simpozion judeŢean „creaŢia eminescianĂ operĂ … · liviu rebreanu în adam şi eva...

SIMPOZION JUDEŢEAN

„CREAŢIA EMINESCIANĂ - OPERĂ DESCHISĂ”

15 ianuarie 2011

Ediţia I

SECŢIUNEA PROFESORI

Prof. Magdalena Dinela Anechitei

Colegiul Naţional “Roman-Vodă”, Roman

JOCUL SUPERIOR CU INEXPLICABILUL ÎN PROZA LUI

MIHAI EMINESCU

Ignorată din lipsă de înţelegere, mereu în umbra capodoperelor lirice, coborâtă în

doctrinarismul savant sau privită cu îngăduinţă ofuscantă, proza fantastică eminesciană este

reconsiderată şi evaluată corect în ansamblul beletristicii de gen graţie lui Eugen Simion,

editorul contemporan al acestuia.

Receptorul pasionat al textului eminescian descoperă cu profundă încântare pagini

remarcabile în care natura umană se integrează armonios într-o largă şi unitară perspectivă

cosmologică. Valorificând inspirat credinţele magice ale Indiei, Persiei, Greciei, Israelului

şi Egiptului antic, prozatorul ne oferă naraţiuni în care ideea fundamentală este cea a unităţii

micro- şi macrocosmosului dintr-o perspectivă magică în care fuzionează elemente

pythagoriciene, budiste, kabbalice sau din practica alchimistă atribuită lui Hermes

Trismegistul.

Identitatea mistică dintre tot şi unu (Tat twam asi în expresia sanscrită), tentaţia de

depăşire a individuaţiei, de reintegrare în marele Tot sunt alegoric prezentate în Avatarii

faraonului Tla, Archaeus, Cezara, dar mai ales în Sărmanul Dionis, „cea mai complexă

creaţie fantastică din întreaga noastră literatură” (Sergiu Pavel Dan, Proza fantastică

românească).

Temele fantastice sunt racordate la arhitectura unei optice vizionare, iar naraţiunea

fantastică devine „istoria unei mari iniţieri”.

Personajul iniţiator, (Ruben, pustnicul din Insula lui Euthanasius), făptuieşte un act

taumaturgic în care eroul experimentator (Dionis, Tla, Ieronim) devine Adam Kadmon

(expresia umană a Unităţii) capabil să perceapă Punctul suprem (Kether) în care se

înglobează toate spaţiile şi timpurile.

Sunt recurente fără a crea impresia de redundanţă : titanismul, euforia naturistă,

edenismul, mutaţia metafizică în timp şi spaţiu, viaţa ca vis, instrumentul miraculos, tema

Marelui Secret, metempsihoza, umbra, călătoria miraculoasă, fiinţa androginică, tabloul

însufleţit.

O adevărată fascinaţie a beatitudinii prezentă în Cezara şi Sărmanul Dionis relevă

aspiraţia spre revenirea la plenitudinea primordială, dorul de libertate neîngrădită de nimic.

Ideea atracţiei contrariilor este cheia de boltă a complexului cosmos epic eminescian.

Apropiat de E.T.A.Hoffmann şi Chamissp, Mihai Eminescu fixează în literatura

română coordonatele fundamentale pentru o proză fantastică de reală valoare.

Mircea Eliade prin Şarpele, Secretul doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore,

12 mii de capete de vite, La ţigănci, oferă spectacolul unor hierofanii în care principii precum

coincidentia oppositorum, orizonzul deschis „eternei reveniri”, dragostea cataină aptă să

ofere resurecţia individului trimit la panorama fantastică eminesciană.

Liviu Rebreanu în Adam şi Eva fructifică concepţia unităţii spirituale a lumii,

palingenezia, ideea dragostei ca neîncetată căutare a perechii predestinate pe care Eminescu

le-a impus în beletristica românească prin proza sa.

Personajul Vintilă Voinea din Ochii Maicii Domnului de Tudor Arghezi pare

descendent din Sărmanul Dionis, aşa cum luparul lui Voiculescu din Ultimul Berevoi

aminteşte de magii eminescieni.

Laurenţiu Fulga în Straniul paradis, Alexandra şi infernul şi îndeosebi în Moartea lui Orfeu

preia din galeria prozei fantastice eminesciene ideea Punctului suprem, convingerea

posibilităţii de Reintegrare prin dragoste.

Există, desigur numeroase alte exemple care pot completa această sumară

demonstraţie care îşi propune să proiecteze o lumină actuală asupra unui spaţiu literar

eminescian în mod nedrept ignorat.

Prof. înv. primar Valerica Aiftincăi

Şcoala cu clasele I-VIII Tămăşeni -Neamţ

EMINESCU PERCEPUT DE MICII ŞCOLARI

Copilăria cu jocurile, bucuriile şi suferinţele ei, a inspirat prin sensibilitate arta şi

creaţia poeţilor, care s-au aplecat cu înţelegere şi dragoste, asupra unui univers cu bogate

rezonanţe afective şi morale, în planul expresiei artistice. În tezaurul literaturii pentru copii

au pătruns, prin paginile publicaţiilor de specialitate, un mare număr de poezii valoroase

ale marelui poet Mihai Eminescu.

Poezia lui Eminescu oferă copilului modalitatea de excepţie pentru a-l introduce din

realitatea existenţei în universul cunoaşterii. Timpul şi spaţiul sunt cele două mari

dimensiuni esenţiale surprinse în imaginea limbajului artistic, prin care valorile eterne sunt

concret prezentate.

Având o tematică variată, poezia lui Eminescu dezvoltă o complexitate de idei şi

sentimente şi de aceea are o deosebită valoare instructiv- educativă şi artistică. Poezia

destinată copiilor se bazează pe înţelegere profundă a universului infantil definit prin

deschidere şi cunoaştere faţă de bine şi frumos. Memorarea versurilor poate fi realizată

mai uşor dacă şcolarii cunosc motivul pentru care învaţă poezia, semnificaţia titlului şi

câteva date referitoare la viaţa şi opera poetului. Gustul pentru poezia lui Eminescu se

cultivă treptat, fiind condiţionat de existenţa de viaţă, de cunoştinţele copiilor. De multe

ori aceştia se dovedesc a fi cei mai interesaţi ascultători de poezie. Candoarea vârstei le

facilitează transpunerea eminesciană.

Cine, unde şi cum îi facilitează copilului căile magice de iniţiere în taina

cunoaşterii, şi care ar fi acestea? Nu cumva ascultarea, vorbirea, scrisul şi cititul?

Desigur că vârsta şi locul sunt cele ale primei copilării, preluate şi sintetizate de

grădiniţă şi şcoală, locul de înaltă responsabilitate care cere formatorului calităţi deosebite

– dragoste, dăruire, profesionalism şi răbdare.Copilăria eminesciană are parfumul florilor

de tei, a fost scăldată de, , lacul codrilor albastru” şi unduieşte în sufletele noastre ca o

lebădă legănată de glasul buciumului.Aşa percep şcolarii poezia lui Eminescu.

Metoda proiectelor, o abordare educaţională, se dovedeşte a fi o modalitate

modernă posibil de aplicat în activităţile educative pentru optimizarea şi evaluarea

potenţialului intelectual al şcolarilor.

O altă metodă de predare, însuşire şi înţelegere de către şcolari a poeziei lui

Eminescu este metoda de aplicare a principiului integrării prin intervenţia

individualizată şi discriminarea pozitivă, cu sprijinul factorilor educaţionali. Această

metodă necesită măsuri speciale de sensibilizare a părinţilor şi a cadrelor didactice.

Metodologia întocmirii proiectului de cercetare “În lumea lui Eminescu” se

bazează pe studierea detaliată a materialului bibliografic privind viaţa şi opera lui

Eminescu.

Înv. Silvia Alexandru

Şcoala cu clasele I-VIII Nr.1, Roman

PORNI LUCEAFĂRUL ...

15 ianuarie este o zi în care sufletul fiecărui român tresare, luminat fiind de raza de

lumină a Luceafărului. Este ziua în care s-a născut Mihai Eminescu, cel mai mare poet al

neamului românesc.

Acest studiu tematic şi-a propus să răspundă la nevoia de cunoaştere a operei lui Eminescu

din mai multe puncte de vedere, dar şi la insuflarea dragostei faţă de literatură. Prin

activităţile desfăşurate se urmăreşte sensibilizarea sufletului copiilor, descoperirea a tot ce

este mai frumos şi mai pur: dragostea faţa de tot ce ne înconjoară, dragostea privită prin

ochii de copil. De asemenea, se are în vedere dezvoltarea spiritului creator folosind diferite

metode şi tehnici în realizarea obiectivelor propuse.

Prof. Argentina Andronic

Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, Roman

ASPECTE ALE UNIVERSULUI IMAGINAR EMINESCIAN

Emanaţie a subiectivităţii poetului care transfigurează realitatea sau, dimpotrivă,

rezultat al raţionamentului obiectiv prin care e denunţată opacizarea esenţei prin aparenţă,

expresie a imaginarului ivit dintr-o tensiune a reflectării ( îmi pare, se pare, parcă )

reprezintă o constantă stilistică a creaţiei eminesciene. Peste fiinţa realului se suprapune

imaginea fanteziei într-o, , dulce’’ înşelăciune; în icoana lumii se desluşesc, cu

amărăciunea decepţiei, contururile aparenţei. A fi şi a părea sunt galaxiile între care

rătăcesc spiritul creator străbătut de dorul adevărului, dar şi acela, mai adânc încă, al

desăvârşirii.

Poetul a afirmat, de nenumărate ori, puterea lucrării imaginative (, , iar mintea ta

cu partea ei cea nălucitoare/ Nu încetează în forme a plămădi, uşoare ’’ ), sub imperiul ei,

visul prinzând viaţă într-o trăire compensatorie. Astfel, farmecul nocturn înrâureşte

sensibilitatea poetică transpunând-o într-o mirifică realitate, , ireală’’:, , Se pare că-nvie a

blestemelor vremuri, / Căci lumea-i cuprinsă de-un dulce cutremur’’;, , Tot mai adânc

domneşte tăcerea înţeleaptă / Se pare cum că noaptea minunea şi-o aşteaptă’’. Sub lumina

selenară contururile devin incerte, permiţând înălţările fanteziei.

La Eminescu, totul este autoiluzionare (pare, parcă), dimensiunile normale

amplificîndu-se, cele nemişcate devenind unduitoare. Natura nu mai e cea dintotdeauna, ci

una eminescianizată. Numeroasele expresii ale aparenţei, în sfera vizualităţii, sunt

echivalente stilistice ale unor comparaţii:, , norii cei negri par sombre palate’’;, , Iar

stejarii par o strajă de giganţi’’(Scisoarea a IV-a). Prin sugestia creării unui dublu simetric,

sustras realităţii substanţiale, motivul oglindirii se interferează cu acela al aparenţei.

Perspectiva subiectivităţii în perceperea registruui senzorial al auditivului înseamnă

fie ezitare în stabilirea realităţii unei senzaţii (, , Din codrii singurateci, un corn părea că

sună’’ Scrisoarea a IV-a), fie obsesie a interiorităţii culpabile (, , din tainiţă adîncă părea

c-aud un vaiet’’), fie comentariul unei impresii (, , si prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie

vântul/ Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul’’ Scrisoarea a IV-a).

Atât iubirea cât şi spaţiul separator al indiferenţei creează impresia acumulării

nelimitate a timpului: un veac pare a fi durat vraja, dar tot veacuri parcă s-au scurs, , de

atunci’’, de la ruperea ei. Desprinderea totală de sentimentul trecutului culminează în

abolirea identităţii eului, veacurile cunoscând trecerea într-o altă existenţă. Pe de altă parte,

neîndestularea sau dezamăgirea, istovirea afectivă pot crea şi impresia subiectivă a

comprimării sau a suprimării totale a timpului, senzaţia de gol existenţial.

Prof. Irina Barbcaru,

Colegiul Tehnic Petru Poni

UMBRA LUI SHAKESPEARE PRIN POEZIILE SI PRIN

CRITICILE LUI EMINESCU

Asemănările dintre Eminescu şi Shakespeare sunt diverse şi pe mai multe niveluri

de interpretare. Din punct de vedere axiologic, atât Eminescu cât şi Shakespeare sunt două

personalităţi artistice care se află una în centrul culturii naţionale româneşti, respectiv

engleze. Pe de altă parte, conform Canonului Occidental al lui Harold Bloom,

Shakespeare s-ar afla chiar

în centrul culturii europene, de aceea o cercetare care pune faţă în faţă opera celor doi

autori canonici este în primul rând necesară pentru a contribui în mod fundamental la

definirea, delimitarea şi integrarea literaturii române în contextul literaturii europene şi,

implicit, universale.

Prin urmare, din prisma stabilirii de corelaţii între Eminescu şi Shakeaspeare,

făcând, dacă este cazul, apel şi la marii romantici englezi, vom realiza o cercetare

comparativă prin care să demonstrăm felul în care spiritualitatea unei epoci impune moduri

de gândire şi manifestare artistică similare, moduri de proiectare a personalităţii prin

intermediul limbajului poetic care se suprapun, se dezvoltă în paralel sau devin

complementare în virtutea unor manifestări tipice, general umane. Importantă este nu

numai descoperirea unor similitudini de teme, imagini sau scheme de gândire şi dezvoltare

poetică în general; importante sunt şi noile relaţii şi orizonturi hermeneutice pe care le

sugerează un univers imaginativ altui univers artistic. Paralelismele, întâmplătoare sau nu,

vin să-şi dezvăluie reciproc valori, să se completeze în elucidarea motivaţiilor şi

realizărilor unui anumit tip de spiritualitate care fac, în aceste condiţii, „corelaţia

tipologică” dintre doi scriitori să devină şi o „platformă a unei relecturi îmbogăţite a celor

doi, efectuată prin contextual analogic ţesut fiecăruia de opera celuilalt” ce conduce la

sporirea dimensiunii sensului poetic. Din aceste motive am şi socotit necesară o prezentare

succintă a operei shakespeariene în cadrul larg al epocii victoriene, a contribuţiilor estetice

şi imaginative pe care literatura lui Shakespeare le implică. Focalizându-ne asupra

literaturii englezeşti din secolul al XVI-lea, de la scriitori precum poetul Edmund Spenser,

prozatorul John Lyly sau dramaturgul Christopher Marlowe, consideraţi precursori ai

Marelui Will, apoi ne vom opri asupra momentelor biografice care sunt semnificative

pentru înţelegerea operei shakespeariene, urmând ca în continuare să ne referim la

originalitatea şi complexitatea literaturii lui Shakespeare. Dacă la nivel lingvistic, din cele

20.000 de cuvinte care alcătuiesc vocabularul operei lui Shakespeare, o parte din acestea

se pare că au fost create de scriitor, la nivel retoric asocierile dintre cuvinte dau naştere

unor sensuri gramaticii shakespeariene pentru o înţelegere adecvată a textelor.

Ne vom referi la câteva teme şi motive literare fundamentale pentru opera

shakespeariană şi care au un corespondent similar sau parţial diferit, în sensul că,

scriitorul român schimbă puţin perspectiva sau pune accent pe alt detaliu decât dramaturgul

englez. De aceea, în continuare ne vom ocupa de tema adevărului trunchiat, care este pus

în relaţie cu mitul platonic al peşterii şi este asociat cu motivul oglindirii, al teatrului ca

operă de artă care reflectă mai multe faţete ale adevărului, ale modului în care adevărul se

oglindeşte în lumea noastră, referindu-ne mai ales la piesa Hamlet. Acest tip de analiză ne

va favoriza înţelegerea concepţiei despre teatru a lui Shakespeare (aşa cum se va observa

din analiza pieselor Hamlet şi Visul unei nopţi de vară), fapt ce ne va permite, să detectăm

corespondenţele, similitudinile şi diferenţele la nivelul teoriei teatrale dintre Shakespeare

şi Eminescu. Pe parcurs, ne vom opri atenţia şi asupra temei dublului la Shakespeare (care

este pusă în relaţie cu mitul androginului) şi în opera lui Eminescu. De asemenea, ne vom

familiariza cu tematica şi originalitatea sonetelor lui Shakespeare pentru a le putea compara

apoi cu sonetul eminescian.

Prof. Dr. Mihaela Elena Băltoi

Colegiul Tehnic „Miron Costin” Roman

TENDINŢE PRERAFAELITE ÎN LIRICA EMINESCIANĂ

CHRIST

Apărută în Anglia la jumătatea secolului al XIX-lea şi manifestându-se cu

predilecţie în pictură, ca o reacţie la arta oficială şi academică, mişcarea prerafaelită,

formată din şase artişti englezi, impune o nouă orientare artei care, pe lângă scopuri

estetice şi formaliste, capătă valenţe didactice: revelarea religiei oamenilor, împlinirea lor

morală prin întoarcerea la simplitatea şi puritatea naturii, imprimarea unui spirit naţional

autentic, toate cu scopul de a sublinia valorile simptomatice ale artei pentru sănătatea

societăţii.

O mărturie elocventă în acest sens, în literatura noastră, o aduce poezia Christ, care

datează din anul 1869, aşadar din aceeaşi epocă în care poetul era preocupat de Epigonii.

Deşi titlul ne-ar îndreptăţi să ne aşteptăm la o poezie religioasă sau la o meditaţie

hristologică cu trimiteri soteriologice, Eminescu viza ceva cu totul deosebit: „avem într-

adevăr a face cu o calificare a artei raportată la condiţiile sufleteşti ale creatorului” (D.

Popovici, Poezia lui Mihai Eminescu), manifest artistic în stil prerafaelit. Deşi nu va lua

amploare în spaţiul nostru cultural, nu poate fi trecută cu vederea această atitudine a

gândirii poetice eminesciene, care include ideologia poetică românească în circuitul celei

europene.

Prof. Maria Bârjovanu


RECEPTAREA MESAJULUI EMINESCIAN LA CICLUL PRIMAR

Creaţia lui Eminescu este o sinteză de tradiţie popular-naţională şi de cultură,

concentrată într-o personalitate genială cu o gândire socială şi filosofică profundă şi cu o

sensibilitate de acuităţi superioare.

Eminescu este universal ca poet şi este universal în poezie. În creaţia sa găsim de

toate: de la peisaje şi descrieri ale naturii, la istorie şi descrierea unor întâmplări, de la

basm la fantastic, de la dragoste şi iubire la durere şi tristeţe. Totuşi, cea mai

predominantă faţadă a poeziei eminesciene este dragostea, iubirea şi natura. În literatura

noastră Eminescu este fără îndoială cel mai mare poet al iubirii şi cel mai iscusit cântăreţ al

splendorilor naturii.

Receptarea textului eminescian la ciclul primar presupune selectarea şi întocmirea cu

rigurozitate a strategiilor didactice, iar în cadrul acestora o corelare perfectă între

obiectivele operaţionale, formele de organizare a activităţii didactice, tipurile activităţilor

de învăţare şi modalităţile de evaluare.

Prof. Laura Ciobanu

Şcoala cu clasele I – VIII Nr. 1, Roman

O BIJUTERIE LIRICĂ EMINESCIANĂ

PRIMA DOINĂ CULTĂ DIN POEMUL „CĂLIN NEBUNUL“

Cu poezia eminesciană de inspiraţie folclorică autohtonă, cu acel „folclor savant“,

cum l-a definit G. Călinescu, se întâmplă astăzi un fenomen fericit şi poate pentru mulţi

imprevizibil: îşi păstrează intact inefabilul şi îşi deplasează orizontul estetic în direcţia

modernismului. Eminescologul de prestigiu G. Călinescu observase în „ Opera lui M.

Eminescu“ vol. II, că: „Acest Eminescu e sortit să fie mai înteles în viitor şi mai plin de

urmări“, atunci când constata că spiritul critic din vremea sa ignora unele creaţii ale lui

Eminescu şi, mai ales, primul cântec liric din cele trei incluse de poet în basmul versificat

„Călin Nebunul“, poem care se înscrie în zona plutonică a creaţiei Luceafărului.

După Alain Guillermou (Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu), care preţuia

această rară piesa lirică numind-o „o redescoperire aproape miraculoasă“, poetul român a

versificat basmul în perioada berlineză, deci între anii 1873 – 1874. Critica literară

modernă găseşte superioară această creaţie altor poezii de acelaşi gen – „Revedere“ sau

„Ce te legeni?“ sau „La mijloc de codru“ întrucât este mai enigmatică şi mai modernistă.

De fapt, descoperim o doină cultă de jale şi de înstrăinare de sine a eului liric în lucrătura

fină, de argint vechi a vocabulelor: „Greieraş ce cînţi în lună/ Când pădurea sună/ Cum nu

ştii ce am în mine, / Greiere streine? Că te-ai duce de-ai ajunge/ Noaptea de te-ai plânge/

Ca o pasere măiastră/ La noi la fereastră.’’

Prof. înv. primar Ştefania Cecilia Cobzaru

Liceul Teoretic “Vasile Alecsandri” Săbăoani

“PRETEXTUL” EMINESCU ÎN PEDAGOGIE

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte rezultatele unui efort de depăşire a inerţiilor

şi dogmelor unei pedagogii cu multe ancore în trecut. Consider că situaţia educativă

prezintă o mare valoare explicativă şi orientativă.

Nu pot afirma că a crea o situaţie educativă este singura „cheie” a unei pedagogii de

succes. Există un întreg „arsenal” de metode, tehnici strategii, de unde nu poate lipsi

situaţia educativă. O situaţie educativă reprezintă pentru mine ca dascăl fiecare 15 ianuarie,

fiecare studiu al operei eminesciene. Sigur că o activitate organizată de ziua naşterii

poetului nepereche are efecte imperceptibile pentru moment, însă în timp acestea sunt

constatabile sub aspectul dezvoltării cognitive, atitudinale, operaţionale. Situaţiile

educative create la fiecare 15 ianuarie au asigurat transferul, care este proba învăţării,

cadrul situaţional a condus la creşterea ingeniozităţii, manifestarea spiritului creativ, a

inteligenţei, a exersării complexului situativ al elevilor. Mergând mai departe cu explicarea

valenţelor acţiunilor educative organizate cu fiecare ocazie oferită de întâlnirea cu

Eminescu, doresc să amintesc de procesul formării atitudinilor, valorilor, convingerilor,

idealurilor personale şi sociale şi trăsăturilor caracteriale. Ajungem astfel să urmăm firul

logic al unei motivaţii care interiorizează, generalizează, ierarhizează şi stabilizează,

devenind parte integrantă a conştiinţei. Doresc să evidenţiez aici procesul invers:

motivaţiile care au fost induse situaţional pot conduce la consolidarea unor noi trăsături de

caracter. Produsele formative ale situaţiilor create „vorbesc” şi dovedesc cele afirmate.

Consider că o dată formate capacităţile situaţionale la un elev, ele apar ca şi capacităţi

stabilizate, aplicabile la noi situaţii.

Instit. Anişoara Cojocaru,


EMINESCU PRINTRE NOI

Acest parteneriat se include în cadrul activităţilor extraşcolare menit să dezvolte

dragostea pentru literarura română.

Discuţiilor cu copiii la începutul anului şcolar despre marii scriitori ai poporului

român, despre tradiţiile literare dar mai ales, despre opera marelui scriitor, Mihai

Eminescu, am ajuns la concluzia că, un parteneriat între clasa mea şi Casa Memorială ar

determina cunoaşterea mai amănunţită a vieţii şi operei scriitorului.

Născut pe meleagurile Ipoteştiului, Eminescu înseamnă simbolul românismului,

cu rădăcinile adânc înfipte în spiritualitatea românească. A cunoaşte opera sa înseamnă a

cunoaşte istoria locală şi naţională. Întâlnirile, dezbaterile, spectacolele realizate la Casa

Memorială, întreaga atmosferă eminesciana au determinat elevii să cunoască opera în

amănunt, să înţeleagă cuvântul artistic, să fie mândri că sunt aproape de versul dulce.

Schimbul cultural şi educativ prevăzut de parteneriat, completează aria lor de preocupări

extraşcolare, scopul principal fiind acela ca ei să beneficieze de o informare complexă, dar

şi de o educaţie în vederea respectului faţă de creaţiile înaintaşilor noştri.

Prof. Maria Cârjan

Liceul Teologic Romano-Catolic „Sf. Francisc de Assisi”Roman

DESPRE “REPAOS” ŞI “CHAOS” ÎN OPERA EMINESCIANĂ – REZUMAT

Acest material îşi propune să evidenţieze faptul că Eminescu a avut o solidă cultură

filosofică. El a studiat filosofia indiană şi buddhismul, filosofia greacă şi metafizica

germană, în frunte cu Kant şi Schopenhauer, fiind, de altfel, şi primul traducător român

din limba sanscrită. Ca urmare a pasiunii lui Eminescu pentru spiritualitatea hindusă, omul

de litere Amita Bhose a studiat poezia lui şi a realizat prima traducere a poeziilor

eminesciene în spaţiul asiatic, căutând să înţeleagă mai bine spiritul poeziilor, să pătrundă

în profunzimea lor enigmatică şi ispititoare şi să trăiască zbuciumul prin care a trecut

creatorul lor. În urma traducerilor făcute a constatat că semnificaţiile cuvintelor “chaos” şi

“repaos” din versurile lui Eminescu, conform traducerii gramaticii sanscrite a lui Franz

Bopp, conduc spre cosmogonia din sistemul filozofic indian Samkhya. Substantivul

sanscrit santi este tradus în manuscrisul gramaticii sanscrite al lui Eminescu prin “repaos”.

Substantivul sanscrit cuprinde nuanţele de pace, calm, linişte, odihnă eternă, în timp ce

în poezia eminesciană “repaos” este sinonim cu “eterna pace” din “Scrisoarea I” sau cu

“liniştea eternă” din “Scrisoarea a IV-a”. Cât priveşte “chaosul”, acesta este un spaţiu

mişcător şi totodată un înve1iş al creaţiei, lucru similar cu semnificaţia din gândirea

indiană, unde aspectul dinamic al universului este mereu prezent.

În concluzie, Eminescu a fost puternic ataşat de budhism, lucru amintit de mai toţi

contemporanii lui.

Prof. Florina Costin,

Colegiul Tehnic “Danubiana”, Roman

PUBLICISTICA LUI EMINESCU ŞI PROMOVAREA

VALORILOR MORALE

Numeroşi critici literari situează opera publicistică a lui Eminescu alături de creaţia

poetică, atât din punct de vedere al valorii artistice cât şi al bogăţiei de idei.

Astăzi avem la îndemână totalitatea articolelor publicate în diverse ziare şi reviste,

cuprinse în volumele IX-XIII din ediţia academică a Operelor sale, putând aprecia astfel

în mod obiectiv amploarea şi influenţa mesajului transmis.

Temperamentul dinamic, realist şi, mai ales dorinţa de informare în toate

domeniile vieţii publice, dublate de talentul poetului, fac din Eminescu un luptător

pentru promovarea valorilor şi a culturii.

Întreaga publicistică eminesciană sta sub semnul iubirii de ţară, poetul crezând cu

putere în viitorul acesteia. El considera drept repere ale progresului cultura, munca şi

adevărul, temeliile unei societăţi capabile să creeze şi să dezvolte atât valorile morale cât

şi spirituale.

Eminescu a făcut din ideea de muncă un instrument de emancipare şi progres,

legând efortul constructiv de starea de civilizaţie, de cultură, de libertate, şi bunăstare, în

general. El formulează relaţia muncă-adevăr-cultură în termeni de o permanenţă

actualitate:”niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate; …niciodată fraza culturii nu e

echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea propriei judecăţi, care e

cultura adevărată; niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată, care e

facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii.”

Înfocat apărător al drepturilor noastre istorice, adevărată călăuză spirituală în viaţa

noastră istorică şi culturală, Eminescu ilustrează prin opera sa, geniala putere de creaţie a

acestui popor.

Prof. Mărioara Costăchescu

Liceul cu Program Sportiv, Roman

CÂTĂ MATEMATICĂ ŞTIA EMINESCU ?

În toamna anului 2008 am avut marea onoare si fericire, ca în peregrinarile mele

prin ţară, drumul meu să se intersecteze, cu drumul domnului academician SOLOMON

MARCUS! Cu glasul gâtuit de emoţie l-am rugat sa-mi recomande una din lucrările

domniei sale, spre a o citi in momentele mele de linişte si convorbiri cu mine însămi!

Domnul academician m-a privit si mi-a spus: “ÎNTÂLNIREA EXTREMELOR” este o

carte la care ţin foarte mult!” Am făcut tot posibilul, să intru în posesia ei cât mai repede

cu putinţă!

Am citit imediat pasajele dedicate poetului naţional, MIHAI EMINESCU! Şi, iată,

ce am aflat!

George Călinescu în Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru Literatură-1964

scrie” Nu-i plăcea să-şi înveţe lecţiile şi de aceea lua note rele. În primul rând nu se împăca

cu matematicile şi de aceea se învoise cu Constantin Ştefanovici, ca acesta să-i facă temele

iar el să-i spună poveşti”.Poetul însuşi mărturiseşte:”eu ştiu chinul ce l-am avut cu

matematica în copilărie, din cauza modului rău în care mi se propunea, deşi în de altfel

eram unul din capetele cele mai deştepte.Şi deşi aveam si memorie fenomenală, numerele

nu puteam învăţa deloc pe de rost, încât imi intrase-n cap ideea ca MATEMATICILE, sunt

ştiintele cele mai grele de pe faţa pământului!” Totuşi, Eminescu nu a rămas certat cu

matematica şi de îndată ce s-a maturizat, matematica i-a devenit foarte apropiată.George

Călinescu, referindu-se la perioada de studenţie de la Viena(1869-1872)

observa:”Preocupările de cultură ştiinţifică au urmărit de aici înainte toată viaţa lui

Eminescu şi însemnările de fizică, de mecanică, întrerupte de oculte ecuaţii, umplu multe

din manuscrisele sale”.Apoi mai spune:”Pe coli mari de hărtie, el aşternea sârguincios,

ecuaţii şi formule, ca un om de ştiinţă, care ştie că TIMPUL este SCUMP!”

Domnul academician SOLOMON MARCUS precizează despre cele consemnate

mai sus:” Exerciţiile din caietele lui Eminescu au, de cele mai multe ori, o semnificaţie

conotativă, nu constituie calcule matematice propriu-zise.Referirile la marile idei şi

concepte ale matematicii sunt corecte şi surprind esenţa lor, dovedind capacitatea poetului

de a intui, pe baza unei informaţii minime, sensul şi motivaţia unor concepte delicate.În

raport cu timpul său, exerciţiul matematic eminescian este departe de a fi elementar,

dimpotrivă, avea în vedere unele idei care abia apăruseră în ştiinţă şi care nici măcar în

învăţământul universitar nu fuseseră încă introduse.Lui Călinescu i s-a părut a fi o aberaţie

chiar încercarea poetului de a studia matematic jocul de carţi, neştiind că studiul matematic

al jocurilor de noroc a constituit una dintre sursele istorice ale TEORIEI

PROBABILITAŢILOR! Ce cunoştinţe tehnice de matematică avea poetul nu putem

şti.Este însă neîndoielnic faptul că, în afară de afinitatea sa pentru concepte şi idei

generale, Eminescu îşi formase o autentică gândire matematică, din care nu lipseau

puterea de abstracţie şi capacitatea de a dezvolta raţionamente deductive în etape riguros

ordonate, la care valorifica şi unele proceduri algoritmice.Aceste lucruri sunt atestate nu

numai de unele însemnări din caiete, ci şi de modul în care poetul aborda unele domenii

extramatematice, cum ar fi cel al economiei.Într-un ciclu de articole, poetul foloseşte

raţionamente aritmetice şi deductive complicate, denotând o reală viziune matematică

asupra problemelor economico-financiare.Este dificil ca cineva să se familiarizeze cu acest

tip de raţionamente, altfel decât prin insuşirea unor cunoştinte matematice.”

Poate că, de unii e de neconceput ca marele nostru poet naţional MIHAI

EMINESCU să fi avut tangenţă cu matematica, mai mult decât presupune programa

şcolară, dar iată că George Călinescu şi domnul academician SOLOMON MARCUS, prin

scrierile lor, ne demonstrează contrariul! Şi mă bucur că am aflat acest lucru, chiar, aşa

târziu, acum la maturitate, demonstrându-mi mie personal şi poate şi d-stră că

EXTREMELE SE POT ÎNTÂLNI!

Prof. Elena Irina Cloşcă


SIMBOLURI MISTICE LA NOVALIS ŞI EMINESCU

Apelând la literatura romantică, literatură prin excelenţă simbolică, am

redescoperit nume marcante, care mi-au trezit din nou curiozitatea de a le studia operele.

Astfel, m-am oprit asupra temei cu titlul Simboluri mistice la Novalis şi Eminescu prin

intermediul căreia doresc să scot în evidenţă temele-simboluri ale esteticii romantice, care

trebuie înţelese prin prelungirile lor metafizice şi religioase, prin dimensiunea iraţională a

cunoaşterii, prin aspiraţia mistică spre Absolut.

Nostalgia, melancolia, visul, fantasticul, basmul, folclorul, iubirea, noaptea,

somnul, geniul, rămân teme-simbol cunoscute şi recunoscute în operele celor doi titani ai

romantismului german şi românesc.

Ele constituie totodată căi tainice, prin intermediul cărora, în poezia lor, novalis şi

Eminescu caută să ofere o reprezentare a sufletului omenesc, a lumii lăuntrice în

totalitatea sa.

Dacă Absolutul către care se înalţă sufletul romantic este dorit cu ardoare mistică,

atunci Nostalgia reprezintă, de altfel, chemarea sacrului, nevoia de comuniune cu

divinitatea; visul, basmul, fantasticul rămân şi ele căi de cunoaştere prin deschiderea către

domeniul ilimitatului, al sacrului, iar folclorul reprezintă pentru romantici o altă sursă

inepuizabilă de mituri, alegorii şi simboluri cu adânci semnificaţii.

Mai departe, în această lucrare, îmi propun să vorbesc despre celelalte teme-simboluri

întâlnite atât în operele lui Novalis, cât şi la Eminescu: natura în care Dumnezeu se

contemplă pe sine, fără a se confunda cu aceasta; iubirea care este o altă cale de cunoaştere;

tema geniului care domină romantismul de pretutindeni, descoperită încă de la confluenţa

veacurilor al XVIII-lea şi al XIX-lea; motivul nopţii, întâlnit cu precădere şi în minunatele

Geistliche Lieder sau în Hymnen an die Nacht al lui Novalis.

Întâlnirea umanului cu divinul are loc numai în suflet, care nu se poate elibera de

povara incomodă a raţiunii decât în somn, preamărit, alături de noapte în imnul lui Novalis.

Romantismul lui Enimescu (asumat de poet cu religiozitate) e atât de

evident şi asemănarea sa cu Novalis rămâne frapantă.

Prof. Elena Drăghiceanu

Seminarul Teolegic Ortodox “Sfântul Gheorghe”, Roman

EXERCIŢIU DE RE-CITIRE

LUCEAFĂRUL sau despre eterna luptă a contrariilor

Contrariată de încă recenta polemică din jurul operei şi personalităţii eminesciene,

am dat curs unei dorinţe de a reciti opera eminesciană, încercând să înţeleg mobilul care ar

fi putut fi generator al acestor controverse. L-am recitit încercând să mimez mental

universul acela miraculos, al gândirii simbolice, specifice omului vechi, atât de adorat de

romantici şi însuşit patetic şi de Eminescu. O lectură din perspectiva critică a modernităţii

ni-l poate revela pe Eminescu inactual, dar nicidecum mai puţin un mare poet romantic.

Un discurs critic într-o recitire a operei eminesciene rămâne tributar încă unor

canoane consacrate la noi de critica interbelică căreia îi putem reproşa, aşa cum a făcut-o

E. Ionescu în NU, patosul, absenţa unui limbaj teoretic adecvat, prezenţa unor clişee de

acceptare sau de contestare, înlocuirea unor idei de critică literară cu opinii critice, etc.

Paradoxal, mi-am dat seama că vorbim şi vorbesc despre Eminescu în termeni neadecvaţi,

care nu mai corespund sensibilităţii noastre moderne. Aş fi vrut să scriu despre asta, dar

am realizat un exerciţiu de admiraţie a operei eminesciene plecând de la capodopera sa,

Luceafărul.

Prof. Daniela Dăscăliţa

Grupul Şcolar „Vasile Sav”, Roman

LECTURĂ ŞI INTERPRETARE

ÎN LUCEAFĂRUL EMINESCIAN

Luceafărul lui Eminescu a provocat nenumărate interpretări în mai bine de 100 de

ani cât a trecut de la data publicării sale în Almanahul societăţii academice social-literare

România jună din Viena (aprilie 1883). Critica literară a avansat diverse modele de

interpretare: soluţii estetico-filosofice (contabilizarea motivelor literare), modelul geniului

schopenhauerian, jocul de reflexii onirice la nivelul subconştientului sau chiar o intrigă

amoroasă dintre cele mai banale. Totuşi, poemul este departe de a-şi fi dezvăluit întreaga

consistenţă semantică, mai ales că interpretările clasice au avut în vedere varianta

publicată de Titu Maiorescu în decembrie 1883. Deşi este cea mai cunoscută, această

variantă nu poate fi considerată singura bază de interpretare a poemului, ci trebuie corelată

cu celelalte variante

Este interesant că o lungă perioadă de timp eminescologii au preferat versiunea din

Almanah, probabil sub presiunea autorităţii academice a lui Perpessicius (Mihai

Eminescu, Opere, volumul I, Bucureşti, 1939). Mai târziu, Petru Creţia revine la

încercarea de a repune în circulaţie şi în drepturi versiunea lui Maiorescu, cu toate

modificările acestuia. Diferenţa între cele două variante constă, în principal, în eliminarea

a trei strofe: 82, 83 şi 84 care cuprind ofertele demiurgului şi care ar îndepărta posibilele

confuzii. În opinia Rodicăi Marian, exprimată în „Lumile”Luceafărului, cele două idei

vehiculate în jurul celor trei strofe, incompatibilitatea dintre etern şi efemer şi veşnicia

revenirilor în tiparele efemerului se relaţionează şi se justifică perfect, fiind necesare

pentru a descrie dubla apartenenţă a Luceafărului-Hyperion atât la universul creat, în

ipostaza Luceafăr, cât şi la lumea increată, eternă şi consubstanţială Creatorului

atotputernic, în ipstaza Hyperion.

Aceasta reprezintă doar una dintre problemele pe care le ridică lectura paralelă a

versiunilor poemului eminescian. Înţelesurile acestuia se dezvăluie prin lectura textului

integral, din care reiese efortul autorului de a căuta forma cea mai potrivită mesajului

intenţionat, dar şi din efortul cititorului de a găsi noi valenţe de sens prin corelarea

propriului bagaj de cunoştinţe cu sensul propus de însuşi autorul.

În contexul poveştii romantice ai cărei protagonişti aparţin unor lumi diferite, fata de

împărat ocupă un loc aparte. Se poate spune că prima parte a poemului transfigurează mitul

zburătorului, printr-o poveste fantastică, în care obsesiile onirice ale Cătălinei se reunesc

într-un personaj, iar accentul epic se deplasează de la starea stranie a fetei spre drama

personajului din vis, Hyperion. Cătălina întruchipează imaginea feminină în viziune

eminesciană, fiinţă inferioară care încearcă inutil să-şi depăşească condiţia. Deşi „ridică

ochii”, semn al aspiraţiei spre înalt, ea nu poate înţelege geniul şi nici nu este capabilă de

sacrificiu. Fie că este iubita din Floare-albastră, care oferă alternativa unei fericiri

concrete, posibile, dar efemere ca toate elementele care o susţin, fie se închină la „icoana

stelei ce-a murit”, ea rămâne un mister, întruchipând, de fapt, eternul feminin.

Prof. Roxana Gârbea

Colegiul Tehnic „Miron Costin” Roman

VISUL – FORMĂ A CONŞTIINŢEI DE SINE

„Cine sunt eu? fu cea întâi cugetare ce-i veni în minte...”

(Mihai Eminescu, Avatarii faraonului Tlā)

Iată gândul ce poartă cu sine cea dintâi întrebare pe apele întinse ale uitării, precum

o luntre lin lunecătoare poartă cu sine sufletul între lumi. Un gând ce zugrăveşte neîncetat

şi în culori mereu schimbătoare lumi, umbre, chipuri trecătoare, adânc dureroasele icoane

ale nimicniciei ce-şi caută cu nesaţ izvorul în oglinda din care însăşi eternitatea îşi soarbe

frumuseţea. M. Eminescu este această nemărginită conştiinţă a tot ce „e atras în viaţă de un

dor nemărginit”: este sufletului românesc fruntea senină şi rece care în lumina sa încheagă

viitorul şi trecutul, cea care-i zădărniceşte uitarea de sine; este oricărui suflet muritor în

care lumea se încearcă ochiul ce „înlăuntru se deşteaptă”; este sieşi, sufletului său înmuiat

în visurile cele mai dragi geniu nepieritor.

Chei de aur deschid sau închid uşi către nemărginitele dogme ale trecutului, uşi de

mormânt se aşează între sine şi lume, scări urieşeşti leagă oceanele de stele de magnificele

lumi subterane, nelipsite oglinzi tulbură şi limpezesc pe rând în apele lor chipul oglindit

până relevă adevăratul şi unicul suflet, cel nemuritor, la fel cum lacurile subpământene

închid în cercul lor centrul lumii: insula paradisiacă unde se-nvaţă a muri „spre a se naşte”.

Căderea în somn şi abandonul de sine în vis se derulează conform unui scenariu ritualic de

trecere, consacrat ca un mod eminescian de a fi. Visul – cel dintâi care desface în fâşii de

lumină noaptea sufletului – umple golul de întuneric al somnului cu timp şi spaţiu, cu o

lume, cu infinite lumi posibile. Visătoria este viaţa creată înlăuntrul sufletului.

„Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă

Şi din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă.” (Scrisoarea II)

Prof. Oana Ilarie

Grupul Şcolar Roznov

IUBIREA METAFIZICĂ

Iubirea eminesciană nu este numai cântec, ci este meditaţie, dramă sfâşietoare,

cataclism cosmic, bucurie şi durere, puritate şi lumină de lună. Pentru Eminescu, iubirea

nu este o relaţie întâmplătoare sau durabilă, ci se înscrie în ordinea cosmică, în principiile

fundamentale ale lumii, este similară cu aspiraţia spre ideal şi căderea în nefiinţă. În

numele acestui ideal de iubire, poetul respinge mediocritatea şi meschinăria, minciuna,

neputinţa de a depăşi condiţia biologică, fuga după aparenţe şi indiferenţa faţă de puritatea

sentimentului. Dragostea, aşa cum o visa poetul, este condiţia indispensabilă a vieţii

spirituale, a creaţiei.

Vraja şi magia vechilor astrologii, a mitologiilor şi credinţelor populare devin la

Eminescu visare şi contemplaţie, străbătute de un fior metafizic, de un sens al misterului.

Contemplaţia eminesciană identifică pierderea iubitei, ca dramă individuală, cu extincţia

cosmică. Geniul eminescian a plasat în centrul poeziei sale creatorul de geniu condiţionat

de iubire. Aşa a rezultat motivul „neînţelegerii în iubire”.

Luceafărul rămâne numele şi figura unei drame provocate de o dublă aspiraţie: a

ceea ce este pământesc spre divin şi a ceea ce e divin spre pământesc, aspiraţie simţită

însă, şi ispăşită, cu patos foarte diferit de către cei doi protagonişti.

Puterea iubirii este puterea reconciliatoare prin excelenţă, cea care purifică, înalţă şi

unifică, aceea care-l face pe eroul rănit de spectacolul imperfecţiunii lumii, să nu se mai

simtă parte divizată, ci-l readuce la o conştiinţă a realităţii primordiale, la o sete de

transcedere a lumii fenomenelor într-o direcţie ascendentă care să-i redăruiască libertatea şi

plenitudinea.

Prof. Claudia Jora

Grupul Şcolar “Dimitrie Leonida” Piatra-Neamţ

EMINESCU ŞI ETICA LUI SCHOPENHAUER

“Filosofia este oarecum rezumatul şi formula generală a culturei unei epoce”(Ms

2258, f.184) notează Eminescu în 1872, argumentând încă o dată care sunt fundamentele

filozofice ale operei sale. Apropierea dintre Eminescu şi Schopenhauer s-a făcut de atâtea

ori, încât ea poate fi considerată astăzi ca un adevăr curent al istoriei literare.Analogia

dintre pesimismul poetului nostru şi al filosofului german a fost in numeroase rânduri pusă

în lumină, în timp ce acele apropieri care ne dau dreptul a vedea în textele lui

Schopenhauer nu numai izvorul unei îndrumări generale pentru concepţia eminesciană, dar

şi locul unde se găsesc de data aceasta câteva dintre izvoarele literare precise şi al unora

dintre temele particulare ale poeziei eminesciene, au scăpat totdeauna cercetătorilor.

Să spunem însă mai intâi că dacă de atâtea ori s-a vorbit despre înrudirea de gânduri

a poetului nostru cu marele filosof al pesimismului, uneori s-a incercat a se arăta ce îi

desparte şi cât de radicală este divergenţa lor, desigur pentru motivul învăluit, dar

transparent, că negaţia pesimistă a vieţii ar alcătui o pată a caracterului de sub acuzaţia

căreia poetul nostru ar fi mai bine scos.

În această privinţă, d-l Gherasim, autorul unui studiu despre “Influenţa lui Schopenhauer

asupra lui Eminescu", scrie: " Mulţi l-au văzut numai zdrobind, din întâmplare numai

puţini l-au aflat şi clădind.Glasul celor puţini a fost prea slab pentru ca să poată întrece

strigătul celor mulţi: iată cum s-a format legenda despre Eminescu ca pesimist, numai ca

pesimist, chiar ca pesimist schopenhauerian ."

Prof. Doiniţa Lazăr,

Colegiul Tehnic “Danubiana”, Roman

PERSONAJE LUNATICE ÎN OPERA LUI EMINESCU

Personajele aflate sub semn selenar pot fi recunoscute nu numai în proză, dar şi în

versuri: Heliade, încununat de cântări asemănătoare visului (, , Ca visul e cântareace-o-

ntoarnă Eol dulce”) este un poet sele-nar(ca şi Andrei Mureşanu), în vreme ce, , junii

corupţi” nu au acces la lumina lunii -, , Că-n veci nu se îmbracă în veştede veşminte/

Misterul cel sfânt”, din cauza lipsei de sacralitate a vieţii lor.

Magia personajului selenar poate fi datorată unui strai de poezie,

nemeritat:

,, Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie

Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal.”

(Venere şi Madonă)

Ori pur şi simplu, poate fi zidită din contradicţii :

,, Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;

Munte cu capul de piatră de furtune deturnată,

Stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplicată

Şi veghează-o stâncă arsă dintre nouri de eres.”

(Epigonii)

Amestec de angelic şi demonic, personajul selenar are două constante:

cunoaşterea erotică şi aceea poetică, ambele fiind posibilităţi de a descoperi prin visare,

imaginarul.Ambiguă, luna se dovedeşte subtilă în semnificaţii multiple, falsificând şi

reproducând esenţa, mecanismul personajului selenar:prin diverse aranjări şi dispuneri ale

suprafeţelor, ea oglindeşte lumina solară, dând obiectelor un alt aspect decât cel real şi

dincolo de aranjamentele catetice, esenţialul element este dimensiunea minţii, jocul dintre

posibil şi real, dintre veridic şi valid.Cu alte cuvinte, personajul selenar este acela ce posedă

posibilitatea deformantă şi combinatorie de a mânui şi adânci propriile-i proiecţii, un mod

estetic de reproducere a unor ingenioase paradisuri, cu castele, palate şi cetăţi, fabulos

aşezate între cer şi infern.Tudor Vianu a văzut lumea eminesciană sub semnul lui theatrum

mundi ; de fapt, programul arhitectonic, imaginat de omul selenar, întru care e cuprins şi

poetul, este theatrum polydictum, un teatru metamorfic, cu demonstraţii ciudate, având

început, mijloc şi sfârşit, dar în continuă pendulare, situat într-un concret bazat pe o

presupusă identitate între jocurile minţii şi cele ale lunii. Dacă o oglindă răsucită în soare

transformă o imagine în alta, mintea lui Dan-Dionis, răsucită, transformă şi ea realitatea în

alta, iar odată deformarea produsă, s-ar putea descoperi modelul iniţial, şi un fenomen

bizar, de tipul iluziilor optice :

,, Cine ştie dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-un fel, şi nu aude fiecare

sunet într-alt fel – şi numai limba, numirea într-un fel a unui obiect ce unul îl vede aşa, altul

altfel, îi uneşte în înţelegere.Limba?-Nu.Poate fiecare vorbă sună diferit în urechile

diferiţilor oameni-numai individul, acelaşi rămâind, o aude într-un fel.” (Sărmanul Dionis)

Limbajele sau viziunile oamenilor pot fi explicate, după cum luna,

ploaia, norii şi cerul, gândite ca oglinzi, sunt fundate pentru proiecţii imaginare, fiecare

fiind o suprafaţă-oglindă, necesară în producerea

mirajului. Şi Aristotel credea că proiecţia minţii umane capătă, pe suprafeţe lucioase,

concreteţe, tot aşa cum în Vechiu Testament revelările divinităţii erau efecte optice, în

cuve de bronz, în faţa tabernacolului sau în scutul sferic, convex, alcătuind capacul Sfintei

Arex

sau în scutul lui Moise.

Prof. Iulia Maria Lupu,

Colegiul Tehnic “Petru Poni”, Roman

LIMBAJUL POEZIEI EMINESCIENE

Mihai Eminescu este în literatura română “poetul nepereche”, creator al unei opere

care străbate timpul neuscată de seve prin interpretare şi netocită de repetate rostiri. Căci se

întâmplă faptul paradoxal ca „ultimul mare romantic european” să-şi păstreze o neştirbită

capacitate de a solicita sensibilitatea şi spiritul omului modern, care are nevoie de

Eminescu nu numai dintr-o curiozitate intelectuală, ci şi pentru dezlegarea de minte şi

suflet a propiilor tensiuni. Nu ştim care este ecoul romanticilor din alte literaturi, de ce şi

cum sunt ei citiţi astăzi, ştim însă că pentru români, Eminescu este poetul de-acum şi de-

aici, transgresând veacul său şi trăind într-o perpetuă actualitate, cel care ţine încă marea

lecţie de poetică a literaturii române în lumina lui înălţându-se şi Blaga, şi Bacovia, şi

Barbu, şi Arghezi, şi Nichita Stănescu şi aproape toţi ceilalţi care se înscriu în sistmeul

nostru de valori.

Explicaţia prospeţimii şi a naturaleţii limbajului eminescian îşi are punctul de

plecare în strategia poetului faţă de „ limba veche”, considerată ca temelie pentru toate

noile ei înfăţişări. El a intuit că limbajul poetic trebuie cu necesitate să pornească de la

izvoare: de la poezia populară şi de la vechile texte, care conservaseră formele cele mai

rezistente de limbă, deci cele mai apte să relifeze invidiualitatea graiul românesc. Şi poezia

lui e plină de ecourile acestei influenţe, de la armonia, uneori onomatopeică a versurilor,

de clară sorginte folclorică (cf. „Peste vârf de rămurele/ Trec în stoluri rândunele/Ducând

gândurile mele/Şi norocul meu cu ele”), până la aromele arhaice de stil cronicăresc, din

Scrisoarea III, în care bătrânul voievod îşi enumeră principiile neatârnării într-un tipar

lingvistic preluat ca model şi de alţi poeţi sau dramaturgi români.

Acesta este, în linii mari, instrumentul cu care Eminescu şi-a costruit şi fixat, în

eternitatea spiritului românesc, opera care, la rândul ei, a statornicit şi impus o înfăţişare a

limbii române considerată ca reforma lingvistică cea mai importantă a literaturii noastre

moderne. Pentru a înţelege exact valoarea acestei acţiuni şi spiritul în care a fost săvârşită,

vom apela la autoritatea lui Tudor Vianu, care încearcă să lumineze problema printr-o

comparaţie cu poeţii de după Eminescu: „Când, mai târziu, unii dintre poeţii zilelor

noastre au nutrit ambiţia de a opera o reformă lingvistică de însemnătatea aceleia care îi

izbutise atât de bine lui Eminescu, ei au crezut că o pot obţine prin acte mai mult sau mai

puţin arbitrare ale violenţei. Mai cu seamă în direcţia sintaxei şi a topicii se pot aglomera

documentele contemporane despre ceea ce a produs la unii din autorii mai noi dorinţa de a

reforma printr-o aplicare care n-a putut disimula caracterul voluntar al lucrării lor. Ceea ce

s-a obţinut pe această cale a produs uneori impresia noutăţii, nu însă pe cea a frăgezimii.

Miracolul eminescian a stat însă în faptul de a fi dobândit o limbă în acelaşi timp nouă şi

proaspătă. Pentru a atinge acest rezultat, Eminescu n-a trebuit să se lupte cu limba, aşa cum

au făcut unii din emulii săi de mai târziu. „I-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi

să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei”.

Prof. Cătălina Ioana Mereuţă

Colegiul Naţional „Ştefan cel Mare”, Târgu-Neamţ

VIS ŞI CUGETARE FILOSOFICĂ

Proza lui Eminescu este mai redusă ca număr decît poezia, dar ca şi în poezie şi în

proză, iar Eminescu este un deschizător de drumuri. Eminescu este creatorul basmului cult prin

Făt Frumos din lacrimă. Apoi este creatorul prozei fantastice Sărmanul Dionis în care

realizează nu numai o nuvelă fantastică, ci şi una filosofică, valorificând atât idei

filosofice antice cît şi idei moderne.

În afară de acest tip de proză Eminescu a scris şi proză de dragoste estetică, ca în

Cezara, La aniversară.

Proza lui Eminescu a fost discutată mult de criticii literari şi contestată de Eugen

Lovinescu sau Garabet Ibrăileanu care au socotit proza lui un exerciţiu minor fără valoare

estetică deosebită. Alţii însă au apreciat-o şi au remarcat nota halucinantă a ei şi au apreciat-o

pentru mesajul emoţional al adolescenţei năvalnice. Dintre aceşti critici s-au remarcat George

Călinescu şi Eugen Simion.

Proza eminesciană aduce în contextul vremii visul romantic şi cugetarea filosofică. Cea

mai reprezentativă creaţie din domeniul prozei filosofice şi fantastice este “Sărmanul Dionis”.

Proza eminesciană poate fi clasificată în functie de doua criterii: cel al apariţiei şi al editării ei şi

cel al direcţiei în care se încadrează. Din punct de vedere al apariţiei şi editării ei, proza

eminesciană este antumă şi postumă. Cea antumă este restrânsa. Eminescu a publicat puţine

creaţii în proză în timpul vieţii: „Făt-Frumos din lacrimă” („Convorbiri literare” 1870),

„Sărmanul Dionis” („Convorbiri literare” 1872), „Cezara” („Curierul de Iaşi” 1876) şi „la

aniversară” („Curierul de Iaşi” 1876).

Mult mai bogată este proza postumă. Romanul „Geniu pustiu” a fost editat de I. Scurtu

(1904).

Prof. Anda Iuliana Nacu


EMINESCU – PROFIL SOCIAL ŞI POLITIC

Opera lui Mihai Eminescu oferă cititorului avizat numeroase posibilităţi de

interpretare. Fiecare nouă lectură dezvăluie, funcţie de perspectiva abordării, noi indicii cu

privire la ceea ce numim FENOMENUL EMINESCU.

Lucrarea îşi propune conturarea unui profil social şi politic al marelui scriitor,

demonstrând într-un spaţiu restrâns, că personalitatea scriitorului se încadrează în

ideologia romantică nu doar prin opera sa, ci şi prin concepţiile cu privire la ideologiile

politice, sociale şi economice care s-au constituit într-un sistem propriu şi care stau sub

semnul setei de absolut şi a inteligenţei covârşitoare a lui Eminescu. Geniul însingurat ,

conştient de propria-i superioritate îşi demonstrează încă o dată detaşarea de societatea

meschină, erudiţia şi unicitatea.

Am urmărit pe scurt atitudinea lui Mihai Eminescu faţă de ideologiile politice

îmbrăţişate de Europa secolului al XIX-lea şi putem spune cu fermitate că el nu a fost

adeptul niciuneia dintre ele. De altfel, Eminescu nici nu a făcut politică, însă a încercat să

impună propria sa ideologie centrată pe statutul individului în cadrul societăţii şi pe ideea

binelui general. Faptul că a dorit să cunoască toate doctrinele politice şi că a emis judecăţi

în legătură cu acestea nu constituie, în nici un caz, dovada că ar fi aparţinut uneia dintre

ele. Nu sunt decât dovezi concrete că un spirit însetat de cunoaştere şi o curiozitate mereu

vie ca acelea ale lui Eminescu trebuiau alimentate, satisfăcute.

Ne-am preocupat şi de reacţiile scriitorului în faţa conceptelor de cosmopolitism şi

naţionalism. Acuzele de naţionalism sunt lesne demontate căci la Eminescu, lupta pentru

apărarea rasei româneşti echivalează cu lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale, a statului

naţional

românesc care, de-a lungul istoriei nu o dată şi-a văzut ameninţată existenţa. Pentru

scriitor elementul românesc include pe oricine luptă pentru apărarea fiinţei naţionale, a

unităţii limbii române naţionale, a culturii. Acestea sunt garanţiile statului românesc, ale

poporului român a cărui dispariţie Eminescu o leagă de moartea fizică, singura în măsură

de a anihila naţiunea.

Concepţia economică a lui Eminescu aşează în prim-plan încadrarea tuturor

categoriilor sociale în procesul muncii productive. Această idee este urmărită cu

consecvenţă de-a lungul operei publicistice de către Eminescu, începând cu studiul Icoane

vechi şi icoane nouă. A cunoscut concepţiile care circulau în epocă, dar şi în acest

domeniu şi-a constituit sistemul propriu: chiar dacă autorul prezintă societatea românească

veche într-o lumină favorabilă, el nu se pronunţă în favoarea trecutului şi nici nu propune o

soluţie pentru întoarcerea în trecut. Concepţia evoluţionistă eminesciană stipulează că

„Adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăugând pe de

alta” – progresul adevărat presupune o legătură naturală între trecut şi viitor; se inspiră din

tradiţie şi înlătură „inovaţiile improvizate” şi „ aventurile hazardoase”. Cu alte cuvinte,

Eminescu se pronunţă pentru progres în limita legilor naturale ale evoluţiei, care trebuie să

evite salturile bruşte realizându-se lent, gradual.

Iată deci că geniul se autopercepe de pe poziţia unicităţii sale şi nu se dezminte nici

atunci când se raportează la sistemul societăţii din care face parte.

Prof. Elena Oprea

Colegiul Tehnic „ Petru Poni“, Roman

THANATOS LA EMINESCU ŞI P.B. SHELLY

Moartea a fost abordată ca temă de marele nostru Eminescu dar şi de către Shelly.

Zbuciumul şi neajunsurile vieţii i-au facut pe aceşti mari poeţi să scrie despre speranţa în

izbăvirea morţii. Eminescu s-a manifestat organic, “ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi

cad...Pustiul şi urâtul de-a pururi mă cuprind... “

] De multe ori, în scurta sa viaţă, poetul a aflat de moarte. Fie că a fost vorba de

iubitul profesor Aron Pumnul, de moartea părinţilor sau de sinuciderile fraţilor, moartea a

fost prezentă în viaţa lui Eminescu şi în opera acestuia. Uneori dorită, alteori nedorită,

amânată sau neamânată, moartea a prins viaţă în poezii despre sfârşiul poetului (Mai am

un singur dor, Nu voi mormânt bogat sau Iar când voi fi pământ). Moartea e “noapte”,

„somn adânc”, „marmură”, moartea e „rece”, „eternă”, e şi „un vistiernic de vieţi” ca

în poezia Cu mâine zilele-ţi adaogi...

Thanatos şi-a pus amprenta în poemele lungi ale lui Shelly - Regina Mab, Alastor,

Adonais – dar mai ales în Adonais, poem inspirat de moartea lui John Keats, un alt mare

poet romantic englez. La Shelly, „moartea este o eternitate”, cu „obrazul îngheţat”, „un

somn mut şi care nu se plânge de nimic”, „o odihnă lichidă şi profundă”, o „uitare a tot

ceea ce e bolnav”, „o stare de repaos rece”.

Prof. Simona Onel


CULTURA SI LITERATURA FRANCEZA IN OPERA LUI MIHAI EMINESCU

Influenţa culturii germane asupra lui Mihai Eminescu este binecunoscută însă şi

cultura şi literatura franceza îşi fac loc în opera lui.

În secolul al XIX-lea tinerii români făceau studii în Franţa, tot de acolo veneau

profesori în Principate, trupele de teatru aveau în repertoriul lor piese franţuzeşti, se

făceau traduceri din literatura clasică franceză, se citeau ziare şi reviste din Franţa astfel că

influenţa franceză la Mihai Eminescu nu poate fi încadrată între anumite date, ci are loc pe

întreaga perioadă a activităţii sale.

Literatura franceza îşi pune şi ea amprenta asupra poeziei eminesciene.

Natura şi dragostea, evocarea trecutului istoric sunt teme romantice abordate de V.

Hugo, Vigny, Lamartine în operele lor care reflectă romantismul operei lui Eminescu.

Prof. Roxana Elena Otic

Şcoala Gâdinţi

PARFUMUL TEXTULUI EMINESCIAN

Transformarea adusă de Eminescu limbajului poetic românesc a avut ca urmări

producerea imediată a unui val de imitatori, dar s-au simţit şi efecte mai îndepărtate în

timp. Ca scriitor şi senteur, Mihai Eminescu a fost considerat precursor al simbolismului

românesc. Mai întâi, Ştefan Petică, apoi B. Fundoianu şi, mai ales, N. Davidescu au

avansat această idee, şocantă în contextul respectiv, bazată în esenţă pe legătura dintre

romantism şi simbolism. De altfel, nu poate fi negat faptul că simbolismul românesc a fost

marcat de modelul Eminescu atât în teorie, cât şi în creaţie.

În ciuda reticenţelor unor istorici literari, Eminescu ar fi anticipat simbolismul prin

filozofia idealistă, care conduce în textele sale la viziuni dominate de vis, de confuzia

dintre real şi imaginar. În plus, muzicalitatea poeziei eminesciene, utilizarea intensă a

aliteraţiei, a efectelor de simbolism fonetic ar anticipa căutările sonore ale simboliştilor.

Prof. Gabriela Elena Romano


EMINESCU. DE LA TEXT, LA OPERĂ

Familiarizarea timpurie cu sonoritatea poeziei eminesciene creează cititorului, după

mai bine de o sută de ani de viaţă independentă a acesteia, impresia de exhaustivitate

interpretativă. Închis în planuri curriculare, citit fragmentar şi citat la voia inspiraţiei, ceea ce

a scris poetul ajunge la locuri comune, encomiasme sau abordări şocante. Redus la text,

poetul pierde opera. De aceea propunem o citire prin semantica originară a estemelor

kalokagathia, mimesis, katharsis, diegesis, poiesis, mathesis şi kairos, având drept călăuză

Poetica lui Aristotel. Fără a continua în van acţiunea de mitizare forţată, se poate spune că

Eminescu face parte din cercul noetic, din acea lume elitistă a spiritelor care se izolează

involuntar de cei din jur prin coborârea în cotidian şi înălţarea prin cunoaştere. Scrierile lui

Eminescu devin „carte de învăţătură”, de la nivelul diletant şi declamator, până la uluirea

înaintea adevărurilor ultime recunoscute după o lectură iniţiată şi a căror percepţie a avut-o

prin genialitate.Promovând idealul kalokagathiei, poezia îşi depăşeşte substanţa, devine

cunoaştere, Opera Magna, arcană în care se pierde ”cel ce vrea o descifra”. Camuflând sacrul

în

profan, creaţia eminesciană îşi perpetuează adevărurile revelate, provocând, cu fiecare

generaţie, o altă deschidere a Cărţii. Eminescu aparţine acelor spirite care, după spusele

părintelui Andrei Scrima, nu are răspunsuri la întrebările tale, ci întrebările tale, devenind

călăuza care nelimitând înţelegerea, creează o stare de complicitate între cel care a rostit şi

cel care a înţeles rostirea.

Prof. Nicoleta-Valentina Roşu,

Şcoala cu clasele I-VIII Nr.1 Ţibucani

IPOSTAZELE ZBURĂTORULUI ÎN POEZIA EMINESCIANĂ

Opera eminesciană s-a dovedit de-a lungul timpului a fi ca o carte deschisă tuturor,

carte ale cărei simboluri mai dăinuie stinghere până astăzi aşteptând pe acel cineva care să

le tâlcuiască sensul.

Există la Eminescu, mai întâi, un spaţiu mitic. Eroul liric, personajul, intră într-un

cadru fundamental diferit de tot ceea ce cunoscuse. Pentru poet există o lume a celor vii,

precum şi o lume a celor morţi. Între ele, ca un purgatoriu şi ca un spaţiu specific, se află

tărâmul celor vii şi morţi, în egală măsură.

În tratarea acestui eseu ne vom opri atenţia asupra Mitului erotic, rezultat din

împletirea sentimentului iubirii erotice cu cel al peisajului în numeroasele lieduri, romanţe,

idile, elegii.

In mentalitatea arhaică iubirea este considerată o mare forţă şi primul impact cu

aceasta s-ar datora unei fiinţe supranaturale care reprezintă un proces de iniţiere configurat

printr-un singur

mit: mitul erotic al zburătorului. Mit fundamental al poporului român, mitul erotic este,

după cum afirma G. Călinescu personificarea invaziei instinctului puberal.

Nu sunt puţine poeziile eminesciene unde este integrat mitul Zburătorului de aceea

ne vom opri doar la câteva dintre ele. Poemul original de inspiraţie folclorică Peste codri

sta cetatea… e povestea Zburătorului. În această poezie Eminescu brodează pe schema

mitului, spunând despre Zburător tot ceea ce îi povestesc eresurile pe care de atâtea ori le

invocă. Reconstituirea mitului se face din perspectiva actualităţii eminesciene. Poetul este

pe deplin edificat că lumea zilelor noastre şi-a pierdut inocenţa şi se simte dator să i-o redea

prin această reconstituire.

În poemul Călin file din poveste iubirea este reprezentată ca o îmbinare a

contrariilor: uranic şi teluric, fata de împărat este simbolul frumuseţii superlative, portretul

ei fizic relevând sacralitatea acesteia.

În Luceafărul omul de geniu nu se poate coborî la nivelul mediu, cum nici omul

simplu nu poate ajunge la un nivel superior. Aici întâlnirea se face noaptea, prin

intermediul oglinzii, simbol al cunoaşterii, însă nu cunoaştere directă ci una reflectată.

Şi în poezia Floare albastră scrisă la numai 22 de ani Eminescu tratează acest mit.

Copila eminesciană se înscrie şi ea în acest sistem de referinţă, dar prin obsesia cu care

revine în visul erotic al bărbatului poate fi considerată un zburător întors, feminizat.

Eminescu transformă povestea, mitul în cheia de boltă nu numai a artei, ci şi a

existenţei, fiind calea regală spre Fiinţă, căci în poveşti trăieşte Archeus. Miturile sunt o

reprezentare a unei vieţi trecute, sunt o dramaturgie a vieţii sociale, o filosofie poetizată.

Eminescu, prin prelucrarea inedită pe care le-a făcut-o, s-a integrat în universul lor

miraculos şi ideal, străbătând timpul, fiind actual şi viitor, devenind el însuşi un mit

universal.

Prof. înv. primar, Cristina Sorlescu

Şcoala cu clasele I-VIII, nr.1, Roman

RECEPTAREA VALENŢELOR DIDACTICE ŞI ESTETICE ALE CREAŢIEI

EMINESCIENE ÎN CICLUL PRIMAR

Scopul studierii limbii române este acela de a forma progresiv un tânăr cu o cultură

comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să comunice

şi să interacţioneze cu semenii, exprimându-şi gânduri, stări, sentimente, opinii, să fie

sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om. „A înţelege literatura însemnă a avea

puterea de a raporta impresiile, trăirile autorului la propria ta experienţă de viaţă, a stabili

legături nu numai cu cunoştinţele cunoscute, ci şi cu emoţiile, simţămintele pe care le-ai

trăit” (Ion Şerdean).

Explorarea operei eminesciene în ciclul primar, arată, prin specificul ei,

frumuseţea acesteia. Această formă a educaţiei are ca obiect comportamentul uman estetic

şi artistic, pentru a cărui explicare apelăm la două limbaje specifice: limbajul estetic şi

limbajul artistic.

În predarea poeziilor: “Revedere”, “Ce te legeni” sau “Somnoroase păsărele”, de

Mihai Eminescu, convorbirea introductivă trebuie să anticipeze atmosfera, climatul

emotiv, pentru ca apoi, prin mijlocirea dialogului, elevii să recepţioneze mesajul artistic

al poeziei, semnificaţiile acesteia. Cu ajutorul întrebărilor, elevii sunt conduşi către o

interpretare corectă, care să ţină seama de caracterul liric al acestor frumoase creaţii

eminesciene.

Versurile semnificative sunt memorate şi astfel se cultivă elevilor gustul pentru frumos,

pentru expresiile cu sens figurat, cu bogate valenţe expresive. Se parcurge astfel o primă

treaptă în contactul elevului cu textul literar. Valenţele estetice prezentate probează

indubitabil că operei literare eminesciene pentru copii i se pot atribui calităţi artistice

inegalabile.

Prof. Anamaria Irina Stoica


NUMAI POETUL…

Creator pentru care poezia a fost un profund modus vivendi, Eminescu nu a ezitat

să-şi pună problemele esenţiale ale artei scrisului, să nu se întrebe în legătură cu menirea

sa de poet şi cu sensul artei sale.

Primele răspunsuri la interogaţiile privind poezia şi misiunea poetului se regăsesc în

poemul sugestiv intitulat Numai poetul.

Valorificând motivul exegi monumentum, Eminescu îşi structurează poemul pe

două teme antitetice: scurgerea timpului şi eternitatea actului creator. Raportul dintre

perisabil şi etern este evidenţiat la nivel formal prin folosirea chiasmului între cele două

strofe ale poeziei: Lumea toată-i trecătoare, / Oamenii se trec şi mor - Numai poetul /

Trece peste nemărginirea timpului. Oamenii, deveniţi simpli anonimi, lipsiţi de vreun

element individualizator, se trec prin lume, disipându-se în neant, aşa cum valurile mării,

miile de unde, se disipează lovind talazurile. Poetul, în schimb, se constituie într-o

apariţie singulară, care trece peste valurile vremurilor. Căci el poate călători cu gândul

peste nemărginirea timpului, salvându-se prin actul său creator de condiţia efemeră a

muritorilor.

Încrederea în nemurirea ce poate fi atinsă prin creaţia poetică devine astfel

„strigătul de victorie” al poetului care s-a trecut în timpul mărunt al vieţii individuale şi a

sfârşit prin a trece în timpul istoriei.

Creaţia eminesciană devine, astfel, etern contemporană cu orice generaţie şi cu orice etapă

de cultură, ea ne aşteaptă, mereu deschisă, pentru a releva mereu alte semnificaţii şi

adâncimi din nesfârşita, nobila ambiguitate ce însoţeşte fiecare operă într-adevăr mare a

lumii, după cum afirma academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Prof. Mihaela Tanovici


EMINESCU ÎNTRE ISTORIE ŞI POLITICĂ

Sărbătorim anul acesta 161 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, cea mai

importantă personalitate a culturii româneşti, un om de o sensibilitate aparte, un erudit, un

poet atins de aripa geniului .

Şi atunci poate vă întrebaţi ce legătură poate avea un profesor de istorie (şi nu de

limba română) cu luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu. La fel gândeam şi eu

înainte de „întâlnirea” nu cu poetul romantic ci cu analistul politic Eminescu, cu cel care a

fost un patriot ardent, lucru pe care l-a arătat de-a lungul întregii sale vieţi.

Din păcate există o parte mai puţin cunoscută a activităţii lui, opera sa filosofică,

istorică şi politică, o bună parte a acesteia fiind publicată pe parcursul carierei sale de

ziarist. A fost contemporan cu evenimente majore ale istoriei românilor: retrocedarea către

Moldova prin Tratatul de la Paris din 1856 a S Basarabiei, unirea din timpul lui Alexandru

Ioan Cuza, Războiul de independenţă când aliaţii ruşi nu se vor jena să ne ia din nou S

Basarabiei.

Am remarcat în toate articolele sale tocmai patriotismul său curat, dezinteresat şi

virulent la adresa duşmanilor neamului nostru care nu erau puţini.

De aceea eu ca profesor de istorie, îl voi preţui întotdeauna pe Eminescu. Pentru că

a fost unul ca noi, pentru patriotismul său românesc .. Ca genial om de cultură, ca jurnalist

incomod si poate mai presus de orice ca patriot militant pentru mine Eminescu este

reprezentativ, şi de aceea am dorit ca prin lucrarea mea să cunoaşteţi mai bine şi această

latură mai puţin ştiută a personalităţii sale.

Prof.Cristina Timirgaziu,


CORNELIU M. POPESCU,

Un înzestrat tălmăcitor din Eminescu

Dacă în poezie geniile sunt rare ( şi toţi cei care au putut realmente să cunoască

poezia lui Eminescu sunt de acord că acesta e un geniu), nu cred că a existat vreodată un

geniu al traducerii înaintea acestui tânăr român – Corneliu M. Popescu – plecat mult prea

tânăr dintre noi, în urma tragicului cutremur din 4 martie 1977. A fost laureat post-mortem

al Premiului Academiei Române pentru lucrarea Mihai Eminescu, Poems, publicată în

1978 de Editura Eminescu.

Considerând-o lucrarea care sprijină dezvoltarea culturală a relaţiilor dintre naţiuni, the

Poetry Society of National Poetry Centre in London instituie în 1983 the European

Poetry Translation Prize in memory of Corneliu M. Popescu.

Prof. Ana Maria Ticu

Colegiul Tehnic “Ion Creangă”, Târgu Neamţ

EMINESCU - FRAGMENTE POLITICE DE ACTUALITATE

Incomodul Eminescu trebuia eliminat. Acest lucru îl susţin câţiva oameni de litere

şi nu numai, persoane care au avut şi au curajul să devoaleze adevărul vieţii şi morţii lui

Mihai Eminescu.

Astfel, prezentăm un fragment din articolul ”Nici sărbătorile nu pot trece...”,

publicat în Timpul, pe 25 decembrie 1881. Notă: a se înlocui problema Dunării din articol

cu mult discutată, zilele acestea, problemă Schengen, iar pe d. I. Brătianu cu oricare

dintre oamenii ce ne conduc.

„Nici sărbătorile nu pot trece la noi în ţară fără polemică.[...]Opoziţia a fost în

drept a crede că, prin energia termenilor, d. I. Brătianu, ca prezident de Consiliu, nu

numai că urmăreşte o ţintă politică precum e menţinerea punctului său de vedere în

chestiunea Dunării, dar că ajungerea acestei ţinte este chiar asigurată şi că siguranţa

aceasta-i dictează tonul măreţ al mesajului.”

De asemenea, în manuscrisul 2264, găsim următoarele afirmaţii despre procesul

electoral, care ne amintesc de ştirile vehiculate la noi în perioada alegerilor:

“De la un capăt la altul al ţării furtul de bilete din urne, violarea secretului

voturilor şi scrierea lor sub controlul agenţilor administrativi, bătăile şi încercările de

ucidere au fost la ordinea zilei; nelegiuiri s-au comis începând de la ministrul prezident

pân’ la scriitoraşul din sat.”

Orice frază eminesciană ce critică atitudini şi mentalităţi politice ale vremii sale, se poate

considera un palimpsest pentru articolele politice ale timpurilor noastre. Dacă Eminescu şi-

ar fi scris astăzi articolele, s-ar fi evitat conul de umbră ce l-a învăluit... Credem că sunt şi

astăzi destine ce reiau calvarul incomodului Eminescu.

Prof. Adriana Timofte

Colegiul Tehnic „Ion Creangă”, Tg. Neamţ

DE LA CUVÂNTUL POETIC LA ... CORESPONDENŢĂ

Motto: "Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri"...

“Destin unic, tensiune maximă dar singulară, Eminescu a exercitat fascinant o

covârşitoare influenţă asupra sensibilităţii naţionale”, pentru că, afirmă Nichita Stănescu

“comunică direct cu miturile”.

Farmecul limbajului eminescian este caracterizat de prospeţime şi naturaleţe, de

folosirea unor forme populare şi familiare ale vorbirii, de expresii tipice sau

intelectualizate, vizualul şi auditivul unindu-se într-o armonie muzicală perfectă. Aşadar,

miracolul eminescian a stat în faptul de a fi dobândit o limbă nouă şi proaspătă nu doar la

nivel literar, ci şi dincolo de mesajul poetic, în publicistică sau corespondenţă.

În împrejurări socio-politico-economice tulburi, pe la 1880, mijloacele de

comunicare între persoane aflate la distanţă erau reduse. În acest context, Eminescu

stabileşte o relaţie de suflet cu Veronica Micle printr-o corespondenţă bogată, mărurisiri

zilnice, mari sentimente, problemele cotidiene sau vitale încărcate afectiv, intime,

personale. Convenţia scrisorii din secolul al XIX-lea implică multiple nuanţe. Ea este,

iniţial un instrument, o necesitate cotidiană, apoi o posibilă bucurie şi în ultimul rând,

numai în lectura posterităţii, “literatură”.

Cititorul care se aşteaptă ca scrisorile lui Mihai Eminescu către Veronica Micle şi,

eventual, ale ei către el, să fie poetice, să fie capodopere literare, va fi oarecum

dezamăgit. Abia dacă răzbate câte o metaforă, câte o întorsătură romantică a frazei care

amintesc de “poetul naţional”. Din fericire, Mihai Eminescu nu poetiza decât rarisim în

epistolele sale şi tocmai de aceea sunt rareori datate. Viaţa cotidiană a gazetarului de la

Timpul şi problemele lui sunt uimitor de actuale: se pare că lumea românească nu s-a

schimbat prea mult de un secol şi ceva încoace.

Din scrisori se formează spontan imaginea omului, cu tot omenescul său precum şi

aerul timpului, pe care poezia, fraza căutată le-ar fi destrămat.

Prof. Nicoleta Tudor

Liceul Teologic Romano-Catolic „Sf. Francisc de Assisi”Roman

EMINESCU ŞI ORTODOXISMUL GÂNDIRIST

- DISTINGUENDUM EST -

În 1889 Eminescu murea lăsând în urmă o tradiţie şi un curent – „curentul

eminescian” era rezultatul imediat al unei influenţe care i-a condamnat pe mulţi dintre

poeţii generaţiei următoare la epigonism. Niciun scriitor român al secolului al XIX-lea nu a

avut perspectiva uriaşă a lui Eminescu, cugetarea lui filosofică, mintea predispusă la

chestiuni abstracte şi concrete, în egală măsură. Prin valoare şi prin sensibilitate, el a

reflectat şi ceea ce era specific poporului român, dar şi ceea ce era comun tuturor

popoarelor. E justificată părerea unor critici care-l consideră pe Eminescu drept un

fenomen inedit în peisajul literar în care a apărut. În 1919, la treizeci de ani după moartea

poetului, G. Ibrăileanu încă îl evoca: „Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor

român. El este o apariţie aproape inexplicabilă în literatura noastră. El a căzut în sărmana

noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi. Întâmplarea a făcut ca unul dintre

cei mai mari poeţi lirici ai secolului al XIX-lea, secol atât de bogat, cel mai bogat în lirici,

să se nască la noi.”

Părerea lui Ibrăileanu nu este singulară. Fiind, deopotrivă, şi un miracol, şi o

sinteză a tradiţiilor, personalitatea atât de puternică şi de originală a lui Eminescu va fi

preluată ca emblemă a unei culturi naţionale, vor apărea succesori care se vor revendica de

la tradiţia lui şi vor încerca să şi-l facă aliat în efortul lor de a se impune în planul culturii.

Liniile directoare ale ideologiei eminesciene au fost: elogiul constant al valorilor istoriei

naţionale, patriotismul înfocat manifestat în cultul trecutului, interesul pentru folclor şi

erudiţia filosofică. Toate acestea se regăsesc şi ca teme poetice, dar şi în publicistică.

Influenţa lui Eminescu este indubitabilă asupra succesorilor. Tradiţionalişti sau modernişti,

cu toţii au avut ceva de revendicat din gândirea, sistemul filosofic sau stilistica acestui

scriitor. Discutat, reevaluat şi apreciat de generaţiile ulterioare, el va deveni centru de

interes mai ales în perioada interbelică şi postbelică, perioada unei restructurări de

substanţă a vieţii culturale, în toate compartimentele ei.

În calitate de conducător al revistei „Gândirea”, Nichifor Crainic încă de prin 1923 încerca

să modifice harta spirituală a ţării, plasând-o exclusiv şi definitiv în Orient. În câţiva ani,

ortodoxismul va fi absolutizat, iar latinitatea eludată total! Pentru ca acest tradiţionalist

extremist să aibă priză la public, să-şi justifice diacronismul, Nichifor Crainic va căuta în

zestrea literaturii românilor exemple care să-i servească interesele. Şi, inevitabil, atenţia i

se va opri asupra efigiei naţionale, chiar şi acum o sută de ani, a românilor, Mihai

Eminescu. Până la ce punct, până la urmă, va merge Nichifor Crainic în revendicarea lui

Eminescu ca spirit tradiţionalist gândirist? E adevărat că preocupărle eminesciene au vizat,

cum voi argumenta şi în decursul lucrării acesteia, istoria, patriotismul, folclorul, natura

autohtonă, dar gândirea genialului scriitor din Ipoteşti depăşeşte în anvergură dogmatismul

limitat al „Gândirii” târzii. Mai mult decât poezia, ziaristica lui Eminescu poate fi

elocventă în ceea ce priveşte concepţia istorică, filosofică, religioasă şi estetică a acestuia.

Ca gazetar, Eminescu se dovedeşte înainte de toate un patriot înverşunat, un apărător al

românilor nu pe criterii confesionale şi geografice, ci pe cele etnice.

Prof. Sorina-Violeta Ungureanu

Şcoala cu clasele I-VIII, Avereşti

ARMONIA “SFERELOR “EMINESCIENE

Generaţii întregi au văzut în Eminescu un ales al neamului prin prisma cunoştinţei

de sine a obştii româneşti, de coeziune a naţiunii, iar acest lucru a condus către o reaşezare

a relaţiei personalitate-operă spre un teren fertil.Cu toate că poezia sa a suferit împletiri cu

alte motive sau tendinţe din literaturile străine, aceasta nu şi-a pierdut nicio clipă din

farmecul ei tainic. Muzicalitatea interioară a versurilor duce către o seducţie a simţurilor şi

o armonie iraţională. Ceea ce se poate spune, aşadar, despre armonia eminesciană lasă

neatinsă gândirea pragmatică. Totul se raportează la nivelul contactului afectiv cu cel

cognitiv, lăsând întreaga fiinţă lipsită de orice element cunoscut mai înainte.

O anumită stare de suflet muzicală anticipează procesul creaţiei şi produce în

minte ideea poetică, afirma Schiller.În orice poem liric, sugestia muzicală constituie

punctul primordial al unei inspiraţii artistice, chiar dacă imaginile şi detaliile dispar mai

apoi.Un adevărat poet liric este totdeauna creatorul unei armonii perfecte, asigurând astfel

coeziunea tuturor sferelor artistice şi structurale ale acelei opere, iar Eminescu face parte

din acea categorie.

Pentru a realiza acest lucru, Eminescu, ca şi predecesorii săi a fost nevoit pentru

început să inventeze. Prozodia ca şi elementele figurate, precum şi temele abordate cu

trăsăturile specifice constituie începutul formării unei sfere perfecte şi întipărirea formală a

oricărei inspiraţii poetice. Astfel că învelişul general poate fi constituit din ansamblul

elementelor prozodice, iar nucleul reprezentat de totalitatea ideilor, sentimentelor de viaţă

care l-au urmărit pe poet.

Aşadar, originalitatea structurilor în ansamblul creaţiilor sunt de identificat oriunde

în trihonomia lor de nedesfăcut.

simpozion judeŢean „creaŢia eminescianĂ operĂ … · liviu rebreanu în adam şi eva...

Documents