F ărâm ttu ri de

ucenicii Lui îl rugau, zicând: învăţătorule, mănânci f Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi I nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva l-a I adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: M âncarea Mea I este să fa c voia Celui ce M-a trimis pe M ine şi să I săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru I luni şi vine secerişul? lată zic vouă: Ridicaţi ochii I voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş. Iar | cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa \ veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi I cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: I Că unul este semănătorul şi altul seceratorul. Eu v-am I trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi sf • rîneni din cetatea aceea au crezut în El, pentru vântul fem eii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci după ce au venit la El, samarinenii îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo doua zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar fem eii i- au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.

/-s

Intre singurătatea slăbănogului de pe malul I scăldătorii Vitezda şi setea femeii samarinence I este cale de un pas. Singurătatea este o pătimire I cumplită. Poate cea dintâi dintre pătimiri. Să nu I fie omul singur pe pământ - este nu numai o constatare I divină, ci, mai ales, o sfântă poruncă. Slăbănogul I

de la Vitezda era un om singur. Păcatul aduce după sine boli şi, de cele mai multe ori, însingu­rare; Doamne, cât mai sunt de singur şi cât de pieziş -

[oftează marele Arghezi.Singurătatea nu înseamnă doar lipsa compa­

niei, ci sentimentul părăsirii în viaţă de toţi şi de toate. A fi singur înseamnă a vedea în cel de lângă tine o lume aparte, zăvorâtă în ea însăşi. Singur în viaţă - ce cumplit nonsens.

Setea omului este o altă pătimire. Viaţa este o adâncă sete cu neputinţă de potolit. însetăm după ceva veşnic nou. Te saturi de o realitate şi ţi se face dor de alta ~ cumplită nestatornicie.

Iisus i-a zis femeii samarinence: Da-mi să beau!, iar pe cruce, în agonie, a strigat: Mi-e sete!. Acum, la fântâna lui Iacov, a fost refuzat; atunci, pe Golgota, a primit oţet.

Şi într-un caz şi în celălalt, întuneric era deasu­pra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor (Fac. 1, 3).

i Avem noi românii o vorbă: am sărit din lac în ; puţ. Găsesc aici semnificaţia pasului făcut de la

Vitezda, la fântâna lui Iacov din Samaria.De la scara lui Iacov la fântâna lui Iacov, iu­

deii neavând amestec cu samarinenii, este distanţa parcursă de omenire cât de la turnul Babei la Rusalii. Atunci s-au amestecat limbile, de nu se mai înţelegeau neam cu neam; acum, Logosul divin s-a despletit în limba fiecărui neam.

firmmm m dv cu ^ j

Numai dacă percepem fântâna lui Iacov cai fiind săpată în adâncul cerurilor, putem înţelegJ următoarele:

1. apa vie este izvor curgător spre viata veşnică;2. Dumnezeu este Duh şi cel ce se închină lui f

Dumnezeu trebuie s-o facă în Duh şi în Adevăr şi;3. de la vorba Evei la vorba femeii samarinence j |no

Dumnezeu este acelaşi Părinte ascultător, plutind j ui1 pe deasupra apelor vii. Noi, oamenii, fiii Lui, ne î ipe mai schimbăm, din când în când, purtând în su- j isai flete veşnicia setei. Te poţi veşnici în splendoarea jîns limbii române decât să rătăceşti în urâţenia şi-n răutatea cuvintelor seci (fără sevă, fără sens, fără adevăr). Mântuitorul cere femeii samarinence: Dă-mi să beau! şi nu bea, este rugat de ucenici: învăţătorule, mănâncă! şi nu mănâncă.

în fiecare dintre noi există o sete şi o foame de Dumnezeu pe care greu ni le însuşim. Nu ne îngăduim unii pe alţii, nu cunoaştem Darul lui Dumnezeu, izvorul este adânc, mâncarea trebuie cumpărată din cetate, altul este semănătorul şi altul este secerătorul.

Am săpat atât de mult şi atât de adânc în pământ, după apă, încât aproape l-am transfor­mat într-un ciur prin care vedem tot cerul dătător de viaţă veşnică.

Am în faţă trei traduceri ale Evangheliei Sfântului Ioan, unde, la cap. 4, v. 14, adeverirea Cuvântului

is$

act

dune

facŞidirnoi

de’ser

; îmbracă haina limbii române astfel: apa pe care M ântuitorul ne-o va da se va face în noi:

f • apă izvarătoare întru viaţă veşnică;^1 • apă curgătoare întru viaţă veşnică;M • apă săltătoare spre viaţa veşnică.’Ş‘1 Pe fântânile, ştiubeiele, puţurile din satelelce| noastre, sau de la margine de drum se întâlnea, în ftdf ultimul timp, scris cu litere stângace: apă potabilă, ne| pe sticlele de plastic întâlnim eticheta: apă minerală >u- E sau apă plată; nu am cunoştinţă de existenţa vreunei 'eal însem nări de genul: apa izvorâtoare, curgătoare sau i-n| săltătoare spre viaţa veşnică.iră | Din meniul nostru zilnic, lipseşte tot mai desce: I această apă (izvorâtoare, curgătoare, săltătoare)ici: î după cum nim eni în afara Bisericii nu mai pome-

f neşte de Mâncarea lui Hristos (mâncarea Mea este săje ̂ fac voia Celui Ce m-a trimis şi să-l împlinesc lucrarea).ne ■ Şi totuşi, suntem majoritari cei care facem partejui \ din Biserică, dar, din păcate, atât de rar. Mulţi dintreuje | noi caută să-şi despartă existenţa de veşnicie,I şji devenind robi ai timpului, ei seceră doar ce au

î semănat. Atât. i

:*4f o t ' î

3t‘,r