis că Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, s i Finlanda au îndeplinit condițiile de adoptare a monedei unice, adică: i ndeplinirea criteriilor de convergența nominală; faptul ca legislațiile naționale, inclusiv statutul băncilor centrale erau compatibile cu

Tratatul s i cu statutul Sistemului European al Băncilor Centrale Cu aceeas i ocazie, Consiliul a decis că Grecia și Suedia nu îndeplineau condițiile necesare pentru adoptarea

monedei unice și nu a examinat situația Marii Britanii și a Danemarcei, deoarece, i n concordanță cu prevederile Tratatului acestea au trimis o notificare Consiliului prin care îl anunțau că nu doresc să participe la cea de a treia etapa a uniunii economice și monetare.

I n fapt, în analizarea modului în care s-a realizat i ndeplinirea criteriilor de convergență s- au făcut o serie de concesii dintre care le amintim pe cele legate de ponderea datoriei publice în PIB în cazul Italiei și al Belgiei sau a deficitului bugetar în cazul Germaniei.

Pentru a se evita controlul guvernelor asupra chestiunilor financiare ale statelor membre, s-a semnat, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam, Pactul de Stabilitate s i Creștere (1997) prin care era asigurata disciplina financiară prin evitarea unor deficite bugetare peste limitele stabilite.

Statelor membre care nu au i ndeplinit condițiile pentru adoptarea monedei unice de la început le-a fost acordată o perioadă de derogare, nedeterminată, în cadrul căreia nu li se aplică prevederile legate de politica monetara și sancțiunile legate de deficitele excesive. În același timp însă, guvernatorii băncilor lor centrale sunt membrii ai Consiliului general al Băncii Centrale Europene.

I n iulie 2002, pe baza deciziei Consiliului, Greciei i-a fost permisa adoptarea monedei Euro, ca urmare a îndeplinirii criteriilor de convergență. Ulterior zona Euro a ajuns să includă asta zi 19 state membre odată cu aderarea, Sloveniei (2007), Maltei și Cipru (2008), Slovaciei (2009), Estoniei (2011), Letoniei (2014) s i Lituaniei (2015).

Capitolul 8. Tratatele Uniunii Europene 8.1. Caracteristicile și particularitățile procesului de evoluție a integrării economice la nivel european Realizarea unui spat iu integrat din punct de vedere economic indiferent de gradul integrării este rezultatul unui

proces complex în cadrul căruia activitatea actorilor economici este determinată în mod direct sau indirect de politicile guvernamentale și de cele adoptate i n comun.

Principale instrumente utilizate pentru realizarea acestui deziderat sunt tratatele, politicile comune precum s i instituțiile naționale și supranaționale.

I n capitolul de față ne vom opri asupra tratatelor de bază încercând sa prezentăm principalele lor obiective și precum și asupra principalelor instituțiilor ale Uniunii Europene.

Tratatele pot fi clasificate astfel: a). tratate de baza : Tratatul de la Roma, Tratatul de la Maastricht s i Tratatul de la Lisabona; b). tratate care modifica tratatele de bază: Actul unic European, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa; c). tratate care reglementeaza domenii specifice: Tratatul privind Constituirea Comunita ții Europene a Cărbunelui

și Oțelului (Tratatul de la Paris), respectiv Tratatul de Constituire a Comunita ții Europene a Energiei Atomice. Trebuie ment ionat faptul că diferitele forme de integrare au devenit operaționale nu la momentul semnării tratatelor,

ci doar în momentul în care și tratatele au intrat i n vigoare.

72

8.2. Tratatul de la Paris privind crearea CECO Primul tratat semnat la Paris la 18 Aprilie 1951 a pus bazele Comunita ții Europene a Cărbunelui și Oțelului. A intrat

în vigoare la 23 iulie 1952, principalul obiectiv fiind eliminarea barierelor din calea comert ului și crearea unei piețe comune pe care carbunele și oțelul produs în statele membre să poată circula liber pentru a satisface nevoile tuturor membrilor comunității, fără discriminării legate de naționalitate. Capitalul s i forța de muncă din cele două sectoare puteau de asemenea să circule liber între țările membre. Pentru ca acest obiectiv să fie atins Tratatul stabilea câteva reguli referitoare la investiții, ajutoare financiare, producție și pret uri, aranjamente și fuziuni, precum și cele referitoare la transport și instituțiile Comunității.

Crearea Comunita ții Europene a Cărbunelui și Oțelului a reprezentat un experiment potrivit inițiatorilor ei care ulterior să fie extinsă gradual s i la alte sectoare economice. Durata tratatului a fost de 50 ani iar la 23 iulie 2002, când a expirat, reglementările specifice din domeniul cărbunelui și oțelului au fost integrate în sistemul de legi al Comunității, iar resursele specifice, programele s i obligațiile internaționale au fost preluate de Comisia Europeană.

8.3. Tratatul privind crearea Comunitații Europene a Energiei Atomice (EURATOM) A fost semnat la Roma la 25 martie 1957 s i a intrat în vigoare la 1 august 1958. Punctele forte ale tratatului vizau

crearea unei piet e unice pentru materialele și echipamentele nucleare, stabilirea legislației nucleare comune, introducerea unui sistem comunitar pentru vânzarea materialelor fisionabile, introducerea unui sistem de supraveghere a folosirii energiei nucleare i n scopuri pașnice și standarde comune pentru siguranța nucleară și pentru sănătatea și siguranța populației și a muncitorilor împotriva radiaților ionizante. Elementele cheie din acest tratat au fost totus i coordonarea programelor de cercetare din statele membre și un program comun de cercetare implementat în cadrul Centrului de Cercetare al cărui scop a fost dezvoltarea tehnologiei și stimularea producției nucleare în Europa.

Des i a fost atent supravegheat in timpul stabilirii sale EURATOM-ul a experimentat multe ridicări și căderi atât ca urmare a deziluziilor privind aspectul economic al energiei nucleare cât și al ambițiilor unor state membre de a-și dezvolta propria lor industrie nucleara și nu neaparat pentru scopuri pașnice.

8.4. Tratatul privind crearea Comunitații Economice Europene Semnat i n același timp cu Tratatul privind crearea Comunității Europene a Energiei Atomice la Roma, la 25 Martie

1957, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Des i uneori se face referire la tratatele de la Roma ca fiind EURATOM și CEE, „Tratatul de la Roma” este evident Tratatul privind Crearea Comunității Euopene.

Tratatul privind crearea Comunita ții Economice Europene își propunea stabilirea unei Piet e Comune între cele șase state contractante (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg) spre a promova o dezvoltare armonioasă a activităților economice pe ansamblul Comunității, o expansiune continuă și echilibrata , o stabilitate sporită, o ridicare accelerată a nivelului de viață și relații mai strânse între statele pe care aceasta le reunește.

Pentru realizarea acestor obiective, activita țile Comunității, așa cum apar ele în Tratat cuprind: 1. (a) eliminarea taxelor vamale s i a restricțiilor cantitative asupra importului și exportului de bunuri dintre statele

membre; 2. (b) stabilirea unui tarif extern comun s i a unei politici comerciale comune pentru relațiile cu țările terțe; 3. (c) abolirea obstacolelor privind libera circulat ie a persoanelor, serviciilor și capitalurilor între statele membre; 4. (d) adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor; 5. (e) adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii; 6. (f) instituirea unui sistem de ment inere a concurenței nedistorsionată pe piața comuna ; 7. (g) aplicarea procedurilor prin care politicile economice ale statelor membre pot fi coodonate s i prin care se pot

remedia dezechilibrele în cadrul balanțelor de pla ți externe; 8. (h) apropierea legislat iilor statelor membre în măsura cerută de funcționarea piet ei comune; 9. (i) crearea Fondului Social European in scopul de a oferi oportunități egale lucra torilor și de a contribui la ridicarea standardului de viat ă; 10. (j) i nființarea unei Bănci Europene de Investiții în scopul expansiunii Comunita ții și a atragerii de noi resurse; 11. (k) asocierea cu teritorii s i state în scopul creșterii schimburilor comerciale și a promova rii în comun a

dezvolta rii economice și sociale.

73

8.5. Tratatul de la Maasticht Tratatul privind Uninea Europeana a fost semnat la Maastricht pe 7 februarie 1992, după negocierile purtate în

decembrie 1991, marcând o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni i nchise între locuitorii Europei. Bazele Uniunii Europene au fost puse prin crearea Comunității Europene care a fost ulterior întregită prin noi politici și forme de cooperare. Caracterul economic esențial al Comunității a fost păstrat i n sopul realizării unei entității cu caractere globale. În acord cu articolul B al tratatului Uniunea își stabilea următoarele obiective:

§ sust inerea progresului economic și social care poate fi susținut în particular prin crearea unei arii fa ră bariere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin crearea uniunii economice și monetare culminând cu moneda unică;

§ i ntărirea protecției dreputrilor și intereselor naționale ale cetățenilor din țările membre prin introducerea ceta țeniei unionale;

§ afirmarea identității sale pe scena internațională, în particular prin implementarea unei plotici externe comune; § dezvoltarea unei coopera ri strânse în domeniul justiției și afacerilor interne ; § ment inerea integrală a “acquis-ului comunitar” și construirea lui în scopul asigurării funcționării mecanismului

și instituților Comunității. Tratatul privind Uniunea Europeană cuprinde și modifică celelalte tratate, separa nd construcția Europeana în trei

piloni, distingând bazele procesul de luare a deciziilor. Primul pilon este Comunitatea Europeana , unde metodele comunitare prevalează, cel de-al doilea pilon este

reprezentat de justiție și afaceri interne, iar cel de-al treilea pilon este cel al politicii privind securitatea externa unde procesul de luare a deciziilor implică o cooperare interguvernamentală.

I n interiorul acestui edificiu numit Comunitatea Europeană, tratatul a adus profunde modificări având în vedere că a i ntărit câteva din politicile comunitare existente și a instituit câteva noi cum sunt cele din domeniul educației și tineretului, culturii, sănătatea publică și protecția consumatorilor. Încă înainte de definitivarea pieței unice statele membre au simt it nevoia să realizeze o monedă unică și să o îmbogățească cu noi politici comune ceea ce confirmă natura multinațională a procesului integraționist.

Uniunea Europeana s-a lărgit la 15 membri la 1 ianuarie 1995 prin tratatul de accedere a Austriei, Suediei s i Finlandei semnat la 24 iunie 1994 la Consiliul European ce a avut loc in insula Corfu. Tratatul de acedere a Norvegiei a fost semnat la aceeași dată dar din nou poporul norvegian a votat împotriva accederii acestei țări i n Uniune.

8.6. Tratatul de la Amsterdam La 17 iunie 1997, la Amsterdam s efii de stat și de guvern din cele cinsprezece țări membre au revizuit Tratatul

privind crearea Uniunii Europene. Tratatul de la Amsterdam, care este i n vigoare și în prezent, stabiles te o Europă mult mai democratică bazată pe

respectul drepturilor omului și pe principiile democratice în țările membre. De asemenea s-a realizat un real progres referitor la libera circulație a cetățenilor.

Prega tind lărgirea Uniunii, Tratatul de la Amsterdam a ada ncit procesul integraționist prin plasarea Justiției și a Afacerilor interne sub tutela comunității, prin întărirea politicii privind securitatea și politica externă și inițierea unei noi politici privind fort a de muncă și protecția socială.

Tratatul de la Amsterdam stabilea patru obiective principale : § plasarea drepturilor ceta țenilor și a ocupării forței de muncă în centrul Uniunii. Statele membre și-au asumat

ca principală responsabilitate ocuparea fortei de muncă, și acțiunea împreună pentru a găsi soluții pentru reducerea șomajului care este una dintre principalele probleme ale Europei de astăzi;

§ depa șirea ultimelor obstacole din calea libertății de circulație a cetăt enilor precum și întărirea securității prin consolidarea cooperării statelor membre în domeniul justiției și afacerilor interne;

§ acordarea Europei a unei pozit ii mai puternice în sfera economică, prin responsabilizarea Consiliului European pentru definirea strategiilor comune care urmeaza să fie administrate de Uniune și de statele membre;

§ eficientizarea structurii institut iilor unionale în perspectiva lărgirii Uniunii în special spre țările Europei de Est.

74

8.7. Tratatul de la Nisa Consiliul European de la Nisa (7-9 decembrie 2000) i ntrunit în cadrul Conferinței Internaționale a adoptat un nou

Tratat care a adus modificări importante în patru probleme instituționale: mărimea și compoziția Comisiei Europene, ponderea voturilor i n Consiliu, înlocuirea unanimității în cadrul procedurilor decizionale cu majoritatea calificată și intensificarea cooperării.

Cele patru probleme institut ionale modificate prin tratat au prevăzut următoarele: § î n privința component ei Comisiei, s-a stabilit ca după viitoarea lărgire fiecare stat membru să continue să dețină

câte un comisar până în momentul în aderării viitorului stat membru. De asemenea, se prevedea sporirea puterii Președintelui Comisiei;

§ procesul decizional a fost modificat, modifica rile intrând în vigoare la 1 ianuarie 2005 după cum urmează: majoritatea calificată va fi obținută dacă decizia obține numărul specificat de voturi și va fi aprobată de majoritatea statelor membre. Majoritatea calificata va înlocui unanimitatea în câteva prevederi ale tratatului, cele privind cooperarea judiciară în materie civilă, politica comercială comună și politica industrială;

§ sporirea coopera rii unor state membre va fi reîntărita și facilitată; § alte reforme institut ionale importante vizau sistemul legal al Uniunii. Statele membre ale Uniunii Europene au ara tat o extraordinară abilitate de adaptare a tratatelor la circumstanțele

interne și externe. Dinamismul procesului de integrare reiese lua nd în considerare frecvența reformelor aduse tratatelor și imboldul adus progresului de fiecare amendament din tratat.

Procesul multinat ional de integrare a început în Europa în aprilie 1951 cu Tratatul European privind Ca rbunele și Oțelul, care prevedea realizarea unei piețe comune în aceste două sectoare.

8.8. Tratatul de la Lisabona Tratatul este rezultatul negocierilor i ntre statele membre, reunite în cadrul unei conferințe interguvernamentale, la

lucrările ca reia au participat și membrii Cmisiei Europene și ai Parlamentului European. Tratatul a fost semnat pe 13 decembrie 2007 la Lisabona, intrând în vigoare în anul 2009.

Tratatul permite adaptarea institut iilor europene și a metodelor de lucru, precum s i consolidarea legitimității democratice a Uniunii și a valorilor sale fundamentale.

Tratatul de la Lisabona modifica Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE, care sunt în vigoare în prezent, fără a le înlocui, venind în înta mpinarea provocăriilor viitoare, ale globalizării, asigurând cadrul legal și instrumentele juridice necesare.

Cele mai importante modifica ri aduse de Tratat se referă la: § consolidarea pozit iei Parlamentului European, care se află pe poziție de egalitate cu Consiliul Uniunii Europene

i n ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene. Totodată Parlamentul va avea noi atribuții privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale;

§ o implicare mai ampla a parlamentelor naționale datorită unui noi mecanism, care le permite să intervină pe baza principiului subsidiarității;

§ stabilirea relat iilor dintre statele membre și Uniunea Europeană, pentru fiecare domeniu de activitate preciza ndu-se cui revine dreptul de acțiune: statelor membre sau Uniunii. Tratatul introduce o clasificare generală a competențelor în trei categorii:

- competent e exclusive: doar Uniunea are dreptul de a legifera în domenii precum uniunea vamala , politica comercială comună sau concurența; - act iuni de sprijin, de coordonare sau completare: intervenția Uniunii limitându-se la susținerea acțiunilor întreprinse de statele membre, domenii de aplicare fiind educația, cultura sau industria. - competent e partajate în toate celelalte domenii, distribuirea puterii legislative între Uniune și statele membre realizându-se pe baza principiului subsidiarității. § Introducerea clauzei de retragere voluntara , care va permite fiecărui stat membru sa decidă în mod individual,

în orice moment, dacă rămâne sau nu în Uniune.

75

Capitolul 9. Finanțarea politicilor comune 9.1. Caracteristicile și particularitățile politicii bugetare Bugetul anual al Uniunii Europene se ridică la 145 de miliarde de euro (conform cifrelor din 2015). Deși este o

sumă importantă, ea nu reprezintă decât 1% din veniturile generate anual de economiile UE. Bugetul este supus limitelor prevăzute de cadrul financiar multianual. Acesta stabilește sumele anuale maxime pe

care UE le poate cheltui în diferite domenii de politică, într-o anumită perioadă (de obicei, 7 ani). Bugetul UE este folosit în domenii în care punerea în comun a resurselor reprezintă o soluție mai bună pentru

Europa. Este vorba, printre altele, despre: § îmbunătățirea legăturilor energetice, de transport și de comunicații între țările UE; § protecția mediului la nivel European; § creșterea competitivității economiei europene pe plan mondial; § sprijinirea oamenilor de știință și a cercetătorilor pentru a le permite să își unească forțele la nivel transfrontalier. Bugetul UE în cifre

Cine decide cum se cheltuiește bugetul? Bugetul anual, supus limitărilor prevăzute de cadrul financiar multianual, este adoptat democratic, după cum

urmează: § Comisia Europeană propune un buget. § Guvernele naționale (prin intermediul Consiliului UE) și membrii Parlamentului European, aleși prin vot direct,

aprobă propunerea. Astfel se stabilește bugetul pentru anul următor. Ce se întâmplă după ce bugetul a fost cheltuit? § Comisia informează Parlamentul European și Consiliul UE cu privire la modul în care a fost cheltuit bugetul. § Curtea Europeană de Conturi verifică, la rândul său, cheltuielile. § În cazul în care fondurile au fost cheltuite în conformitate cu normele, Parlamentul European își dă aprobarea. Cum se cheltuiesc banii? Cea mai mare parte a bugetului UE sprijină creșterea și crearea de locuri de muncă. O altă parte importantă

este destinată agriculturii și dezvoltării rurale. Principalele categorii de cheltuieli (cifrele pe 2015) 46 % din buget este alocat creșterii inteligente și favorabile incluziunii, după cum urmează: § 34 % pentru sprijinirea regiunilor subdezvoltate din UE și a categoriilor dezavantajate ale societății § 12 % pentru creșterea competitivității întreprinderilor europene. 41 % din buget finanțează producerea de alimente sigure, în cantități suficiente, agricultura inovatoare și utilizarea

eficientă și sustenabilă a terenurilor și pădurilor. Cum este repartizat bugetul UE pe capitole bugetare? (cifrele pe 2015) În UE Exemple de programe și bugetul lor în 2015: • Orizont 2020 - program pentru cercetare și inovare (10 miliarde EUR) • Inițiativa privind ocuparea forței de muncă în rândul tinerilor (1,4 miliarde EUR) • COSME - program pentru întreprinderi mici (0,3 miliarde EUR) • Mecanismul „Conectarea Europei” - rețele digitale, de transport și energie (3,4 miliarde EUR) • Erasmus+ - educație, formare, tineret și sport (1,6 miliarde EUR)

76

• Life - program pentru mediu (0,4 miliarde EUR)

Bugetul UE pe 2015, după rubricile cadrului financiar În afara UE În calitate de actor mondial important, UE are unele obligații pe plan extern: § promovarea dezvoltării economice și sociale; § menținerea păcii; § ajutorarea victimelor dezastrelor și conflictelor. Țările din afara UE care primesc ajutor de la bugetul UE se împart în 3 grupuri principale: § țările din zonele aflate în curs de dezvoltare cu care unele state membre au legături istorice puternice, în special

țările din Africa, Pacific și Caraibe § țările vecine - din Europa de Est, nordul Africii și Orientul Mijlociu § țările care se pregătesc să adere la UE (candidate sau potențial candidate Exemple de programe derulate în 2015: § Instrumentul de cooperare pentru dezvoltare (2,4 miliarde EUR); § Instrumentul european de vecinătate (2 miliarde EUR); § Instrumentul de asistență pentru preaderare (1,6 miliarde EUR). Cine beneficiază de finanțare de la bugetul UE? Aproximativ 94 % din buget finanțează activități derulate pe teren, în statele membre și în afara acestora. 508

milioane de europeni beneficiază, într-un fel sau altul, de bugetul UE. Aceasta ajută milioane de studenți, mii de cercetători, numeroase orașe, regiuni și ONG-uri.

Cât reprezintă costurile de funcționare? Aproximativ 6 % din buget. Această cifră include costurile de funcționare aferente tuturor instituțiilor (în principal

Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul UE), deci și costurile necesare pentru serviciile de traducere și interpretare, care permit ca informațiile să fie disponibile în toate limbile oficiale ale UE.

Ca parte a unui pachet de reforme, cea mai mare instituție, Comisia, a decis să prelungească programul de lucru și să facă reduceri treptate de personal (1 % pe an). La final, numărul angajaților va fi redus cu 5 %.

Resursele bugetului s-au format într-o primă etapă prin contribuţii naţionale, stabilite ca procent din PIB-ul fiecărei

ţări membre. Procedura bugetară avea să se schimbe în urma conferinţei de la Haga (dec. 1969) prin instituirea resurselor proprii şi întărirea rolului Parlamentului European.

Evoluţia spre autonomie bugetară a Comunităţii, deşi prevăzută prin tratatul initial (art. 201), a generat numeroase dificultăţi. Un proiect propus de Comisie în 1965 a provocat, spre exemplu, una din cele mai grave crize din istoria UE prin adoptarea de către Franţa a politicii “scaunului gol”67 timp de şapte luni.

77

Înlocuirea sistemului contribuţiilor naţionale a devenit, însă, o necesitate determinate de evoluţia procesului de integrare europeană. Comunitatea avea nevoie de independenţă politică şi financiară pentru depăşirea primei crize instituţionale pe care o traversa şi pentru a putea face faţă angajamentelor tot mai costisitoare ale PAC. Adoptarea sistemului de resurse proprii reprezintă, în fapt, o reflectare a accentuării nivelului de integrare a ţărilor membre UE, care a antrenat un mare transfer de decizii de la nivel naţional la nivel comunitar. Este adevărat că la acea dată doar agricultura solicita un astfel de transfer al planurilor de decizie dar, ca singură politică comună, PAC mobiliza aproximativ 80% din resursele bugetare. Ponderea FEOGA (fondul care a finanţat politica agricolă până la actualele perspective financiare 2007-2013) în bugetul comunitar se va menţine, de altfel, mult timp în jurul a 60-70% din total buget.

Sistemul resurselor bugetare Decizia Consiliului din aprilie 1970 aproba, după avizul Parlamentului, trei categorii de resurse proprii: 68 a) taxele vamale percepute asupra produselor importate din ţările terţe; b) un procent din taxa pe valoarea adăugată (TVA) percepută în ţările membre.Procentul iniţial a fost de 1%, dar

creşterea cheltuielilor bugetare, în special prin aderarea Spaniei şi Portugaliei, a condus la stabilirea unui procent de 1,4% din TVA;

c) resurse proprii agriculturii, formate din prelevările variabile cu rolul de a compensa diferenţa între preţurile interne şi preţurile mondiale şi cotizaţii percepute în cadrul organizării comune a pieţei zahărului pentru a limita excedentele (stabilite pentru producţia şi stocarea zahărului şi izoglucozei, la care se adaugă cotizaţia complementară de resorbţie).

Bugetul se completa cu orice alte contribuţii financiare, sub titulatura de "încasări diverse". Politica agricolă comună beneficiază şi de alte încasări specifice care nu sunt însă de natura resurselor proprii. Este cazul diverselor taxe de coresponsabilitate aplicate în cadrul pieţelor comune organizate pentru lapte, produse lactate şi cereale - pentru un anumit timp.

Încasările sunt considerate însă ca făcând parte din mecanismele de intervenţie pentru echilibrarea pieţelor agricole şi sunt folosite pentru diminuarea cheltuielilor în sectoarele respective.

Resursele stabilite s-au dovedit în scurt timp insuficiente. Creşterea excedentelor agricole, scăderea preţurilor mondiale, extinderea CEE, reducerea progresivă a taxelor vamale ca urmare a acordurilor OMC antrenează o criză bugetară de proporţii care va oblige la o reformă a sistemului resurselor proprii, pe de o parte, şi la adoptarea unor reguli stricte de disciplină bugetară, pe de altă parte.

Criza bugetară s-a datorat, în special, creşterii într-un ritm rapid a cheltuielilor de finanţare a PAC, iar în cadrul acestora, mai ales a cheltuielilor de intervenţie prin sistemul de garantare a preţurilor.

Revizuirea sistemului resurselor bugetare Ca urmare a agravării crizei bugetare către sfârşitul deceniului VIII începutul deceniului IX şi în perspectiva

extinderii CEE prin aderarea Spaniei şi Portugaliei ca beneficiare nete ale contribuţiilor financiare comunitare, Comisia a prezentat diverse propuneri de revizuire a sistemului resurselor proprii.

Atenţia a fost orientată iniţial spre plafonul de 1% din TVA-ul prevăzut de decizia Consiliului din 1970, atins în scurt timp: 0,72% în 1979; 0,73% în 1980; 0,7868% în 1981; 0,9248% în 1982; 0,9980% în 1983; 1,0% în 1984.

În mai 1983 Comisia a propus creşterea taxei pe valoarea adăugată în Comunitate, prin decizia Parlamentului ca autoritate bugetară, fără a se recurge la ratificarea de către statele membre. Nu era însă momentul pentru a se accepta un nou transfer de decizii spre nivelul comunitar. Dar, anul 1984 a grăbit lucrurile. Pentru prima dată în istoria Comunităţii, resursele proprii nu mai acopereau necesităţile de finanţare. După luarea în discuţie a posibilităţii de a se reveni la sistemul contribuţiilor naţionale, statele membre au decis să accepte o contribuţie complementară pentru a acoperi deficitul de 100,1 milioane ECU.

Situaţia s-a repetat în 1985, statele contribuind la bugetul comunitar cu 1981,6 milioane ECU, de data aceasta ca sumă nerambursabilă. Se impunea totuşi depăşirea crizei printr-o soluţie pe termen lung. O primă încercare a fost făcută prin acordul de la Fontainebleau, în baza căruia Consiliul a decis în mai 1985 ridicarea plafonului TVA de la 1% la 1,4% începând cu 1986. Fără însă o reformă a politicii agricole, cheltuielile de finanţare au continuat să crească în ritm ridicat: cu 10,81% în 1986, 3,84% în 1987, 19,77% în 1988. Plafonul fixat a fost atins în doi ani: 1,3956% în 1986 şi 1,4% în 1987 după rectificarea bugetară. Era evident că în realitate sistemul de resurse proprii adoptat nu putea acoperi necesităţile de finanţare comunitară. Contribuţia taxelor vamale şi a încasărilor specific agricole la buget era în continuă scădere. Taxele vamale au adus 37% din încasări în 1980, 31,2% în 1982, 27,8% în 1986 şi 22,3% în 1988. Prelevările agricole au scăzut de la 9,3% în 1980 la 2,6% în 1988. Plafonul stabilit pentru taxa pe valoarea adăugată percepută în ţările membre nu putea fi ridicat, întrucât dezavantaja ţările mai slab dezvoltate. Pe de altă parte, realizarea pieţei interne, creşterea transferurilor financiare spre ţările din Sud şi agravarea crizei agricole solicitau venituri bugetare tot mai mari. Ideea plafonării cheltuielilor agricole s-a conturat atunci ca unica soluţie pe termen lung. Prevăzut pentru o perioadă de cinci ani, plafonul cheltuielilor comune a fost stabilit la 1,15% din PNB comunitar în 1988, putând atinge pragul de 1,20% în 1992 pentru creditele plătite şi 1,30% pentru creditele angajate. Distincţia, devenită clasică în dreptul financiar comunitar,

78

permite concilierea principiului anualităţii bugetare şi necesitatea angajării unor cheltuieli pe mai mulţi ani, îndeosebi pentru fondurile socio-structurale. Creditele angajate reprezintă un plafon care nu este obligatoriu atins într-un exerciţiu bugetar. Creditele de plată permit efectuarea cheltuielilor angajate pentru exerciţiul în curs şi pentru cele anterioare; sunt, în principiu, mai puţin ridicate şi trebuiesc echilibrate cu încasările.

“A patra resursă” a apropiat sistemul resurselor proprii de contribuţiile naţionale clasice; considerată ca fiind de natură complementară, este numită “resursa PNB” şi are rolul de a acoperi diferenţa între suma încasărilor bugetare din resurse proprii şi cheltuielile angajate la nivel comunitar. “Resursa PNB” se calculează prin aplicarea unei cote procentuale, stabilită anual în cadrul procedurii bugetare, la suma PNB a ţărilor membre.69

Prin “a patra resursă” sistemul veniturilor bugetare comunitare se îndepărtează de ideea de autonomie şi de independenţă bugetară pe care o promovează tehnocraţii. Ea reuşeşte însă să ofere o soluţie sigură pentru depăşirea situaţiilor de criză şi să apropie într-o oarecare măsură sistemul resurselor de capacitatea contributivă a ţărilor membre.

Dar, pentru a realiza coeziunea economică şi socială, ţările UE afirmau prin Tratatul de la Maastricht “intenţia de a ţine cont pe viitor de capacitatea contributivă a diferitelor state membre la sistemul resurselor proprii şi de a studia posibilităţile de corectare pentru statele mai puţin prospere a elementelor regresive ale sistemului actual de resurse proprii”.

Textul făcea referire la natura regresivă a TVA ca principală sursă de venit (peste 50%) şi care dezavantaja economiile cu rată ridicată a TVA (ţările slab dezvoltate). Ţinând cont că celelalte două categorii de venituri (taxele vamale şi încasările specific agricole) sunt în continuă scădere, iar realizarea convergenţei reale în UE atrăgea o creştere considerabilă a cheltuielilor bugetului comunitar, Comisia a propus o nouă revizuire a sistemului de resurse proprii.

Revizuirea a fost realizată în cadrul “pachetului Delors II” şi a urmărit adaptarea sistemului resurselor proprii în favoarea economiilor mai puţin prospere. Principiul care a stat la bază a fost luarea în considerare a posibilităţilor reale de contribuţie a fiecăreia dintre ţările membre.

Consiliul european de la Edinburgh a fixat un nou plafon global al resurselor la 1,20% din PNB comunitar în 1995 (credite de plată), urmând să crească la 1,27% în 1999 (1,335% în credite de angajare).

În sistemul resurselor, principala modificare s-a operat asupra TVA. Rata de apel urma să scadă de la 1,4% în 1995 la 1% în 1999. Se urmărea astfel creşterea ponderii celei de-a patra resurse în total buget ca o mai bună reflectare a capacităţii de contribuţie a ţărilor

Uniunii. În plus, limita maximă de participare, stabilită în 1992 la o valoare de impozitare TVA de 55% din PNB a fost redusă în 1995 la 50% din PNB pentru statele al căror PNB pe locuitor reprezinta cel mult 90% din media comunitară. Celelalte state urmau să beneficieze de limita de 50% după 1999. Măsurile luate diminuau rolul ratei TVA la formarea veniturilor bugetului comunitar şi antrenau o creştere a ponderii celei de-a patra resurse.

Într-o astfel de perspectivă, dacă ţinem cont şi de faptul că taxele vamale şi încasările PAC îşi menţineau tendinţa de scădere, rezulta clar că sistemul de resurse proprii urma să fie tot mai greu de conciliat cu principiul independenţei financiare a Comunităţii.

Comisia trebuia să caute, în consecinţă, soluţii care să-i asigure un confort decizional în contextul în care dublul proces de accentuare a integrării şi de extindere spre ţări mai slab dezvoltate urma să antreneze o creştere a cheltuielilor de aplicare a politicilor comune.

În timp, presiunea PAC asupra bugetul a scăzut, ponderea în buget fiind de aproximativ 45% şi cu tendinţă de scădere, dar a crescut presiunea exercitată de aplicarea politicii de coeziune, în special prin redistribuirea operată între EU15 şi noile state membre.

Conform tratatelor, în prezent resursele bugetului sunt formate din: 1. Resurse proprii tradiţionale (RPT) – acestea sunt formate în principal din taxe impuse asupra importurilor de

produse provenite dintr-un stat din afara UE. Ele contribuie cu aproximativ 15 % la veniturile totale. 2. Resursa bazată pe taxa pe valoarea adăugată (TVA) reprezintă o rată fixă aplicată la veniturile din TVA-ul

armonizat ale fiecărui stat membru. Resursele bazate pe TVA reprezintă 15 % din veniturile totale. 3. Resursa bazată pe venitul naţional brut (VNB) este o rată procentuală fixă (0,73 %) aplicată la VNB-ul fiecărui

stat membru. Deşi este o categorie neuniformă, aceasta a devenit cea mai mare sursă de venituri, contribuind în prezent cu 69 % din veniturile totale.

Ţările membre au convenit o limită maximă a cheltuielilor cunoscută ca „plafonul resurselor proprii”; această limită este în prezent stabilită la 1,24 % din venitul naţional brut al Uniunii pentru plăţile făcute de la bugetul UE. Aceasta corespunde unei medii de aproximativ 293 EUR per cetăţean UE.

9.2. Principiile bugetare, procedura bugetară anuală, structura bugetului Uniunii Europene Sistemul actual al perspectivelor financiare şi structurarea recentă a bugetului comunitar pe categorii de

cheltuieli După Strategia de la Lisabona, având drept scop transformarea UE în cea mai competitivă şi dinamică zonă a

79

lumii, garantând un nivel ridicat de ocupare de protecţie socială, corelat cu obiectivele de durabilitate ale Strategiei de la Goteborg, perspectivele financiare s-au grupat pe teme prioritare în finanţarea prin bugetul UE, respectiv:

Din cele de mai sus se observă că pentru următorii şapte ani, statele membre UE au decis să dedice o parte

considerabilă a eforturilor lor comune şi a bugetului UE pentru o mai mare creştere economică şi crearea de locuri de muncă. Dezvoltarea durabilă a devenit una dintre principalele priorităţi ale Uniunii. Economia UE trebuie să fie mai competitivă, iar regiunile mai puţin prospere trebuie să reducă decalajul faţă de celelalte.

O economie mai competitivă necesită investiţii mai mari în cercetare şi educaţie, infrastructuri de transport şi energie extinse şi condiţii de lucru mai bune, toate în acelaşi timp. Astfel, o simplă idee dezvoltată într-un laborator poate i preluată de o mică afacere din UE şi promovată în întreaga Uniune, cu respectarea riguroasă a drepturilor consumatorilor. În acest caz, finanţarea unei simple idei asigură locuri de muncă pentru cercetător, întreprinzător, distribuitor şi protecţia consumatorului.

Obţinerea unei creşteri pe termen lung depinde şi de stimularea şi sporirea potenţialului de creştere al UE. Această prioritate, numită „Coeziune”, intenţionează să ofere asistenţă în special regiunilor mai puţin avantajate, în vederea transformării economiei acestora pentru a face faţă competiţiei globale. Inovarea şi economia bazată pe cunoaştere oferă oportunităţi nemaiîntâlnite pentru stimularea creşterii în aceste regiuni.

Eforturile Uniunii de a obţine coeziune se concentrează asupra dezvoltării infrastructurilor şi a asistării regiunilor în formarea forţei de muncă şi a adoptării ultimelor tehnologii de producţie. Bugetul UE sprijină, de asemenea, facilitarea cooperării economice şi sociale transregionale şi internaţionale.

Acţiunile UE presupun adesea împărtăşirea de experienţă şi know-how, care se poate dovedi mult mai utilă pentru regiunile mai puţin prospere.

În perioada 2007-2013, din fiecare euro cheltuit din bugetul anual al UE, 44 de cenţi vor fi alocaţi pentru activităţile legate de competitivitate şi coeziune.

De asemenea, datorită diversităţii lor geografice ce şi climaterice, statele membre UE produc o largă varietate de produse agricole pe care consumatorii europeni le pot achiziţiona la preţuri decente. Eforturile UE în acest domeniu au două scopuri principale.

În primul rând, producţia trebuie să corespundă necesităţilor consumatorilor, inclusive înaltă siguranţă şi calitate a produselor agricole. În al doilea rând, din punct de vedere al producţiei, comunitatea agricolă trebuie să posede capacitatea de a planii ca şi adapta producţia în funcţie de necesităţile consumatorilor, respectând în acelaşi timp mediul înconjurător.

În plus, gestionarea şi protecţia de succes a resurselor noastre naturale trebuie să includă şi măsuri directe de protecţie a mediului, restructurarea şi diversii carea economiei rurale şi promovarea pescuitului durabil. Pentru că bolile animalelor, deversările de petrol şi poluarea aerului nu se opresc la frontierele naţionale. Astfel de ameninţări necesită acţiuni largi pe mai multe fronturi şi în mai multe ţări.

80

În perioada 2007-13, bugetul UE va cheltui în fiecare an 43 cenţi din fiecare euro în benefciul resurselor noastre naturale.

Titular de curs, Conf. univ. dr. Constantinescu Mădălina