UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

Lucrare la Istoria Bisericii realizată de studenţii:Andrei Vicenţiu LUCACI, anul II,

Sergiu Daniel BEJAN, anul II,Coordonator: Pr. dr. Fabian DOBOŞ

IAŞI – 2015

IGNAȚIU DE LOYOLA(1491-1556)

CUPRINS

CAPITOLUL I: Din slujba regelui în slujba lui Isus1. Copilăria și tinerețea2. Transformarea spirituală3. Studiile. Procesele

CAPITOLUL II: Înființarea Societății lui Isus 1. Primii discipoli. Voturile de la Montmarte 2. Fondarea Societății lui Isus 3. Ignațiu, primul general al SocietățiiCAPITOLUL III: De la începutul activităţii de conducere până la sfârşitul vieţii 1. Activitatea la Roma 2. Moartea lui Ignațiu 3. Ignațiu este ridicat la cinstea altarelorCONCLUZIE

INTRODUCERE

În istoria Bisericii sunt multe personalități religioase ce au devenit un punct de reper pentru multe generații de credincioși sau chiar pentru o epocă întreagă. Dintre aceste personalități face parte, fără îndoială, și sfântul Ignațiu de Loyola. Ignațiu s-a născut într-o familie nobilă de origine bască, supusă coroanei spaniole, tânărul, pătruns de spiritul cavaleresc al timpului său, a primit o educație tradițională în spiritul Evului Mediu. În urma unor experiențe care l-au marcat profund, a ajuns din slujba regelui pământesc, căruia i-a arătat un devotament distinct câtă vreme și-a desfășurat cariera civilă și militară, în slujba regelui veșnic, Isus Cristos. Din momentul transformării sale spirituale, Ignațiu a căutat să îl urmeze cât mai îndeaproape pe maestrul său divin.

CAPITOLUL I: Din slujba regelui în slujba lui Isus 1. Copilăria și tinerețea

Ignațiu s-a născut, în anul 1491, în castelul familiei Loyola. La botezul care a avut loc în biserica din Azpeitia unde a primit numele de Iñigo López de Loyola.

Despre copilăria, adolescența și tinerețea lui Ignațiu nu avem foarte multe informații biografice. Sfântul însuși, în Autobiografia sa pe care i-a dictat-o secretarului său rezumă această perioadă în câteva cuvinte: „Până la vârsta de douăzeci şi şase de ani era un om dedicat deşertăciunilor lumii şi îşi găsise plăcerea mai ales în mânuirea armelor, cu o mare şi deşartă dorinţă de a dobândi faimă”, după cum aflăm din Autobiografie. Micuţul Iñigo nu a avut mult timp la dispoziţie ca să îşi cunoască mama.

Ignaţiu a fost crescut şi educat într-o familie adânc înrădăcinată în cultura Evului Mediu. Însăşi locuinţa lor, construită din blocuri de piatră neşlefuită era o expresie a luptelor feudale, a valorilor creştine înalte date de credinţa catolică şi de codul onoarei cavalereşti. A învăţat foarte devreme să citească şi să scrie. Îndrumat probabil de tatăl său spre o carieră ecleziastică, a primit de tânăr tonsura, semn că era destinat ca, într-o zi, să trăiască din beneficii. Însă el nu se simţea atras de studiile ecleziastice cât, mai degrabă, de cariera civilă şi militară, la a cărei glorii aspira.

De aceea, don Beltrán l-a trimis pe fiul său cel mai mic, în anul 1506 în oraşul Arévalo la prietenul său Juan Velázquez de Cuéllar, trezorierul curţii regale, pentru a deveni, sub îndrumarea lui, gentilom şi curtean spaniol. Aici i s-a oferit o casă, îngrijire şi afecţiune familială şi o educație corespunzătoare rangului şi aspiraţiilor sale. La scurt timp, când fiul său a împlinit şaisprezece ani, don Beltrán a murit, Ignaţiu rămânând orfan de ambii părinţi şi în grija lui Velázquez.

În 1506 ajunge la Arévalo, în inima Castiliei, în grija lui Don Juan Velázquez de Cuéllar, tânărul Ignaţiu s-a lansat în cariera civilă şi s-a pregătit pentru cariera militară. Între anii 1506-1517, timp în care Velázquez continua să fie o persoană importantă în anturajul familiei regale, Ignaţiu a cunoscut ambianţa regală, deprinzând arta curtoaziei şi manierele elegante.

Totodată, tânărul de origine bască a beneficiat în inima Castiliei de lectură. În casa lui Velázquez existau cărţi din diverse domenii, de la autorii clasici la Sfânta Scriptură, de la Sfinţii Părinţi la romanele cavalereşti ale vremii; cu spiritul acestora din urmă scrieri s-a hrănit şi Ignaţiu. Gândurile sale erau la faptele de vitejie, la idealizarea extravagantă a femeii cu expresii senzuale ale iubirii umane descrise în romane precum Amadis de Gaula şi în alte scrieri de acelaşi gen. Urmând însăşi cuvintele lui Ignaţiu, istoricul Bangert îl descrie astfel: „Îmbrăcat în haine strălucitoare, purtând o beretă purpurie peste buclele sale ce-i cădeau peste umeri şi mereu înarmat cu spadă şi pumnal, Ignaţiu îşi găsea plăcerea în exerciţiile militare, în compania femeilor şi a plăceri carnale ”.

În anul 1516, a murit regele Ferdinand. Acest fapt a avut drept consecință căderea în dizgrație a lui Velázquez în fața curții, în urma unui conflict cu noul suveran, Carol Quintul. Ignațiu a rămas alături de protectorul său până la moartea lui, în anul următor. L-a asistat, pas cu pas, până la căderea morală și economică. Aceasta a fost prima experiență de cădere pe plan public a tânărului Loyola, fapt ce i-a influențat viața. Începea pentru el, la 26 de ani, un nou drum în viață .

Ferdinand II (10 March 1452 – 23

January 1516)

Prin generozitatea Mariei de Valesco, văduva defunctului protector, s-a găsit o soluție pentru el. Cu 500 de scuzi și doi cai primiți în dar, s-a prezentat la ducele de Nájera, don Antonio Manrique de Lara, rudă a familiei Loyola, devenit vicerege de Navarra în 1516. Aici a fost primit ca gentilom în serviciul viceregelui. Astfel, după zece ani petrecuți în preajma curții din Castilia la ordinele unui funcționar, Ignațiu s-a înscris în slujba altui personaj important al regatului. Contrar exagerărilor, trebuie ținut cont de faptul că el nu a fost doar soldat de profesie, așa cum nu au fost nici tatăl său și nici fratele său mai mare Martín García.

În primăvara anului 1521, se ivea o nouă amenințare: Francisc I dorea să recucerească porțiunea de la sud de Pirinei, din Navarra. Orașul Pamplona, având cetatea cea mai fortificată, avea misiunea de a opri asaltul. Situația i s-a părut fără ieșire lui Francisco de Beaumont, așa că acesta s-a retras. Ignațiu a considerat retragerea lui Beaumont drept o fugă rușinoasă și dezonorantă.

Într-o zi, se găsea într-un castel asediat de francezi. Toţi camarazii lui, văzând limpede că le era cu neputinţă să se mai apere, erau de părere că trebuie să se predea, în schimbul făgăduinţei că li se va cruţa viaţa; dar el i-a adus atâtea argumente comandantului castelului, încât l-a convins să ţină piept, împotriva părerii tuturor celorlalţi cavaleri; până la urmă şi aceştia s-au îmbărbătat datorită curajului şi strădaniilor lui.

Într-adevăr, armatele franceze au trecut frontiera. Orașul Pamplona, având cetatea cea mai fortificată, avea misiunea de a opri asaltul. Situația i s-a părut fără ieșire lui Francisco de Beaumont, cel desemnat de către ducele de Nájera să comande defensiva spaniolă din Pamplona, așa că acesta s-a retras.

Francezii au atacat din plin fortăreaţa sub o ploaie de proiectile. Ignaţiu era sufletul acelei bătălii de la care spera să obţină gloria. Însă, o spărtură s-a produs în zid, chiar în partea unde Ignaţiu lupta, iar o ghiulea i-a atins piciorul drept şi i l-a sfăşiat, iar după cum el însuși a afirmat, „cum ghiuleaua îi trecuse printre picioare, a fost rănit grav şi la celălat picior” . La scurt timp, întreaga garnizoană a capitulat. În acea zi, potrivit tradiţiei, 20 mai 1521, cariera militară a lui Ignaţiu de Loyola s-a încheiat. Cu toate acestea, rana primită la Pamplona nu a marcat imediat o schimbare radicală în sufletul lui Ignaţiu. Francezii l-au tratat cu mare grijă pe prizonierul rănit şi l-au transportat până la Loyola pe o brancardă.

O vreme, piciorul operat i-a fost mai scurt decât celălalt. Medicii din Azpeitia s-au chinuit să remedieze erorile francezilor. Fiind slăbit şi pe pragul morţii, a primit ultimele sacramente. A mai fost supus unei intervenţii chirurgicale care i-a reuşit destul de bine. Ignaţiu nu mai şchiopăta aproape deloc şi putea din nou să poarte pantaloni strâmţi pe picioare. Un eveniment se leagă de vindecarea sa miraculoasă. Potrivit mărturiei sale, în ajunul sărbătorii Sfinţilor Petru şi Paul, a avut parte de o îmbunătăţire a stării sale, datorită devoţiunii deosebite faţă de sfântul Petru. Însă, lunga convalescenţă, nu numai că i-a redat sănătatea trupească, dar i-a reînnoit şi viaţa sufletească în mod fundamental.

2. Transformarea spirituală

Nevoit fiind la o lungă perioadă de refacere a trupului său, pentru a se distra, Ignaţiu a căutat să se refugieze în lectură. Aşa că a cerut câteva romane cavalereşti. Numai că, în casa de la Loyola nu se găseau asemenea cărți. În lipsă de altceva, doamnele care-l îngrijeau i-au adus Vita Christi, scrisă de călugărul cartuzan Ludolf de Saxonia și faimoasa culegere medievală Legenda aurea a dominicanului Jacopo de Varazze. Aceste lecturi l-au transformat pe plan spiritual pentru întreaga viaţă. Se simţea atras de mesajul acestor lecturi. Răsfoind paginile despre vieţile sfinţilor, Ignaţiu a citit despre faptele acestor oameni numiţi cavalerii lui Dumnezeu ce erau consacraţi Principelui veşnic, Isus Cristos.

Dintre sfinţii care l-au impresionat cel mai mult pe nobilul basc amintim pe sfinţii Francisc şi Dominic. În sufletul lui Ignaţiu se năştea dorinţa de a face o schimbare profundă în viaţa sa. Meditând în castelul său natal, a elaborat aici primele linii ale unei învățături care va ocupa centrul spiritualității sale. Era sigur că a avut parte de o experiență intimă în care s-a bucurat de darurile divine. A început să manifeste un dezgust puternic faţă de viaţa sa dinainte. Din acest moment, se poate vorbi despre convertirea sa.

Atitudinea sa, mult schimbată faţă de aceea a vechiului Ignaţiu a fost observată în curând şi de către familia sa, care a rămas mirată de o asemenea transformare. Într-una din zilele lunii februarie 1522, Ignațiu a vorbit cu fratele său, Martín García. I-a spus că și-a recuperat forțele și că are de gând să se întoarcă la ducele de Nájera pentru a-l saluta. Însă, de fapt, intenția sa adevărată era aceea de a merge în pelerinaj la locurile sfinte. La zece luni după ce căzuse rănit grav în bătălia de la Pamplona, Ignațiu a plecat din ținutul natal pentru a se îndrepta spre Ierusalim. Voia să împlinească acest pelerinaj ca ispășire pentru greșelile pe care le-a comis în trecut și ca act de transformare a vieții sale, îndreptându-se spre o viață nouă .

Ignațiu a părăsit Loyola la sfârșitul lunii februarie a anului 1522, însoțit de fratele său, Pedro López. Au pornit mai întâi spre sanctuarul din Aránzuzu, cel mai abrupt și mai înalt loc de pelerinaj consacrat Sfintei Fecioare Maria din regiunea bascilor. Ca început al pelerinajului spre Țara Sfântă, cu inima plină de încredere, a dorit să-i ofere Sfintei Fecioare prima sa oprire, stând o noapte întreagă în rugăciune în fața imaginii venerate. Este posibil ca aici să fi făcut prima dată votul de castitate direct lui Dumnezeu. Un fapt deosebit este specificat aici de către sfânt în Autobiografia sa: „Din ziua în care a părăsit casa părintească, s-a biciuit în fiecare noapte”.

În cele din urmă, a ajuns la data de 21 martie la mănăstirea benedictină din Montserrat. Pelerinajul la Montserrat era foarte popular la acea vreme în Spania. Fostul gentilom nu voia să facă decât un pelerinaj, o scurtă oprire din drumul său spre Barcelona, de unde avea să ia calea Romei, a Veneţiei şi, în sfârşit a Palestinei.

La Montserrat a făcut, după o pregătire de trei zile, o spovadă generală în scris în faţa părintelui Juan Chanon, primul căruia i-a dezvăluit planurile sale păstrate până atunci în secret cu privire la pelerinajul la Ierusalim. În zorii zilei de 25 martie, a luat parte la Sfânta Liturghie şi a plecat în grabă din Montserrat . În 1523 pelerinajul în Țara Sfântă. Trece prin Barcelona, Roma, Veneția, Cipru.

Între 1524-1525 Ignațiu eșuează în încercarea de a rămâne la Ierusalim. Se reîntoarce la Barcelona.

În 1526 studiază la Alcalá. Cercetat de Inchiziție sub acuzația că ar fi un „iluminat” (alumbrado).

În 1527 alte trei procese cu Inchiziția. Studiază la Salamanca.

În 1528 Ignațiu ajunge la Paris; studiază la Colegiul Sainte-Barbe.

1529 Călătorește prin regiunile flamande, cerșind pentru a avea cu ce să se întrețină la Paris. Inchiziția cercetează Exercițiile spirituale. Întălnirea cu Petru Favre și Francisc Xaveriu, apoi cu Simon Rodrigues. Favre face Exercițiile cu Ignațiu. Laínez, Salmerón, Rodrigues, Bobadilla și, ceva mai târziu, Xaveriu fac Exercițiile cu Ignațiu.

3. Studiile

CAPITOLUL II: Înființarea Societății lui Isus

1533 Ignațiu primește la Paris licența in artibus. Imediat după Paști (13 aprilie) începe studiile de teologie. 1534 Pe 15 august, cei șapte prieteni fac un vot de sărăcie și se hotărăsc să meargă la Ierusalim, „să ajute sufletele”. Ignațiu îi câștigase pe însoțitorii săi pentru idealul său de a trăi în Palestina, ideal încununat de speranța martiriului.

1. Primii discipoli. Voturile de la Montmartre

Biserica “Sfantul Petru” de pe dealul Montmartre

1534-1535 Ignațiu îți termină studiile la Paris. Se îmbolnăvește și se întoarce la Azpeitia, de unde, la sfârșitul anului, pleacă la Ierusalim.

1540 Prin bula papală Regimini militantis papa Paul al III-lea aprobă, la 27 septembrie, ordinul Societatea lui Isus.

1536 Nereușind să se îmbarce pentru Ierusalim, Ignațiu și prietenii lui rămân în Veneția „să ajute sufletele”.

1537 Ignațiu renunță de a mai merge la Ierusalim. Este consacrat preot, la Veneția. Viziunea din La Storta, sub impactul căreia, mau târziu, va numi ordinul întemeiat de el după numele lui Isus.

1538 Aflat la Roma, celebrează prima liturghie, în ziua de Crăciun.

2. Fondarea Societății lui Isus

1541 Ignațiu este ales în unanimitate la 8 aprilie în funcția de General (Superior) al Societății lui Isus. La 13 aprilie alegerea lui Ignațiu este confirmată după ce, în prealabil, Ignațiu ceruse o nouă alegere care a fost precedată de trei zile de rugăciune. După încă șase zile, Ignațiu acceptă alegerea. La 22 aprilie Ignațiu, Xaveriu, Favre, Laínez, Salmerón, Rodrigues și Bobadilla depun voturile în noul ordin în Biserica San Paolo fuori le mura din Roma. Francisc Xaveriu ajunge în Goa, India de Vest.

1546 Breva Exponi nobis a Papei Paul al III-lea îi îngăduie lui Ignațiu să primească și frații în ajutătorul ordinului (pentru că nu sunt preoți). Francisc Borgia intră în ordinul ieziuiților. În Brazilia sunt trimiși primii misionari iezuiți.

3. Ignațiu, primul general al Societății

CAPITOLUL III: De la începutul activităţii de conducere până la sfârşitul vieţii

1548 Papa Paul al III-lea aprobă prin documentul Pastoralis officii cartea Exerciții spirituale, care ulterior va fi tipărită într-un tiraj de 500 de exemplare, care vor fi destinate doar pentru uzul Societății. Ignațiu, deși bolnav continuă să se ocupe de Constituții.

1551 Ignațiu încearcă în zadar să renunțe la funcția de Prepozit General. Are loc inaugurarea Colegiului Roman pentru care redactează primele reguli (școala medie și superioară).

1552 Ignațiu scrie Istorisirea Pelerinului. 1553 Se agravează boala lui Ignațiu și este recomandat rugăciunilor tuturor

iezuiților. 1554 Ignațiu împarte Societatea din Spania în trei provincii: Castilia, Aragon și

Betica. Portugalia devine provincie sub conducerea lui Simon Rodrigues.

1. Activitatea la Roma

1555 Sănătatea puțin refăcută îi permite lui Ignațiu să definitiveze Constituțiile.

1556 Boala lui Ignațiu se agravează din nou; se retrage la Roma în casa aflată în apropierea capelei Santa Maria della Strada unde moare, la 31 iulie, fără maslu și asistență preoțească, în urma litiazei biliare de care suferea.

2. Moartea lui Ignațiu

3. Ignațiu este ridicat la cinstea altarelor 1609 La 3 decembrie, Ignațiu de

Loyola este beatificat de către Papa Paul al V-lea.

1622 Într-o celebrare solemnă, în Basilica Sfântul Petru, Papa Grigore al XV-lea îl canonizează pe Ignațiu împreună cu Tereza de Avila, Francisc Xaveriu și cu amicul acestuia din Roma, Filip Neri.

Studiul despre viața sfântului Ignațiu de Loyola presupune unul dintre mijloacele prin care putem intra în contact cu unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai Reformei Catolice. Necesitatea apărării credinței catolice în fața pericolului protestantismului a stimulat o reînnoire a vieții de credință și a mijloacelor de promovare a doctrinei și a mesajului evanghelic în acele vreme tulburi.

Alături de marile spirite reformatoare ale vremii, precum Tereza de Avilla, Ioan al Crucii, Filip Neri, sfântul Ignațiu de Loyola a dovedit un real atașament față de Biserica Romei. În fața unei lumi zbuciumate și în căutarea redefinirii propriei identității, în pragul modernității, un om asemenea lui Ignațiu de Loyola a însemnat o dovadă vie a trăiniciei și înculturării mesajului evanghelic în diverse medii și condiții.

Concluzie