dreptul afacerilor i. notiunea afacerilor....
TRANSCRIPT
DREPTUL AFACERILOR
I. NOTIUNEA AFACERILOR. PARTICULARITATI.
1) Notiunea Dreptului Afacerilor
Putem defini Dreptul Afacerilor, in sens larg, ca fiind totalitatea
activitatilor economice, bancare, financiare, etc., prin care se realizeaza, la nivel
mondial, schimburile economice, cooperarea economica si tehnico-stiintifica.
Stricto sensu, Dreptul Afacerilor este definit prin insasi gama de operatiuni
de import/export, derulate de persoane fizice si/sau juridice dintr-un stat cu
parteneri cu aceeasi vocatie dintr-un alt stat, avand ca obiect marfurile, capitalurile
si serviciile.
Din aceasta definitie reiese, cu claritate, ca Dreptul Afacerilor insumeaza
acele norme juridice „ care reglementeaza relatiile comerciale ce depasesc
cadrul intern sau international al unui stat si au aderente internationale, cu
doua sau
mai multe sisteme de drept nationale”.
2) Obiectul Afacerilor
Este constituit de catre raporturile juridice patrimoniale, care au un caracter
volitional si patrimonial, precum si de de comercialitate si internationalitate.
3) Caracteristicile fundamentale ale obiectului Dreptului Afacerilor se
deslusesc, cu limpezime, din definirea obiectului acestuia, si anume:
a) caracterul volitional, care rezida din faptul ca participantii la activitatea
de comert intern si international isi stabilesc, potrivit vointei lor proprii, drepturi si
obligatii corelative in domeniul schimburilor,
al cooperarii tehnico-stiintifice si economice.
b) caracterul patrimonial este conferit de acele raporturi patrimoniale,
evaluabile in bani, care iau nastere intre cei care iau parte la vehicularea marfurilor,
valorilor si cunostintelor pe plan mondial si care urmaresc obtinerea unui profit.
c) caracterul comercial este relevat de recurgerea la anumite criterii, in
raport de definirea sa, in dreptul intern. Cel mai important criteriu se desprinde din
prevederile art. 3 alin. 2 din Codul Comercial Roman, care arata ca actele civile se
disting de actele comerciale prin cauza acestora din urma, ce consta in
interpunerea in procesul de circulatie a marfurilor si serviciilor cu intentia de a
realiza beneficii;
d) caracterul international implica in aceasta privinta, obligatoriu,
existenta unuia sau a mai multor elemente de extraneitate.
4) Metoda de reglementare
Prin metoda sa de reglementare a raporturilor juridice comerciale, Dreptul
Afacerilor recurge la norme de drept privat. De retinut un aspect foarte
important: in raporturile juridice comerciale, subiectele se afla pe pozitie de
egalitate juridica, unele fata de altele. Chiar si statul, in cadrul acelorasi raporturi,
se manifesta ca subiect de drept privat – de jure gestionis, cu alte cuvinte pozitia
sa
juridica este egala cu a celeilalte parti, indiferent daca aceasta este o persoana
fizica sau juridica, ce apartine unui alt stat.
5) Asemanari si deosebiri intre Dreptul Afacerilor si alte discipline
A. DREPTUL AFACERILOR SI DREPTUL COMERCIAL
a) ASEMANARI: a.1.) Ambele reglementeaza raporturi juridice cu caracter
patrimonial si comercial, iar subiectii acestor raporturi (fie ei persoane fizice ori
persoane juridice) au, in mod obligatoriu, calitatea de comerciant ; a.2.) Raporturile
juridice reglementate de ambele ramuri de drept sunt guvernate de Noul
Codul Civil , de celelalte legi comerciale si de subsidiarele acestora ; a.3.) Dreptul
Afacerilor si-a insusit unele caractere, norme de reglementare si dispozitii
normative de la dreptul comercial, devenind un drept special in raport de dreptul
comercial, care ramane dreptul comun
b) DEOSEBIRI SI DELIMITARI:
b.1.) In mod obligatoriu, raportul juridic de Dreptul Afacerilor contine un
element de extraneitate, care ii imprima un caracter specific de
internationalitate, pe cand raportul juridic comercial intern nu prezinta aceasta
caracteristica.
b.2.) Din cauza acestui caracter specific, adica al elementului de
extraneitate, raportul juridic de Dreptul Afacerilor este susceptibil sa cada sub
incidenta a doua sau mai multe sisteme de drept (cel putin doua), aspect asupra
caruia vom reveni.
B. DREPTUL AFACERILOR SI DREPTUL CIVIL
a) ASEMANARI:
a.1.) Corelatia care exista intre Dreptul Afacerilor si dreptul civil rezulta
chiar din primul articol al Codului comercial roman, care stipuleaza ca „ in
contract se aplica legea de fata”si, mai departe, legiuitorul precizeaza ca „unde
ea nu dispune se aplica Codul civil”.
a.2.) Atat in raporturile de Dreptul Afacerilor, cat si in raporturile de Drept
civil, partile sunt, totdeauna, pe pozitie de egalitate, ceea ce atesta existenta unei
metode de reglementare comune.;
a.3.) In sfarsit, evidentiem ca, atat in Dreptul Afacerilor, cat si in Dreptul
civil, raporturile juridice sunt raporturi de drept privat, iar contractul este
principalul izvor de obligatii pentru ambele discipline.
b) DEOSEBIRI SI DELIMITARI:
b.1.) Subiectele de Dreptul Afacerilor au o capacitate speciala de a efectua
operatiuni de comert exterior, in timp ce subiectele Dreptului civil(persoanele
fizice si persoanele juridice) nu au o asemenea calitate ;
b.2.) Raporturile de Dreptul Afacerilor au, in principiu, character
patrimonial, in timp ce raporturile de Drept civil se clasifica in patrimoniale si
nepatrimoniale.
b.3.) Raporturile de Dreptul Afacerilor au caractere specifice de
comercialitate si internationalitate, spre deosebire de cele civile care nu prezinta
aceste caractere.
Dreptul Afacerilor mai are stranse legaturi cu dreptul procesual civil, cu
dreptul international privat, cu dreptul international public.
II. PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI
AFACERILOR
a. Principiul libertatii comertului.
Acest principiu este consacrat in Constitutia Romaniei, prin art.134 alin.2,
care statueaza obligatia asigurarii libertatii comertului, protectia concurentei loiale,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de decizie.
In cadrul acestui principiu distingem urmatoarele subprincipii (ori linii de
actiune calauzitoare) si anume: -libertatea de a revinde pentru a obtine un profit -
consensul ca politica monopolista aduce atingere principiului libertatii comertului;
-controlul exercitat asupra subiectelor de Drept al Afacerilor prin mijloace
financiar-bancare de catre stat.
b. Principiul concurentei loiale
Dupa cum se cunoaste, concurenta, in orice domeniu al activitatii umane,
are un rol benefic, cu atat mai mult in schimburile de marfuri si servicii,
constituind, in aceasta privinta, un factor real de progress economic.
Si in ceea ce priveste acest principiu, deosebim, in cadrul sau, mai multi
factori de determinare si anume:
b.1. Concurenta presupune, in primul rand, o competitie de piata intre
subiecte de drept cu activitati comerciale asemanatoare, care se intrec nestingherite
pe piata libera;
b.2. Domeniul concurentei comerciale internationale amplifica rolul
concurentei de pe piata interna, ridicando, pe aceasta din urma, la nivel continental,
regional sau mondial, dupa cum se manifesta.
Acest principiu se regaseste in actele normative cu aplicare interna si cu
vocatie internationala, el fiind, de altfel, o forma de manifestare a principiului
libertatii comertului, acesta din urma reprezentand, pe de alta, parte, fundamentul
economic al exercitarii concurentei loiale in comertul international.
Dintre actele normative care asigura pe plan national desfasurarea
raporturilor juridice comerciale in conditii de concurenta loiala, evidentiem Legea
nr.11/1991 privind combaterea concurentei neloiale, care sanctioneaza persoanele
fizice si juridice ce efectueaza acte si fapte de comert cu incalcarea principiilor
libertatii comertului si a concurentei loiale.
Functiile concurentei loiale
Avand in vedere ca, din totdeauna, concurenta loiala este unul dintre
principiile fundamentale ale Dreptului Afacerilor, expresie a liberalismului
economic, ea are functii importante in evolutia relatiilor comerciale internationale,
dintre care exemplificam: -garantarea desfasurarii economiei de piata; -facilitarea
liberei circulatii a marfurilor, capitalurilor, serviciilor si persoanelor; -stimularea
initiativei in cadrul schimburilor comerciale internationale.
Acest principiu fundamental orienteaza reglementarile nationale si
internationale in vederea asigurarii • accesului liber pe piata;_libertatii cererii si
a ofertei; libertatii economice, in general;_prevenirii si reprimarii actelor
anticoncurentiale recuperarii prejudiciilor nascute din abuzul de libertate in
schimburile comerciale internationale.
Concurenta neloiala poate fi definita in mod succint ca fiind recurgerea, de
catre comercianti, la fapte si acte care contravin uzantelor oneste in activitatea de
comert international.
Concurenta neloiala este caracterizata, de regula, prin: -utilizarea unor
mijloace si metode reprobabile in activitatea comerciala; -comiterea unor acte
blamabile, prejudiciabile, in atragerea clientelei.
Conventia anticoncurentiala poate fi definita ca o manifestare a
principiului libertatii comertului, precum si a caracterului volitional al raportului
juridic de Dreptul Afacerilor, prin care partile pot prevede in contractul de comert
international o clauza cu caracter anticoncurential, in scopul apararii intereselor
reciproce. Aceasta conventie obliga partile sa nu efectueze acte si fapte de comert
international care pot adduce atingere premiselor raportului juridic stabilit intre ele.
c. Egalitatea juridica a partilor -Este un alt principiu fundamental al
Dreptului Afacerilor, care priveste direct raportul de comert international, potrivit
caruia fiecare parte contractanta are dreptul sa actioneze conform vointei sale, in
ceea ce priveste desfasurarea tuturor operatiunilor de comert international, pe care
le doreste realizate, in scopul obtinerii unui profit, pentru sine.
d. Principiul libertatii conventiilor
Potrivit acestui principiu, partile raporturilor juridice de comert
international isi pot alege, in mod liber partenerii si sa trateze cu acestia clauzele
contractuale, astfel incat sa se concretizeze interesul lor.
De asemenea, subiectele raportului juridic pot sa stabileasca, prin acelasi
act de vointa, natura juridica, obiectul si continutul contractului de comert
international, sa hotarasca asupra modului de rezolutiune sau de reziliere a
acestuia, dar fara a incalca dispozitiile imperative in materie.
e. Contractele de comert international au putere de lege intre partile
contractante
Potrivit acestui principiu, libertatea contractuala le permite partilor sa
stabileasca, de comun acord, cu respectarea dispozitiilor legale, natura si conditiile
contractului, pe care apoi sunt obligate sa le respecte intocmai, cu consecintele de
rigoare ce decurg din respectarea ori nesocotirea clauzelor stipulate.
f. Principiul bunei-credinte actioneaza, in primul rand, in domeniul
incheierii si derularii contractelor de comert international si are o importanta
covarsitoare. Acest principiu pretinde ca orice conventie trebuie sa fie efectuata de
catre parti cu „bona fides”, iar partile contractante sa nu recurga la uzante
necinstite, dand dovada de concurenta neloiala. In raporturile comerciale interne si
internationale, buna-credinta se prezuma.
In cazul in care se constata, din partea unui contractant, reaua-credinta, el
va suporta rigorile legii, foarte aspre in acest sens.
III. IZVOARELE SI CODIFICAREA DREPTULUI AFACERILOR
a. Izvoarele interne
In aceastã categorie sunt incluse, in primul rand, dispozitiile
constitutionale. Astfel, in art. 10 din Constitutie se stipuleaza ca Romania intretine
si dezvolta relatii pasnice cu celelalte state ale lumii, relatii bazate pe principiile si
normele generale admise in dreptul international.
Un act juridic important este Legea nr.105/1992 privind reglementarea
raporturilor de drept international privat. In cuprinsul ei se intalnesc norme
referitoare la determinarea legii aplicabile unui raport de drept international privat,
precum si norme de procedura incidente in litigii privind aceleasi raporturi (civile,
comerciale, de procedura civila si alte raporturi de drept privat cu elemente de
extraneitate).
De stricta actualitate sunt Legea nr.637/2002 privind normele pentru
determinarea legii aplicabile unui raport de drept international privat in materia
insolventei si Legea nr.187/2003 privind competenta de solutionare a litigiilor
nascute dintr-un raport de drept international privat in materie civila si comerciala,
precum si normele privind recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti
pronuntate in statele Uniunii Europene.
De asemenea, trebuie mentionata Legea nr.161 din 19.04.2003 privind
unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice si
in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei,
care reglementeaza, intre altele, si o noua institutie juridica pentru
Romania, si anume Grupul de Interes Economic, precum si conditiile in care
Grupurile Europene de Interes Economic sunt recunoscute si pot functiona pe plan
national.
Cele mai importante izvoare interne, cu adevarat predominante, sunt legile
comerciale, din randul carora se reliefeaza Codul comercial roman din 1887, cu
modificarile ulterioare, dar si alte acte normative comerciale, toate fiind
importante izvoare interne de Drept al Afacerilor.
Normele de drept financiar cuprinse in legi speciale sunt si izvor intern al
Dreptului Afacerilor.
Acestea trebuie sa indeplineasca trei conditii pentru a fi aplicabile in
materie: legea in care este cuprinsa norma aplicabila sa nu fi fost aleasa de subiecti
o lex contractus; -un subiect sa fie cetatean al tarii careia apartine legea respectiva;
-aplicarea legii nationale se fie acceptata de subiectii raportului juridic.
Sa mai adaugam printre izvoarele la care facem referire legea civila,
obiceiul juridic si practica judecatoreasca, cu sublinierea expresa ca cea din
urma are o importanta sporita in sistemele de common-law, in raport cu sitemele
de civil-law.
b. Izvoare internationale
Apreciate in doctrina ca fiind elementul substantial al Dreptului Afacerilor,
izvoarele internationale au o importanta covarsitoare, in calitatea lor de creatoare
de norme cu caracter normativ.
Conventiile internationale, al caror continut este format din drepturile si
obligatiile participantilor la raporturile juridice de comert international, pot fi
bilaterale sau multilaterale.
Dintre conventiile bilaterale evidentiem:
Tratatul comercial, indiferent de denumirea sa (conventie, protocol,
acord, compromis, nota diplomatica etc), document de drept international public,
este o manifestare de vointa a doua sau mai multe state prin care ele inteleg sa
reglementeze, intr-un anumit mod, o sfera de relatii internationale bine delimitata,
constituind, in acest sens, noi norme de drept international sau modificand ori
abrogand pe cele existente, la un anumit moment dat.
Cutuma, in masura in care reglementeaza in domeniul afacerilor, ea
constituind o cristalizare a unei practici indelungate si cu caracter de repetabilitate,
devine izvor de Drept al Afacerilor, daca este recunoscuta legal.
2. Codificarea Dreptului
Este o activitate salutara si continua, desfasurata pe plan mondial, menita sa
concentreze si sa monitorizeze actele normative din toate statele si cutumele
operationale in materia comertului international in vederea uniformizarii si
modernizarii mijloacelor utilizate la incheierea si desfasurarea tranzactiilor
comerciale.
Aceastã importantã activitate practica s-a realizat, la nivel mondial, prin:
- Reglementarile uniforme elaborate de Comisia Natiunilor Unite pentru
Dreptul Comertului International (UNCITRAL);
- Reglementari uniforme emise de catre Comisia Economica pentru
Europa a ONU (CEE – ONU); - Reglementari uniforme ale UEE privind
incheierea de conventii pentru realizarea de norme in domeniul dreptului
comertului international;
- Reglementarile uniforme ale Camerei de Comert International de la
Paris (CCIP).
Sub aceastã egida, in 1953 au aparut Regulile INCOTERMS, de unificare
si standardizare a uzantelor comerciale internationale, in materie de vanzare
comerciala internationala (ultima sa republicare a avut loc in anul 2000).
Practica judecatoreasca si arbitrala nu constituie izvor de drept, intrucat
legiuitorul roman nu admite acest lucru. Totusi, jurisprudenta are o importanta
deosebita in interpretarea si adaptarea normelor juridice, indeosebi in ipoteza in
care acestea nu au fost constituite pentru a reglementa, in mod direct raporturile
juridice de dreptul comertului international.
IV. RAPORTUL JURIDIC DE DREPTUL AFACERILOR
Raportul juridic de dreptul comertului international este definit, de regula,
de intreaga doctrina, ca fiind o relatie cu caracter patrimonial, care ia nastere in
schimburile comerciale internationale, reglementata de norme juridice si in cadrul
carora, partile, aflate pe pozitie de egalitate juridica, au drepturi si obligatii
corelative, a caror aducere la indeplinire poate fi obtinuta, prin forta coercitiva a
statului.
A. Premisele raportului juridic de comert international
Premisele se desprind, cu usurinta, din chiar definitia pe care am dat-o
raportului juridic de comert international.
Aceste premise sunt cele pe care le vom evidentia in cele ce urmeaza, in
mod distinct:
A) SUBIECTELE DE DREPT
Subiectele raportului juridic de comert international pot fi individuale, ca
persoane fizice sau colective, ca grupari organizate (persoane juridice). In cazul
Dreptului comertului international, subiectele participante la raporturile comerciale
internationale sunt acele persoane care au comertul ca profesiune obisnuita,
societatile comerciale, precum si alte forme organizatorice cu personalitate juridica
pe care le vom prezenta pe larg intr-o sectiune viitoare.
b) NORMA JURIDICA DE DREPTUL AFACERILOR
Cunoscand ca norma juridica este o regula de conduita, instituita ori
sanctionata de catre stat si a carei respectare este asigurata, la nevoie, prin forta
coercitiva a puterii publice, prin extrapolare, se poate conchide ca normele juridice
de comert international reglementeaza conduita posibila ori datorata a subiectelor
de drept participante la raporturile comerciale internationale
Caracteristicile raportului juridic de comert international
Avand in vedere specificitatea raportului juridic de comert international, se
impune sa reliefam si caracteristicile acestuia.
Unele dintre acestea prezinta un caracter comun celorlalte ramuri ale
dreptului, iar altele sunt specifice si apartin, pe deplin, Dreptului comertului
international.
a) CARACTERUL VOLITIONAL
Aducerea la indeplinire a raporturilor juridice de comert international se
realizeaza, de regula, prin contractele comerciale care au un caracter de
internationalitate si titlurile de valoare.
Si intr-un caz si in celalalt, ambele subiecte de drept isi manifesta, in mod
nemijlocit, vointa juridica, astfel incat este evident ca raportul juridic de comert
international are un caracter volitional.
De asemenea, prin aceeasi vointa juridica concordanta, subiectii de drept
determina ei insisi actiunile pe care le intreprind ori le pretind de la cealalta parte
pe durata existentei raportului juridic. Continutul raportului aflat in discutie, in
situatia de fata, la fel ca orice alt raport juridic poate fi modificat, completat,
reziliat sau rezolutionat numai prin acelasi acord de vointa al participantilor care au
calitatea de comercianti.
Avand in vedere principiul libertatii comertului, in primul rand este mai
mult decat evident ca subiectii unui raport juridic de comert international au chiar
posibilitatea de a alege, dupa vointa, asupra jus loci, adica a legii care va guverna
fondul si efectele unui anumit control de comert international.
Aceeasi lexitate volitionala se afla la latitudinea participantilor la un
asemenea raport juridic si, in ceea ce priveste jurisdictia care va fi competenta sa
solutioneze un eventual conflict survenit intre parti, evidentiind, daca mai este
nevoie, acelasi caracter volitional al raportului juridic de comert international.
b) CARACTERUL PATRIMONIAL
La fel ca si in raportul juridic comercial, subiectii raportului juridic de
comert international au intentia normala, declarata si legala de a obtine un anumit
profit.
Este, de la sine inteles, ca obtinerea acestui profit, nu este la indemana
oricarui comerciant, indeosebi in conditiile unei economii de piata reale, care
impune o competitie acerba intre concureti, ceea ce nu stirbeste cu nimic
evidentierea faptului ca raportul juridic de comert international are o dimensiune,
in mod categoric, valorica, care urmareste, in mod indubitabil, dobandirea unor
avantaje economice.
c) ELEMENTUL DE EXTRANEITATE
Cea mai importanta caracteristica a raportului juridic de comert
international, care ii confera specificitatea sa aparte, este prezenta elementului de
extraneitate, alaturi de celelate trasaturi ale sale. In acest context, un contract
comercial dobandeste, de indata, caracter de internationalitate, ceea ce ii confera un
loc si un rol aparte, printre alte contracte comerciale, tocmai pentru ca sediul,
domiciliul sau fondul de comert reprezinta acel element sine qua non al raportului
juridic de comert international.
In lumea contemporana, atat de complexa si de grabita, stabilirea regimului
juridic sub care se naste, se modifica si se stinge un astfel de raport sau stabilirea
cu certitudine a jurisdictiei careia i se va supune un eventual conflict ivit intre
comercianti, capata o importanta covarsitoare datorita consecintelor juridice care
pot surveni la un moment dat.
c) RAPORTURILE COMERCIALE INTERNATIONALE Raporturile
comerciale international sunt constituite din actele si faptele de comert
international, carora norma juridica le atribuie o anumita semnificatie, cu
consecintele juridice de rigoare. Cu alte cuvinte, putem vorbi de acele imprejurari
in raport cu care norma juridica determina nasterea, modificarea sau stingerea unui
raport juridic de comert international concret.
B. Partile raportului juridic de dreptul afacerilor
Sunt parti sau subiecte al raportului juridic de dreptul afacerilor toti
comerciantii, persoane fizice si juridice care participa, in mod activ la schimburi
comerciale, pentru a obtine un anumit profit.
Acestia pot fi clasificati, in functie de ordinea juridica careia ii apartin, in
doua categorii:
• Categoria subiectelor de drept care apartin ordinii juridice
nationale, participante la raporturile juridice de dreptul afacerilor
• Categoria subiectelor de drept care apartin ordinii juridice
internationale, participante la raporturile juridice de dreptul afacerilor
♦ Din prima categorie, cea a subiectelor de drept national, fac parte:
comerciantul-persoana fizica, societatile comerciale si grupurile de interes
economic.
1. Comerciantul – persoana fizica
Potrivit dispozitiilor art. 7 din Codul comercial roman, este comerciant
acela care savarseste fapte de comert, avand comertul ca profesiune obisnuita si
societatile comerciale.
Dupa cum se poate observa legiuitorul roman a inteles sa faca, in mod
expres, distinctie intre comerciantul individual-comerciantul persoana fizica si
societatea comerciala.
Din cuprinsul normei juridice amintite, rezulta ca, pentru a dobandi statutul
de comerciant, persoana fizica trebuie sa faca acte de comert, iar aceste fapte de
comert sa fi savarsite cu titlu profesional. De asemenea, cumulativ acestor
conditii impuse de chiar textul legii comerciale, persoana fizica trebuie sa aiba
capacitate deplina de exercitiu, sa desfasoare actele de comert in nume
propriu, independent si pe riscul sau si, nu in ultimul rand, sa nu existe o stare
de incompatibilitate, de decadere sau de interdictie cu privire la persoana
comerciantului.
Statutul juridic al comerciantului este alcatuit din drepturile si obligatiile
acestuia, dupa cum urmeaza:
Dintre drepturile cele mai importante, recunoscute si consacrate in
legislatiile nationale enuntam pe urmatoarele:
• dreptul persoanei de a-si alege singura si de a exercita profesiunea de
comerciant;
• dreptul comerciantului de a-si alege denumirea firmei sub care isi va
desfasura activitatea comerciala; aceasta firma trebuie inscrisa in Registrul
Comertului; dreptul la firma este un drept patrimonial, conferit comerciantului ca
un drept de folosinta exclusiva care precizeaza cum este comerciantul si ce fel de
comert desfasoara el.
• dreptul comerciantului la libera circulatie;
• libera circulatie a marfurilor, serviciilor si capitalurilor;
• dreptul comerciantului de a fi informat cu privire la orice schimbare
legislativa, in domeniul comertului.
Dintre principalele obligatii enuntam:
• inscrierea comerciantului in Registrul Comertului;
• tinerea de evidente privind afacerile;
• transparenta comerciantului in ceea ce priveste bilantul, falimentul si
lichidarea afacerii comerciale.
Statutul juridic al comerciantului strain
Comerciantii, persoane fizice straine, au dreptul de a indeplini acte si fapte
de comert international, cu respectarea dispozitiilor legale cuprinse in legea
nationala a statului respectiv. Caracteristic statutului juridic al comerciantului
strain este elementul de extraneitate, care in acest caz este domiciliul
comerciantului, fiind irelevanta cetatenia in determinarea capacitatii
comerciantului.
In cazul Romaniei, comerciantii care sunt persoane fizice straine, se bucura
de aceleasi drepturi ca si cetatenii romani.
2. Societatile comerciale
Regimul juridic al constituirii, modificarii, dizolvarii ori lichidarii
societatilor comerciale este supus dreptului comun, guvernat de actele normative
interne. In conformitate cu dispozitiile legale, toate societatile comerciale care isi
au sediul in Romania sunt persoane juridice romane.
Societatile comerciale romane, cu sau fara participare straina la capitalul
social, pot face acte de comert international, cu conditia ca aceste acte sa fie
prevazute in actul constitutiv al acestora ca obiect de activitate si sa fie permise de
legea romana.
Potrivit legii-cadru nr.31/1990 si a Codului comercial roman, societatile
comerciale cu participare straina pot dobandi oricare din formele legale de
existenta prevazute de legea romana, inclusiv asociatiile in participatiune, societati
in nume colectiv, in comandita simpla, pe actiuni, in comandita pe actiuni sau cu
raspundere limitata.
In conformitate cu prevederile Legii nr.35/1991 privind regimul
investitiilor straine, republicata, persoanele fizice si persoanele juridice cu
domiciliul ori, dupa caz cu sediul in strainatate pot efectuat investitii in Romania,
in una din modalitatile prevazute in cuprinsul acestei legi. Astfel, potrivit art.1 din
Legea nr.35/1991 republicata, sunt considerate ca investitii straine, printre altele si:
a) constituirea de societati comerciale, filiale sau sucursale, cu capital
integral strain sau in asociere cu persoane fizice sau persoane juridice romane,
potrivit prevederilor Legii nr.31/1990 privind societatile comerciale;
b) participarea la majorarea capitalului social al unei societati existente sau
dobandirea de parti sociale ori actiuni la asemenea societati, precum si de
obligatiuni sau alte efecte de comert;
3. Grupurile de Interes Economic
Prin Grup de Interes Economic se desemneaza forma de asociere intre
doua sau mai multe personae fizice sau juridice, constituita pe o perioada
determinata, in scopul inlesnirii sau dezvoltarii activitatii economice a membrilor
sai, precum si al imbunatatirii rezultatelor activitatii respective.
Legea nr.161/2003 reglementeaza in Cartea I -Titlul V din cuprinsul sau
modurile de constituire, functionare, administrare, modificare si incetare a
grupurilor de interes economic asemanator celor prevazute de Legea nr.31/1990
privind societatile comerciale.
Caracterele juridice ale grupurilor de interes economice sunt similare cu
cele ale societatilor comerciale, in special a celor de prsoane. Astfel, grupurile de
interes economic sunt persoane juridice romane cu scop patrimonial, iar membrii
sai raspund solidar si nelimitat pentru obligatiile sociale ale grupului, cu exceptia
cazului in care in contractele incheiate cu tertii cocontractanti s-a prevazut
contrariul.
Grupurile de interes economic prezinta si unele carctere specifice si anume:
a) pot avea calitatea de comerciant sau necomerciant
b) se pot constitui cu sau fara capital social
c) numarul membrilor nu poate fi mai mare de 20 si nu poate avea mai
mult de 500 de angajati
d) activitatea grupului trebuie sa se raporteze la activitatea membrilor
sai (are caracter accesoriu)
4. Grupurile Europene de Interes Economic.
In afara de reglementarea Grupurilor de Interes Economic, Legea
nr.161/2003 stabileste si conditiile in care Grupurile Europene de Interes
Economic (GEIE) sunt recunoscute si isi pot desfasura activitatea in Romania.
4. Reglementari specifice in dreptul european comunitar.
Perspectivele aderarii la Uniunea Europeana presupune adoptarea si a altor
norme de drept comunitar in legislatia nationala. Referitor la subiectele de drept,
participante la raporturile de drept comercial intern si international, Romania va
trebui sa transpuna integral in legislatia nationala cele 11 directive, aplicate in
spatiul economic european din 1994.
Aceste directive privesc domenii importante, cum ar fi constituirea,
obligatiile sociale, aporturile, modificarile de capital, fuziunile si divizarile,
structura organelor de conducere, etc.
♦ Din categoria subiectelor de drept care apartin ordinii juridice
internationale, participante la raporturile juridice de comert international fac
parte statele si organizatiile internationale de state cu character
interguvernamental.
1. Statele sunt subiecte originare de drept, care participa la raporturile
juridice international in doua ipostaze:
a) Ca titulare ale suveranitatii (de jure imperii), imprejurare in care
legifereaza statutul juridic al celorlalte subiecte de drept; raporturile juridice la care
statele participa ca titulare de suveranitate sunt raporturi de drept international
public.
b) Ca persoane juridice (de jure gestionis), titulare de drepturi si obligatii;
raporturile juridice la care statele participa ca persoane juridice sunt raporturi de
dreptul comertului international.
2. Organizatiile interguvernamentale sunt create prin acordul de vointa al
statelor interesate, accord concretizat intr-o conventie internationala multilaterala
la care participa mai multe state ca titulare de suveranitate.
Aceste organizatii sunt subiecte derivate de drept, care participa atat la
raporturi juridice de drept international public, cat si la raporturi juridice de drept
international privat, potrivit scopului si finalitatii lor, prevazute expres in conventia
internationala de constituire.
Alaturi de aceste doua categorii de subiecte ale raportului juridic de comert
international, amintim societatile transnationale care, prin modul lor de
constituire, exced regimului juridic national al statelor, tendinta la nivel european
fiind reglementarea acestora prin norme juridice uniforme.
C. Continutul raportului juridic de dreptul afacerilor
Continutul raportului juridic de drept al afacerilor este format din totalitatea
drepturilor si obligatiilor corelative pe care le au, respectiv le incumba subiectelor
raportului juridic de comert international.
Asa cum am aratat raportul juridic de comert international se
caracterizeaza, printre altele, prin pozitia de egalitate pe care se situeaza
participantii in cadrul operatiunilor de comert international, astfel incat fiecare
dintre subiectele raportului juridic va avea, in acelasi timp, atat calitatea de
creditor(subiect activ), cat si calitatea de debitor(subiect pasiv) al obligatiei sau
prestatiei care formeaza obiectul raportului juridic.
D. Obiectul raportului juridic de dreptul afacerilor
Obiectul raportului juridic de dreptul afacerilor este prestatia la care este
obligat debitorul(subiectul pasiv) fata de creditor(subiectul activ), in vederea
satisfacerii intereselor sale legitime.
Prin prestatie intelegem conduita sau comportamentul la care debitorul
obligatiei de comert international trebuie sa o manifeste in cadrul unui raport
juridic de comert international concret. Aceasta conduita se concretizeaza intr-o
actiune, de a da sau de a face, are intotdeauna natura juridica patrimoniala si se
considera executata numai in momentul in care creditorul va obtine rezultatul
urmarit prin operatiunile de comert international.
RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE
DispoziŃiile privind răspunderea persoanelor juridice sunt prevăzute in art.
19 din Codul Penal unde se arată că: „ Persoanele juridice cu exceptia statului,
a autoritătilor publice si a institutiilor publice care desfăsoară o activitate ce nu
poate
face obiectul domeniului privat răspund penal pentru infractiunile săvarsite in
activitatea obiectului de activitate sau in interesul ori in numele persoanei juridice
dacă fapta a fost săvarsită cu forma de vinovătie prevăzută de legea penală. Ca
pedeapsă principală ce se poate aplica persoanei juridice legea prevede amenda de
la 2500 la 2000000 lei.
Pedepsele complementare care se pot aplica persoanei juridice sunt:
a. dizolvarea persoanei juridice;
an;
b. suspendarea activitătii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un
c. suspendarea uneia dintre activităŃile sale in legătură cu care s-a săvarsit
infractiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d. inchiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3
luni la 3 ani;
e. interzicerea de a participa la procedurile de achiziŃii publice pe o durată
de la 1 la 3 ani;
f. afisarea sau difuzarea hotărarii de condamnare
V. ACTELE SI FAPTELE DE COMERT INTERNATIONAL
1. Notiune si caracterizare
Sunt considerate acte si fapte de actele si faptele care contin elemente de
extraneitate si prin care se realizeaza o interpunere in vehicularea bunurilor,
cunostintelor tehnico-stiintiifice si serviciilor, in scopul realizarii unui beneficiu,
in mod direct ori indirect.
In vederea formularii unei definitii a faptelor de comert s-au formulat, de-a
lungul timpului, cateva teorii in vederea caracterizarii acestei notiuni.
a) Teoria speculatiei, potrivit careia actul de comert este unul eminamente
speculativ, realizat in scopul obtinerii de beneficii, pe baza ideei de cumparare a
marfurilor la un anumit pret si revanzare la unul mai mare, accentuandu-se
caracterul esential al actului in sine si anume realizarea de profit;
b) Teoria circulatiei, conform careia actul de comert este considerat ca
fiind unul de circulatie, mai precis de interpunere in circulatia marfurilor intre
producator si consumatorul final.
c) Teoria intreprinderii, care considera ca actul de comert este cel
indeplinit printr-o intreprindere, privind o activitate metodic organizata, care
presupune o repetitie profesionala a actelor, conform unei organizari sistematice si
bazate pe anumite mijloace materiale.
d) Teoria mixta, care considera ca adoptarea unui unic criteriu in vederea
determinarii comercialitatii actelor juridice este greu de luat in seama si prefera
imbinarea mai multor criterii dintre cele deja evidentiate.
Prin prisma celor 4 teorii prezente putem defini faptele sau actele de comert
ca fiind acte juridice, fapte juridice si operatiuni economice prin care se
realizeaza producerea de marfuri, executarea de lucrari sau prestarea de servicii
sau o interpunere in circulatia marfurilor, cu scopul de a obtine profit.
Categoriile de fapte de comert:
In doctrină au fost luate in considerare: faptele de comerŃ obiective,
faptele de comert subiective si faptele de comerŃ unilaterale sau mixte.
a. Faptele obiective de comerŃ: art. 3 din Codul Comercial român
enumeră 20 de fapte de comert ce pot fi clasificate sau grupate astfel:
- fapte de comerŃ obiective considerate ca atare fără nicio condiŃie. Din
această categorie fac parte:
cec-ul)
• faptele juridice declarate de lege comerciale (cambia, biletul la oridn,
• orice raport ce rezultă din navigatie
• contractele de depozit, consignatie, report
- fapte declarate de lege comerciale, dar numai dacă îndeplinesc anumite
conditi:
• vânzarea cumpărarea cu scopul de a revinde;
• întreprinderile comerciale
- fapte de comert desemnate ca atare datorită caracterului lor accesoriu:
• mijlocirea, intermedierea si reprezentarea
• depozitul pentru cauză comercială
• contractele de vânzare – cumpărare de acŃiuni sau de părŃi sociale;
• contul curent
• gajul pentru cauză comercială
• fidejusiunea pentru cauză comercială
Comercialitatea acestor fapte de comerŃ prevăzute in mod expres de
legiuitor derivă dinnatura lor si pentru motive de ordine publică
b. Faptele subiective de comert. În art. 4 din codul Comercial Român se
precizează: „se socotesc afară de acestea (afară de cele prevăzute în articolul 3
Cod Comercial) ca fapte de comert celelalte contracte si obligaŃiuni ale unui
comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din
însusi actul”. Rezultă că faptele de comert subiective reprezintă toate actele
săvârsite de comerciant cu condiŃia ca acestea să fie săvârsite în nume propriu
si cu titlu profesional, obisnuit. Seinstituie astfel prezumtia de comercialitate
care consideră ca fapte de comert toate actele si obligatiile comerciantului
indiferent de izvorul lor cu exceptiile mentionate expres în art. 4 Cod Comercial.
Această prezumtie de comercialitate poate fi răsturnată prin proba
contrarie prin dovedirea caracterului civil al obligaŃiei sau caracterului
necomercial care ar rezulta din chiar actul săvârsit de comerciant.
c. Faptele de comerŃ unilaterale sau mixte sunt acelea care sunt fapte de
comerŃ numai pentru una dintre părŃi sau pentru cealaltă parte s-ar putea
considera că nu au caracter comercial.
2. Clasificarea actelor si faptelor de comert international
Ca si actele si faptele de comert intern, actele si faptele de comert
international se impart in: obiective, subiective si mixte. Aceasta categorisire se
face in functie de scopul urmarit, obiectul si forma actului incheiat, precum si
calitatea persoanei care il aduce la indeplinire.
a) Acte si fapte de comert international obiective. Sunt considerate a fi
acte si fapte de comert international obiective acelea al caror caracter comercial se
desprinde din chiar forma, natura sau obiectul lor, ele fiind, cu alte cuvinte, astfel
considerate de lege, asa cum, de exemplu, sunt faptele de comert enumerate de
Codul comercial roman.
b) Acte si fapte de comert international subiective. In aceasta categorie
sunt incluse acte si fapte de comert international al caror caracter comercial le este
conferit de calitatea de comerciant a celui care le savarseste, daca nu sunt de natura
civila ori daca nu rezulta contrariul din insusi actul respectiv. Chiar daca, in
anumite cazuri, actele si faptele savarsite de un comerciant (persoana fizica sau
juridica) sunt de natura civila, ele dobandesc caracterul comercial tocmai pentru ca
sunt efectuate de un comerciant (exemplu, inchirierea unui spatiu, unde se vor
desface marfuri – inchirierea este un act civil, dar care dobandeste caracter de
comercialitate, prin savarsirea sa de catre un comerciant).
c) Actele si fapte de comert international mixte. Sunt incluse in aceasta
categorie actele si faptele mixte de comert intern si international, care prezinta
caracter comercial numai pentru una dintre parti, pentru cealalta parte pastrand
caracterul civil.
3. Actele si faptele de cooperare economica si tehnico-stiintifica
internationala
Asa cum s-a aratat anterior, alaturi de actele si faptele de comert
international propriuzise, intalnim si pe cele de cooperare economica si tehnico-
stiintifica internationale, care pot fi intalnite sub forma contractuala ori sub forma
constituirii de societati comerciale cu capital comun.
a) Acte si fapte de cooperare economica si tehnico-stiintifica
internationale sub forma contractuala. Sunt astfel categorisite, deoarece se
concretizeaza prin contracte de comert international incheiate intre parteneri din
state diferite.
Multiplicarea si diversificarea schimburilor economice si tehnico-stiintifice
in actuala conjuncture economica mondiala au condus la crearea unor contracte-
cadru, care apoi dau nastere, la randul lor, unor contracte-sectoriale, toate avand
drept specific promovarea cooperarii economice si tehnico-stiintifice.
b) Acte si fapte de cooperare economic si tehnico-stiintifica
internationale sub forma constituirii de societatii comerciale cu capital comun.
Actele si faptele de cooperare de aceasta factura le intalnim la crearea de
societati comerciale cu capital autohton si strain. In acest fel, in baza unui contract
de societate si, mai recent, numai in temeiul actului constitutiv al unei asemenea
societati comerciale, ia nastere o persoana juridica ce devine subiect de drept al
comertului international, cu implicatiile si rolul ce i-au fost conferite de vointa
partilor. Aceste acte si fapte de cooperare se materializeaza in acorduri bilaterale
de cooperare economica si tehnicostiintifica internationale, in toate domeniile si
sectoarele de activitate.
FONDUL DE COMERł
Este totalitatea bunurilor imobile si mobile care fac parte din patrimoniul
unui comerciant si care are ca principală destinaŃie exercitarea profesiunii in
scopul obŃinerii profitului scontat.
Elementele fondului de comert pot fi:
a. elemente corporale: se includ aici bunurile imobile, clădiri dar si
bunurile imobile prin destinatia
lor, precum si bunurile mobile corporale ca de exemplu mărfurile si
materiile prime.
b. elementele incorporale:
• denumirea comercială reprezintă numele sub care de desfăsoară
activitatea comercială si care figurează in Registrul ComerŃului. Este apărată prin
acŃiunile in contrafacere, in concurentă neloială ori in daune.
• sigla sau emblema este sensul sau denumirea care deosebeste un
comerciant de un altul de acelasi gen si al cărui drept de folosinŃă exclusivă se
capătă prin inscrierea sa in Registrul ComerŃului. Este apărată prin acŃiuni in
revendincare sau in solicitare de daune materiale si morale precum si pe calea
dreptului penal
• clientela poate fi definită ca totalitatea celor care apelează in mod curent
in raport de necesitătile lor si de profilul fondului de comert
• vadul comercial este capacitatea fondului de comerŃ de a atrage clientela
VI. SOCIETATILE COMERCIALE
Aspecte terminologice
Societatea este un mecanism social, economic si juridic prin care partile
(actionarii, asociatii) acced la un anumit profit pentru obtinerea caruia au pus in
comun patrimoniul si au efectuat diligente.
Societatile comerciale sunt o veche achizitie sociala, nascute din nevoia
conlucrarii dintre personae fizice cu aceleasi preocupari ori din necesitatea reunirii
de capitaluri in scopul constituirii capitalului.
Societatea comerciala (trade company) mai este definita ca o forma
esentiala a economiei de piata, bazata pe proprietatea privata premisa care are drept
socop protejarea interesului personal uman, mobilul fundamental al cooperarii
economice si a progresului social.
Trasaturile juridice ale contractului de societate
Indiferent daca societatile sunt infiintate prin contract de societate, statut
ori act constitutiv, contractual de societate are urmatoarele trasaturi juridice:
-are un caracter solemn fiind necesara incheierea sa in forma autentica in
sens contrar, contractul este lovit de nulitate
-are un caracter multilateral intrucat in conceptia legala are caracter
sinalagmatic ceea ce impune participarea acel putin doi asociati iar pentru
societatile pe actiuni un numar de cel putin 5 actionari exceptie facand societatea
cu raspundere limitata care se poate constitui prin manifestarea vointei unei singure
persoane
-caracterul oneros este dat de faptul ca fiecare asociat sau actionar doreste
sa obtina un profit
-caracterul comutativ rezulta din faptul ca partile contractante cunosc de la
inceput intinderea prestatiile la care se obliga
-caracterul comercial este cel care distinge un contract de societate
comerciala de un contract care sta la baza unei societati civile intrucat acesta
presupune o interpunere in vehicularea unor marfuri, capitaluri, servicii, etc. pentru
obtinerea unui profit.
Formele societatilor comerciale
In conformitate cu dispozitiile art. 2 din Legea nr. 31/1990 privind
societatile comerciale, republicata cu modificarile si completarile ulterioare,
societatile comerciale sunt de 5 feluri si anume:
1. Societatea in nume colectiv – este o societate comerciala de persoane
care ia nastere prin vointa reciproca a partenerilor care aduc un raport patrimonial
si participa in mod personal la functionarea societatii.
Ei raspund solidar si nelimitat pentru obligatiile societatii, ei obligandu-se
in nume colectiv, dar au si o raspundere subsidiara, bucurandu-se de beneficiul de
discutie. Din principiul raspunderii solidare si nelimitate a sociatilor, decurg
urmatoarele aspecte:
-firma sociala este formata din numele tuturor asociatilor sau din firmele
lor comerciale ori numai a unora dintre ei, situatie in care se mentioneaza ca exista
si alti actionari decat cei trecuti pe firma sociala
-asociatii raspund numai pentru obligatiile asumate si sub firma sociala si
sub semnatura administratorilor autorizati ai societatii
2. Societatea in comandita simpla
Este o societate comerciala de persoane in care obligatiile sociale sunt
garantate atat prin capitalul social cat si prin responsabilitatea solidara si nelimitata
a unuia sau mai multor asociati numiti comanditati ceelalti asociati numiti
comanditari avand o raspundere limitata la aportul adus ori sa-l predea societatii.
Aceasta societate isi desfasoara activitatea sub o firma in care pot figura doar
numele comanditatilor. Acordul unui comanditar ca numele sau sa fie trecut pe
aceasta firma duce la pierderea beneficiului sau de a raspunde limitat.
3. Societatea pe actiuni
Este acea societate in care obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
social iar actionariatul raspunde numai in limitele aportului sau.
4. Societatea in comandita pe actiuni
Este o societate comerciala de capitaluri formata din asociati comanditati
care administreaza societatea si care contribuie la activitatea acesteia numai prin
munca lor si din asociati comanditari care participa in principal cu capital, primind
actiuni in schimbul aportului adus la patrimoniul societatii.
Creditorii societatii sunt garantati cu patrimoniul si in subsidiar cu
responsabilitatea solidara si nelimitata a comanditatilor in timp ce actionarii au
numai responsabilitatea limitata la valoarea actiunilor lor.
5. Societatea cu raspundere limitata
Este societatea in care obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
social iar asociatii raspund pana la limita aportului lor.
b)Criterii de clasificare a societatilor comerciale In raport de intinderea
raspunderii asociatilor vom intalni: -societati cu raspundere nelimitata -societati cu
raspundere limitata In raport de existenta sau inexistenta caracterului intuitu
personae al societatii vom intalni -societati de persoane (societati in nume
colectiv, societati in comandita simpla) -societati de capitaluri (societati pe actiuni)
-societate cu raspundere limitata (societate cu unic asociat) In raport de
nationalitatea, cetatenia participantilor la formarea patrimoniului, vom intalni: -
societati cu capital integral romanesc -societati cu capital integral strain
-societati cu capital mixt In raport de participarea sau nu a statului la
formarea capitalului social vom intalni: -societati cu capital integral de stat -
societati cu capital privat In raport de titlurile de valoare vom intalni: -societati
comerciale care emit titluri de valoare -societati comerciale care nu pot emite titluri
de valoare In raport de modul de reglementare vom intalni:
- societati comerciale al caror regim juridic este stabilit de Legea nr.
31/1990 privind societatile comerciale, modificata si republicata -societati
comerciale reglementate de legi special
- societati bancare al carui statut juridic este reglementat de Legea nr.
58/1998 privind activitatea bancara -societatile de microfinantare reglementate de
Legea nr. 240 din 2005 privind societatile de microfinantare -societatile agrisole al
caror statut este stabilit prin Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole si alte
forme de asociere in agricultura -societatile de asigurari reglementate de Legea nr.
32/2000 privind societatile de asigurare si supraveghere a asigurarilor -societati de
intermediere si investitii al caror statut juridic este reglementat de Legea nr.
297/2004 privind piata de capital
Functionarea societatilor comerciale
Din momentul dobandirii personalitatii juridice, vointa membrilor societatii
devine insasi vointa acestei entitati juridice in cadrul careia vom distinge patru
categorii de organe si anume:
-Un organ deliberativ care coordoneaza intreaga politica economica
(Adunarea Generala a Asociatilor si Adunarea Generala Extraordinara a
Asociatilor) -Organ administrativ si de conducere care transpune in practica
hotararile organului deliberativ -Organul executiv cel care aduce la indeplinire
activitatile necesare indeplinirii scopului societatii si obtine profiturile
-Organul de control al activitatii in randul carora intalnim cenzorii si
auditorii financiari care au rolul de a inform Adunarea Generala, statul si creditorii
asupra activitatii desfasurate de societate
Incetarea calitatii de comerciant
In conformitate cu dispozitiile legale dovada calitatii de comerciant se face
in mod diferentiat dupa cum acesta este persoana fizica sau persoana juridica.
In situatia persoanei fizice dovada calitatii de comerciant se face prin
mijloace de proba din care sa reiasa efectuarea de acte de comert cu caracter
profesional asa cum pretinde art. 7 din Codul comercial.
De asemenea dovada calitatii de comerciant se mai face prin urmatoarele
prezumtii care trebuie coroborate cu alte mijloace de proba:
-autorizatia administrativa de exercitare a comertului;
-dovada inmatricularii la Registrul comertului;
-prezentarea titulaturii de comerciant intalnita in corespondenta acestuia.
In cazul unei persoane juridice, lucrurile sunt mai simple, dovada calitatii
de comerciant efectuanduse dupa cum urmeaza:
-o copie certificata de pe inregistrarea societatii in Registrul comertului
-o copie certificata de pe inregeistrarea in registrul comertului in cazul
regiilor autonome si organizatiilor cooperatiste Incetarea calitatii de comerciant se
realizeaza in mod diferit pentru persoanele fizice si persoanele juridice.
In mod obligatoriu, in ceea ce priveste incetarea calitatii de comerciant a
persoanei fizice impune renuntarea acesteia la efectuarea de fapte de comert insa
aceasta renuntare trebuie sa fie efectiva si nu temporara sens in care cel in cauuza
trebuie sa procedeze si la radierea inmatricularii sale din Registrul comertului ori
depunerea autorizatiei administrative.
Nu ne aflam inaintea unei pierderi a calitatii de comerciant a persoanei
juridice daca aceasta isi inceteaza activitatea. Pierderea calitatii de comerciant
poate avea loc numai pe calea dizolvarii societatii si prin lichidare.
a) Dizolvarea societatii comerciale
Potrivit dispozitiilor din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale
incetarea calitatii de comerciant are loc prin dizolvare atunci cand:
-a expirat termenul stabilit prin actul constitutiv pentru durata societatii;
-imposibilitatea realizarii obiectului de activitate al societatii ori
indeplinirea acestuia;
-a fost declarata nulitatea societatii;
-adunarea generala a hotarat incetarea;
-exista o hotararea judecatoreasca, obtinuta la cererea oricarui asociat, prin
care se constata impiedicarea desfasurarii activitatii societatii din cauza
neintelegerilor grave dintre asociati;
-declararea falimentului societatii;
-prin alte cauze prevazute in mod legal sau care se regasesc in cuprinsul
actului constitutiv al societatii.
Ne vedem obligati sa precizam, dat fiind multitudinea de forme juridice a
societatilor comerciale ca fiecare dintre acestea se dizolva in mod specific asa cum
prevad art. 227-237 din Legea 31/1990.
b) Fuziunea si divizarea societatilor comerciale
Putem defini fuziunea ca fiind un proces de absorbire a unei societati
comerciale de catre o alta societate, de aceeasi factura.
Fuziunea se mai poate realiza si prin contopirea a doua sau mai multe
societati comerciale pentru a da nastere unei noi societati. Procesul de fuziune
(Merger) a doua soicetati comerciale priveste crearea, in acest fel, a unei noi
societati comerciale, de obicei, pe actiuni. (Fuziunea dintre doua societati care au
domenii de activitate diferite este denumita prin sintagma „ fuziune de tip
conglomerat”-conglomerate merger).
In situatia in care se produce o fuziune prin absorbtie societatea care a
absorbit societatea dizolvata capata toate drepturile acesteia si isi asuma obligatiile
acesteia.
Cand fuziunea are loc prin contopire drepturile si obligatiile avute de
societatea care isi inceteaza activitatea prin aceasta modalitate trec, firesc, asupra
societatii nou infiintate.
Numim divizare impartirea patrimoniului unei societati comerciale, care isi
incheie existenta, intre doua ori mai multe societati care se nasc de aceasta maniera
sau care sunt deja existente.
Atat operatiunea de fuziune cat si cea de divizare trebuie sa fie hotarate de
adunarea generala a fiecarei societati in conditiile prevazute pentru aducerea de
modificari actelor constitutive ale societatilor respective.
Din momentul efectuarii fuziunii ori a divizarii se produce si dizolvarea
(fara lichidare) a societatii care isi inceteaza activitatea. In mod concomitent se
procedeaza la transmiterea universala a patrimoniului sau catre noua societate ori
cea existenta deja, in starea in care se gaseste la momentul fuziunii ori a divizarii.
Transmiterea universala a patrimoniului se face in schimbul atribuirii de
parti sociale sau actiuni ale societatilor comerciale nou infiintate ori deja existente
sau a unei sume de bani care nu poate depasi 10% din valoarea nominala a partilor
sociale ori a actiunilor care au fost atribuite.
Mentionam ca potrivit dispozitiilor legale, fuziunea ori divizarea au loc la
urmatoarele date: -in situatia in care a fost constituita una sau mai multe societati la
data la care noua ori noile societati au fost inmatriculate in Registrul comertului; -
in celelalte cazuri la data inscrierii in Registrul Comertului a mentiunilor privind
majorarea capitalului de catre societatea absorbanta.
c) Lichidarea societatilor comerciale ca mod de incetare a calitatii de
comerciant
O societate comerciala poate inceta calitatea de comerciant si prin
operatiunea de lichidare urmata de repartizarea patrimoniului sau.
Chiar daca in actul constitutiv al societatii respective este prevazuta
modalitatea efectuarii lichidarii dispozitiile legale in materie impun anumite reguli
de urmat si anume:
-pana la preluarea functiei de catre cei numiti in calitate de lichidatori
administratorii societatii comerciale in cauza isi continua modelul cu care au fost
investiti insa ei nu mai pot intreprunde noi operatiuni, in caz contrar ei raspund in
mod personal si solidar pentru efectuarea acestora (aceasta interdictie se plaica din
ziua expirarii termenului fixat pentru durata societatii ori de la data la care
dizolvarea a fost hotarata de adunarea generala ori a fost declarata prin hotarare
judecatoreasca.
Daca societatea comerciala a fost dizolvata inainte de expirarea termenului
stabilit pentru durata sa dizolvarea ei are efect fata de terti numai dupa un interval
de 30 de zile de la publicarea acestui fapt in Monitorul Oficial.
Lichidarea unei societati comerciale trebuie incheiate in 3 ani de la data
dizolvarii insa tribunalul comercial poate prelungi acest termen pentru motive
temeinice, cu inca 2 ani.
De asemenea, la trecerea a 15 zile de la terminarea lichidarii, lichidatorii
insarcinati cu aceasta activitate va cere radierea societatii din registrul comertului
sub mentiunea unei amenzi judiciare in cuantum de 200 lei pentru fiecare zi de
intarziere.
Si o ultima precizare: lichidarea unei societati comerciale nu libereaza in
mod automat, pe asociati sau actionari de deschiderea falimentului in conformitate
cu procedura instituita de Legea nr. 85/2006.
VI I. FALIMENTUL INTERNATIONAL
• Competenta internationala
• Legea aplicabila in materie de faliment
• Regula aplicarii legii statului de deschidere
1. Competenta internationala Conventia de la Bruxelles, din 23
noiembrie 1995 privind procedurile de insolventa, inspirata din Conventia
Consiliului Europei, a consacrat existenta unei :
-proceduri principale pentru care este competent tribunalul locului unde
debitorul are centrul intereselor principale si a unei
-proceduri locale pentru care este competent tribunalul locului unde
debitorul detine un stabiliment.
Regulamentul realizeaza un compromis intre universalitatea procedurii (o
singura procedura pentru un singur patrimoniu) si teritorialitatea procedurii (atate
reguli procedurale distincte cate sedii sunt), care pare mult mai realist decat
sistemul unitar propus de Proiectul de Conventie Europeana din 1992.
Regulamentul are in vedere „ legatura naturala” intre competenta
jurisdictionala si cea legislativa, adoptand doua norme conflictuale determinante :
-competenta pentru deschiderea procedurii de faliment apartine instantei
statului pe al carui teritoriu este situat centrul principalelor interese ale debitorului,
iar
-legea aplicabila este legea statului membru in care s-a deschis procedura.
Regulile de competenta stabilite prin acest Regulament se limiteaza la
competenta internationala, desemnand statele membre ale caror jurisdictii pot
deschide o procedura de faliment. Competenta teritoriala in cadrul acelui stat
membru trebuie sa fie determinata de legea nationala a statului respectiv. Cu toate
ca Conventia de la Bruxelles nu a intrat in vigoare, solutiile sale in materie de
insolventa au fost retinute si preluate de Regulamentul 1346/2000 al Uniunii
Europene, intrat in vigoare la 31 mai 2000,in aparenta, dreptul comunitar pare sa se
fi indreptat catre teza teritorialitatii.
Regulamentul nu contine nici o regula cu privire la solutionarea conflictelor
pozitive de competenta.
Rezolvarea conflictelor pozitive de competenta privind deschiderea
procedurii principale trebuie sa se bazeze pe principiul increderii reciproce,
principiu care conduce la o regula a primei instante invesite („first in time rule”).
Decizia jurisdictiei care deschide prima procedura in temeiul criteriului
centrului principalelor interese ale debitorului va trebui sa fie recunoscuta in toate
celelalte state membre, fara ca aceste state sa o poata supune unui control. Aceasta
intrucat Regulamentul prevede recunoasterea imediata a deciziilor privind
deschiderea, desfasurarea si inchiderea unei proceduri de faliment si a celor in
directa legatura cu aceasta procedura, fara vreo alta procedura sau formalitate
(art.16). Este o aplicare unitara asupra falimentului.
Aceste reguli nu elimina insa orice conflict virtual de jurisdictie: doua
jurisdictii deferite se pot totusi considera deopotriva competente sa deschida o
procedura principala cu efecte universale. Este suficient ca una dintre ele sa retina
criteriul sediului social statuar, iar cealalta pe cel al sediului real. In aceasta
privinta, Regulamntul comunitar nu prevede nici un raspuns. Singura dispozitie
existenta este cea prevazuta de art. 3 pct.3 : „atunci cand o procedura este
deschisa conform art.3 pct.1 (procedura principala), orice alta procedura
deschisa conform art.3 pct.2 este o procedura secundara.” Dar aceasta regula
nu este aplicabila decat daca jurisdictia ulterior sesizata accepta sa nu deschida
decat o procedura de lichidare si cu caracter teritorial.
2. Legea aplicabila falimentului
In Dreptul comertului international, competenta legislativa este adeseori
influentata de cea judiciara. Si in materie de faliment, competenta jurisdictionala
determina competenta legislativa. Determinarea legii falimentului depinde de
solutia pe care o adopta in conflictul de competenta jurisdictionala, deoarece
instant competenta, sesizata, va aplica propria lege de drept international privat
care ii va arata legea aplivabila fondului „ lex causae”.
Legea falimentului este legea forului (lex fori), ea avand vocatie generala
pentru solutionarea problemelor juridice ale unui faliment. Este solutia pe care o
consacra in unanimitate normele uniforme in materie de faliment :
-art. 19 al Conventiei Europene privind anumite aspect internationale
ale falimentului incheiate la Istanbul in 1990 intre statele membre ale Consiliului
Europei,
-art. 4 din Conventia de la Bruxelles din 23 noiembrie 1995 privind
procedurile de insolventa incheiate in cadrul Uniunii Europene,
-art. 4 din Regulamentul nr. 1346 din 29 mai 2000 al Consiliului
European privind procedurile de faliment.
Potrivit art. 4 din acest Regulament, principiul este acela ca, in absenta unei
dispozitii contrare, se va aplica legea statului membru in care s-a deschis procedura
(lex fori concursus), atat procedurii principale cat si procedurilor locale, atat in
privinta deschiderii procedurii cat si in privinta desfasurarii si inchiderii procedurii
falimentului. Este o norma conflictuala uniforma destinata sa inlocuiasca, in
aceasta materie, normele nationale de drept international privat.
Astfel spus, interdependenta dintre competenta judiciara si cea legislativa
este deplina, Solutia conflictului de legi fiind data de cea a conflictului de
jurisdictie.
1. Regula aplicarii legii statului de deschidere
Art. 4 din Regulament prevede domeniul legii falimentului, printr-o
enumerere cu character exemplificativ a aspectelor ce vor fi supuse legii statului de
deschidere. Potrivit acestui text, legea falimentului va prevedea conditiile in care
procedura trebuie deschisa, desfasurata si inchisa, in special :
a) debitorii care fac obiectul procedurii, in raport cu calitatea acestora ;
b) bunurile care alcatuiesc averea debitorului si regimul juridic al
bunurilor dobandite de debitor ulterior deschiderii procedurii ;
c) atributiile debitorului si ale sindicului ;
d) conditiile in care se poate face compensarea obligatiilor ;
e) efectele producerii in ceea ce priveste contractele la care debitorul este
parte, aflate in curs de desfasurare ;
f) efecetele producerii asupra actiunilor individuale, cu exceptia proceselor
aflate in curs de solutionare ;
g) creantele ce urmeaza sa fie inregistrate la pasivul debitorului si regimul
juridic al creantelor nascute dupa deschiderea procedurii ;
h) regulile vizand inregistrarea, verificarea si admiterea creantelor ;
i) regulile care stabilesc distributia sumelor rezultate din valorificarea
bunurilor, rangul creantelor si drepturile creditorilor care au fost partial
dezinteresati dupa deschiderea procedurii prin compensatiune sau ca urmare a
valorificarii unui drept real ;
j) conditiile si efectele inchiderii procedurii, in special in cazul unui
concordat sau plan de reorganizare ;
k) drepturile creditorilor ulterior inchiderii procedurii ;
l) sarcina achitarii taxelor si a cheltuielilor de judecata ;
m) regulile referitoare la constatarea nulitatii, anularea sau constatarea
inopozabilitatii actelor juridice care prejudiciaza drepturile creditorilor din
adunarea creditorilor.
PROCEDURA INSOLVENłEI
Legiuitorul român procedând la reglementarea acestui important
mecanism judiciar a statuat două proceduri aparte:
a. procedura generală care se aplică următoarelor categorii de debitori
aflaŃi în stare de insolvenŃă sau de insolvenŃă iminentă cu excepŃia celor
prevăzuŃi la art. 1 al. 2 lit. C si d din legea insolvenŃei:
- societăŃile comerciale;
- societăŃile cooperatiste;
- societăŃile cooperative;
- societăŃile agricole;
- grupurile de interes economic;
- orice altă persoană juridică de drept privat care desfăsoară si
activităŃi
economice;
b. procedura simplificată care se aplică următoarelor categorii de
debitori aflaŃi în
stare de insolvenŃă:
- comercianŃi, persoane fizice acŃionând individual
- asociaŃii familiale;
- comercianŃi care fac parte din categoriile prevăzute la al. 1 din
Legea insolvenŃei dar care nu deŃin nici un bun în patrimoniol lor, actele
constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite, administratorul nu
poate fi găsit, sediul nu mai corespunde, nu au prezentat documentele
prevăzute de lege în termenul prevăzut de lege
- debitori care si-au declarat prin cerere introductivă intenŃia de
intrare în faliment.
InsolvenŃa este acea stare a patrimoniului debitorului caracterizată
prin insuficienŃa fondurilor bănesti disponibile pentru plata datoriilor
exigibile. Averea debitorului reprezintă totalitatea bunurilor si drepturilor
sale patrimoniale ce pot face obiectul executării silite.
Legea insolvenŃei precizează semnificaŃiile unor termeni cum ar fi
creanŃele garantate, creanŃele salariale, creanŃele bugetare, valoare prag,
creditorii chirografari, tabel preliminar de creanŃe, tabel definitiv de
creanŃe, tabel suplimentar, tabel definitiv consolidat, reorganizare judiciară,
categorii de creanŃe defavorizate, program de plată a creanŃelor,
administratorul special, judiciar, lichidatori.
ParticipanŃii la procedura insolvenŃei:
1. instanŃele judecătoresti;
2. judecătorul sindic ales în mod aleatoriu si în sistem informatizat;
3. adunarea creditorilor si comitetul creditorilor
4. administratorul special ales de adunarea generală a
acŃionarilor/asociaŃilor debitorului pentru a reprezenta interesele societăŃii
si ale acestora si să participe la procedură pe seama debitorului
5. administratorul judiciar ales dintre practicienii în insolvenŃă ce au
depus la dosar o ofertă de preluare a acestei poziŃii;
6. lichidatorul care intervine în etapa falimentului si care provine tot
din rândul practicienilor în insolvenŃă fiind desemnat de către judeătorul
sindic. Judecătorul sindic poate desemna ca lichidator si pe administratorul
judiciar desemnat anterior.
Procedura si cererile introductive:
Procedura prevăzută de Legea insolvenŃei incepe pe baza unei cereri
introduse la Tribunal de către debitor sau de către creditor sau de orice alte
persoane sau instituŃii prevăzute de lege.
Cererea poate fi adminsă sau respinsă de căre judecătorul sindic. Prin
sentinŃa de deschidere a procedurii generale judecătorul sindic va desemna un
administrator judiciar iar in cazul deschiderii procedurii simplificate va desemna
un lichidator provizoriu. Administratorul judiciar va intocmi un raport prin care va
propune fie intrarea in procedură simplificată fie continuarea perioadei de
observaŃie din procedura generală.
Planul de reorganizare: va prevede fie restructurarea si continuarea
activităŃii debitorului fie lichidarea unor bunuri din averea acestuia fie o
combinaŃie a celor două variante.
Reorganizarea priveste continuarea si conducerea activităŃii debitorului
sub supravegherea administratorului judiciar in conformitate cu planul confirmat
pană cand judecătorul sindic va dispune motivat fie incheierea procedurii
insolvenŃei fie reincetarea reorganizării si trecerea la faliment.
Măsuri premergătoare lichidării: o primă măsură va fi aceea de a fi puse
sub sigilii magazinele, magaziile, depozitele, birourile, corespondenŃa comercială,
arhiva, dispozitivele de stocare si prelucrare a informaŃiei, contractele, mărfurile
si orice alte bunuri mobile aparŃinand averii debitorului.
Nu vor fi puse sub sigilii obiectele care vor trebui valorificate de urgenŃă
pentru a se evita pierderea din valoare si deteriorarea lor, registrele de contabilitate,
cambiile si alte titluri de valoare scadente, numerarul pe care lichidatorul il va
depune in bancă in contul averii debitorului. Efectuarea lichidării va fi făcută de
lichidator sub controlul judecătorului sindic.
InfracŃiuni si pedepse:
1. Bancruta simplă care se pedepseste cu inchisoarea de la 3 luni la un an
sau cu amendă, constand in neintroducerea sau introducerea tardivă de către
debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare
a cereri de deschidere a procedurii in termen, care depăseste cu mai mult de 6 luni
termenul legal;
2. Bancruta frauduloasă se sancŃionează cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani,
fapta persoanei care:
- falsifică, sustrage sau distruge evidenŃele debitorului ori ascunde o parte
din activul averii acestuia;
- infăŃisează datorii inexistente sau prezintă in registrele debitorului
sumele datorate fiecare dintre acestea fiind săvarsite in frauda creditorilor;
- instrăinează in frauda creditorilor, in caz de insolvenŃă a creditorului o
parte din active;
3. Gestiunea frauduloasă, inchisoare de la 3 la 8 ani cand e săvarsită de
administratorul judiciar ori lichidatorul averii debitorului precum si orice
reprezentant sau prepus al acestuia sau inchisoare de la 5 la 12 ani dacă fapta nu
constituie o infracŃiune mai gravă.
4. Delapidarea se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 15 ani si interzicerea
unor drepturi.
VIII. TEORIA CONTRACTELOR COMERCIALE SI
INTERNATIONALE
1. Notiune. In Dreptul Afacerilor, contractul este definit ca fiind un acord
de vointa prin care doua sau mai multe subiecte de drept, convin sa dea, sa faca ori
sa nu faca un anumit lucru. Prin contractul de comert international se intelege
acordul de vointa care a avut loc intre doua sau mai multe subiecte de drept
participante la comertul international, avand domiciliul ori sediul in state diferite,
avand ca finalitate nasterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice de
comert international. Intrucat actualmente ponderea contractelor de comert
international este mai insemnata ne referim in continuare la acestea.
2. Trasaturile caracteristice ale contractelor de comert international
• comercialitatea: un contract poate fi comercial ori civil, dupa
cum constituie sau nu un act de comert, dar poate fi comercial, doar pentru o
parte si civil pentru cealalta parte;
• internationalitatea: este o alta caracteristica a contractului de comert
international, care decurge din faptul ca un asemenea contract contine elemente de
extraneitate (nationalitatea, sediul sau 2.1. Categorii de contracte de comert
international in raport de criteriile dreptului comun (dreptului civil)
a. In raport cu modul lor de formare contractele de comert international
sunt, de regula, consensuale, ele exprimand vointa manifestata de catre subiectii
raportului juridic de comert international. In principiu, aceste contracte se incheie
in forma scrisa.
b. De regula, ne aflam inaintea unor contracte cu titlu oneros, deoarece au
ca finalitate declarata obtinerea pentru parti a unui profit.
c. Contractele de comert international sunt sinalagmatice dupa scopul
lor, avand in vedere faptul ca dau nastere la drepturi si obligatii corelative pentru
parti.
d. Contractul de comert international are caracter comutativ pentru ca
atat existenta, cat si intinderea prestatiilor la care se obliga partile sunt certe si
determinate (ori determinabile), din chiar momentul incheierii actului juridic
respectiv.
e. Contractele de comert international sunt acte si fapte de comert
deoarece ele tind la obtinerea unui profit, pentru ambele parti.
2.2. Criterii nespecifice de categorisire a contractelor de comert
international a. In functie de efectele pe care le vor genera contractele de comert
international (ca de altfel toate tipurile de contracte), se impart in: constitutive,
translative si declarative de drepturi.
a.1. Contractele de comert international cu caracter constitutiv sunt cele
ce privesc, de obicei, crearea unor drepturi subiective, pe seama celor doua parti,
ori a unui tert. De regula, acestea sunt drepturi de creanta si vor fi intalnite in
contractele de mandat, de depozit, comision, transport, consultanta.
a.2. Sunt contracte de comert international translative de drepturi cele
care transmit unele drepturi reale, de la un titular de drepturi la altul.
• Contractele declarative de drepturi sunt mult mai rar intalnite
in comertul international, iar prin ele se constata si se confirma pentru parti unele
drepturi.
• Dupa modul lor de executare contractele de comert international se
impart in contracte cu executare imediata, succesiva sau continua.
b.1. Contractele de comert international cu executare imediata sunt cele
care au ca obiect indeplinirea, de indata, a uneia sau mai multor prestatii.
b.2. Contractele de comert international cu executare succesiva sunt cel
mai adesea intalnite in practica de comert international.
• Contractele comerciale internationale cu executare continua cuprind
obligatii care pot fi indeplinite de catre debitor in mod neintrerupt.
• In raport de corelatia in care se afla, contractele de comert
international se impart in contracte principale si contracte accesorii.
c.1. Sunt denumite contracte principale acele acorduri de vointa ale
partilor care sunt de sine statatoare, iar existenta lor nu depinde de clauzele altui
contract.
• Contractele accesorii sunt cele care nu au o existenta de sine
statatoare, valoarea lor juridica este conditionata de existenta unui contract
principal.
• Dupa natura obligatiilor care intra in continutul lor
contractele internationale se divid in contracte care genereaza obligatia de a da, de
a face sau de a nu face.
d.1. Contractele care genereaza obligatia de a da (dare) sunt cele
translative de drepturi reale, carora li se adauga contractele care implica o
contraprestatie pecuniara, indiferent de natura acesteia: pret, comision, chirie,
navlu, prima de asigurare, etc.
d.2. Contractele care genereaza obligatia de a face (facere) sunt intalnite
in sfera executarii de lucrari si in aceasta privinta este clasic contractul de
antrepriza, precum si cele de prestariservicii, cum sunt cele de consulting,
comision, mandat, etc.
• Contractele care genereaza obligatia de a nu face (non facere) sunt
mai rar intalnite in comertul international, iar exemplul cel mai elocvent este
obligatia concreta de a se abtine de la anumite actiuni, pe care si-o asuma una
dintre partile contractante ori chiar ambele.
• Dupa natura obligatiilor carora le da nastere contractele de comert
international, acestea se pot clasifica in contracte care genereaza obligatii de
rezultat si contracte care genereaza obligatii de mijloace.
e.1. Participantii la raporturile de comert international isi asuma obligatii de
rezulta, intrucat prin finalitatea urmarita acestea sunt de esenta comertului, in
general vorbind.
e.2. Contractele de comert international pot da nastere si la obligatii de
mijloace (de diligenta).
2.3. Criterii specifice de categorisire a contractelor de comert
international
a. In functie de participantii la raporturile juridice de comert
international vom intalni:
a.1. Contracte obisnuite, atunci cand contractele se incheie intre
participanti care apartin ordinii juridice nationale din state diferite, iar partenerii
contractuali se recunosc dupa calitatea si natura juridical asemanatoare:
comercianti-persoane fizice, societati comerciale, persoane juridice cu vocatie
comerciala.
• Contracte mixte (semiinternationale), incheiate intre subiecte de drept
care apartin ordinii juridice internationale din state diferite. Specificitatea acestor
contracte (numite in dreptul comercial englez state contracts) este conferita de
faptul ca una dintre parti este un stat, care in raporturile comerciale actioneaza
potrivit principiului de jure gestionis, iar cealalta parte este o persoana
fizica ori o persoana juridica ce apartine de ordinea juridica nationala a altui stat.
• In raport de obiectul lor, contractele de comert international se
clasifica in cinci categorii:
b.1. Contracte translative de drepturi, care au ca obiect transmiterea
drepturilor reale ori a celor de creanta intre parti.
b.2. Contracte de prestari de servicii, care au ca obiect o prestare de
servicii la care una dintre parti se oblige in favoarea celelilalte parti.
b.3. Contracte de executare de lucrari, al caror obiect este realizarea de
lucrari de constructii sau a unor lucrari de montaj.
b.4. Contracte de cooperare economica internationala si tehnico-
stiintifica, prin intermediul carora au loc derularea raporturilor juridice privind
productia si comercializarea de bunuri, executarea de lucrari, transferal de
tehnologie avansata, etc.
• Contracte de aport valutar, care au ca obiect sporirea rezervelor
valutare ale participantilor la operatiunile de comert international. Aceste
contracte se concretizeaza prin cumpararea si reexportarea de produse, efectuarea
de operatiuni speculative cu devize si altele asemenea.
• In raport cu complexitatea lor, contractele de comert international se
clasifica in:
c.1. Contracte comerciale internationale unitare, care au la baza un singur
acord de vointa intre parti. Din aceasta categorie enumeram contractul de vanzare
comerciala, comisionul comercial international, mandatul comercial international,
depozitul international.
c.2. Contracte comerciale internationale mixte, in cadrul carora acordul de
vointa al partilor contractante genereaza drepturi si obligatii caracteristice pentru
cel putin doua contracte unitare (de tip monolit).
• Contracte comerciale internationale complexe care desemneaza o
pluralitate de contracte comerciale internationale distincte, interdependente, care
impreuna constituie un ansamblu contractual creat prin vointa juridica a partilor,
care are drept scop o anumita finalitate, de asemenea agreata de parti.
• In functie de durata pentru care se incheie, contractele comerciale
internationale se vor clasifica dupa cum urmeaza:
d.1. Contracte de scurta durata, incheiate pentru operatiuni ocazionale si a
caror durata nu depaseste 1 an.
d.2. Contracte cu durata medie, incheiate pe o perioada de timp de pana la
5 ani, acestea fiind regula in sfera comertului international.
d.3. Contracte de lunga durata, incheiate de parti pe o perioada de timp
care excede duratei de 5 ani.
IX. FORMAREA CONTRACTULUI COMERCIAL
Incheierea contractului comercial se face, de regula, in doua etape:
I. Etapa precontractuala
II. Etapa incheierii propriu-zise a contractului comercial
I. ETAPA PRECONTRACTUALA este reprezentata de anumite
demersuri pe care partile interesate le efectueaza in scopul informarii pietei
internationale cu privire la intentiile lor sau in scopul de a se informa asupra
tendintelor si oportunitatilor de pe piata internationala.
Rolul acestor demersuri este acela de a prospecta si investiga piata, iar in
urma obtinerii de date concrete cei interesati sa isi exercite optiunea referitor la
operatiunea de comert international pe care doreste sa o efectueze. Prin exploatarea
informatiilor culese, subiectii de dreptul comertului international pot renunta la
efectuarea unei operatii comerciale fara potential profitabil sau se pot transforma in
initiatorii dialogului contractual.
Dialogul contractual este supus regulilor si strategiilor de negociere.
Negocierea unui contract de comert international are ca scop stabilirea unui sistem
de reguli, de drepturi si de obligatii corelative care vor guverna viitorul contract.
Pe durata negocierilor contractului, partile pot opta pentru schimbul de
scrisori de intentie sau pentru incheierea unor acorduri de negociere.
Documentele internationale nu dau o reglementare juridica acestor
instrumente si tehnici de negociere. In practica comerciala internationala sunt insa
intalnite si produc efecte juridice, corespunzator sistemului de drept in care
opereaza.
Astfel, scrisoarea de intentie a fost admisa ca tehnica de negociere si natura
sa juridica poate fi determinata din clasificarea pe care a dat-o doctrina.
Domeniul caracteristic al scrisorii de intentie este acela de a trasa etapele
negocierii. In afara acestei clasificari, care este predominanta, mai sunt intalnite
inca trei categorii de scrisori de intentie, si anume: scrisori de intentie care nu
produs efecte juridice si care nu contin nici un angajament al partilor scrisori de
intentie care contin angajamente ferme cu privire la anumite aspecte ale
demersurilor precontractuale; scrisori de intentie care exprima categorii juridice
traditionale, cum sunt oferta de a contracta sau acceptarea ofertei.
In ceea ce priveste acordul de negociere, acesta este admis in sistemele de
inspiratie romanogermanica, iar in sistemele de common-law este considerat nul,
din cauza incertitudinii care exista cu privire la termenii contractului care urmeaza
a fi negociat.
In dreptul roman, partile au posibilitatea sa incheie un acord de negociere,
definit in practica arbitrala ca fiind chiar un contract, prin care partile se obliga sa
faca o oferta care sa permita continuarea negocierilor, in scopul incheierii unui
contract al carui obiect nu a fost decat partial determinat si intr-un mod insufficient
pentru ca acel contract sa fie considerat ca fiind format.
Negocierea, indiferent de forma pe care o imbraca, implica respectarea
unor reguli, cum sunt:
a. informarea corecta si completa a eventualului partener asupra
elementelor de evaluare al viitorului contract
b. colaborarea partilor pentru ca negocierea sa nu depaseasca, in timp, o
durata strict necesara informarii si clarificarii cadrului contractual
c. pastrarea confidentialitatii asupra informatiilor primite, daca aceste
informatii nu au un caracter public evident
d. evitarea repunerii in discutie a clauzelor contractuale asupra carora s-a
cazut deja de acord
e. anuntarea imediata a celeilalte parti a hotararii de a intrerupe negocierile,
temporar sau definitiv
f. evitarea negocierilor paralele, afara numai daca partea interesata si-a
declarat expres intentia ori si-a rezervat dreptul de a intra in contact si de a negocia
si cu alti potentiali parteneri respectarea termenelor prevazute de parti pentru
incheierea diferitelor faze ale negocierii
II. ETAPA INCHEIERII PROPRIU-ZISE A CONTRACTULUI
Contractul se considera a fi incheiat in momentul in care s-a realizat
acordul de vointa dintre partile contractante, in conditiile legii aplicabile
contractului.
In dreptul roman se considera ca momentul incheierii contractului este cel
in care acceptarea ofertei a ajuns la ofertant si acesta a luat cunostinta de continutul
acesteia.
In dreptul uniform, care are la baza Conventia de la Haga, din 1964, se
apreciaza ca un contract este format atunci cand acceptarea este receptionata la
adresa persoanei ofertantului.
Legea aplicabila contractului comercial
Determinarea legii aplicabile contractului comercial se face, de regula prin
acordul partilor. In dreptul comertului international se admite ca partile sa
desemneze legea care va guverna formarea, efectele, executarea si stingerea
obligatiilor contractuale reciproce. Vointa partilor preintampina un eventual
conflict de legi, datorat caracterului de internationalitate al contractului. Partile au
posibilitatea de a schimba legea aplicabila contractului oricand, pe toata durata
executarii contractului, cu conditia de a nu aduce atingere validitatii formei
contractului sau drepturilor dobandite de terti.
Actul normativ care reglementeaza posibilitatea alegerii legii aplicabile
contractului – care este Legea nr.105/1992 privind raporturile de drept
international privat – da posibilitatea partilor sa aleaga potrivit vointei lor
comune
legea aplicabila contractului, in integralitatea sa ori numai unei anumite parti a
contractului. Exista astfel posibilitatea legala de a supune un singur contract mai
multor sisteme de drept.
In situatia in care partile nu convin asupra leii aplicabile contractului,
aceasta va fi stabilita de catre organul de jurisdictie, potrivit normelor generale.
Astfel, in prezent legea aplicabila contractului este data de legea statului in care
debitorul obligatiei contractuale sau al prestatiei caracteristice isi are, la dat
incheierii contractului, domiciliul, resedinta, sediul social ori fondul de comert.
Norma aplicabila, stabilita tot de Legea nr.105/1992, reprezinta o concretizare a
principiului potrivit caruia daca partile nu au ales legea aplicabila contractului, va
fi luata in considerare legea statului cu care contractul are cele mai stranse legaturi.
In afara de aceasta posibilitate de determinare a legii aplicabile contractului de
comert international, in subsidiar, Legea nr.105/1992 retine pentru anumite
categorii de contracte – cum sunt contractul de schimb sau contractul
international
de vanzare-cumparare -si alte solutii de supunere a contractului unui anumit sistem
de drept. Asupra acestui aspect vom reveni atunci cand vom trata pe larg aceste
contracte.
Clauzele contractului comercial international
Pe langa identificarea partilor – nume sau denumire, domiciliu sau sediu -
, a obiectului si cauzei contractului, precum si prevederea duratei lui, partile vor
conveni asupra termenelor si locului de executare a obligatiilor, asupra modului de
garantare a obligatiilor, a platii, etc.
Un contract comercial international va cuprinde obligatoriu si in functie de
obiectul sau clauze legate de calitatea si cantitatea marfurilor, precum si clauze
referitoare la rãspunderea contractualã.
De asemenea, se vor prevedea si clauze asiguratorii, ca mijloc de aparare
contra fluctuatiilor preturilor.
Clauze contractuale tipice: de continuitate si mentinere a raporturilor
comerciale traditionale intre parteneri; de forta majora; de exclusivitate; de
confidentialitate; privind modalitatile de plata; privind raspunderea partilor; de
solutionare a litigiilor.
Aceste clauze poarta denumiri specifice, pe care le vom aminti, succint, in
cele ce urmeaza :
A. CLAUZA COMPROMISORIE – aceasta clauza reprezinta acordul
partilor, exprimat in cuprinsul contractului sau intr-un inscris separat, de a supune
litigiile ce s-ar putea naste in legatura cu contractual pe care l-au incheiat
arbitrajului institutional sau ocazional (ad-hoc), renuntand la dreptul de a se adresa
pentru aceasta organelor jurisdictionale ale statelor.
B. CLAUZA DE MENTINERE A VALORII, CLAUZA DE
CONSOLIDARE VALUTARA si CLAUZA
MULTIVALUTARA– aceste clauze reprezinta prevederi contractuale
menite sa repartizeze riscul monetary intre partile contractante si sa previna
cresterea pretului marfurilor sau serviciilor prin deprecierea unitatii monetare de
plata.
C. CLAUZA OFERTEI CONCURENTE – aceasta clauza permite
uneia dintre partile contractante sa se prevaleze fata de cocontractantul sau de
oferta mai favorabila avansata de catre un tert concurent, pentru o operatiune
similara.
D. CLAUZA CLIENTULUI CEL MAI FAVORIZAT – prin aceasta
clauza, promitentul se obliga fata de cocontractantul sau sa ii acorde conditiile cele
mai avantajoase pe care lear consimti, pe parcursul executarii contractului, in
favoarea unui tert cu care ar incheia o operatiune comerciala similara.
E. CLAUZA DE HARDSHIP – in temeiul acestei clauze, oricare dintre
parti este indreptatita sa solicite adaptarea contractului incheiat, daca s-au
modificat circumstantele in considerarea carora partile s-au angajat initial, iar
aceasta modificare a determinat agravarea considerabila a prestatiei uneia din ele.
F. CLAUZA PENALA – prin aceasta clauza, partile pot sa prevada in
cuprinsul contractului ca debitorul sa plateasca, cu titlu de despagubire, o suma de
bani ori sa indeplineasca o alta prestatie, daca nu executa sau executa
necorespunzator ori cu intarziere obligatia asumata.
G. CLAUZE LIMITATIVE DE RASPUNDERE – aceste clauze pot fi
incluse in contract, dar cu conditia mentinerii pozitiei de egalitate a partilor. Prin
aceste clauze debitorul poate fi degrevat, dar numai partial de raspunderea pentru
neexecutarea culpabila a obligatiilor asumate.
H. CLAUZA DE FORTA MAJORA – prin aceasta clauza cocontractantii
pot conveni ca partea care a fost impiedicata de o imprejurare de forta majora,
externa, imprevizibila si invincibila sa isi execute partea sa de obligatie sa fie
exonerata de raspunderea contractuala.
I. CLAUZE DE INTERPRETARE – aceste clauze sunt incluse, de
regula, in preambulul contractelor si sunt contin referiri la obiectivele contractelor,
competentele partilor, interesul economic si social al contractului, natura juridica a
demersurilor precontractuale, definirea unor termeni cheie si la stabilirea criteriilor
de determinare a vointei reale a partilor.
J. PACTUL DE PREFERINTA – prin pactul de preferinta, una dintre
parti (promitent) se angajeaza fata de cealalta parte (beneficiar) sa-i propuna in
viitor sa incheie o anumita operatiune comerciala al carei continut nu a fost inca
determinat, inainte de a contracta cu un tert. In domeniul industrial, pactul de
preferinta este intalnit sub denumirea de clauza primului refuz prin care una
dintre parti se obliga sa transmita cu prioritate ofertele sale viitoare
cocontractantului sau si numai in cazul in care acesta refuza ofertele sa contracteze
cu tertii.
K. CLAUZA DE CONFIDENTIALITATE -aceasta clauza este
prevazuta de parti pentru asigurarea protectiei unor informatii transmise in special
in contractele de engineering, asistenta tehnica, vanzare, publicitate.
L. CLAUZA DE EXCLUSIVITATE – este inclusa in special in
contractele de agent, de concesiune exclusiva si de franchising. Prin aceasta clauza
una dintre partile contractante are beneficiul exclusivitatii reprezentarii celeilalte
parti sau desfacerii produselor acestuia pentru o anumita perioada, intr-un anumit
sector de activitate si pe un anumit teritoriu.
M. CLAUZA DE NECONCURENTA – aceasta clauza defineste
obligatia contractuala pe care una dintreparti si-o asuma de a nu indeplini o
activitate profesionala determinata, in detrimentul celeilalte parti.
Interpretarea si executarea contractelor de comert international
1. Interpretarea contractelor de comert international
In procesul derulãrii obligatiilor asumate prin contracte, in general vorbind,
si a celor cu character international, in particular vorbind, pot surveni interpretãri
contradictorii ale acelorasi clauze, date de cãtre pãrtile contractante.
Literatura juridicã se preocupã indeaproape, in mod conceptional, cu
privire la scopurile si finalitãtile interpretãrii contractelor comerciale
internationale, cu specificarea faptului cã nu toate activitãtile de comert exterior au
loc prin intermediul unui contract.
Activitatea complexã a contractelor, la care facem referintã, are la bazã
necesitatea stabilirii sensului exact si complet al acestui instrument juridic.
Prin aceastã operatiune se va ajunge la eliminarea oricãrei confuzii ori
ambiguitãti, pentru ca oricare cauzã stipulatã in contract sã fie remarcatã in mod
clar, indubitabil.
Cu toate cã interpretarea contractelor este preferabil sã aibã loc in baza
bunei-credintea partenerilor, incã din faza precontencioasã, totusi ea se poate
manifesta si in faza contencioasã, prin deciziile pronuntate de instantele
judecãtoresti sau arbitrare.
2. Definitia activitãtii de interpretare a contractelor de comert international
Interpretarea contractelor de comert international este operatiunea juridicã
de clarificare logicorationalã si sistematicã de determinare a intelesului exact si
complet al clauzelor contractuale.
3. Principiile care trebuie sa guverneze interpretarea contractelor de
comert international
a) Bunacredinta, principiul fundamental al dreptului comertului
international, trebuie sã se regãseascãsisã se aplice cu deplinãtate in aceastã
importantãsi laborioasã activitate, astfel incat executarea contractului sã se
efectueze dupã reala vointã apãrtilor. b) Loialitatea solicitã, in mod principial, ca
interpretarea sã denote respectul cuvenit celeilalte pãrti contractante, prin
strãduinta decelãrii sensurilor reale ale clauzelor stipulate si pe care partenerii le-au
conceput. Asa cum de s-a si statuat in doctrina juridicã de specialitate cu referire la
acest principiu, nu este vorba despre loialitatea care trebuie sã guverneze, conform
regulilor, uzantelor si cutumelor raporturilor comerciale internationale, ci
indeosebi aceea care trebuie sã existe.
c) Colaborarea intre parti este principiul care presupune ca fiecare parte
contractantã sã depunã diligentele necesare la determinarea continutului
contractului, punand la dispozitie, dacã acest lucru este necesar, toate datele pe
care le are pentru a se ajunge la clarificãrile dorite de pãrti. Acest principiu trebuie
sã actioneze in mod prioritar in sfera rãspunderii contractuale, astfel incat sã ducã
la limitarea pierderilor si a castigului nerealizat de cãtre partea care a ridicat
problema nerespectãrii clauzelor contractuale. Dacã colaborarea intre pãrti nu
vizeazã finalizarea multumitoare a prevederilor contractuale, partea care se
considerã nedreptãtitã poate solicita o reducere a daunelor-interese, in raport cu
mãrimea daunelor care nu s-ar fi produs in situatia in care partenerul sãu ar fi luat,
in spiritul colaborãrii contractuale, mãsurile necesare.
4. Regulile de interpretare contractuala in comertul international a)
Clauzele contractuale se interpreteazã dupã intentia comunã apãrtilor care au
incheiat contractul, ci nu dupã sensul literal al termenilor utilizati, asa cum pretinde
art. 977 din Codul civil roman. b) In situatia in care o clauzã este interpretabilã din
cauzã redactãrii sale ori dintr-un alt considerent, se aplicã regula de drept potrivit
cãreia aceasta va produce efecte, ci nu in sensul neproducerii de efecte, pentru cã
sterilitatea din punct de vedere contractual (adicã nederularea contractului si
neobtinerea de beneficii) nu a fost intentia pãrtilor la incheierea contractului. c) In
situatia in care o clauzã este susceptibilã de douã interpretãri, se aplicã regula
conform cãreia se interpreteazã in sensul care este cel mai potrivit pentru natura
contractului respectiv. Aceastã regulã nu este contradictorie, ci complementarã cu
regula generalã a interpretãrii contractelor dupã intentia comunã a contractantilor.
d) In situatia in care existã o indoialã, conform art. 983 din Codul civil roman,
contractul se interpreteazã in favoarea celui care se obligã (in dubio pro reo).
Ca exceptie de la aceastã regulã, potrivit dispozitiilor art. 1312 alin. 2 din
Codul civil roman, orice clauzã obscurã sau insidioasã se interpreteazã in contra
vanzãtorului. e) Clauzele contractuale se interpreteazã unele prin altele, dandu-se
fiecãreia intelesul ce rezultã din actul intreg, este o altã regulã interpretative
statuatã de art. 982 din Codul civil roman. Cu alte cuvinte, operatiunea de
confruntare si comparare trebuie sã aibã caracter sistematic, clarificand sensul dorit
de pãrti avand insã nestirbit in vedere scopul general al contractului, locul si rolul
fiecãrei clauze in configuratia contractului.
5. Reguli de interpretare a contractelor de comert international cu
clauze prestabilite Impetuoasa dezvoltare a comertului international modern, cu o
multiplicare deosebitã a raporturilor comerciale, a impus, la incheierea
contractelor, utilizarea unor clauze prestabilite. Ele se regãsesc in contracte-tip,
clauze repetabile. Aceste contracte-cadru cu clauze cu caracter general si
adaptabile raporturilor juridice de un anumit tip dintr-un sector ori ramurã
comercialã, devin obligatorii pentru pãrti, doar dacã acestea le acceptã in mod
expres ori tacit (implicit).
Pãrtile contractante, conform principiului libertãtii conventiilor, pot insã,
dacã au acest interes, sã elimine aceste clauze, sã le modifice sau sã le completeze.
In ipoteza in care va exista o neconcordantã intre o clauzã prestabilitãsi o clauzã
specialã prevãzutã de pãrti in contract, va prevala aceasta din urmã.
a) Prima regulã interpretativã a clauzelor prestabilite statueazã cã acestea
se considerã incorporate in contract, doar in situatia in care o parte le-a propus, iar
cealaltã parte le-a acceptat in mod expres.
b) Chiar dacã nu au fost propuse si respectiv acceptate in mod expres de
cãtre pãrtile contractante, clauzele prestabilite se considerã a fi introduse in
contract, dacã partenerii, ambii comercianti, le-au acceptat expres in afacerile
proprii anterioare.
c) In cazul ambiguitãtii clauzelor prestabilite, propuse de una dintre pãrtile
contractante, sunt interpretate in favoarea celeilalte pãrti. Astfel, oricine invocã o
stipulatie in favoarea sa, trebuie sã o dovedeascã atunci cand cealaltã parte o
contestã (art. 1169 Codul civil roman).
d) In ipoteza in care ambele pãrti contractante propun drept conditii
generale clauze prestabilite, intre care existã neconcordantã, interpretarea va tine
seama cu precãdere de cele care au fost propuse de cumpãrãtor, a cãrui propunere
este ulterioarã celei fãcute de vanzãtor si care este consideratã a fi acceptatãsi, in
consecintã, opozabilã ambelor pãrti.
6. Alte reguli de interpretare a continutului contractelor de comert
international
Tinand cont de complexitatea interpretãrii unor asemenea contracte, pe
langã criteriile mentionate se recurge si la alte reguli de interpretare.
a) Astfel, in ceea ce priveste uzantele comerciale, dacã se iveste un conflict
intre acestea sio clauzã contractualã care a fost stipulatã expres, va prevala aceasta
din urmã. In situatia in care se recurge la uzante care au fost codificate pe plan
international, ele au precãdere asupra uzantelor locale, interpretarea efectuandu-se
dupã aceastã regulã.
b) In functie de limba in care a fost redactat contractul de comert
international, trebuie relevatã obligativitatea interpretãrii dupã sensul conferit
termenilor, expresiilor si formulãrilor din contract in limba de redactare a acestora,
chiar dacã sensul acordat este, uneori, diferit de sensul dat de legea aplicabilã
contractului.
c) Interpretarea contractelor de comert international prin prisma textelor
legale uniforme impune si ea cateva reguli de bazã. Astfel, interpretarea va lua in
atentie, cu precãdere, intelesul literal al prevederilor, iar dacã apar unele
ambiguitãti ori texte excesiv de vagi, cu multiple intelesuri, se va recurge la
lucrãrile pregãtitoare ale Congresului Natiunilor Unite pentru Dreptul Comercial
International.
d) Interpretarea contractelor de comert international poate fi efectuatãsi
prin recurgerea la jurisprudentã si la doctrina care sistematizeazã solutiile
pronuntate si pertinente.
7. Efectele contractelor de comert international
Dupã cum s-a retinut, contractul de comert international este manifestarea
acordului de vointã intre partenerii participanti la comertul international in scopul
obtinerii, in egalã mãsurã, a unui beneficiu. Prin esenta lor, aceste contracte sunt
comutative, intrucat pãrtile isi asumã obligatii certe, determinate sau determinabile.
Acest segment al executãrii obligatiilor asumate este momentul esential si
ca atare el trebuie garantat.
a) Odatã incheiate contractele de comert international, ca de altfel orice
contract legal dobandesc pentru pãrti putere de lege, cu drepturi si obligatii
corelative pentru pãrtile contractante. In acest context actioneazã principiul
obligativitãtii, care interzice uneia dintre pãrtisã revoce unilateral contractul si ca
atare cealaltã parte va depune orice strãduintã admisã de lege pentru a obliga partea
care si-a manifestat vointa sa unilateralã in detrimentul scopului contractului sã-si
indeplineascã obligatia.
b) De asemenea, acelasi principiu al obligativitãtii tine orice parte si de la
modificarea unilateralã a conventiei. O astfel de adoptare a clauzelor contractuale
se poate face numai cu acordul de vointã apãrtilor.
c) In situatia manifestãrii fortei majore ori a decesului persoanei fizice ori
a incetãrii activitãtii persoanei juridice, in cadrul contractelor incheiate intuitu
personae, putem vorbi de exceptii de la principiul obligativitãtii contractului in
raporturile dintre pãrti.
d) Potrivit dispozitiilor art. 973 din Codul civil roman, conventiile nu isi
produc efectele decat intre pãrti, insã in domeniul comertului international este
admisã stipulatia pentru altul.
8. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice de comert
international
a) Creditorul poate sã nu aducã la indeplinire prestatia sa, in situatia in care
debitorul nu si-o indeplineste pe a sa, avand in vedere cã drepturile si obligatiile
din contractele de comert international sunt corelative.
b) Creditorul care nu si-a indeplinit integral prestatia sa, are dreptul sã
cearãsisã obtinã rezilierea sau rezolutiunea contractului de comert international. c)
In cazul neexecutãrii fortuite a obligatiilor care au fost asumate in mod reciproc de
cãtre pãrti, sarcina riscului se distribuie intre creditor si debitor.
Contractul de comert international poate fi reziliat sau rezolutionat in
conditiile legii si cu efecte specifice fiecãreia dintre aceste institutii de drept
(desfiintarea contractului, repunerea pãrtilor in situatia anterioarã, solicitarea de
despãgubiri).
9. Executarea contractelor de comert international
Aducerea la indeplinire a obligatiilor care au fost asumate de pãrti prin
incheierea contractului de comert international, se executã in mod unitar, prin platã
sau pe cale silitã, in naturã ori prin echivalent.
a) Executarea voluntara
Modalitãtile de platã
Plata este fãcutã, de regulã, de cãtre debitor ori de cãtre o altã persoanã, in
numele debitorului.
Plata este primitã de cãtre creditor sau de cãtre mandatarul acesteia ori de o
persoanã autorizatã de lege ori de o instantã de judecatã.
Locul executãrii obligatiei
Pãrtile isi aleg locul executãrii obligatiei de platã, prin stipularea acesteia in
contract sau in locul care ar rezulta din natura operatiunii ori din intentia pãrtilor,
asa cum aratã art. 59 alin.1 din Codul commercial roman.
Executarea obligatiei contractuale are loc, in absenta unei stipulatii exprese
a locului in contract, in locul unde cel ce s-a obligat isi avea stabilimentul sau, cel
putin, domiciliul ori resedinta, la formarea contractului.
Data executãrii obligatiei
Plata trebuie fãcutã: -imediat, la data facturãrii mãrfii; -la expirarea
termenului suspensiv, in situatia in care obligatia este astfel afectatã (termenul
uzual este regula, iar exceptia termenul esential); -in cazul decontãrilor bancare
prin incasso documentar, termenul de platã curge de la data cand factura si
documentele insotitoare ale mãrfii au ajuns la cumpãrãtor; -in situatia in care plata
se face prin acreditiv documentar, termenul este data inscrisã pe el de data
emitentã.
b) Executarea silita, in naturã a contractelor de comert international
Se recurge de cãtre creditor la executarea silitã a obligatiilor asumate, dacã
acestea nu sunt executate in mod voluntar.
Executarea silitã, specificã obiectului fiecãrui contract, este dispusã de
cãtre o instantã de judecatã, creditorul primind astfel prestatia datoratã ori, dacã
preferã, despãgubiri.
In situatia in care obiectul obligatiei este o sumã de bani, ea va fi executatã
in naturã.
Creditorul este indreptãtit sã cearã executarea silitã in naturã a obligatiei,
dacã obiectul acesteia constã in a da bunuri de gen, pe care debitorul de detine, dar
refuzã sã le individualizeze sisã le predea.
c) Executarea prin echivalent a obligatiilor din contractele de comert
international Intrucat in cazul in care ne gãsim in fata neexecutãrii voluntare a
obligatiilor stipulate, in contractile de comert international se recurge la executarea
prin echivalent. In aceastã situatie sunt aplicabile regulile rãspunderii contractuale,
dacã sunt intrunite conditiile acesteia, anume: existenta faptului ilicit, producerea
prejudiciului, raport de cauzalitate intre faptul ilicit si prejudiciul cauzat si
existenta vinovãtiei debitorului.
Fapta ilicita, in cazul contractelor de comert international, constã
in:neexecutarea de cãtre debitor a obligatiilor contractuale asumate; executarea
obligatilor asumate nu s-a fãcut in mod corespunzãtor; obligatiile contractuale au
fost executate cu intarziere.
Prejudiciul poate fi material sau moral, iar daunele-interese sunt
consecinta directãsi necesarã a neexecutãrii obligatiei.
Raspunderea debitorului este conditionatã de existenta unui raport de
cauzalitate intre fapta pãgubitoare si prejudiciul suferit de creditor.
d) Conventiile privind raspunderea in contractele de comert
international
Partile pot incheia, inaintea producerii prejudiciului, conventii al caror
obiect este modificarea clauzelor privind raspunderea contractuala, micsorand ori
marind raspunderea debitorului.
Astfel, partile pot prevedea in contractele incheiate, clauze privind:
• decadereacreditoruluidin dreptul sau deaformulareclamatiidupa
expirarea timpului; limitarea daunelor pentru care se raspunde; stabilirea
unuiplafon maxim privind despagubirile ce urmeaza sa fie suportatede debitor;
reducerea nivelului raspunderii; suprimarea clauzei solidaritatii pasive.
e) Repararea prejudiciului
Creditorul are dreptul de a solicita repararea prejudiciului care i s-a produs
prin neexecutarea obligatilor asumate de catre debitor sau a executari acestora cu
intarziere.
Evaluarea daunelor pentru care i se acorda debitorului repararea
prejudiciului poate fi legala, judiciara sau conventionala.
f) Interventia fortei majore in contractele de comert international
Potrivit acceptiuni doctrinare,dar si reglementarilor existente pe plan
international si national,forta majora este manifestarea unor evenimente
imprevizibile si de nedepasit,independente de culpa celor care le invoca.Aceste
evenimente trebuie sa fie ulterioare momentului incheieri contractului si sa faca,cu
adevarat,imposibila executarea obligatilor asumate.
Prin includerea in contract a clauzei de forta majora,partile fac precizari
indeosebi cu privire la regimul juridic al acesteia,adaptand-o conditilor specifice
contractului respectiv.
Proba fortei majore trebuie facuta de partea care o invoca,iar probatiunea se
va face prin: certificate de forta majora eliberate de Camera de Comert si Industrie
a Romaniei,pe cale de expertiza,ca si prin oricare alt mijloc de proba,in
concordanta cu mijloacele de proba admise de legea locului unde s-a produs
evenimentul imprevizibil si de neocolit.
X. SOLUTIONAREA LITIGIILOR CARE DECURG DIN
ACTIVITATEA DE COMERT EXTERIOR SI COOPERARE
ECONOMICA SI TEHNICO-STIINTIFICA INTERNATIONALA
Instantele judecãtoresti din Romania au competentã generalã, conform
legii, in vederea solutionãrii litigiilor care survin in comertul international.
Sediul materiei se aflã in Capitolul XIV, Cartea a VI a din C. proc. civilã,
la care se recurge in cazul in care nu existã o conventie arbitralã.
Problema care se pune, in primul rand, este de a afla instanta
judecãtoreascã competentã in solutionare, precum si determinarea raportului de
comert international cu element de extraneitete. In general, toate legislatiile
nationale cuprind norme care contribuie lastabilirea competentei instantelor din
statele respective.
In conformitate cu dispozitiile procesual civile din tara noastrã, competenta
in solutionarea unui litigiu cu element de extraneitate este instanta de la domiciliul
paratului (sediul societãtii comerciale parate).
In cazul litigiilor privind imobilele, competenta revine instantei locului
unde sunt situate acestea. In cazul anulãrii, rezolutiunii sau a rezilierii unui
contract, este competentãsi instanta locului executãrii obligatiei.
Procedura de solutionare a litigiilor de comert exterior in fata instantei de
judecatã este stabilitã de legea forului (Lex fori); in procedura executãrii silite a
hotãrarilor judecãtoresti este stabilitã de legea tãrii de executare a acestor hotãrari.
1. ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNATIONAL
Arbitrajul comercial international este considerat a fi o formã de jurisdictie
derogatorie de la dreptul comun. Institutia poate fi definitã ca acea metodã
(procedurã) de solutionare a litigiilor de comert international, consacratã de
practica raporturilor contractuale din domeniu. Aceastã procedurã este mai
simplãsi se adapteazã.ca atare la cerintele practicii comertului international.
Pãrtile inteleg sã se supunã regulilor de arbitraj, fiindcã acestea le sunt
cunoscute si accesibile, conformandu-se relatiilor comerciale internationale. Se
evitã, totodatã, riscurile unor decãderi sau nulitãti de ordin formal, care opereazã in
dreptul comun.
2.CARACTERELE ARBITRAJULUI COMERCIAL
INTERNATIONAL
Doctrina juridicã opineazã cã arbitrajul este un concept complex, in care se
intalnesc aspectul formal (instanta competentãsi procedura aplicabilã in fata
acesteia) si fondul litigiului, adicã diferendul pe care pãrtile doresc sã il
solutioneze.
-caracterul arbitral: acesta depinde de caracterele litigiului care constituie
obiectul arbitrajului, cu care insã nu se confundã.
Arbitrii au capacitatea de a statua, adicã de a „ judeca”, a solutiona
litigiul, cu alte cuvinte, a verifica ori a constata o situatie juridicã preexistentã,
asupra cãreia pãrtile sunt in dezacord;
-caracterul comercial:rezultã cã litigiile supuse arbitrajului sunt nãscute
ori se vor naste din derularea operatiunilor de comert international;
-caracterul international rezultã din existenta unor elemente de
extraneitate in litigiile supuse arbitrajului
3. ARBITRAJUL INSTITUTIONAL SI AD-HOC
Arbitrajul institutional este efectuat de institutii permanente de arbitraj,
care functioneazã pe langã Camerele de Comertsi Industrie judetene ori pe langã
asociatii corporative sau profesionale, ca institutii de sine-stãtãtoare si specializate.
Activitatea lor este reglementatã de un act normativ special si este desfãsuratã de
un numãr prestabilit de arbitrii.
Arbitrajul ad-hoc (ocazional) functioneazã numai in vederea solutionãrii
unui litigiu determinat.
In unele state, in scopul constituirii unei asemenea instante arbitrale, ca si
pentru derularea corespunzãtoare a procedurii contencioase, existã o autoritate
competentã, care desemneazã, la momentul solicitãrii, arbitrii si solutioneazã
cererile de recuzare a acestora.
Pe baza autonomiei de vointã apãrtilor este stabilitã insãsi procedura de
arbitraj, prin conventia pãrtilor (conventie arbitralã).
Arbitrajul fortat existã atunci cand legea prevede, in mod expres, cã orice
contencios trebuie solutionat numai pe cale de arbitraj si numai dupã o anumitã
procedurã.
4.REGIMUL ARBITRAJULUI COMERCIAL INTERNATIONALIN
ROMANIA
In baza Decretului-lege nr.139/1990, in Romania functioneazã ca arbitraj
institutional Curtea de Arbitraj Comercial International, care fiinteazã pe langã
Camera de Comertsi Industrie a Romaniei.
Ea functioneazã ca organism permanent de arbitraj, neguvernamental, lipsit
de personalitate juridicã, independent in exercitarea atributiilor jurisdictionale ce ii
revin conform competentelor atribuite.
Competentele si modalitatea desfãsurãrii activitãtii Curtii de Arbitraj sunt
statuate de cãtre Colegiul acesteia.
Curtea de Arbitraj este alcãtuitã din 35 – 40 arbitrii, numiti de
Comitetul executiv al Camerei de Comertsi Industrie a Romaniei, la propunerea
Presedintelui in functiune al Curtii de Arbitraj, pe o duratã de 3 ani, dintre
specialistii cu experientã in domeniul dreptului comercial si a relatiilor economice
internationale.
Curtea de Arbitraj isi indeplineste atributiile prin complete de arbitraj,
alcãtuite din 3 arbitrii sau printr-un arbitru unic sau desemnati conform
regulamentelor de procedurã arbitralã.
5. ORGANIZAREA SI FUNCTIONAREA ARBITRAJULUI AD-
HOC IN ROMANIA
Acelasi act normativ, Decret-lege nr.139/1990, organizeazãsi aceastã formã
de arbitraj, pentru solutionarea litigiilor comerciale internationale.
Camera de Comertsi Industrie poate organiza arbitrajul ad-hoc, doar dacã
intre pãrti existã o conventie arbitralã scrisã ori la cererea comunã a ambelor pãrti
sau numai a uneia dintre ele, in cazul in care cealaltã parte acceptã cererea
respectivã.
XI. REGIMUL JURIDIC AL INTERMEDIERII IN DREPTUL
AFACERILOR
Un capitol insemnat, de o deosebitã actualitate in domeniul comertului
international, il reprezintã activitãtile de intermediere. In dreptul roman, ele sunt
reglementate de Legea nr. 102/1994 privind contractile de intermediere, de art.
374-412 din C. com. roman si de art.15351539 din C. civ., dar numai dacã acele
texte legale sunt compatibile cu specificul operatiunilor de comert international.
In relatiile internationale, intermedierea are la bazã Conventia asupra
reprezentãrii in domeniul vanzãrii internationale, adoptatã la Geneva in 1983 si
Conventia asupra legii contractelor de intermediere si reprezentare, adoptatã la
Haga in 1977.
1. CONTRACTUL INTERNATIONAL DE MANDATCOMERCIAL
Este acel contract prin care o persoanã numitã mandatar se obligã, in baza
indicatiilor primite de la o altã persoanã, numitã mandant,sã trateze in numele
acesteia, acte comerciale.
a) Obiectul specific al acestui contract constã, cu alte cuvinte, in tratarea
de afaceri pe seama mandantului. Actele incheiate trebuie sã fie de naturã
comercialã atat pentru terti, cat si pentru mandant.
b) Elementele specifice ale contractului de mandat comercial sunt: -
mandatul comercial poate decurge din acordul de vointã al pãrtilor; -reprezentarea
este de natura contractului, si nu de esenta lui, intrucat mandatarul poate actiona in
numele sãu propriu, dar pe seama mandantului; -mandatul comercial este
intotdeauna un contract cu titlu oneros-mandatarul este imputernicit sã intocmeascã
toate actele necesare operatiunii cu care a fost investit, chiar dacã unele dintre ele
nu au fost prevãzute in mod expres; - independenta de actiune a mandatarului
permite angajarea mandantului si in cazul unei aparente de reprezentare; -mandatul
comercial se revocã numai pentru motive temeinice.
Spre deosebire de dreptul civil, in materia comertului se aplicã teoria
mandatului de interes comun.
Partea lezatã ca urmare a revocãrii mandatului, poate cere despãgubiri.
Revocarea fiind unilateralã, partea care este lezatã nu este obligatã sã dovedeascã
abuzul sau reaua-credintã apãrtii care revocã mandatul.
c) Mandatarul poate fi agent, reprezentant sau curtier: -agentul este un
intermediar imputernicit sã mijloceascã in tarã in strãinãtate tranzactii comerciale.
Activitatea agentului are caracter profesional si este independentãsi de duratã; -
reprezentantul este un agent comercial cãruia o firmã producãtoare sau
comercialã din tarã sau strãinãtate ii incredinteazã desfacerea mãrfii; -curtierul
este un intermediar care se ocupã cu mijlocirea incheierii contractelor comerciale,
prin punerea in contact a celor doi parteneri interesati.
El nu are activitate de curtaj permanentã, aceasta desfãsuranduse pe baza
unor ordine izolate. Curtierul nu incheie el insusi contractul, ci numai constatã
incheierea lui pe baza consimtãmantului pãrtilor, iar dovada incheierii contractului
se face prin inregistrarea lui la intermediar.
2. CONTRACTUL INTERNATIONAL DE COMISION
Este un contract prin care o persoanã numitã comisionar se obligã sã
trateze acte de comert in nume propriu, dar pe seama altei persoane, numitã
comitent, in schimbul unei remuneratii. Contractul de commission are douã forme:
− comisionarul lucreazã in nume propriu, dar in contul comitentului;
− comisionarul
actioneazã in numele comitentului.
Caracterele contractului de comision sunt:
• in raporturile dintre comisionar si comitent existã relatii de
mandat; comisionarul are calitatea de parte in raportul perfectat cu tertul,
garantand executarea contractului; privilegiul comisionarului asupra bunurilor
incredintate, ca o garantie a creantelor impotriva comitentului.
3. INTERMEDIEREA IN DREPTUL ANGLO-SAXON
Deoarece acest sistem de drept nu cunoaste contractele de mandat si
comision, intermedierea se desfãsoarã prin institutia juridicã numitã agency.
Prin „ agency” se intelege asadar raportul ce se stabileste, in
temeiul imputernicirii date de o persoanã, numitã principal (patron) unei alte
persoane, agent, care acceptã sã actioneze in numele sãu.
Raporturile juridice de agency se pot stabili printr-o intelegere
simplã,„ agreement”. Prin contractual de agency o persoanã numitã agent
se obligã sã actioneze in numele altei persoane, numitã principal sau patron.
Acest contract se incheie prin acordul pãrtilor, iar agentul trebuie sã aibã o
imputernicire realã sau acest acord poate rezulta dintr-o prezumtie legalã, care se
deduce din
insãsi conduita pãrtilor. Imputernicirea agentului este aparentã, fiind creatã de
conduita principalului fatã de un tert. Institutia juridicã agency este utilizatã
indeosebi in domeniul comertului international, agentul indeplinind acte juridice
sau prestatii materiale sub controlul principalului, actionand pe seama sau in
interesul patronului, pe baza unei imputerniciri numitã authority, care poate fi
realã sau aparentã, cea realã poate fi expresã sau tacitã.
a) In raport de gradul de control executat de principal (patron), agentul
poate fi agent-servant (sau independent) si agent-contractor.
b) Dupã felul prestatiei poate fi: agent-general si agent-special.
De retinut cã un contract de agency indeplineste atat functiile contractului
de mandat, cat si functiile contractului de comision.
Pãrtile contractante ale unui asemenea contract au urmãtoarele obligatii:
• agentul are obligatia sã actioneze conform promisiunii fãcute; el
trebuie sã lucreze doar in folosul principalului (patronului) sisã respecte
instructiunile primite; dacã este retribuit, el are obligatia sã depunã o
anumitã diligentã; principalul (patronul) este obligat sã transmitã agentului toate
informatiile necesare sisã plãteascã suma stabilitã pentru serviciile prestate; pentru
pierderile si spezele suportate de agent, principalul este obligat sã acorde o
indemnizatie; pentru serviciile efectuate de agent, principalul (patronul) are, in
limitele imputernicirii pe care a dat-o, atat o rãspundere contractualã, cat
siorãspundere delictualã; in ceea ce priveste delictele civile, principalul rãspunde
numai pentru actele ilicite sãvarsite de cãtre agentul-servant.
c) Brokerul este un agent comercial care este reprezentantul principalului,
avand dreptul sã incheie tranzactii comerciale, fãrã a avea insã posesia si controlul
bunurilor negociate. Firmele de brokeri asigurã desfacerea mãrfurilor, garanteazã
executarea dispozitiilor primite, rãspunde de calitatea mãrfurilor si de finantarea
tranzactiilor realizate.
d) Factorul este acel intermediar care lucreazã in nume propriu, vanzand
mãrfurile pe care i le incredinteazã principalul, avand drept de posesie si de control
asupra lor, vanzarea lor producand efecte asupra tertilor de bunãcredintã.
4. DREPTUL APLICABIL INTERMEDIERII DE COMERT
INTERNATIONAL
In acest domeniu se aplicã principiul Lex voluntatis (art. 73 si 74 din Legea
105/1992). Pãrtile pot allege legea care sã le carmuiascã raportul juridic, iar dacã
nu au stabilit legea aplicabilã, se vor aplica normele conflictuale subsidiare. Dacã
pãrtile nu au convenit altfel, raporturile dintre reprezentant si mandatar, conform
art. 93 al. 1 din Legea 105/1992, vor fi carmuite de legea statului in care
intermediarul exercitã imputernicirea. Acelasi text legal aratã cã, in cazul in care
activitatea de intermediere este exercitatã cu titlu profesional, raporturile dintre
reprezentat si intermediar sunt carmuite de legea sediului sãu profesional. Dacã
intermediarul are mai multe sedii profesionale in state diferite, se va tine seama de
sediul care are legãtura cea mai stransã cu actele indeplinite de mandatar sau
comisionar. Dacã reprezentarea are ca obiect un act de administrare sau de
dispozitie referitoare la un imobil, ea este carmuitã de legea situãrii bunului (Lex
rei sitae). Legea identificatã conform art. 93 din Legea 105/1992, trebuie sã
cuprindã existenta, intinderea, modificarea si incetarea puterilor intermediarilor,
consecintele depãsirii acestor puteri sau folosirii lor abuzive, facultãtile
intermediarului de a delega puterile si de a desemna un intermediar aditional sau
substituit, clauza de neconcurentã, cazurile de prejudicii care urmeazã sã fie
reparate. Prin exceptie de la dispozitiile art. 94 din Legea 105/1992, modul de
executare a imputernicirii se va face conform conditiilor impuse de legea statului
unde are loc executarea (Lex loci executionis). Aceastã lege va coincide cu Lex
contractus, numai dacã imputernicirea se va pune in aplicare in tara de sediu a
intermediarilor.
XII. CONTRACTUL INTERNATIONAL DE VANZARE DE
MARFURI
a) Notiuni si caracteristiciContractul de vanzare-cumpãrare in comertul
international este actul juridic prin care pãrtile contractante (vanzator si
cumparator), din state diferite, se obligã, in mod reciproc, sã transfere un bun in
schimbul plãtii unui pret asupra cãruia s-a convenit.
b) Caracteristici:-este un contract bilateral, sinalagmatic (dã nastere la
obligatii simultane); -este un contract cu titlu oneros (fiecare parte primeste un
echivalent patrimonial pentru prestatia la care se obligã); - este un contract
comutativ (pãrtile cunosc incã de la inceput existenta si intinderea obligatiilor
reciproce); - este un contract consensual (se naste prin simplul acord de vointã
apãrtilor); -este un contract translativ de proprietate (transmite dreptul de
proprietate asupra bunului vandut); c) Intrucat prezintã elemente de extraneitate are
si unele caractere juridice specifice: -caracter exclusiv comercial; -caracter
international.
6.FORMAREA SI OBIECTUL CONTRACTULUI
INTERNATIONAL DE VANZARE
Formarea lui ridicã, in primul rand, problema formei acestuia. Legea
romanã cere ca el sã fie incheiat in formã scrisã (sub forma unui inscris unic, fie
pentru ambele pãrti, fie sub forma unei oferte scrise, confirmate in scris). Pãrtile
sunt vanzãtorul si cumpãrãtorul.
a) Obiectul contractului de vanzare-cumpãrare il formeazã marfa vandutã,
in schimbul cãreia vanzãtorul primeste pretul plãtit de cumpãrãtor. Dupã natura
mãrfurilor, se poate vorbi de bunuri fungibile (al cãror obiect se stabileste prin
parametri calitativi si cantitativi indicati de cãtre cumpãrãtor prin comenzile
fãcute) si bunuri nefungibile (al cãror obiect se determinã prin elemente precise si
amãnuntite).
b) Obligatiile partilor si raspunderea pentru neexecutarea ori executarea
necorespunzãtoare a obligatiilor
Cum am mai arãtat, acest tip de contract are ca principal efect crearea unor
obligatii corelative pentru pãrti. Astfel, vanzãtorul trebuie sã predea marfa
vandutãsisã garanteze impotriva viciilor acesteia si contra evictiunii .
Cumpãrãtorul are obligatia de a plãti pretul mãrfii si a prelua marfa vandutã. Prin
contract, pãrtile pot prevedea si alte obligatii, cum sunt: -predarea unor documente
contra cãrora sã se facã plata pretului ;-folosirea unui anumit tip de ambalaj; -
executarea unor anumite marcãri; -comunicarea momentului plecãrii mãrfii;
asigurarea mijloacelor de transport; -punerea la dispozitie a documentatiei tehnice;
-modul de constatare si comunicare a reclamatiilor de cantitate sicalitate; -modul
de remediere a diferitelor aspecte; - asigurarea pieselor de schimb, a serviciilor etc.
c) Operatiunea de predare a marfii
Este operatiunea cea mai importantã,cãreia ii dã nastere contractul de
vanzarecumpãrare, cu referire directã asupra transmiterii dreptului de proprietate si
a riscurilor. Ea constã in remiterea mãrfii si a documentelor acesteia
cumpãrãtorului. De regulã, in comertul international predarea mãrfii nu se face
direct cãtre cumpãrãtor, ci unei societãti de transport, dupã cum se convine (loc si
destinatie). Marfa circulã pe riscurile vanzãtorului sau ale cumpãrãtorului, dupã
intelegere. Dacã expedierea nu se poate face, predarea rezultãsi dintr-un act care
atestã, in mod indubitabil, intentia vanzãtorului de a pune marfa la dispozitia
cumpãrãtorului. Un rol foarte important in aceastã materie il joacã uzantele
comerciale.
d) Garantarea contra evictiunii
Evictiunea este pierderea dreptului de proprietate asupra mãrfii, in totalitate
sau in parte ori tulburarea cumpãrãtorului in exercitarea dreptului de proprietate,
prin valorificarea de cãtre tert a unui drept, intemeiat inclusiv pe dreptul de
proprietate industrialã, care exclude, in totalitate sau in parte, dreptul
cumpãrãtorului asupra mãrfii ce i s-a predat.
Vanzãtorul garanteazã numai contra tulburãrilor de drept provocate de
exercitarea de cãtre tert a unui drept asupra mãrfii predate, nu si impotriva
tulburãrilor de fapt, de care cumpãrãtorul se poate apãra singur, prin mijloace
legale.
e) Garantarea contra viciilor bunului
In momentul predãrii, marfa trebuie sã fie concordantã cu cea contractatã,
respectiv sã fie de tipul si cu calitãtile convenite. Conformitatea mãrfii se
determinã in momentul transmiterii riscurilor contractuale, in care scop se face
verificarea calitãtii si a cantitãtii ei. Vanzãtorul rãspunde pentru viciile ascunse,
impotriva cãrora il garanteazã pe cumpãrãtor.
In practicã, de regulã, calitatea mãrfii este stabilitã de pãrti prin contract,
standarde, caiete de sarcini etc.
Dacã marfa are vicii, cumpãrãtorul are posibilitatea sã cearã rezolutiunea
contractului sau reducerea pretului.
f) Plata pretului -Se face in ziua (perioada) si in locul convenite prin
contract. In lipsa unei alte intelegeri a pãrtilor, plata trebuie fãcutã in locul si la
data predãrii mãrfii. In comertul international, care practic nu cunoaste plata in
numerar, problema plãtii se rezolvã prin contract, pãrtile convenind asupra
modalitãtilor de platã: acreditiv documentar, incasso, documentele in schimbul
cãrora se face plata (facturã, scrisoare de transport, certificat de calitate etc), cat si
asupra locului plãtii (banca respectivã).
g) Dreptul aplicabil ca Lex venditionis -In aceastã privintã trebuie sã
procedãm la identificarea normelor conflictuale, care determinã sistemul de drept
potrivit cãruia problema respectivã isi va gãsi solutionarea (legea aplicabilã
contractului de vanzare-cumpãrare), deoarece orice contract va produce efecte
numai in mãsura in care va fi recunoscut de lege.
Conform dreptului international privat roman, cea mai importantã normã
conflictualã este principiul autonomiei de vointã apãrtilor (Lex voluntatis), in
baza cãruia conditiile de valabilitate si efectele contractului de vanzarecumpãrare
vor fi carmuite de legea aleasã de cãtre pãrti (art. 73 si 74 din Legea 105/1992).
Legea care carmuieste contractul poate fi aleasã atat direct, expres, cat si
tacit, dar neindoielnic, fie in momentul incheierii contractului, fie ulterior, panã la
inceperea dezbaterilor asupra unui litigiu nãscut din contract.
Dacã pãrtile nu au ales legea carmuitoare a contractului, se va aplica legea
care are cea mai stransã legãturã cu contractul (art. 77 din Legea 105/1992),
respectiv legea debitorului prestatiei caracteristice (in cazul contractului de
vanzare-cumpãrare prestatia caracteristicã apartine vanzãtorului).
Art. 88 din Legea 105/1992 dispune cã la vanzarea de bunuri mobile
corporale, contractul este supus legii statului in care vanzãtorul, la data incheierii
contractului, dupã caz, avea domiciliul sau, in lipsã, resedinta ori fondul de comert
sau sediul social.
Ca exceptie de la art. 88 din Legea 105/1992, contractul de vanzare-
cumpãrare comercialã este supus legii statului in care cumpãrãtorul are fondul de
comert sau sediul social, dacã negocierile au fost purtate si contractul a fost
incheiat de pãrti prezente in acel stat sau dacã contractul prevede in mod expres cã
vanzãtorul trebuie sã execute obligatia de predare a mãrfii in acel stat (art. 89 din
Legea 105/1992). Legea 105/1992, prin art. 91, acoperã in principal: interpretarea
contractului; drepturile si obligatiile pãrtilor; executarea obligatiilor izvorate din
contract; momentul de la care cumpãrãtorul are dreptul la productele si fructele
bunului sau mãrfii predate; momentul de cand cumpãrãtorul suportã riscurile
privind marfa transmisã; validitatea si efectele intre pãrtia clauzei de rezervã a
proprietãtii; consecintele neexecutãrii contractului, inclusiv obtinerea de reparatii
pentru prejudicii, cu exceptia chersiunilor ce sunt supuse legii procedurale a
forului; modul de stingere a obligatiilor izvorate din contract; decãderea intemeiatã
pe expirarea unui termen; consecintele nulitãtii contractului.
De retinut cã unele situatii juridice nu intrã in sfera acestei Lex contractus
(Legea 105/1992): − efectele reale ale contractului (transferul dreptului de
proprietate) sunt supuse lui Lex rei sitae (art. 49 si 52 din Legea 105/1992) intrã
deci sub incidenta lui Lex rei sitae clasificarea bunurilor si drepturilor reale,
regimul de proprietate, garantiile reale, modul de dobandire a drepturilor sia
cauzelor de stingere a dreptului; − termenele si procedura de verificare a mãrfii
predate, precum simãsurile ce pot fi luate dacã marfa este refuzatã sau sunt supuse
legii statului in care este efectuatã receptia, in afarã de cazurile in care pãrtile nu au
conven
it altfel (art. 92 din Legea 105/1992).
7. FORME SPECIALE DE VANZARE
a. Vanzarea prin burse
Bursa este o institutie a economiei de piatã, care indicã situatia economicãsi
influenteazã preturile pe plan mondial.
Dupã obiectul lor de activitate, bursele se divid in: burse de mãrfuri, burse
de valori si burse pentru operatiuni ajutãtoare. Bursele de marfuri au ca obiect
tranzactionarea produselor fungibile vandute calitativ, substituibile si conservabile.
Bursele de valori au ca obiect hartiile de valoare (actiuni si titluri de credit, de
toate categoriile). Ele atrag disponibilitãtile economice existente pe piatã de pa
persoane si le utilizeazã in sectoarele economice. Bursele pentru operatiuni
ajutatoare comertului international pot fi: de asigurãri (Loyd’s, Londra) si de
navlosire (Piure, New York etc).
Dupã forma de organizare vom intalni: burse private (infiintate si
organizate de particulari) si burse infiintate si organizate de stat.
Toate operatiunile de vanzare-cumpãrare la bursã se perfecteazã de cãtre
membrii bursei, care au rol de intermediari profesionisti. Acestia se impart indouã
categorii: • brokerii sunt intermediari care primesc ordine de le persoane din
afara bursei si sunt plãtiti din comisioanele pe care le incaseazã ca urmare a
tranzactiilor incheiate;
• dealerii sau jobberii incheie acelasi fel de operatiuni, insã pe
cont propriu. La bursã preturile se numesc cotatii sau cursuri, iar nivelul lor
este stabilit zilnic. Cotatiile se afiseazã zilnic in holul bursei si se publicã in presã.
La bursele de mãrfuri, pentru a facilita incheierea operatiunilor, se
utilizeazã conditii uniforme izvorate din uzantele comerciale (sunt uniformizate
calitatea mãrfii, mãrimea tranzactiei, termenul de livrare si de platã etc).
In cadrul bursei existã douã feluri de operatiuni: -pe bani (cash), cand
livrarea mãrfii este imediatã sau la disponibil; -operatiuni la termen, cand livrarea
mãrfii are loc la o datã ulterioarã.
b. Licitatiile
Licitatiile internationale reprezintã o piatã specialã, care concerteazã oferta
sau cererea unor mãrfuri si servicii.
Atat licitatiile interne, cat si cele internationale valorifica marfuri care
nu sunt tranzactionate prin intermediul bursei.
In functie de pozitia sau calitatea organizatorilor, licitatiile sunt de import
sau de export.
Licitatiile de export sunt instituite de producãtori, vanzãtori sau de cãtre
persoane specializate. De regulã, ele sunt organizate de agenti specializati(auction
brokers), societãti comerciale sibãnci. In unele tãri, licitatiile sunt supravegheate
de oficiali, numiti commissaires priseurs in Franta, deurwearder in Olanda si
huissier in Belgia.
Procedura licitatiei are douã tehnici de stabilire a pretului: -tehnica pretului
crescãtor; -tehnica pretului descrescãtor.
Licitatia se finalizeazã cu o notã de vanzare-cumpãrare, care tine loc de
contract scris. In baza acestei note se elibereazã, dupã achitarea pretului de cãtre
cumpãrãtor, ordinul de livrare a mãrfii. Licitatiile de import se organizeazã pentru
cumpãrarea de produse, instalatii si atribuirea lucrãrilor de constructii. Acest tip de
licitatii prezintã urmãtoarele avantaje: numãr mare de oferte, decizii obiective si
rentabile, cunoasterea pietei exterioare etc. Aceste licitatii se deruleazã prin douã
metode: -licitatii obisnuite, la care comanda se atribuie in ziua organizãrii; -
supralicitatiile, cand atribuirea comenzii este conditionatã de imprejurarea cã intr-
un anumit interval de timp de la tinerea licitatiei sã nu intervinã o altã licitatie mai
avantajoasã.
Adjudecarea licitatiei se face printr-un proces verbal prin care comisia
anuntã participantilor hotãrarea luatã. Totodatã, comisia comunicã in scris firmei
care a obtinut comanda, data panã la care va putea incheia contractul de import.
XIII. CONTRACTELE MODERNE DE COMERT
INTERNATIONAL
In aceasta sectiune finala, prezentam in mod sintetic cele mai actuale
contracte de comert international, mai des intalnite. a) Contractul de concesiune
exclusive
Prin definitie, ne aflãm inaintea unei operatiuni comerciale, prin care o
persoanã (concedent) vinde mãrfuri unei alte persoane (concesionar), care, la
randul sãu, le revinde clientilor sãi.
Concedentul se obligã, prin semnarea acestui contract, sã asigure
concesionarului aprovizionarea, le termenele si in conditiile prestabilite, cu
mãrfurile de care cel din urmã are nevoie. La randul sãu, concesionarul se obligã sã
revandã mãrfurile cumpãrate de la concedent, fãrã a-l concura, intr-un ritm potrivit.
b) Contractul de franchising
Prin acest contract, franchisorul (concedentul) acordã unei alte persoane,
numitã franchisee (concesionar), concesionarea unei mãrci, impreunã cu
mijloacele necesare comercializãrii mãrfurilor si serviciilor respective.
Franchisorul se obligã sã asigure pentru franchisee rentabilitatea
investitiilor sisã supravegheze activitatea comercialã a concesionarului, in corelatie
cu concesionarea mãrcii sale de fabricã ori a celei de serviciu.
In cazul acestui contract, dacã o parte nu aduce la indeplinire obligatiile
stipulate, opereazã rezilierea de plin drept.
c) Contractul de licenta
Constã in acordul intervenit intre titularul unui brevet (licentiator) si un
beneficiar (licentiat), in temeiul cãruia se transmite cãtre cel de al doilea dreptul
de folosintã a unei inventii sau inovatii.
In functie de drepturile pe care licentiatorul le acordã, in mod contractual,
licentiatului, putem vorbi despre: contract de licentã exclusivã, atunci cand
licentiatorul isi cedeazã dreptul de a mai acorda alte licente-nelimitate sau depline
ori limitate(perioadã, mod de aplicare a licentei, obiectul contractului); licentã
neexclusivã (licentã simplã), cand dreptul licentiatului rezidã in utilizarea inventiei
conform termenelor si conditiilor convenite de pãrti.
La randul lor, licentele depline pot fi si ele depline sau limitate, cu
precizarea necesarã cã licentele neexclusive limitate au stipulãri referitoare la:
intinderea in spatiu, preturi de vanzare, cantitatea obiectelor produse, precum si
orice alte termene si conditii convenite de cãtre pãrti.
d) Contractul de know-how
Este operatiunea comercialã de transmitere de la furnizor la beneficiar a
unor cunostinte tehnice, informatii, documentatii, procedee si tehnologii complexe,
in termenele si conditiile asupra cãrora pãrtile au convenit.
Contractele de acest tip se clasificã dupã complexitatea operatiunii care
face obiectul contractului si dupã interferarea cu alte operatiuni.
Dupã complexitatea operatiunii de efectuat: − contracte de transferare
a tehnologiei ori a unui procedeu tehnic determinat prin acte simple; − contracte
de transferare a tehnologiei ori a unui procedeu tehnic determinat prin acte
complexe si stabilite in mai multe faze.
Dupã gradul de interferare cu alte operatiuni, vom intalni: contracte de
know-how pur, cand nu ne aflãm in prezenta unui transfer conditionat de o altã
operatiune; contracte de know-how combinat, cand transferul este ori o consecintã
a altor operatiuni sau un accesoriu; contracte de know-how complementar, cand
conditiile de transfer necesare unor conventii distincte se stabilesc in mod separat.
Furnizorul este obligat sã transmitã beneficiarului, pe langã cunostintele
tehnice, si asistenta tehnicã, dreptul de a utiliza marca sa de fabricã, dreptul de
folosire exclusivã a procedeului tehnic respectiv, precum si garantia cã vor rezulta
beneficiile scontate din aplicarea procedeului ori a cunostintelor transferate. La
randul sãu, beneficiarul are obligatia sã plãteascã pretul convenit, sã asigure
confidentialitatea si calitatea produselor ori a rezultatelor obtinute.
Dupã expirarea termenului care a fost stipulat in contract, obiectul acestuia
intrã in domeniul public, fiecare parte avand dreptul sã utilizeze liber si gratuit
toate cunostintele, informatiile si documentatiile transmise prin contractul de
know-how.
e) Contractul de consulting-engineering
Este acordul prin care o parte, numitã furnizor, de obicei o societate
comercialã specializatã, presteazã o gamã largã de operatiuni de
consultingengineering celeilalte pãrti, numitã beneficiar, la comanda si in folosul
acesteia. Consultingul constã in studierea si cercetarea in favoarea beneficiarului a
posibilitãtilor tehnice si comerciale, in baza rezultatelor stiintifice si a experientei.
La randul sãu, engineeringul cuprinde totalitatea studiilor in baza cãrora se
realizeazã un proiect, precum si preparativele aducerii la indeplinire a unui anumit
obiectiv ingineresc.
Dacã consulting-engineering-ul il constituie prestatii ingineresti
pregãtitoare, care fac obiectul unor contracte speciale (distincte sau accesorii), in
practicã sunt deseori intalnite si contractele de commercial engineering. Ele includ
prestãri de servicii, operatiuni realizate prin mijloace juridice (achizitionãri), studii
ingineresti pentru finalizarea unor masini si utilaje performante.
Desi contractul de consulting-engineering cuprinde obligatii de mijloace,
iar contractul commercialengineering obligatii de rezultat, o diferentiere netã intre
aceste obligatii este dificil de operat.
Formele contractului de consulting-engineering
a. in regie: numim astfel acel contract in care cheltuielile societãtii de
consulting-engineering se gãsesc se gãsesc sub controlul beneficiarului, retributia
efectuandu-se dupã sistemul cost plus onorariu;
b. la cheie: este contractul prin care furnizorul livreazã beneficiarului
intreaga instalatie contractatã in stare de functionare, retributia fiind efectuatã de
beneficiar printr-o sumã forfetarã. Desi este unitar, prin obiectul si scopul sãu,
contractul de consulting-engineering la cheie cuprinde mai multe contracte care
concureazã , impreunã, la aducerea la indeplinire a obiectivului general. Astfel,
sunt incheiate contracte de: vanzare cumpãrare, licentã, de locatie de servicii, de
imprumut pentru creditul acordat de vanzãtor, de asigurare, de muncã etc;
c. pentru servicii: acesta se incheie pentru fiecare operatiune in
parte(antreprizã, executie, furnizare etc), retribuirea efectuandu-se printr-o sumã
fixã, raportatã la costul obiectivului;
d. mixte sau combinate: sunt acele contracte prin care un furnizor general
isi asumã rãspunderea realizãrii instalatiei, mai putin constructiile civile, acestea
cãzand in sarcina beneficiarului.
Responsabilitati si sanctiuni
In cuprinsul unui contract de consulting-engineering sunt incluse, in scopul
garantãrii executãrii la timp si in conditii de calitate a lucrãrilor, anumite sanctiuni,
care pot consta in daune-interese ori chiar desfiintarea in intregime a contractului.
Rãspunderea societãtii de consulting-engineering priveste:
• reparatia prejudiciului cauzat(numai consecintele directe); in cazul in
care din culpã s-a produs o pagubã, societatea este rãspunzãtoare doar dacã
asãvarsit o gresealã profesionalã; despãgubirile sunt proportionale cu onorariul,
fãrã a depãsi, prin sanctiuni exagerate, cuantumul acestuia. Rãspunderea
societãtii comerciale beneficiare priveste:
• nerespectarea dreptului de proprietate intelectualãsi industrialã;
incorectitudinea si inexactitatea datelor si informatiilor puse ladispozitia societãtii
de consulting-engineering; in situatia in care lucrarea este intreruptã sau
anulatã,fãrã ca furnizorul sã fie in culpã, beneficiarul va plãti lucrãrile executate si
va restitui societãtii cheltuielile efectuate. Clientul (beneficiarul) are obligatia de a
plãti si o indemnizatie de despãgubire, calculatã la 20% din sumele care ar fi fost
incasate de cãtre societatea de consultingengineering.
XIV.CONTRACTELE DE TRANSPORT INTALNITE IN
COMERTUL INTERNATIONAL
1. Elementele specifice ale contractelor de transport international
Acest tip de contract se incheie intre expeditor, persoanã fizicã ori juridicã,
care insãrcineazã pentru transportul unui bun si un intreprinzator, care se obligã a
efectua transportul in numele sãu propriu si pe socoteala lui ori intre unul dintre
acestia si carausul, care se insãrcineazã a-l face.
Drepturile si obligatiile expeditorului sunt corelate cu cele ale cãrãusului,
ambii gãsindu-se intr-un raport comercial de cooperare.
a) Drepturile, obligatiile si raspunderea expeditorului.
Acesta are obligatia sã inmaneze cãrãusului, concomitent cu bunurile ce
vor fi transportate, si scrisoarea de trasura (care poate fi la ordin sau la purtãtor).
Odatã cu scrisoarea de trãsurã, expeditorul va incredintacãrãusului actele vamale
ori celelalte acte necesare, de ale cãror cuprins si legalitate este rãspunzãtor.
Expeditorul are dreptul sã cearã suspendarea transportului si restituirea
bunurilor transportate sau sã pretindã predarea lor altor persoane decat celei
indicate in scrisoarea de trãsurã, insã plãtind cãrãusului cheltuielile efectuate de
acesta si pagubele directe si imediate suferite.
b) Scrisoarea de trasura (scrisoarea de carat) ori conosamentul.
Scrisoarea de trãsurã pentru bunurile transportate pe calea feratã ori
conosamentul, in cazul transportului pe mare, trebuie sã cuprindã, in mod
obligatoriu, referiri la natura, greutatea, mãsura ori numãrul bunurilor ce vor fi
transportate, calitatea, sigiliile simãrcile aplicate alãturi de numele si adresa
expeditorului, precum si numele si adresa cãrãusului.
Pe de altã parte, aceste documente vor cuprinde locul de destinatie a
mãrfurilor, persoana destinatarului, pretul transportului si sumele datorate
cãrãusului pentru prestatia sa
. c) Drepturile, obligatiile si raspunderea carausului.
Acesta are obligatia de a expedia lucrurile in bunãsi cuvenitã formã, dupã
ordinea in care le-a primit.
In cazul in care forta majorã ori cazul fortuit il impiedicã pe cãrãus ori il
fac sã intarzie, el are obligatia de al incunostinta de indatã pe expeditor. Acesta din
urmã poate rezilia contractul de transport, plãtind numai cheltuielile fãcute de cãtre
cãrãus, iar dacã impiedicarea are loc in timpul transportului, cãrãusul are dreptul si
la platã in raport cu drumul fãcut.
Cãrãusul rãspunde de pierderea sau deteriorarea bunurilor transportate si tot
el va rãspunde pentru intarziere, putand chiar pierde intregul pres al transportului,
dacã intarzierea sa a dublat timpul stabilit pentru transport.
d) Drepturile, obligatiile si responsabilitatea destinatarului.
In momentul in care cãrãusul predã bunurile, el are dreptul sã verifice
starea lor, si obligatia sã plãteascã contravaloarea transportului, conform scrisorii
de trãsurã, alãturi de toate celelalte cheltuieli.
Drepturile si obligatiile expeditorului, cãrãusului si ale destinatarului
bunurilor transportate nu fac numai obiectul clauzelor stipulate de pãrti in
contractele incheiate, ci si a normelor elaborate la nivel national si international
privind elementele esentiale ale contractelor de transport din fiecare ramurã in
parte (rutier, feroviar, maritim, aerian sau combinat), care reglementeazã
termenele, conditiile si modalitãtile in care se efectueazã transportul respectiv.
2. Solutionarea litigiilor privind derularea contractelor de transport
international
a) Contractul de transport rutier international de mãrfuri pe sosele,
efectuat cu titlu oneros, cu vehicule, cu precizarea cã locul primirii bunurilor de la
expeditor si locul predãrii acestora destinatarului se aflã in tãri diferite, dintre care
cel putin una este tarã contractantã.
Se prezumã cã mãrfurile au fost predate in conformitate cu cele consemnate
in scrisoarea de trãsurã, dacã destinatarul nu a constatat starea lor in momentul
predãrii ori in cel mult 7 zile, cand pierderile sau avariile nu sunt aparente.
Solutionarea litigiilor este de competenta organului de jurisdictie:-dintr-o tarã
contractantã asupra cãreia pãrtile contractante au cãzut de comun acord; -organului
de jurisdictie de la resedinta sau sediul paratului (sucursalei, agentiei); -organului
de jurisdictie de la locul preluãrii mãrfurilor sau de la locul prevãzut pentru
predarea mãrfurilor.
Actiunile care decurg din raporturile contractuale se prescriu in termen de
un an, iar in cazul dolului sau a unei culpe grave, in trei ani.
b) Contractele de transport feroviar de marfuri.
Regimul reclamatiilor administrative care pot fi adresate cãii ferate, ca si
modalitãtile prin care se pot intenta actiuni judecãtoresti impotriva acesteia, sunt
stipulate in mod amãnuntit in „ Regulile Uniforme privind contractul de
transport
feroviar international al mãrfurilor” (CIM). Primirea mãrfurilor de cãtre
destinatar stinge orice actiune care poate fin indreptatã impotriva cãii ferate in baza
CIM care reglementeazã cã termenul de prescriptie este de un an. Termenele,
conditiile si modalitãtile menite sã garanteze transportul feroviar sunt stipulate in
reglementãri regionale, care trebuie obligatoriu consultate.
c) Contractele de transport fluvial international.
Destinatarul are dreptul, la data predãrii mãrfii, sã reclame transportatorului
pierderile si avarierea aparentã amãrfurilor. In situatia pierderilor si avarierilor
neaparente, destinatarul trebuie sã le reclame transportatorului in 48 ore de la
primirea mãrfii, sub sanctiunea decãderii.
Transportul este obligat sã examineze reclamatiile si pretentiile
reclamantului in termen de 3 luni de la data primirii lor.
In cazul actiunii arbitrare, termenul de prescriptie este de un an, iar
competenta revine organului de arbitraj de la sediul paratului, dacã pãrtile nu au
convenit altfel.
In situatia avariei comune, pagubele se supun repartizãrii intre navã, navlu
si marfã, proportional cu valoarea pagubelor, in baza legii din tara
transportatorului.
d) Contractele de transport international pe mare.
Dacã cel mai tarziu in ziua urmãtoare zilei in care mãrfurile i-au fost
predate, destinatarul nu transmite cãrãusului o notificare privind pierderile sau
avarierile, se prezumã cã mãrfurile au fost predate asa cum se specificã in
documentul de transport. Aceastã prezumtie opereazã panã la proba contrarã. In
cazul in care pierderea sau avarierea nu sunt aparente, notificarea de cãtre
destinatar trebuie fãcutã cãrãusului in 15 zile consecutive, incepand cu ziua
urmãtoare celei in care mãrfurile au fost predate destinatarului. Dacã in 60 zile din
ziua lucrãtoare urmãtoare celei in care au fost predate mãrfurile destinatarului nu a
fost notificat in scris cãrãusul, nu va fi datoratã nici o despãgubire pentru
prejudiciul rezultat din intarzierea in livrare. Dacã in termen de 90 zile consecutive
de la imprejurarea care a provocat o pierdere sau avariere cãrãusul sau cãrãusul
efectiv nu a notificat incãrcãtorului acest lucru, se considerã cã nu s-a suportat de
cãtre cãrãus ori de cãrãusul efectiv nici o pierdere sau avariere din culpa sau
neglijenta incãrcãtorului, a prepusilor sau a mandatarilor sãi.
Orice actiune care priveste transportul mãrfurilor pe cale maritimã se
prescrie in cazul in care in termen de 2 ani nu a fost introdusã nici o procedurã
judiciarã sau arbitrarã. O actiune in despãgubire poate fi exercitatã chiar si dupã
expirarea termenului de prescriptie, dacã este exercitatã in termenul fixat de legea
statului unde a fost inceputã procedura.
e) Contractul de transport international aerian.
In conformitate cu prevederile conventiilor international in materie, orice
actiune intentatã privind transportul efectuat de cãtre transportatorul de fapt poate
fi exercitatã impotriva acestuia sau impotriva transportatorului contractual ori
impotriva ambilor. In cazul in care actiunea a fost indreptatã numai impotriva
unuia din cei doi transportatori, acesta are dreptul sã introducã in cauzã pe celãlalt
transportator.