ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE FILOLOGIE

Cu titlu de manuscris

C.Z.U: 811.135.1’246.2 (043.2)

NEGRESCU-BABUŞ INNA

LIMBA ROMÂNĂ ÎN CONDIŢIILE DIGLOSIEI

(STUDIU DIACRONIC)

10.02.01. – LIMBA ROMÂNĂ

Teză de doctor în filologie

Conducător ştiinţific: † Raevschi Nicolae,

doctor habilitat în filologie, cercetător conferenţiar

Autor: Negrescu-Babuş Inna

CHIŞINĂU, 2011

2

© Inna Negrescu-Babuş, 2011

3

CUPRINS

ADNOTARE .........................................................................................................................................4 АННОТАЦИЯ .....................................................................................................................................5 ANNOTATION ....................................................................................................................................6 LISTA ABREVIERILOR....................................................................................................................7 INTRODUCERE..................................................................................................................................8 1. DIN ISTORICUL PROBLEMEI: DIGLOSIA ŞI BILINGVISMUL ÎN CERCETĂRILE LINGVISTICE ...................................................................................................................................16 1.1. Abordarea conceptelor de bilingvism şi diglosie în cercetări mai vechi.................................16 1.2. Aspecte ale bilingvismului şi diglosiei reflectate în lucrări mai recente.................................25 1.3. Concluzii la capitolul 1................................................................................................................40 2. PRELIMINARII TEORETICE ŞI METODOLOGICE PRIVIND CONTACTUL DINTRE LIMBI..................................................................................................................................................42 2.1. Contactele dintre limbi şi efectele lor asupra evoluţiei limbii .................................................42 2.2. Bilingvismul şi diglosia ca rezutat al contactului dintre limbi ................................................60 2.2.1. Bilingvismul ..............................................................................................................................60 2.2.2. Diglosia ......................................................................................................................................63 2.3. Concluzii la capitolul 2................................................................................................................65 3. FENOMENE DE DIGLOSIE ÎN ISTORIA LIMBII ROMÂNE ..............................................67 3.1. Perioada latino-dacică.................................................................................................................67 3.2. Rapoturi lingvistice româno-slave .............................................................................................72 3.2.1. Perioada româno-bulgară........................................................................................................73 3.2.2. Perioada româno-ucraineană ..................................................................................................80 3.2.3. Perioada româno-rusă..............................................................................................................86 3.2.3.1. Perioada 1812–1918 ............................................................................................................ 87 3.2.3.2. Perioada din 1940 până la 1989.......................................................................................... 91 3.3. Concluzii la capitolul 3..............................................................................................................100 4. MANIFESTĂRI ALE INTERFERENŢEI LINGVISTICE.....................................................103 4.1. Interferenţa la nivel lexical .......................................................................................................103 4.2. Împrumutul ca formă de manifestare a interferenţei ............................................................105 4.3. Manifestări ale interferenţei în graiuri româneşti din mediu diglosic .................................109 4.4. Schimbarea de cod – expresie a interferenţei lingvistice .......................................................118 4.5. Concluzii la capitolul 4..............................................................................................................121 CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI ........................................................................123 BIBLIOGRAFIE ..............................................................................................................................126 DECLARAŢIE PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ..........................................................142 CV-ul AUTORULUI ........................................................................................................................143

4

ADNOTARE Inna Negrescu-Babuş. Limba română în condiţiile diglosiei (Studiu diacronic). Teză de

doctor în filologie. Chişinău, 2011.

Structura tezei. Teza cuprinde adnotări în limbile română, rusă şi engleză, lista

abrevierilor, introducere, patru capitole, concluzii şi recomandări, bibliografie (286 de titluri),

125 de pagini text de bază. Rezultatele obţinute au fost publicate în 12 lucrări ştiinţifice.

Cuvinte-cheie: adstrat, bilingvism (asimetric, colectiv, social), contact lingvistic, diglosie,

interferenţă lingvistică, împrumut, hibridizare, schimbare lingvistică, substrat, superstrat.

Domeniul de studiu: Filologie (istoria limbii).

Scopul şi obiectivele: Scopul de bază al lucrării constă în urmărirea, prezentarea şi analiza

consecinţelor în plan lingvistic, apărute în limba română ca urmare a contactelor pe care aceasta

le-a avut, de-a lungul istoriei sale, cu alte idiomuri. Pentru realizarea acestui deziderat, ne-am

propus următoarele obiective: să clasificăm şi să analizăm principalele definiţii şi puncte de

vedere dedicate idiomurilor în contact; să relevăm specificul evoluţiei limbii române în condiţii

de diglosie; să stabilim perioadele de diglosie în istoria limbii române; să descriem şi să

clasificăm elementele de substrat; să delimităm perioadele de producere a contactelor româno-

slave; să analizăm consecinţele acestor contacte; să relevăm specificul şi consecinţele contactului

româno-rus din Basarabia; să descriem situaţia graiurilor româneşti, aflate în mediu aloglot; să

prezentăm câteva aspecte ale interferenţelor lingvistice (împrumutul şi schimbarea de cod).

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică: Lucrarea de faţă propune o primă descriere

monografică a situaţiilor de diglosie din istoria limbii române, cu întreaga gamă de caracteristici,

efecte şi consecinţe reflectate în limbă.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă. Rezultatele cercetărilor vin să completeze

studiie existente referitoare la contactele limbii române cu alte idiomuri. Acestea pot servi ca

punct de referinţă teoretico-metodologic, dar şi practic, pentru conceperea unor studii mai

aprofundate, cursuri universitare de istoria limbii, sociolingvistică, redactarea unor manuale,

menite a fi utilizate în predarea limbii române la clasele de alolingvi şi, nu în ultimul rând, poate

fi un suport teoretic şi practic pentru traducători.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Rezultatele prezentei investigaţii au fost

implementate în procesul activităţii didactice, în cadrul cursurilor teoretice şi practice de

comunicare, redactare a textelor jurnalistice şi a unor manuale pentru alolingvi din învăţământul

superior, la elaborarea proiectelor în cadrul Sectorului de Istoria limbii, dialectologie şi

onomastică.

5

АННОТАЦИЯ

Инна Негреску-Бабуш. Румынский язык в условиях диглоссии.

(Диахроническое исследование). Диссертация на соискание ученой степени доктора

филологии. Кишинев, 2011.

Структура диссертации. Работа состоит из аннотаций на румынском, русском и

английском языках, списка сокращений, введения, четырёх глав, заключения,

рекомендаций (125 страниц основного текста) и библиографии (286 наименований). По

результатам исследования было опубликовано 12 научных статей.

Ключевые слова: адстрат, билингвизм (ассиметричный, коллективный,

социальный), языковый контакт, диглоссия, языковая интерференция, заимствование,

гибридизация, языковые изменения, субстрат, cуперстрат.

Область исследования: Филология (история языка).

Цели исследования: проследить, проанализировать и представить лингвистические

последствия языковых контактов румынского языка с другими языками. Для достижения

этой цели были выполнены следующие задачи: проанализированы основные определения

и точки зрения относительно языковых контактов, определены хронологические рамки

языковых контактов и специфика эволюции румынского языка в условиях диглоссии;

описаны состояния румынских говоров в условиях диглоссии, проанализированы

конкретные случаи языковой интерференции на примерах заимствований и переключения

кодов.

Научная новизна и оригинальность диссертации. Настоящее исследование

содержит одно из первых монографических описаний ситуаций диглоссии в истории

румынского языка с подробным анализом последствий отраженных в его эволюции.

Теоретическая значимость и практическая ценность. Результаты исследования

уточняют и дополняют имеющиеся работы, посвященные языковым контактам и

диглоссии. Они могут послужить в качестве теоретико-методологической отправной

точки для более детальных исследований, для разработки учебных программ и учебников

по истории румынского языка. Результаты исследования могут послужить в качестве

практической базы для переводчиков, при составлении учебников румынского языка для

иноязычных.

Практическое внедрение результатов диссертации. Результаты исследования

были аппробированы в собственной педагогической деятельности и применялись в

университетских курсах по общению и редактированию журналистских текстов.

6

ANNOTATION

Inna Negrescu-Babus. Romanian language in the conditions of diglossia (Diachronic

study). Thesis of Doctor degree in philology. Chisinau, 2011.

Thesis structure. The thesis contains annotations in Romanian, Russian and English

languages, list of the abbreviations, introduction, four chapters, conclusions and

recommendations, bibliography (286 titles), 125 pages basic text. The obtained results were

published in 12 scientific papers.

Keywords: adstrate, bilingualism, (asymmetric, community, social), linguistic contact,

diglossia, linguistic interference, borrowing, hybridization, linguistic change, substrate,

superstrate.

Field of study: Philology (language history).

Purpose and objectives: The basic purpose of the paper consists of the observation,

presentation and analysis of the consequences in linguistic plan, appeared in Romanian language

as a result of the contacts with other idioms. For the achievement of this purpose, we proposed

ourselves the following objectives: to classify and analyze the main definitions and points of

view dedicated to the idioms in contact; to reveal the specificity of the development of Romanian

language in the conditions of diglossia; to establish the periods of diglossia in the history of

Romanian language; to delimit the periods of production of Romanian-Slavic contacts; to

analyze the consequences of these contacts; to reveal the specificity and the consequences of the

Romanian-Russian contact from Bessarabia; to describe the situation of the Romanian dialects

being in the foreign-tongued environment; to present some aspects of the linguistic interferences

(borrowing and change of code).

Novelty and scientific originality: This scientific paper proposes a first monographic

description of the situations of diglossia from the history of Romanian language, with entire

range of characteristics, effects and consequences reflected in the language.

Theoretical significance and applicative value. The results of the researches come to

complete the existent studies related to the contact of Romanian language with other idioms.

These may serve as theoretical-methodological reference point, and as practical one, for the

design of some deeper studies, university courses of language history, editing of some books

designed to be used in teaching Romanian language to the classes of non-native speakers.

Implementation of scientific results. The results of the present researches were

implemented in the process of didactic activity, during practical and theoretical courses of

communication, editing of journalistic texts and of some books for non-native speakers from

higher education.

7

LISTA ABREVIERILOR

ACILFR XII – Actele celui de-al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică alb. – albanez ALM – Atlasul lingvistic moldovenesc ALR – Atlasul lingvistic român ALRR – Atlasul lingvistic român pe regiuni ALRR.Bas – Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria arom. – aromână AUB – Analele Universităţii Bucureşti CILRL, I–III – Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea CL – Cercetări de lingvistică DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române DR – Dacoromanica DŞL – Dicţionar de ştiinţe ale limbii elem. – element FD – Fonetică şi dialectologie HLR – Histoire de la langue roumaine ILR – Istoria limbii române înv. – învechit LL – Limbă şi literatură LLM – Limba şi literatura moldovenească LR – Limba română megl. – meglenoromân moşt. – moştenit MVz – Мовознатство n. pr. – nume propriu PI – Проблемы интерлингвистики reg. – regionalism RLŞL – Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară RRL – Revue roumaine de linguistique, Bucureşti Rsl. – Romanoslavica s. înv. – substantiv învechit SCL – Studii şi cercetări lingvistice sl. – slav sl. înv. – slav învechit VMO – Восточно-славяно-молдавские языковые взаимоотношения ВМЯ – Вопросы молдавского языкознания ВЯ – Вопросы языкознания

8

INTRODUCERE

Actualitatea temei. În contextul de astăzi al globalizării, cercetarea unor fenomene ca

diglosia, bilingvismul, multilingvismul, politica şi planificarea lingvistică au o importanţă

deosebită în cadrul comunităţilor ce tind spre integrarea europeană. Este un punct de interes şi

pentru Uniunea Europeană în politica ce ţine de integrarea minorităţilor în societate, de buna

comuniune a statelor ce fac deja parte din uniune. Totodată, este şi obiectul de cercetare a

numeroase cercetări, ale căror rezultate ştiinţifice urmăresc facilitarea soluţionării problemelor

legate de politici lingvistice şi de evitare a conflictelor interetnice generate de contactul limbilor.

În această ordine de idei, cercetarea de faţă aduce în discuţie un subiect pe cât de actual şi

controversat, pe atât de delicat şi sensibil – problema limbilor în contact, efectele şi consecinţele

lor în evoluţia limbii române. Teza propusă spre examinare va analiza câteva din aceste

consecinţe, acordând o atenţie deosebită diglosiei, fenomen care antrenează în discuţie, în mod

inevitabil, problema bilingvismului şi a interferenţelor lingvistice1.

Punctul de plecare îl constituie acceptarea şi recunoaşterea legăturii strânse dintre limbă şi

societate, modul în care diversele structuri ale societăţii sunt reflectate în limbă. Actualitatea

diverselor aspecte legate de subiectul propus derivă din necesitatea de a oferi o viziune de

ansamblu şi un studiu complex al fenomenului de diglosie în istoria limbii române. Actualitatea

şi originalitatea temei propuse constă, de asemenea, şi în necesitatea de a reconsidera, revizui şi

delimita cât mai clar cele două fenomene: diglosia şi bilingvismul.

Elaborarea unei astfel de lucrări, care să studieze (în diacronie) diglosia şi bilingvismul din

ţara noastră, în manifestările lui practice, este imperios necesară din mai multe considerente: ca

unul din instrumentele de desăvârşire a procesului de edificare a vieţii comunităţii majoritare şi a

minorităţilor; ca un factor extrem de important în evitarea conflictului dintre limbi; ca aspect în

procesul de învăţare a limbilor străine (în procesul de instruire a studenţilor care se specializează

într-o limbă străină cadrele didactice trebuie să-i atenţioneze asupra particularităţilor

fenomenului); şi, nu în ultimul rând, ca posibilitate de a contribui la deyvoltarea teoriei

bilingvismului şi a contactelor lingvistice, deoarece situaţiile lingvistice din ţara noastră oferă un

material extrem de bogat şi de variat în acest sens. Un lingvist străin (Pohl J., Bilinguismes)

constata că România este una din ţările care au rezolvat problema construcţiei lingvistice şi a

bilingvismului „cu cel mai generos şi mai armonios realism” [273, p. 349], spre deosebire de

1 În prezenta teză utilizăm termenul “lingvistic” inclusiv cu sensurile de “lingual” şi “glotic”, fără a face o distincţie între nivelurile ontic şi gnostic, întrucât numeroase studii nu recurg decât la termenul consacrat “lingvistic”. Prin urmare, se vor întâlni ca sinonime termeni precum glotopolitică şi politică lingvistică, desemnând una şi aceeaşi realitate.

9

româna din Basarabia, despre care nu se poate afirma acelaşi lucru (vezi, în acest sens, cap. 4).

Actualitatea tezei de faţă este dictată, pe de o parte, de necesitatea de a propune societăţii şi

organelor de decizie soluţii pentru o serie de probleme de natură lingvistică, iar pe de altă parte,

de absenţa cvasitotală a studiilor metodologice de sinteză referitoare la identificarea, analiza şi

descrierea diverselor situaţii de diglosie în care a funcţionat şi continuă să funcţioneze limba

română. Aici avem în vedere şi situaţia graiurilor româneşti în medii aloglote.

Scopul şi obiectivele lucrării. Principalele direcţii de cercetare circumscrise investigaţiei

date au fost sintetizate în următoarele obiective:

• Clasificarea şi analizarea principalelor definiţii şi puncte de vedere dedicate

idiomurilor în contact;

• Relevarea specificului funcţionării limbii române în condiţii de diglosie;

• Delimitarea conceptelor de bilingvism şi diglosie;

• Stabilirea perioadelor de diglosie în istoria limbi române;

• Descrierea şi clasificarea elementelor de substrat;

• Delimitarea perioadelor de producere a contactelor româno-slave;

• Definirea şi prezentarea fenomenelor de superstrat şi adstrat la nivelul limbii române;

• Relevarea specificului funcţionării limbii române în Basarabia după 1812;

• Prezentarea graiurilor româneşti din mediul diglosic.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. În pofida faptului că subiectul tezei date are

o importanţă deosebită în lingvistica mondială şi în lingvistica românească actuală, sunt puţine

cercetările sistematice şi argumentate, sub aspect teoretic sau aplicativ, cu privire la relaţiile

dintre limbi şi, mai ales, la diglosie. Lucrarea de faţă îşi propune să contribuie la completarea

acestor cercetări din lingvistica românească, prin elaborarea unei analize diacronice a situaţiilor

de diglosie în istoria limbii române, cu întreaga gamă de caracteristici, efecte şi consecinţe

reflectate în limbă.

Cercetarea de faţă urmăreşte de asemenea şi modul în care a evoluat şi s-a schimbat

atitudinea vorbitorilor faţă de limba maternă (limba română) şi percepţia acesteia ca opţiune de

valoare.

Din cauza caracterului complex al temei investigate, a fost nevoie de o raportare

permanentă, mai mult sau mai puţin directă, la probleme conexe cum ar fi: politica şi planificarea

lingvistică, asimilarea glotică, schimbarea codurilor lingvistice în comunicarea zilnică etc.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a cercetării constă în elaborarea unui studiu

monografic de sinteză realizat pe bază de material românesc şi dedicat în exclusivitate diglosiei,

10

fenomen caracteristic mai multor etape din evoluţia limbii române. Astfel, cercetarea de faţă

propune o viziune de ansamblu asupra diglosiei, iar rezultatele investigaţiei pot servi ca punct de

referinţă teoretico-metodologic pentru conceperea unor studii mai aprofundate, cursuri

universitare de istoria limbii, sociolingvistică, predarea limbii române la clasele de alolingvi.

Modul în care a fost tratată diglosia a permis studierea ei complexă ca fenomen lingvistic

în primul rând, iar mai apoi sub aspect politic, social şi economic, precum şi impactul acestui

fenomen asupra limbii, asupra vorbitorilor ei şi asupra societăţii în general.

Ţinem să menţionăm de asemenea că cercetarea fenomenului de diglosie, în general, şi

analiza acestuia ca fenomen specific limbii române, în particular, poate constitui o contribuţie la

rezolvarea unor probleme ce ţin de specificul limbii române vorbită în mediu aloglot.

Aprobarea rezultatelor ştiinţifice. Rezultatele investigaţiilor au fost prezentate în cadrul

a două şedinţe ale Sectorului de Istoria limbii, dialectologie şi onomastică, a şapte conferinţe

internaţionale şi a trei conferinţe naţionale.

Rezultatele cercetărilor sunt reflectate în douăsprezece articole, publicate în reviste de

profil şi în culegeri.

Problema ştiinţifică importantă rezolvată în domeniul de investigaţie. În acest domeniu de investigaţie am reflectat şi am argumentat specificul funcţionării limbii române în condiţii de diglosie, începând cu perioada latino-dacică până la 1989.

Sumarul compartimentelor tezei. Teza se constituie din Adnotare (în română, rusă şi

engleză), Lista abrevierilor, Introducere, patru capitole, Concluzii generale şi recomandări şi

Bibliografie.

Capitolul 1, Din istoricul problemei: diglosia şi bilingvismul în cercetările lingvistice i, include analiza bibliografiei dedicată contactelor dintre limbi (inclusiv consecinţelor acestora: diglosia, bilingvismul, interferenţa), care este destul de bogată şi întruneşte cercetări şi puncte de vedere dintre cele mai diverse: U. Weinreich, E. Haugen, W. Mackey, M. van Overbeke, J. Gumperz, J. Fishman, Ch. Ferguson, H. Kloss, L. Bloomfield, C. Meyers-Scotton, E. Coşeriu, M. Sala, I. Lobiuc, L. Ionescu-Ruxăndoiu, M. Ciolac, N. Raevschi etc. Numeroase aspecte teoretice privind interacţiunile şi interferenţele dintre limba română şi alte idiomuri sunt abordate în lucrări semnate de B.-P. Hasdeu, A. Philippide, G. Ivănescu, Al. Rosetti, Al. Graur, C. Poghirc, Gr. Brâncuş etc. Cercetările consacrate contactelor lingvistice şi sociale româno-slave aparţin lui Fr. Miklosich, G. Weigand, B. Kopitar, H. Bruske, V. Şişmariov, V. Vascenco, N. Raevschi.

Capitolul 2, Preliminarii teoretice şi metodologice privind contactul dintre limbi,

înglobează, după cum anunţă şi titlul, conceptele şi problemele fundamentale, precum şi

terminologia corespunzătoare, a ceea ce înseamnă contactele lingvistice: a) contactele dintre

limbi şi tipurile lor; b) diglosia – inegalitatea distribuirii funcţiilor sociale/specializarea

11

funcţională a limbilor aflate în contact (de aici şi conflictul lingvistic); c) bilingvismul şi

tipologia sociologică, psihologică, lingvistică şi culturală a acestuia; d) interacţiunea, urmare a

contactului, văzută ca proces (interferenţa lingvistică) şi ca rezultat (substrat, superstrat, adstrat);

e) împrumutul lingvistic (factori, tipologie şi consecinţe); f) rolul contactului lingvistic în

formarea, evoluţia limbilor, în raport cu factorii interni.

Noţiunea de contact lingvistic se referă la multitudinea de căi, forme, procese şi consecinţe

ale interacţiunii dintre limbi: influenţa dintre limbi, raporturile sau relaţiile (reciproce) între

limbi, interacţiunea dintre limbi, întrepătrunderea (interpenetraţia, interferenţa) limbilor,

amestecul limbilor, încrucişarea limbilor, creolizare, metisare, hibridizare etc. Acest lucru a

determinat şi apariţia unei mari diversităţi de opinii şi a numeroase discordanţe terminologice.

Problematica contactului lingvistic este primordială pentru teoria lingvistică, pentru multe

domenii, aspecte şi implicaţii legate de sincronia şi diacronia limbilor, pentru înţelegerea

schimbărilor lingvistice, a dialectizării, a „satelitizării” prin hegemonia şi „minoraţia” (limba

dominată) sistemelor de limbi, a formării limbilor mixte şi interlectelor, a glotopoliticii care evită

sau, din contră, care provoacă tensiuni interlingvistice, a creolizării sau decreolizării limbilor.

În opinia noastră, teoria contactelor dintre limbi (= limbilor în contact) va include şi va

aborda, în primul rând, teoria diglosiei, bilingvismului, substratului, superstratului, pe cea a

amestecului şi a interferenţei, pe cea a împrumutului lingvistic etc.

Din momentul în care ne propunem să examinăm „comportamentul” limbilor în contact, ne

confruntăm, inevitabil, cu probleme de ordin conceptual şi terminologic, referitoare, în mod

special, la confuzia termenilor de bilingvism şi diglosie. Considerate ca fiind sinonime, din punct

de vedere etimologic [260, p. 27; 275, p. 271], aceste noţiuni au început treptat să fie disociate,

dar fără să se ajungă la o părere unanimă a specialiştilor. De aceea subiectul rămâne în

continuare deschis interpretărilor, fiind sursa mai multor controverse. Pentru a descrie şi a

delimita cât mai clar aceste două concepte, în teza noastră vom avea ca punct de reper

următoarele definiţii:

Bilingvismul reprezintă comportamentul individului care apelează alternativ, din

necesităţi de comunicare, la cele două idiomuri cunoscute.

Diglosia desemnează situaţiile în care idiomurile aflate în contact sunt întotdeauna de

nivel distinct (unul având statut sociocultural ridicat: varianta literară, iar celălalt un prestigiu

scăzut: o variantă neliterară) şi apaţin unei singure limbi sau unor limbi diferite.

Capitolul 3: Fenomene de diglosie în istoria limbii române. Cercetarea diacronică pe

care am întreprins-o în capitolul respectiv începe cu perioada latino-dacică şi continuă până la

etapa actuală (1989). Astfel, distingem următoarele perioade: perioada latino-dacică, româno-

12

slavă (cu subcapitolele: contacte româno-bulgare şi româno-ucrainene), etapa româno-rusă în

Basarabia (perioada 1812–1918; 1940–1989). Problemele teoretice principale vor viza

mecanismele şi condiţiile de producere a diglosiei şi a bilingvismului, cauzele şi consecinţele

contactelor lingvistice (cu referire specială la limba română).

Diglosia latino-dacică va fi argumentată prin prezenţa celor aproximativ 90 de cuvinte

autohtone sigure (adăugându-se şi o listă de 50-60 de cuvinte, considerate cu probabilitate ca

aparţinănd fondului autohton) în vocabularul limbii române (conform lui Gr. Brâncuş [20]

şi I. Russu) [155] şi de cazurile de sinonimie dintre cuvintele traco-dace şi cele latine, care s-au

mentinut datorită specializării semantice şi a stabilirii raportului hiperlexem– hipolexem: lapte şi

zară; caş şi brânză; ai şi leurdă; şarpe şi balaur etc. Aceste observaţii susţin ideea că elementele

de substrat sunt, de fapt, rezultatul unor influenţe pe care a suferit-o latina în Dacia.

Pentru perioada româno-slavă este foarte importantă delimitarea zonelor şi a perioadelor în

care s-au produs contactele româno-slave şi, nu în ultimul rând, stabilirea idiomurilor slave care

au fost implicate în acest proces. În cadrul acestui capitol am examinat problema fondului lexical

de origine slavă comun dialectelor româneşti. Şi întrucât astfel de contacte există şi astăzi în

diferite regiuni, este nevoie să stabilim o periodizare mai clară a împrumuturilor slave în română.

După părerea mai multor cercetători, studiul ştiinţific al raporturilor şi influenţelor

reciproce dintre limbile slave şi română au început o dată cu apariţia lucrărilor lui Fr. Miklosich,

urmat de B. Kopitar, B.-P. Hasdeu, Gh. Mihăilă etc. Procedeul acestor cercetători a fost acela de

a prezenta elementul slav în bloc, nediferenţiat.

Acest fenomen va fi depăşit mult mai târziu prin desprinderea din masa elementului slav

din română a fondului de origine est- şi nord-slavă şi opunerea acestuia elementului mai vechi

sud-slav (bulgar).

O primă încercare în această problemă se datorează grupului de la Leipzig (sub conducerea

lui G. Weigand [178]), care indică limbile slave ce trebuie luate în seamă în mod concret pentru

cercetarea elementului slav din dacoromână şi din dialectele acesteia. Astfel, pentru dacoromână

sunt precizate ca surse: bulgara, sârbo-croata, ucraineana, rusa (polona fiind apreciată ca având o

influenţă foarte redusă).

A. Scriban, în articolul Observaţii privitoare la influenţa limbii ruseşti asupra celei

româneşti, face distincţii între contactul teritorial cu ucrainenii, contactul politic, administrativ şi

militar cu ruşii şi mai ales contactul politic şi cultural cu polonezii.

Studiul ştiinţific sistematic al contactului cu slavii începe abia în deceniul al treilea, odată

cu apariţia importantei lucrări a lui Herman Bruske. Studiul său din 1921 oferă un complex de

criterii pentru diferenţierea elementelor slave din limba română.

13

Contactul dintre limbile română şi bulgară a fost îndelungat şi complex, rezultând din

raporturile lingvistice şi extralingvistice ale celor două popoare de-a lungul veacurilor. În

consecinţă, în limba română au pătruns numeroase împrumuturi şi elemente caracteristice altor

compartimente ale limbii.

Contactul est-slavo-român este datat, aproape unanim cu sec. XII, or ucraineana începe să-

şi capete trăsăturile distincte încă din sec. XI-XII, ceea ce denotă că influenţa est-slavă a început

şi a continuat să fie numai (proto)ucraineană. Interacţiunea ucraineano-română s-a realizat printr-

un contact direct şi permanent. În plan lingvistic, influenţa ucraineană s-a manifestat şi, mai larg

în româna populară. Aceste împrumuturi de factură şi filieră populară, au fost preluate în româna

literară mai ales din graiuri. Astfel, influenţa ucraineană a atins, în graiurile în care s-a făcut

simţită, starturile mai profunde ale lexicului.

O ultimă situaţie de diglosie analizată în lucrare se referă la limba română vorbită pe

teritoriul Republicii Moldova. Problema evoluţiei limbii române pe teritoriul Republicii Moldova

este abordată din perspectiva condiţiilor în care a funcţionat aceasta din momentul anexării

Basarabiei la Imperiul Ţarist.

O primă caracteristică a variantei limbii române utilizate în Republica Moldova ar fi faptul

că cele mai multe din fenomenele înregistrate se datorează contactului pe care limba română l-a

avut cu limba rusă, în condiţiile unui bilingvism instituţionalizat. Acest tip de bilingvism se

defineşte prin faptul că e un bilingvism comunitar – deci nu individual – şi presupune un statut

diferenţiat al limbilor în contact, fapt ce derivă din rolul pe care statul îl atribuie fiecărei limbi în

parte. Asocierea unuia dintre idiomuri cu instituţiile statale, prin acordarea statutului de „limbă

oficială”, îi conferă, în raport cu celălalt, o poziţie privilegiată în activitatea de comunicare

socială, dar mai ales, în anumite condiţii istorice, din perspectiva evoluţiei limbii ca atare.

Bilingvismul oficializat nu presupune însă ca toţi vorbitorii din comunitatea respectivă să fie

bilingvi. Prezenţa persoanelor bilingve într-o comunitate înseamnă existenţa a două grupuri

lingvistice distincte în cadrul acelei comunităţi şi nu doar a unei comunităţi lingvistice bilingve.

În acest lung interval de timp, utilizarea şi dezvoltarea celor două limbi s-au realizat

continuu în condiţiile bilingvismului instituţionalizat, raportul dintre ele modificându-se în timp

ca urmare a evoluţiei istorico-politice a regiunii.

Din acest punct de vedere, procesul înregistrează patru etape, determinate de schimbarea

statutului lor: calitatea de limbă oficială, preluată în 1812 de limba rusă (I), revine din 1918 până

în 1940 limbii române (II); după 1940 şi mai ales după 1944, ca urmare a alipirii Basarabiei la

spaţiul sovietic, hegemonia limbii ruse, din nou limbă de stat, se manifestă în comunicarea

socială în mod agresiv, sprijinită de o complicată politică ideologică, culturală şi lingvistică (III);

14

după 1989 raporturile se modifică de această dată în favoarea limbii române, declarată prin

constituţie limbă de stat (IV).

Din perspectiva evoluţiei limbii române din Republica Moldova, efectul cel mai important

– prin posibile consecinţe – al primei etape de bilingvism instituţionalizat, pe lângă influenţele

directe exercitate de limba de stat, mai ales pe cale administrativă, care au afectat profund

componenta colocvială a românei folosite în Basarabia – l-a reprezentat participarea limitată a

acesteia la procesul general de constituire şi consolidare a limbii literare în ipostaza sa modernă.

Obiectivul cercetării noastre include doar două etape din cele patru (perioada 1812–1918;

1940–1989) sub raportul influenţelor pe care limba rusă a exercitat-o asupra limbii române,

consecinţele acestora în limba vorbită în Basarabia, politica lingvistică promovată de Imperiul

Ţarist şi mai târziu de cel sovietic.

Acest tip de bilingvism social implică, în mod evident, problema ierarhizării funcţionale a

idiomurilor utilizate, pe baza de statut sociocultural al acestora. Pentru a fi posibilă această

diferenţiere funcţională în cadrul comunităţii, cercetătorii în domeniu au apelat la termenul de

diglosie.

Din 1812 până azi, comunicarea socială pe teritoriul Basarabiei s-a bazat pe două limbi:

limba română, vorbită de populaţia autohtonă majoritară, şi limba rusă, limbă a unei minorităţi, a

cărei pondere a crescut în timp, mai ales după 1940.

Capitolul 4, Interferenţa la nivel lexical, elucidează problema pătrunderii unor elemente

străine în limbă ca rezultat al interferenţei. Acest fenomen a fost abordat sub diverse aspecte în

literatura ştiinţifică, dar până în prezent nu s-a ajuns la o părere unanimă în definirea acestuia.

Atenţia noastră s-a focalizat asupra formelor de manifestare a interferenţei în cadrul unuia

dintre compartimentele limbii, şi anume cel lexical. S-a subliniat adeseori inegala penetrabilitate

a compartimentelor limbii, cel mai flexibil şi mai deschis inovaţiilor fiind lexicul. Fiind strâns

legat de contactul cultural şi de mentalitate, vocabularul este primul care se modifică la contactul

dintre două limbi, dialecte, graiuri.

Un compartiment aparte am dedicat graiurilor româneşti vorbite în mediu aloglot. Aici

avem în vedere comunităţile româneşti din Transnistria, Bucovina şi ţinutul Herţa, din nordul şi

sudul Basarabiei. Mai întâlnim enclave româneşti în sud-estul Ucrainei, pe ambele maluri ale

Bugului, în Bulgaria, în Asia Centrală, Caucaz şi în Extremul Orient al Federaţiei Ruse.

Aceste populaţii s-au stabilit la epoci diferite şi din cauze diferite în zonele în care trăiesc

astăzi, iar graiurile lor se identifică aproape în totalitate cu graiurile locale dacoromâne din

imediata vecinătate. Se înţelege de la sine că româna vorbită de populaţiile româneşti minoritare

din ţările vecine a fost influenţată de limbile naţionale oficiale, bulgara, respectiv rusa şi

15

ucraineana. Cel mai „deschis” influenţelor, respectiv cel mai afectat, a fost vocabularul. Fiind

pusă în situaţia de a vieţui cu statut alogen, româna acestor comunităţi e supusă unor continue

influenţe din partea idiomurilor oficiale: împrumută cuvinte, operează numeroase calcuri, preia

clişee lingvistice, se lasă modificată de unele particularităţi de articulaţie; cu toate acestea, de

cele mai multe ori, conservă intactă flexiunea, trăsăturile gramaticale, precum şi partea cea mai

rezistentă a vocabularului, cea moştenită din latină.

În capitolul respectiv am prezentat doar căteva forme de manifestare a interferenţei:

împrumutul, calcul şi schimbarea de cod, forme pe care Weinreich le tratează nediferenţiat.

Distincţiile sunt totuşi, după părerea noastră, imperios necesare.

16

1. DIN ISTORICUL PROBLEMEI: DIGLOSIA ŞI BILINGVISMUL ÎN

CERCETĂRILE LINGVISTICE

1.1. Abordarea conceptelor de bilingvism şi diglosie în cercetări mai vechi

Dată fiind varietatea mare a situaţiilor concrete de contact lingvistic, multitudinea de

ambiguităţi terminologice şi conceptuale care decurg din utilizarea (împreună sau separat a

termenilor dubletului bilingvism/diglosie, ca şi lipsa de precizie şi rigoare în definirea şi

utilizarea conceptului de diglosie), cei mai mulţi dintre cercetători au recurs la folosirea

exclusivă a termenului bilingvism (plurilingvism), care ar acoperi toate situaţiile de contact

lingvistic. De aceea termenul ca atare, de diglosie, fiind mai nou, este întâlnit mult mai rar în

lucrările de lingvistică.

Analiza limbilor în contact a fost caracteristică chiar şi celor mai vechi cercetări româneşti

consacrate acestui subiect. În primele decenii ale secolului al XX-lea, chestiuni de bilingvism şi

multilingvism apar în lucrările consacrate dialectelor româneşti sud-dunărene (cu evoluţie

divergentă în mediu aloglot). Treptat însă aceste preocupări au fost observate şi în studiile în care

era implicat şi dialectul dacoromân.

În cazul dialectelor româneşti sud-dunărene, descrierea aspectelor strict lingvistice a fost

însoţită şi completată de cele mai multe ori cu numeroase însemnări care ţin de problema

bilingvismului. Cel mai frecvent acestea se referă la: numărul locuitorilor şi sentimentul naţional

al acestora; populaţiile cu care aromânii, meglenoromânii sau istroromânii veneau în contact şi

măsura în care ei se lăsau asimilaţi de aceştia; tipul căsătoriilor (de regulă endogrupate); rolul

femeii în păstrarea graiului (bărbaţii fiind în general bilingvi); limba instruirii şi a cultului

religios; restrângerea sferei de utilizare a dialectului românesc (constatăm prezenţa unor

observaţii referitoare la fenomenul de diglosie, chiar dacă acesta nu este denumit astfel); rolul

bilingvismului în schimbările din grai (abandonarea cuvintelor vechi, româneşti) etc.

Iosif Popovici sublinia în 1914 cu privire la istroromâni că aceştia „se amestecă cu slavii şi

ei îi înghit având biserică şi şcoală comună, care nu-i deosebeşte pe unii de alţii” [145, p. 13].

Autorul susţinea în legătură cu soarta istroromânilor că în asimilările sociale ale popoarelor,

finalul sigur e deznaţionalizarea.

Problema este reluată, în 1926, de Sextil Puşcariu, în volumul al doilea al Studiilor

istroromâne, în care autorul preciza că principala cauză a dispariţiei cuvintelor vechi la

istroromâni este bilingvismul – fenomen mai accentuat la bărbaţi. Pentru aceeaşi idee, menţiona

autorul, „există, în mintea celor mai mulţi istroromâni, două posibilităţi de exprimare, după cum

ei vorbesc cu semenii lor sau cu slavii înconjurători” [148, p. 228]. Trecerea de la un cod la altul

17

este semnalată de S. Puşcariu printr-un termen care se apropie de cel modern: „Schimbarea

aceasta necontenită a «comutatorului» mintal (evid.n. – I.N.-B.) nu poate rămâne fără urmă”

[148, p. 228]. Interferenţele sârbo-croate sunt numeroase în idiomul primar al istroromânilor:

„Ecouri din a doua limbă, pe care o cunosc toţi bărbaţii şi cele mai multe femei, răsar mereu şi în

graiul strămoşesc”[148, p. 273]. Restrângerea funcţiilor dialectului istroromân a dus la

îngustarea domeniului său de utilizare sau, eventual, la transformarea sa într-un limbaj special:

„Dar chiar cei ce au păstrat încă limba strămoşească, o întrebuinţează mai mult ca un grai

familiar, ca un fel de limbă secundară, de care unii se ruşinează – <...> – sau ca o limbă secretă,

ce le dă putinţa să-şi comunice lucruri neînţelese de alţii” [148, p. 273].

„Deznaţionalizarea completă sau parţială”[148, p. 273] a unei mari părţi a istroromânilor

(ca urmare a fenomenului de bilingvism) şi aspectele subiective care însoţesc acest proces (în

special atitudinea faţă de limba maternă) creează oricărui cercetător dificultăţi în stabilirea

numărului de vorbitori, constata, pe bună dreptate, S. Puşcariu: „putem socoti deopotrivă de

istroromân pe cel ce vorbeşte graiul său părintesc şi aparţine şi cu sentimentele sale acestui popor

şi pe cel ce vorbeşte mai mult croăţeşte şi se ruşinează de limba părinţilor săi, din care abia mai

ştie câteva vorbe? Vom lua ca bază a statisticei sentimentul naţional, sau limba, sau pe

amândouă?” [148, p. 40].

Din perspectiva istoricilor, puţinele referinţe care prezintă existenţa şi evoluţia

istroromanilor au dat naştere unor opinii adeseori controversate. În anul 1935, cercetătorul Petru

Iroaie a realizat o anchetă de teren ce avea drept obiectiv fundamental culegerea şi consemnarea

cântecelor populare istroromane. Rezultatele obţinute („118 cântece, fragmente de cantece şi

variante”) demonstrau dizolvarea progresivă a repertoriului specific prin ieşirea din circulaţie a

cântecelor istroromane şi inlocuirea lor cu cântece croate: „Limba se slavizează, literatura

populară croată pătrunde în grupul românesc şi scoate din circulaţie pe cea existentă. Cântecele,

cari-s atât de legate de formă, dispar cel dintâi din circulaţie, cedând locul veneticelor”[145, p.

69]. Totuşi, majoritatea cercetătorilor interesaţi de evoluţia străvechiului dialect românesc vorbit

în câteva localităţi din Croaţia susţin ideea prezenţei bilingvismului la istroromâni, care se

dovedesc a fi buni cunoscători atât ai propriului idiom, cât şi ai limbii oficiale croate, limba

populaţiei majoritare.

Dintre lingviştii care au consemnat caracterul conservator al istroromânei – şi implicit,

bilingvismul activ al vorbitorilor acestui idiom – îi menţionăm pe Emil Petrovici şi Petru

Neiescu, care în urma anchetelor intreprinse împreună cu alţi colaboratori, în 1962, 1963, 1964,

1967, 1968, la istroromânii, meglenoromânii şi aromânii din fosta Iugoslavie, afirmau că

18

dialectul istroromân este un exemplu de insulă lingvistică persistentă, în ciuda izolării lui şi în

ciuda mediului aloglot în care continuă să existe [133].

Cercetările de dată mai recentă se datorează lingvistului croat August Covačec[47], care

susţine ideile formulate de Emil Petrovici cu privire la statutul actual al istroromânei.

Unii autori resping ideea existenţei aşa-numitelor limbi mixte rezultate din încrucişarea a

două limbi, mai ales în cazul limbilor cu structuri diferite. Istroromâna nu este considerată a fi o

limbă creată ad-hoc, dacă avem în vedere tenacitatea structurii gramaticale şi a lexicului de bază,

ci un grai cu tradiţie evolutivă [58, p. 142]. Cauzele dezagregării istroromânei nu constau în

contactul cu alte limbi, ci în bilingvism, în opţiunea indivizilor care vorbesc în egală măsură

două limbi; istroromâna nu este o limbă amestecată, ci un caz de bilingvism, nu este un amestec

de sisteme în structura unei limbi, ci de momente, situaţii în care vorbitorii utilizează o limbă sau

alta, „în care le vine mai uşor să se exprime la un moment dat” [58, p. 143]. Se poate susţine deci

că istroromâna se va dizolva nu din cauza unei „mixtări” cu limba oficială, ci ca urmare a

abandonării idiomului ca grai local, familial.

În studiile pe care le-a consacrat românilor sud-dunăreni, Theodor Capidan subliniază o

serie de aspecte pe care le va relua sintetic într-un capitol al lucrării Limbă şt cultură (1943).

Autorul defineşte bilingvismul astfel: „capacitatea individului de a vorbi curent două limbi” [27,

p. 53]. Autorul mai adaugă ca bilingvismul poate fi natural / voit / dialectal. Cel natural apare

inconştient la tineri, dar şi la adulţi, „în toate ţările în care se găsesc comunităţi lingvistice

amestecate” [27, p. 54]. În acest tip de bilingvism, „termenul al doilea” (limba secundară)

variază în funcţie de numărul vorbitorilor şi de prestigiul limbii [27, p. 55]. Bilingvismul voit

apare din necesităţi culturale, la pătura cultă, care adoptă „limba de cultura superioară”,

subliniază autorul [27, p. 55].

Păstrarea idiomului primar este mai evidentă în cadrul aşezărilor izolate, care constituie

enclave aromâne sau meglenoromâne pe teritoriile locuite de greci sau de slavi. „Şi

meglenoromânii se arată tot atât de conservativi ca şi aromânii, în ce priveşte păstrarea şi

întrebuinţarea exclusivă a limbii în viaţa de familie” [24, p. 87].

Factorul principal în acest conservatorism („language maintenance”) este femeia,

consideră Capidan. Dacă bărbaţii aromâni şi meglenoromâni au devenit bilingvi, pentru a putea

trăi în afara comunităţii, femeile rămân, în general, unilingve şi transmit copiilor idiomul primar.

Aceştia recurg la graiul matern nu numai acasă, ci şi la şcoala grecească (în relaţiile cu

conaţionalii lor) şi în afara ei.

Considerând, asemenea lui S. Puşcariu, că bilingvismul „lucrează la schimbările din

limbă”, Capidan face referiri la modificările din exprimarea bărbaţilor, datorate bi- şi

19

trilingvismului. Aceste modificări, pe de o parte, şi conservatorismul femeilor, pe de altă parte,

pot da naştere, în cadrul aceleiaşi familii (în condiţiile în care endogamia continuă să fie în plină

vigoare), unor diferenţieri lingvistice în exprimare, determinate de factorul sex: „apare un

dualism în limbă, în sensul că în aceeaşi familie, într-un fel vorbesc indivizii de sex bărbătesc şi

în alt fel, femeile” [27, p. 78].

În cazul familiilor mixte, atât de frecvente în Republica Moldova, este obişnuit faptul ca

copiii să vorbească într-o limbă cu mama şi să utilizeze cealaltă limbă în comunicarea cu tata. În

ce masură acest fenomen poate fi încadrat în categoria schimbării de cod e o problemă care

merită o cercetare aparte.

Relativa rezistenţă a graiurilor româneşti sud-dunărene în medii aloglote este explicată de

Capidan [27, p. 79] şi prin faptul că aceste idiomuri au dobândit adesea caracterul de limbaje

speciale: „Natura îndeletnicirii acestor români, la început cu creşterea vitelor şi transportul

mărfurilor, după aceea cu comerţul şi meseriile, i-a determinat să cutreiere Peninsula Balcanică

în lung şi în lat, încă din timpurile cele mai vechi. În aceste peregrinări ei veneau în contact cu

tot felul de populaţiuni alogene şi aloglote cărora uşor le învăţau limba. Însă pentru trebuinţele

intime ei se serveau de graiul lor de acasă ca de o limbă secretă, care nu putea fi înţeleasă de

celelalte neamuri” [27, p. 79].

Prin restrângerea funcţiilor lor comunicative, idiomurile româneşti primare din zonele

aloglote se îndreaptă însă spre dispariţie, subliniază Th. Capidan [27, p. 80]. Sfârşitul este

acelaşi. Mai curând sau mai târziu ele cedează în faţa limbilor cu mai mare prestigiu”.

Bilingvismul este astfel înlocuit de unilingvismul în limba secundară. În aceste condiţii, se mai

păstrează, uneori, elemente din limbajul secret, ca o atestare (trecătoare şi ea) a naţionalităţii

pierdute: „În Epir se întâlnesc şi azi localităţi lipsite de elementul românesc, în care limba secretă

a meseriaşilor greci se alcătuieşte numai din cuvinte aromâneşti. Ele reprezintă resturi din graiul

aromânilor deznaţionalizaţi în masa greacă” [24, p. 14].

Într-o anumită perioadă, dispariţia idiomului matern a putut fi parţial încetinită prin

introducerea limbii române în şcolile din enclavele menţionate. Dar prin folosirea (daco)românei

literare, „problema limbii la aromâni, care vorbeau în dialect, rămânea tot nerezolvată. Ea

prezenta mari greutăţi pentru lectura lor de acasă” [25, p. 241]. Elevii care absolveau şcolile

secundare se puteau uşor instrui numai în această limbă. Devenind bidialectali şi diglosici,

absolvenţii care se limitau la clasele primare deprindeau româna literară numai într-o mică

măsură şi o uitau repede. Aceştia din urmă formau majoritatea celor rămaşi acasă, având ca

îndeletnicire comerţul şi meseriile. Pentru aceştia s-a simţit nevoia alcătuirii unor manuale

20

aromâneşti într-o „limbă unitară înţeleasă de toţi macedoromânii” [25, p. 271]. Se punea aşadar,

din necesităţi practice, problema creării şi utilizării în scris a unei norme supradialectale locale.

Tot în prima jumătate a sec. al XX-lea, în anchetele întreprinse pe teritoriul dacoromânesc

pentru Atlasul lingvistic român (al cărui director a fost S. Puşcariu, iar anchetatori S. Pop şi

E. Petrovici), s-a adunat şi material din localităţi în care se vorbesc graiuri aloglote (maghiare,

germane, ucrainene, bulgare, sârbeşti etc.).

În introducerea ce precedă partea a doua a Atlasului lingvistic român (Leipzig, 1940),

S. Puşcariu ţinea sa precizeze: „Graţie acestor anchete la minoritari <…>, Atlasul nostru devine

un nepreţuit izvor de informaţii pentru slavişti, germanişti, ungarologi şi indo-europenişti. Dar şi

lingvistica generală găseşte, prin studiul comparativ al limbilor unor neamuri deosebite, trăind

însă în simbioză şi supuse aceloraşi influenţe, un material deosebit de preţios” [4, p. 4].

Pentru un atlas românesc, nota şi E. Petrovici, „graiurile neromâneşti interesează mai cu

seamă prin tezaurul lor lexical, deoarece în lexic se pot mai bine urmări influenţele pe care le

exercită o limbă asupra alteia” [130, p. 24].

O parte din materialul cules în localităţi în care se vorbesc graiuri slave a fost valorificat în

lucrări aparte de E. Petrovici şi de I. Pătruţ. Prin monografia graiului caraşovenilor, E. Petrovici

(1935) ne oferă „primul studiu fundamental asupra unui grai slav de pe teritoriul ţării noastre”

[128, p. 56]. Lingvistul clujean întreprinde de fapt o descriere a graiului, dar în partea

introductivă a lucrării menţionează şi câteva probleme care intră în aria de interes a prezentei

teze. Acestea privesc, evident, perioada în care a fost întreprinsă cercetarea. Principalele

chestiuni menţionate ar putea fi grupate astfel:

a) caraşovenii sunt, de regula, bilingvi. Ei vorbesc dialectul sârbo-croat matern şi „destul

de bine româneşte” [128, p. 21] (respectiv, graiul bănăţean), chiar dacă „cu un accent străin”.

Este vorba aşadar despre un bilingvism popular (de tip bidialectal). Cauza principală a

conservării caraşovenilor în mijlocul unei populaţii compacte româneşti a fost catolicismul,

subliniază E. Petrovici. Integritatea acestei enclave lingvistice (alcătuită din şapte sate, cel mai

vechi fiind Caraşova), nu s-a păstrat totuşi intactă: o serie de locuitori s-au românizat, devenind

unilingvi: „în satul Labalcea româna a suplinit aşa de bine slava încât locuitorii acestui sat

vorbesc româneşte în relaţiile lor cu ceilalţi caraşoveni. În Caraşova este un cartier întreg unde se

vorbeşte curent româneşte, deoarece o bună parte din gospodine sunt de origine din Labalcea şi

nu ştiu caraşoveneşte. Copiii acestor caraşovence vorbesc, la Caraşova chiar, româneşte ca limbă

maternă” [128, p. 15].

b) instruirea caraşovenilor se desfăşura la şcoala primară maghiară, în care „se făcea şi

puţină carte croată” [128, p. 21]. Învăţământul în limba maghiară conducea însă rareori la

21

trilingvism: „ungureşte nu ştie”, precizează autorul despre informatorul său, „în schimb vorbeşte,

ca toţi caraşovenii, destul de bine româneşte”. Pe de altă parte, bărbaţii caraşoveni, cutreierând

„întreg şesul Banatului” (în calitatea lor de „vânzători de poame”) şi venind în contact cu graiul

sârbesc din acele regiuni, au ajuns bidialectali. În acelaşi timp, în relaţiile cu preotul lor local,

caraşovenii mai veneau în contact cu „un amestec de graiu caraşovenesc şi limba literară sârbo-

croată” [128, p. 21]. La aceasta din urmă, unii caraşoveni mai aveau acces şi prin „lecturile”

gazetelor croate.

c) atitudinea lingvistică a caraşovenilor şi convingerile privind apartenenţa lor etnică au

fost, de asemenea, luate în considerare de E. Petrovici: „Caraşovenii au o conştiinţă naţională

proprie. Dânşii se consideră ca un popor deosebit” [128, p. 14], care se distinge de români prin

limbă şi de sârbi prin religie. Uneori, între atitudinea subiectivă şi starea de fapt se constată o

relaţie mai complexă: „cei din Labalcea nu se declară români, cu toate că vorbesc româneşte”,

afirmând însă „că limba română nu e pentru ei o limbă străină, adoptată, ci este limba lor

maternă” [128, p. 15].

Apariţia revistei Romanoslavica, începând din anul 1958, sub coordonarea lui E. Petrovoci,

a oferit cercetătorilor slavişti posibilitatea de a publica mai multe analize consacrate contactelor

lingvistice şi sociale româno-slave de pe teritoriul României.

Aspecte ale bilingvismului sunt consemnate într-un articol semnat de E. Vrabie, din anul

1963. Autorul propune câteva obiective în cercetarea graiurilor slave de pe teritoriul românesc:

a) Studierea contactului şi amestecului diverselor graiuri slave din România, amestec

datorat legăturilor economice, religioase şi de rudenie întreţinute de generaţie în generaţie.

b) Cercetarea influenţei pe care o exercită asupra graiurilor slave din România variantele

literare ale limbilor slave corespunzătoare. Autorul relevă, din acest punct de vedere, existenţa

unor „indici de diferenţiere” în cadrul comunităţilor lingvistice pe care le-a cercetat între

graiurile generaţiei vârstnice, care nu au putut învăţa la şcoala din trecut în limba maternă, şi

graiul tineretului, care are <…> această posibilitate” [176, p. 64].

c) Considerarea influenţei românei asupra graiurilor slave din România ca o problemă

complexă. Pe de o parte, pentru că româna „suplineşte la bilingvii al căror idiom primar este slav

funcţia pe care o au în ţările slave limbile literare respective” [176, p. 64], reprezentând, aşadar,

termenul „înalt” în cadrul diglosiei. Pe de altă parte, pentru că „limba română exercită o anumită

influenţă şi asupra limbilor literare [slave – n.n.] locale ale unor slavi de la noi, de pildă asupra

variantei scrise a bulgarei din Banat” [176, p. 65].

d) Consemnarea diferitor stadii şi tipuri de bilingvismul local în care unul dintre termeni

este graiul slav. Aceasta pentru că în unele comunităţi bilingvismul slavo-român „se încheie în

22

faţa noastră”, aşa încât numai generaţia vârstnică mai foloseşte, uneori, în mediul familial, graiul

matern. În alte localităţi însă „se constată şi cazuri de bilingvism româno-slav”, respectiv, „de

români care vorbesc deopotrivă de curent în limba română şi în graiul slav local” [176, p. 68].

e) Cunoaşterea exactă a situaţiei lingvistice concrete. Aceasta în vederea găsirii soluţiilor

practice de ameliorare a educaţiei lingvistice a locutorilor bilingvi în limba română, în primul

rând, şi, eventual, în varianta literară a limbii slave respective.

Aspectele de interes major pentru sociolingvistică (unele intrând chiar sub incidenţa

politicii lingvistice, a planificării lingvistice şi/sau a educaţiei lingvistice) se disting mai clar în

cercetările consacrate bilingvismului în ultimele decenii. Contribuţiile de natură strict teoretică

sunt totuşi puţin numeroase în lingvistica şi sociolingvistica românească, la generalizări

(parţiale) ajungându-se mai frecvent în cadrul (şi pe baza) descrierii unor situaţii concrete de

contacte între idiomuri.

Din punctul de vedere al sociolingvisticii, preciza E. Vrabie, fiecare caz concret de

bilingvism colectiv trebuie examinat nu numai în plan strict lingvistic (inventar de foneme,

categorii morfologice, tipuri derivaţionale etc.), ci şi în raport cu viaţa materială şi spirituală (din

prezent) a colectivităţii respective. La aceasta trebuie apoi adăugată atitudinea acelei colectivităţi

faţă de limba primară şi faţă de cea secundară. Un loc central se cuvine acordat relevării

importanţei sociale a limbii primare şi rolului limbii secundare – adică, al limbii dobândite

ulterior, prin contact sau prin convieţuire cu o populaţie (de obicei majoritară) aloglotă. Cu

privire la atitudinea locutorilor, E. Vrabie notează că fidelitatea lingvistica activă (conştientă,

deliberată, organizată, inoculată etc.) a unui grup de bilingvi faţă de limba maternă (în varianta ei

locală sau în cea naţională externă) poate depinde de factori extralingvistici multipli, uneori

puternici, ca, de exemplu, cel confesional sau etnografico-folcloric; autorul menţionează, în acest

sens, cazul ucrainenilor sau al lipovenilor din nordul Moldovei, cu un fond folcloric tradiţional

deosebit de bogat şi de ramificat, în plină funcţionare (condiţionată, în bună parte, de mediul

rural). Date fiind însă funcţiile sociale plenare pe care le îndeplineşte limba oficială şi dat fiind

prestigiul acesteia, în cazul orientării sociolingvistice judicioase a statului în problema naţională,

atitudinea locutorilor faţă de limba secundară poale fi lipsită de ostilitate sau rezerve. Aceasta ar

exclude apariţia conflictelor dintre idiomuri. „Bilingvismul este produsul limbilor în contact,

care la rândul lui, se explică prin relaţiile de tot felul dintre colectivităţile umane cu limbi

diferite”, preciza Iorgu Iordan [84, p. 129], în cadrul unui raport prezentat în şedinţă plenară la

cel de-al XIII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică. Autorul insista

asupra importanţei deosebite a acestui fenomen „oarecum universal” [84, p. 129] – „naşterea şi

evoluţia limbilor, indiferent de timp şi spaţiu: „Toate limbile cunoscute au luat naştere, într-o

23

măsura mai mare sau mai mică, prin „lupta” dintre două idiomuri, adică prin bilingvism, care se

termină cu victoria unuia asupra celuilalt” [84, p. 129].

În opinia lui I. Iordan, bilingvismul poate fi propriu-zis (sau total), parţial, la distanţă,

intern. Exemplele pe care autorul le citează pentru acest din urmă tip ar putea fi însă subsumate

fie bidialectalismului unilingv („contactul dintre două graiuri populare, ca urmare a unei

migraţii” – [84, p. 133], fie diglosiei interne (în cazul contactului dintre varianta literară şi una

dialectală ale aceleiaşi limbi).

În ceea ce priveşte bilingvismul la distanţă, acesta este de tip cult şi presupune cunoaşterea

de către locutor a două variante literare (aparţinând, respectiv, la două limbi diferite, ai căror

vorbitori nu se află în contact teritorial). Pentru limba noastră, bilingvismul la distanţă „a avut o

consecinţă prin ea însăşi neobişnuită, graţie lui, româna şi-a întărit latinitatea.

Starea de fapt numită I) diglosie internă (fără bilingvism) este abordată, la nivelul

comportamentului comunicativ al locutorului cult, de Maria Foarţă. Autoarea precizează că

„diglosia se instalează atunci când creşte distanţa între doua variante ale aceleiaşi limbi folosite

de vorbitor, cum ar fi cea dintre vorbirea familiară – şi „de mai mic prestigiu” <…> – şi idiomul

savant şi îngrijit care e expresia literară sau exemplară” [58, p. 110].

Referitor la substratul românesc, ţinem să menţionăm volumul lui Gr. Brâncuş Cercetări

asupra fondului traco-dac al limbii române, apărut la Bucureşti, 1995, în colecţia „Bibliotheca

Thracologica”. Lucrarea reuneşte nouă studii ale autorului consacrate substratului românei,

acoperind toate compartimentele limbii (vocabular, fonetică, gramatică). Preocupările autorului

privind fondul traco-dac al limbii române se înscriu în tradiţia studiilor albanezo-române,

începută cu peste două secole în urmă de Johann Thunmann, continuată în partea lingvistică de

B. Kopitar, Fr. Miklosich, H. Shuchardt, iar în secolul al XX-lea de B.-P. Hasdeu, W. Meyer-

Lubke, C. Treimer, Al. Philippide, Th. Capidan, Al. Rosetti, I. I. Russu, C. Poghirc şi alţii.

Din studiul lui Gr. Brâncuş am reţinut că cele mai multe dintre cuvintele „sigure”

moştenite din limba autohtonilor apar şi ca nume proprii (de persoane şi de locuri) şi că „aria cu

cele mai numeroase nume proprii, mai ales toponime, provenite din apelative de origine traco-

dacă, este Oltenia de nord şi de nord-vest, parţial Banatul şi regiunea Hunedoarei, în general aria

cea mai puternic romanizată” [19, p. 20].

Metoda de lucru a autorului prezentului volum se caracterizează printr-o minuţioasă

analiză a datelor, însoţită de o preluare critică a opiniilor exprimate de predecesori. Gr. Brâncuş

se dovedeşte a fi, în prezent, în lingvistica românească, cel mai profund cunoscător al

problematicii privind substratul, ale cărui contribuţii se înscriu ca lucrări de referinţă în literatura

de specialitate [18–20].

24

În ceea ce priveşte problema bilingvismului româno-slav şi, în special, a cercetărilor asupra

elementului est-slav din spaţiul dacoromân-răsăritean, apar analize mai ample abia în deceniul

patru din secolul al XX-lea. După părerea mai multor cercetători, studiul ştiinţific al raporturilor

şi influenţelor reciproce dintre limbile slave şi română au început odată cu editarea lucrărilor lui

Fr. Miklosich, urmat de B. Kopitar, B.-P. Hasdeu etc. Procedeul acestor cercetători a fost acela

de a prezenta elementul slav în bloc, nediferenţiat. Acest fenomen va fi depăşit mult mai târziu

prin desprinderea din masa elementului slav din română a fondului de origine est- şi nord-slavă

şi opunerea acestuia elementului mai vechi sud-slav (bulgar).

O primă încercare în această problemă se datorează grupul de la Leipzig, a lui G.Weigand,

care indică limbile slave ce trebuie luate în seamă în mod concret pentru cercetarea elementului

slav din dacoromână şi din dialectele acestuia. Astfel, pentru dacoromână sunt precizate ca surse:

bulgara, sârbo-croata, ucraineana, rusa (poloneza fiind apreciată ca foarte redusă).

În această ordine de idei e de remarcat şi articolul lui A. Scriban Observaţii privitoare la

influenţa limbii ruseşti asupra celei româneşti, în care autorul face o distincţie clară între

contactul teritorial cu ucrainenii, contactul politic, administrativ şi militar cu ruşii şi mai ales

contactul politic şi cultural cu polonezii.

Studiul ştiinţific sistematic al contactului cu slavii începe abia în deceniul al 3-lea, odată cu

apariţia importantei lucrări a lui Herman Bruske [285, p. 56-77]. Studiul din 1921 oferă un

complex de criterii pentru diferenţierea elementelor slave din limba română.

O nouă etapă în studiul raporturilor est-slavo-române o constituie apariţia Atlasului

lingvistic român (ALR), începând cu anul 1938. S. Puşcariu şi I. Pătruţ susţin că influenţa

ucraineană nu s-a limitat doar la vocabular, ci a afectat şi fonetica unor subdialecte (moldovenesc

şi maramureşean). După 1950 în lingvistica românească apar mai multe studii şi cercetări privind

relaţiile slavo-române în ansamblu [vezi, de exemplu, 151; 132, p. 333-341].

Contactele slavo-romanice au fost cercetate şi în fosta URSS, unde s-a observat un viu

interes pentru aşa zisa „limbă moldovenească”. În 1953 apare un volum colectiv despre

problemele limbii moldoveneşti. Vădit polemice, iar pe alocuri şi autocritice, articolele de aici

urmăreau, iniţial, un scop unitar, de a (re)demonstra caracterul latino-romanic (şi nu mixt), slavo-

romanic al limbilor română şi „moldovenească”, precum şi de a dovedi autonomia acesteia din

urmă faţă de română [ 236, p. 34-53].

Prin deceniul patru apar cercetări mai vaste, bazate pe anchete de teren asupra elementului

est-slav în spaţiul dacoromân. În 1936–1939 apare o serie de articole semnate de

M. V. Serghievschi, reunite ulterior într-un volum postum. Prezenţa în graiurile româneşti de la

est de Nistru şi, extinzând, de la est de Prut a unor elemente ucrainene şi ruseşti specifice, adică

25

diferite de cele întâlnite în Moldova, Muntenia şi Transilvania, îi serveşte autorului ca

„argument” în susţinerea tezei despre caracterul autonom şi distinct al „limbii moldoveneşti” faţă

de subdialectul moldovenesc de la vest de Prut al dacoromânei.

Lingviştii de la Chişinău au iniţiat şi un fel de publicaţie periodică, consacrată „relaţiilor

lingvistice reciproce est-slavo-moldoveneşti” [220, 1967]. Cele două volume editate tratează

aspecte particulare ale relaţiilor date, în plan lexicologic, dialectologic, toponimic, fonetic,

sintactic, stilistic; predomină preocupările pentru influenţa limbii ruse asupra graiurilor

moldoveneşti.

Un loc aparte în bibliografia consacrată domeniului îi revine lucrării monografice foarte

consistente semnată de regretatul N. Raevschi, Contactele romanicilor răsăriteni cu slavii. Pe

bază de date lingvistice [149]. Autorul divide istoria romanităţii etnolingvistice în patru părţi:

epoca romanizării; epoca romanică răsăriteană comună (cu două subetape: secolele VI–VIII,

caracterizată printr-o slabă influenţă slavă şi sec. IX–X, cu o puternică influenţă slavă veche

asupra idiomului romanic comun; epoca romanică nord-dunăreană de la începutul sec. al XI-lea

şi deceniile patru-şase ale sec. al XIV-lea, cu importante diferenţieri dialectale pe axa nord/sud.

Un studiu sintetic şi complet poartă semnătura lui A. Dârul, conţinând o bogată

bibliografie referitoare la influenţa est-slavă în limbile romanice de răsărit [51].

1.2. Aspecte ale bilingvismului şi diglosiei reflectate în lucrări mai recente

Deosebit de importante şi utile, în cazul tezei de faţă, s-au dovedit a fi cercetările dedicate

graiurilor româneşti în mediu alogen care au devenit una dintre preocupările majore ale

dialectologilor din România şi ale celor din Republica Moldova. Unitatea graiurilor din

Republica Moldova şi din Ucraina cu restul graiurilor dacoromâne a fost demonstrată foarte

convingător cu ajutorul atlaselor lingvistice româneşti. Începând cu anul 1968, la Chişinău, au

apărut mai multe lucrări în acest sens: Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), Chişinău, 1968,

vol. I, partea I: Fonetica, de R. Udler, partea a II-a: Fonetica, de R. Udler, Morfologia de

V. Melnic; Chişinău, 1972; vol. II, partea I: Lexicul de V. Comarniţchi, Chişinău, 1973, partea a

II-a: Lexicul, de V. Melnic şi V. Pavel; Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul

Bucovinei, Transnistria (ALRR. Bas.), de V. Pavel, vol. I, Chişinău 1993, vol. II, Chişinău,

1998; vol. III de Vasile Pavel, Valeriu Sclifos, Constantin Strungăreanu, Chişinău, 2002; vol. IV

de Vasile Pavel, Valentina Corcimari, Albina Dumbrăveanu, Valeriu Sclifos, Stela Spânu, Rubin

Udler, Chişinău, 2003. Acest atlas în patru volume se integrează firesc în cercetările de geografie

lingvistică românească, alături de alte contribuţii importante în acest domeniu, cum ar fi: atlasele

lingvistice regionale pentru Oltenia (5 volume, 1967–1984), Maramureş (4 volume, 1969–1997),

26

şi câte două sau trei volume pentru Muntenia şi Dobrogea, Moldova şi Bucovina, pentru

Transilvania, Banat şi Crişana. În plină elaborare se află şi Noul Atlas lingvistic român, pe

regiuni (NALR).

Apariţia acestor volume este un adevărat eveniment ştiinţific. Fiind o lucrare bine realizată,

aceasta se impune ca o cercetare de prim rang în ceea ce priveşte prezentarea complexă a

dialectelor şi a graiurilor populare. ALRR. Bas. [2] este o continuare directă a ALM. Reţeaua

atlasului este constituită din 240 de puncte cartografice, dintre care 165 în Basarabia, 14 în

Nordul Bucovinei şi 24 în Transnistria. De fapt, titlul lucrării se prezintă rezumativ doar cu

aceste trei regiuni de bază. ALRR. Bas. mai cuprinde 4 localităţi din Maramureşul istoric, 3 din

ţinutul Herţa, 14 din sud-estul Ucrainei, 3 din Caucaz şi 13 din partea asiatică a fostei U.R.S.S.

(Kazahstan, Kârgâzstan, din Regiunea Omsk şi Ţinutul Primoriei din Federaţia Rusă).

Elaborarea acestui atlas a necesitat mari eforturi condiţionate de “nota specifică a obiectivelor”,

de metoda de lucru şi de procedeele tehnice utilizate la cartografierea unităţilor lexicale [120, p.

111-116].

Acest atlas ne-a pus la dispoziţie informaţii foarte importante privind situaţia şi evoluţia

graiurilor româneşti ce funcţionează în mediu aloglot. Studierea graiurilor româneşti vorbite în

medii alogene constituie, începând cu anul 1991, una dintre preocupările importante ale

dialectologilor din Bucureşti. În perioada 1991–1996 s-au cules texte dialeclale din 3 localităţi

din Republica Moldova, 18 din Ucraina, 8 din Ungaria, 16 din Bulgaria şi 2 localităţi din

Croaţia. Tot în aceeaşi perioadă au mai fost anchetate şi trei sate de rudari „vlaşchi”, din cele

aproximativ 10-15 existente, situate în apropierea oraşului Loveci, Bulgaria. Prezentarea graiurilor româneşti (de tip moldovenesc sau maramureşean) vorbite pe

teritoriul Ucrainei şi în Republica Moldova se bazează pe corpusul de texte culese în anchetele

dialectale efectuate, în perioada 1991–1995, în 21 de localităţi şi selectate pentru volumul

Graiuri româneşti din zone laterale şi/sau izolate. Culegerea materialului pentru acest volum a

fost realizată de Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe şi Vasile Pavel. La unele dintre

anchete au mai participat Ion Ionică, Bogdan Marinescu, Magdalena Vulpe, din Bucureşti, şi

Valentina Corcimari, din Chişinău. Lucrarea a fost finalizată în 1997. Volumul de texte, redate în

transcriere fonetică, este precedat de un amplu studiu lingvistic şi însoţit de un glosar dialectal.

În anul 1991, Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti” din Bucureşti şi Institutul

de Lingvistică din Chişinău şi-au propus studierea graiurilor româneşti vorbite la periferia

spaţiului lingvistic românesc în patru zone aflate pe teritoriul Ucrainei: regiunea Odesa —

raioanele Reni şi Ismail (unde sc vorbesc graiuri de tip muntenesc de nord-est), raioanele

27

Ananiev şi Kotovsk (graiuri moldoveneşti vorbite în stânga Nistrului); regiunea Cernăuţi (cu

graiuri bucovinene de nord); Regiunea Transcarpatică (cu graiuri maramureşene), la care se

adaugă 3 localităţi din Republica Moldova situate în zona transnistreană, în Ţinutul Orheiului şi,

respectiv, în raionul Vulcăneşti.

De o atenţie deosebită din partea noastră s-au bucurat următoarele două lucrări: Politică şi

planificare lingvistică: de la teorie la practică de Gheorghe Moldovanu şi Limba română în

Basarabia. 1812–1918 de Lidia Colesnic-Codreanca.

Fenomenul interferenţei, rezultat în urma contactelor lingvistice, a fost abordat sub diverse

aspecte în literatura de specialitate, dar până în prezent nu s-a ajuns la o părere unanimă în ceea

ce priveşte definirea lui. Astfel, întâlnim mai multe definiţii ale interferenţei. Punctul comun al

acestor interpretări este ideea că interferenţa apare în situaţii de contact lingvistic, iar acesta din

urmă este rezultatul unor fenomene extralingvistice: amestec de populaţie, convieţuire, relaţii

culturale, economice, politice.

Ca şi în cazul termenului de contact lingvistic, nu toţi specialiştii sunt de acord cu noţiunea

de interferenţă. Unii autori preferă termenul de amestec al limbilor, aducând şi argumente în

acest sens.

Interferenţa lingvistică constă în încălcarea normelor lingvistice ale unuia dintre

idiomurile aflate în contact, sub influenţa celuilalt. Fenomenul de interferenţă poate afecta toate

compartimentele limbii: lexicul, în primul rând, dar şi nivelele fonologic şi gramatical. H. Kloss,

afirma în lucrarea sa din 1966, că interferenţa sistemelor lingvistice aflate în contact depinde

într-o măsură considerabilă de distanţa lingvistică dintre idiomurile respective [196, p. 16].

Uriel Weinreich, defineşte interferenţa astfel: „Cazurile de abatere de la normele unei

limbi sau ale celeilalte, care apar în vorbirea bilingvilor ca rezultat al stăpânirii mai multor

limbi de către aceştia, vor fi denumite fenomene de interferenţă” [205, p.41]. El distinge două

aspecte ale interferenţei. De fapt, propune o dihotomie: interferenţa în vorbire şi interferenţa în

limbă. Iniţial, aceasta se manifestă în vorbirea bilingvului ca rezultat al cunoaşterii unei alte

limbi. „În vorbire, afirmă U. Weinreich, interferenţa este ca nisipul purtat de apa râului; în limbă

– ca nisipul aşezat la fundul iazului” [205, p. 12]. Interferenţa din vorbire constă în greşelile

individuale, izolate pe care le comite bilingvul în procesul de comunicare. Interferenţa din limbă

poartă denumirea de integrare şi constă din „fostele” abateri în vorbirea bilingvului, doar că

acestea încep să se comporte conform normelor din limba adoptivă.

Este evident că interferenţa apare iniţial în vorbirea bilingvului, însă, în condiţii favorabile,

ea se poate extinde şi asupra vorbitorilor monolingvi, devenind astfel un fapt de limbă. Dintr-o

abatere de la normă, interferenţa poate ajunge treptat normă a unei limbi.

28

Haugen priveşte interferenţa ca „suprapunerea a două sisteme lingvistice” [240]. Autorul

confruntă în acelaşi timp interferenţa cu schimbarea de cod. R. Diebold înţelege prin interferenţă

schimbarea lingvistică ce apare ca rezultat al contactului dintre două limbi [258, p. 39-45].

În funcţie de perspectiva din care este interpretat acest fenomen, putem distinge două

categorii de autori. Unii interpretează interferenţa într-o accepţie mai largă, alţii dau noţiunii

respective o accepţie mai restrânsă. Conform primei accepţii, interferenţa este o abatere de la

normele limbilor aflate în contact. Acest punct de vedere este expus pentru prima dată de

reprezentanţii Cercului lingvistic de la Praga, interferenţa incluzând unele aspecte cum ar fi:

interacţiunea, amestecul, hibridizarea şi contopirea limbilor. Din această perspectivă, interferenţa

este înţeleasă ca întrepătrunderea sistemelor lingvistice a două limbi, cauzată de interacţiunea

limbilor aflate în contact.

I. D. Deşeriev, făcând referire la lucrările de sociolingvistică care abordeaza fenomenul

respectiv, defineşte interferenţa ca „orice influenţă reciprocă a elementelor extralingvistice

(culturale), care duce la apariţia materialului lingvistic negativ” [223, p. 253]. L. I. Barannikova

înţelege prin interferenţă „modificările ce au loc în structura unei limbi sub influenţa altei limbi”

[211, p. 88].

Aşadar, în sens larg, interferenţa este o schimbare în structura unei limbi sub influenţa

alteia. Pentru exponenţii acestui punct de vedere, nu contează dacă este vorba despre influenţa

unei limbi străine asupra limbii materne sau invers, deoarece interferenţa poate avea loc în

ambele direcţii.

Prin urmare, rămâne să vedem care sunt abaterile de la normele limbilor aflate în contact

lingvistic şi, de fapt, care este faptele de limbă ce apar ca rezultat al acestui contact. Prin acestea

înţelegem manifestările interferenţei apărute în situaţia de contact lingvistic româno-rus:

împrumuturile neadaptate şi cele adaptate cu afixe româneşti, calcurile de tot felul, construcţiile

sintactice inadecvate, care circulă cu precădere în comunicarea orală, unde norma este mai puţin

controlată.

În sens restrâns, pătrunderea normelor unui sistem lingvistic în celălalt, ce are loc în cadrul

interferenţei, se realizează într-o singură direcţie, unilateral: de la limba maternă spre cea străină.

Acest punct de vedere este caracteristic lucrărilor ce ţin de metodica studierii limbilor străine,

fiind expus de specialiştii care, în calitate de pedagogi, se ciocnesc de fenomenul interferenţei în

cadrul activităţii de studiere sau predare a unei limbi străine. Specificul profesiei determină o

atitudine negativă faţă de fenomenul interferenţei, deoarece constituie pentru ei un obstacol real

în activitate. Comunicând cu persoane al căror bilingvism este incipient, profesorii de limbi

29

străine percep interferenţa ca un fenomen exclusiv negativ, de transfer al deprinderilor

comunicative formate în cadrul limbii materne asupra limbii studiate.

Complexitatea fenomenului interferenţei şi imposibilitatea reducerii lui la acţiunea limbii

materne asupra limbii străine este subliniată de mai mulţi autori. Astfel, I. D. Deşeriev şi

I. Protcenco menţionează: „Deseori interferenţa este neîntemeiat redusă doar la acţiunea limbii

materne asupra celei de-a doua. De fapt, în activitatea de cercetare, al cărei conţinut este

determinat de necesităţile teoriei şi practicii, apare necesitatea studierii unui cerc problematic

mult mai larg legat de interferenţă. Acesta include: a) influenţa limbii materne (A) asupra celei

de-a doua; b) influenţa limbii В asupra limbii materne; c) delimitarea interferenţei la nivelul

limbii, pe de o parte, şi la nivelul vorbirii, pe de altă parte” [222, p. 28-29].

Unii autori propun o diferenţiere între interferenţă şi modificările din cadrul unei limbi

survenite în urma împrumuturilor din alte limbi. L. I. Barannikova susţine: „În lucrările

consacrate bilingvismului sau procesului interacţiunii dintre limbi, deseori fenomenul

interferenţei este confundat cu cel al împrumutului, deşi acestea sunt diferite, iar într-un anumit

sens chiar opuse. Diferenţierea interferenţei de împrumut ne ajută să le înţelegem mai bine. În

cazul împrumutului, elementele unui sistem intră în altul, fiind supuse unor asimilări: sunetele

străine sunt înlocuite cu cele „materne”, adică se produce fenomenul substituţiei. În cazul

interferenţei, se modifică însuşi sistemul care împrumută elementele din altă limbă, apar şi se

dezvoltă astfel noi tipuri de raporturi între elementele structurale ale sistemului” [211, p. 90].

Autoarea consideră că elementele împrumutate nu sunt transferate în noul sistem cu întreaga

gamă de legături semantice. Cuvântul împrumutat rămâne, într-un fel, izolat în limba de adopţie,

nefiind în stare să dezvolte diverse legături cu elementele sistemului-gazdă. După aceeaşi

autoare, un rol important îl au acele legături sistemice care nu pot fi împrumutate din afară,

făcând trimitere la un articol al lui B. A. Serebrennikov [235], în care autorul susţine ideea

impenetrabilităţii sistemului morfologic al limbii. Aceste opinii sunt împărtăşite şi de către alţi

autori. A. Meillet, bunăoară, consideră că „structurile gramaticale a două limbi sunt

impenetrabile” [269, p. 8]. Aceeaşi idee este susţinută şi de A. Sapir precum că noi în general nu

putem deduce posibilitatea unei limbi de a exercita o influenţă morfologică directă asupra altei

limbi. În acelaşi timp, H. Schuchardt susţine opinia că chiar şi structurile foarte bine unite în

sistem, cum este flexiunea, nu pot evita influenţele limbilor străine.

În literatura de specialitate sunt descrise mai multe fapte de penetrabilitate a structurilor

gramaticale ale limbilor aflate în contact. Lingviştii constată că în condiţiile contactului lingvistic

nu există limite în posibilitatea influenţei unui sistem morfologic asupra altuia. Astfel, se

remarcă faptul că sub influenţa limbii ruse au suferit modificări structurile fonetice practic toate

30

limbile vorbite pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Mai mult decât atât, în multe din aceste

limbi, împrumuturile din limba rusă au dus la apariţia şi dezvoltarea unor stiluri şi categorii

stilistice noi, frazeologisme, cuvinte şi expresii necunoscute anterior. Putem afirma deci că

sursele şi aspectele manifestării interferenţei sunt extrem de diverse, împrumuturile nu se

limitează la cazuri particulare de pătrundere a unităţilor materiale ce reflectă substanţa şi

calitatea unei limbi în alta.

Nu putem fi de acord cu opinia cercetătoarei L. I. Barannikova, care afirmă că lexemul

împrumutat rămâne izolat din punct de vedere semantic şi, prin urmare, nu are şi nu formează

legături interne cu cuvintele apropiate după sens în cadrul limbii-gazdă.

Analiza interacţiunii elementelor structurale ale limbilor aflate în contact, a influenţei unei

limbi asupra alteia la nivel lexico-semantic şi gramatical ne permite să evidenţiem două noţiuni:

interferenţa şi transferenţa. Termenul de transferenţă este utilizat pentru cazurile de folosire

inconştientă a deprinderilor lingvistice formate într-o altă limbă; în aceste cazuri nu se observă

mari schimbări în niciuna din limbile aflate în contact. Interferenţa în sens larg este interpretată

ca un fenomen, în general pozitiv, care contribuie la îmbogăţirea reciprocă a limbilor aflate în

contact, la dezvoltarea convergentă a lor, la pătrunderea elementelor structurale ale unei limbi în

alta, la crearea premiselor progreselor ulterioare.

Din cele expuse până aici rezultă că interferenţa poate fi înţeleasă şi explicată doar prin

raportarea permanentă la fenomene ca: influenţă a limbilor, schimbare de cod, contact lingvistic

etc. Unele dintre acestea au fost analizate în primul capitol, altele, cum ar fi schimbarea de cod,

urmează să fie elucidate în capitolul de faţă.

O altă serie de lucrări au tratat problemele legate de împrumut, de calcul lingvistic ca

rezultat al unor interferenţe lingvistice, produse fie ca urmare a contactelor dintre vorbitori ai

unor idiomuri diferite, fie indirect, prin intermediul unor scrieri redactate într-o altă limbă decât

cea maternă.

Astfel, Kr. Jensen Sandfeld, referindu-se la rezultatele cercetărilor ştiinţifice consacrate

calcului, nota: „malgré l'importance de la matière, on est encore bien loin de l'avoir examinée à

fond” [276, p. 166]. El constata că cercetările în domeniu se refereau mai ales la exemple şi mai

puţin la metodă. Acest fapt 1-a determinat să abordeze nu numai din punct de vedere practic

problema calcului, ci şi din punct de vedere teoretic. În opinia sa, calcurile lingvistice pot fi

împărţite în trei categorii: împrumutul semantic, care constă în aceea că „le sens d'un mot

s'élargit d'après les significations du mot correspondant d’une autre langue” [276, p. 167]. Printre

exemple se numără cuvântul din poloneză şi cehă zamek, care, pe lângă „lacăt, broască”, capătă

şi înţelesul de „castel” ca urmare a influenţei germ. Schloss, folosit în ambele accepţii. A doua

31

categorie este formată de cuvintele în cadrul cărora „la traduction sert à la formation de mots

nouveaux. Cette catégorie comprend des mots composés ou dérivés” [276, p. 168]. În sfârşit, al

treilea tip de calc este acela în care „on traduit des tournures de phrase et de locutions” [276, p.

172]. În concluzie, se poate spune că în 1912, când Jensen Sandfeld îşi publica articolul, se putea

vorbi despre trei tipuri de calc, numite în terminologia actuală calc semantic, calc lexical de

structură morfematică şi calc frazeologic.

În lingvistica americană, o clasificare diferită am întâlnit la Einar Haugen [191, p. 210-

231]. Punctul de plecare în cercetarea pe care autorul amintit o întreprinde îl reprezintă o

afirmaţie a lui Herman Paul, potrivit căreia toate împrumuturile pe care o limbă le face din alta

presupun un grad minim de bilingvism. Haugen vorbeşte despre mai multe tipuri de

împrumuturi, printre care se numără şi calcurile. Terminologia şi clasificarea oferită de autor lasă

însă loc de interpretări, aşa cum se va vedea mai jos. Deşi consideră denumirea de împrumut

nepotrivită, dat fiind faptul că fenomenul se produce fară consimţământul limbii din care se

preiau elemente lingvistice, iar limba care împrumută nu restituie ce a luat, Haugen acceptă

această denumire, angajându-se să-i precizeze cât mai bine semnificaţia. Înainte de a da o

definiţie fenomenului, încearcă să surprindă etapele pe care vorbitorii bilingvi le parcurg în acest

sens. Potrivit interpretării sale, fenomenul se desfăşoară astfel: 1. Atunci când trebuie să facă faţă

unor situaţii lingvistice noi, orice vorbitor încearcă să reproducă tipare lingvistice învăţate

anterior. 2. Printre noile structuri pe care le-ar fi putut învăţa se află şi unele care aparţin altei

limbi decât celei materne; acestea ar putea fi, la rândul lor, reproduse de vorbitorul respectiv. 3.

Dacă vorbitorul bilingv reproduce noi tipare lingvistice într-un alt context decât cel în care şi le-a

însuşit, se poate spune că le-a „împrumutat” dintr-o limbă şi le-a introdus în alta. În urma acestor

constatări, Haugen consideră că împrumutul este încercarea de reproducere într-o limbă a unor

modele întâlnite în alta („the attempted reproduction în one language of patterns previously

found în another”) [191, p. 212]. El observă totodată că definiţia nu surprinde motivul pentru

care vorbitorul recurge la împrumut şi nici nu arată dacă acesta este conştient de ceea ce face.

Întrucât împrumutul a fost definit ca proces care implică o reproducere, orice încercare de

a-i analiza desfăşurarea implică o comparaţie a tiparului cu imitaţia sa. Haugen numeşte tiparul

original the model şi recunoaşte că împrumutul poate fi mai mult sau mai puţin asemănător cu

acesta. Sunt distinse mai multe situaţii: împrumutul este pentru un vorbitor nativ considerabil

diferit de model, ceea ce înseamnă că ne aflăm în faţa unei situaţii de învăţare parţială, datorată

interferenţei altor factori, nenumite încă; dacă împrumutul este destul de asemănător cu modelul,

astfel încât vorbitorul nativ l-ar putea accepta ca fiind al lui, se poate vorbi despre un import al

32

modelului într-o altă limbă, soldat cu o inovaţie; dacă vorbitorul reproduce modelul într-un mod

inadecvat, atunci în mod normal el a substituit un tipar asemănător cu altul din propria limbă.

Haugen mai observă că împrumutul a fost descris ca proces, nu ca stare. Cu toate acestea,

notează el, cei mai mulţi dintre termenii cu care este denumit descriu mai degrabă rezultatele

decât procesul în sine. Clasificarea tiparelor împrumutate implică termeni ca: loanword, hybrid,

loan translation sau semantic loan, denumiri care nu sunt în mod organic legate de procesul

împrumutului în sine. Acestea sunt numai etichete pe care diferiţi autori le-au aplicat rezultatelor

observate la împrumuturi („They are merely tags wich various writers have applied the observed

results of borrowing”) [191, p. 213].

Lingvistul american discută aceste categorii pe rând (pe care le considerăm aplicabile şi

pentru alte limbi, inclusiv limba română):

Loanword („împrumut”) este, în opinia sa, termenul cel mai vag al grupului, întrucât poate

fi folosit pentru denumirea oricărei categorii a acestuia. El este limitat însă în mod obişnuit la

situaţiile în care vorbitorii preiau dintr-o limbă atât sensul, cât şi învelişul sonor al unui cuvânt.

Exemplul ales de autor este shivaree (din AmE2), luat din fr. charivari, în care vorbitorii au

împrumutat nu numai sensul, ci şi învelişul fonematic, cu o substituţie mai mare sau mai mică a

fonemelor native.

Hybrid („hibrid”) – termen folosit pentru a denumi împrumuturile (loanwords) în care

numai o parte a învelişului sonor a fost importată, cealaltă fiind substituită cu o porţiune

indigenă; ex. PaG a adoptat AmE plum pie în forma [blaUmapal], în care morfemul [pal] a fost

importat, în vreme ce nativul [blaUma] 1-a substituit pe plum. În acest caz, vorbitorul a analizat

compusul în elementele lui constitutive. Dacă în primul caz era vorba despre o substituţie

fonematică, aici este vorba şi despre o substituţie morfematică parţială.

Loan translation, numit în fr. calque; exemplele alese de autor sunt preluate de la Kr.

Sandfeld Jensen: fr. presqu’île, germ. Halbinsel, modelate după lat. paeninsula, sau germ.

Wolkenkratzer, fr. gratte-ciel, sp. rascacielos, apărute după modelul engl. skyscraper. Pe bună

dreptate, autorul se întreabă dacă aceste situaţii nu sunt cumva doar o extindere a procesului

observat la hibrizi, nedeosebindu-se de aceştia decât prin aceea că, în loc să substituie doar o

jumătate din cuvînt, vorbitorul 1-a înlocuit în întregime. A fost împrumutat un tipar particular,

anume combinaţia a două elemente ale unui termen compus, cu un nou sens, care nu rezultă din

simpla alăturare a celor două părţi. Se poate remarca însă că, în mod greşit, situaţia este limitată

2 Aici şi în continuare am lăsat neschimbate abrevierile folosite de Einar Haugen [191], care le explică astfel: AmE = American English; PaG = Pennsylvania German, AmPort = American Portuguesse.

33

la compuse, fiind excluse derivatele. Totodată, există şi exemple în care substituţia nu vizează

exact o jumătate din cuvânt.

Semantic loan („împrumutul semantic”) este considerat a fi strâns legat de calc. Haugen dă

ca exemplu AmPort. humoroso, folosit cu sensul AmE humorous „spiritual”, deşi în portugheză

înseamnă numai „capricios”. Nu se importă deci elemente de structură formală, ci numai de sens,

iar substituţia învelişului fonematic este completă. Haugen observă că a numi acest fenomen

împrumut semantic înseamnă a ignora faptul că toate celelalte tipuri de împrumut descrise sunt,

la rândul lor, şi semantice, numai că, adaugă el, în acest caz, noul sens este singura dovadă

vizibilă a împrumutului. Totodată, constată că substituţia morfematică este completă. Această

adăugire ni se pare nu numai inutilă, ci şi generatoare de confuzii, întrucât nu este vorba de o

înlocuire a morfemelor străine cu elementele indigene corespunzătoare, ci de o corespondenţă

stabilită de vorbitori între două cuvinte care seamănă din punctul de vedere al aspectului sonor.

În funcţie de relaţia existentă între substituţia morfematică şi cea fonematică, Haugen

ajunge să stabilească următoarele tipuri de împrumut:

Loanword – categorie care presupune import de morfeme, fară substituţie; orice import

fonematic poate fi clasificat în raport cu gradul de substituţie fonematică: zero, parţială sau

completă („any morphemic importation can be further classified according to the degree of its

phonemic substitutions: none, partial, or complete”);

Loanblend – împrumutul mixt – grup care implică în egală măsură substituţie morfematică

şi împrumut, ceea ce necesită un anumit nivel de analiză a modelului imitat de către vorbitor;

sunt incluşi aici numai hibrizii care implică identificarea unui model străin;

Loanshift – substituţie morfematică fară împrumut. Aici intră ceea ce se denumeşte în mod

obişnuit prin loan translations, nume păstrat de autor, şi prin semantic loan. Termenul shift

„schimbare” este, în opinia sa, foarte inspirat, întrucât faptele de limbă pe care le denumeşte

apar, în limba care împrumută, numai ca schimbări funcţionale ale morfemelor native. Se ignoră

totuşi faptul că, pe lângă schimbarea morfemelor străine cu cele indigene, este vorba şi despre

împrumut, care de această dată nu presupune materialul lingvistic, ci „spiritul” după care

morfemele străine se combină, altfel spus „forma internă”.

Despre loan translations Haugen constată că au jucat un rol important în dezvoltarea

multor limbi. Printre exemple se numără gr. sympátheia, reprodus prin importare în engleză

(sympathy) şi prin substituţie morfematică în latină (compassio), în germană (Mitleid), în daneză

(Medlidenhed) şi în rusă (соболезнование). Haugen precizează că substituţia morfematică se

poate extinde la fraze întregi, fară a arăta însă în ce condiţii.

34

Este surprinzătoare, în această clasificare, separarea hibrizilor de calcuri, deşi anterior

autorul observase legătura dintre cele două clase, atunci când vedea în calcuri o prelungire a

categoriei hibrizilor. Clasificarea propusă de lingvistul american este utilă în măsura în care

oferă o imagine asupra modului cum se realizează împrumutul lingvistic în general, rezultatele la

care ajunge el reprezentând mai degrabă puncte de plecare pentru cercetări ulterioare. Dacă, în

legătură cu felul cum se concretizează împrumutul în funcţie de model, ar putea fi acceptată o

clasificare în trei categorii de bază, nu la fel stau lucrurile atunci când punctul de referinţă îl

constituie calcul. Nu se poate trece cu vederea faptul că şi hibrizii reprezintă, în fapt, calcuri

lingvistice rămase la jumătatea drumului, în care traducerea sau substituţia morfematică s-a

produs parţial, dar modelul, tiparul sau forma internă a fost împrumutată integral. Iar privitor la

denumirile folosite de Haugen, import şi substituţie, se poate constata că acestea nu reprezintă

altceva decât ceea ce majoritatea lingviştilor au numit împrumut, respectiv traducere.

Pentru limba rusă N. M. Şansky vorbeşte despre trei tipuri de calc, dintre care două

afectează fondul lexical: (calcurile derivaţionale) кальки словообразовательные şi (calcurile

semantice) кальки семантические, iar celălalt fondul frazeologic: (calcurile frazeologice)

фразеологические кальки [242, р. 28-35]. Aceeaşi clasificare, cu unele diferenţe terminologice,

a fost operată de L. Galdí: calcuri semantice, calcuri propriu-zise şi calcuri frazeologice [221, р.

66-76].

Atât terminologia germană, cât şi cea engleză, privitoare la aspectele pe care le îmbracă

imitaţia la nivelul limbii, au avantajul preciziei. Denumirile sunt însă prea lungi şi greu de

pronunţat pentru un străin. Aşa se explică faptul că în lingvistica generală a fost preferată

denumirea generică de calque, mult mai sugestivă decât Lehnubersetzung sau loan translation,

care caracterizează numai anumite aspecte ale fenomenului. Astfel, termenul internaţional calque

poate trimite la oricare dintre aspectele pe care imitaţiile lingvistice le pot avea, în vreme ce

denumirile celelalte nu se pot referi decât la copiile apărute la nivelul lexicului în formarea

derivatelor sau a compuselor.

În continuare, vom prezenta şi vom analiza modul în care a fost tratat calcul în lingvistica

românească. Una dintre primele lucrări româneşti în care se fac referiri la calc este Studii de

lingvistică generală, unde calcul este discutat în capitolul intitulat Schimbări de vocabular,

semnat de Angela Vasiliu. Autoarea citată afirmă că „pe lângă împrumutul direct, poate exista şi

o formă mascată, indirectă de împrumut. În cazul împrumutului indirect se copiază numai modul

de organizare a cuvântului în limba de origine. Acest procedeu de copiere a modului de

organizare a unui cuvânt din altă limbă se numeşte calc” [65, p. 134-135]. Fără a se preciza

criteriul care stă la baza clasificării formelor acestui tip de împrumut, se afirmă că există trei

35

tipuri de calc: lexical, semicalcul şi calcul semantic. În categoria calcului lexical ar intra şi

calcurile savante, fără a se menţiona condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un calc pentru

a putea fi considerat savant. Tot aici sunt incluse şi calcurile care presupun copierea unor

„expresii întregi”, fapt care deviază de la definiţia dată anterior, potrivit căreia procedeul constă

în „traducerea elementelor componente ale unui cuvânt”, nu ale unei expresii. Nu pot fi deci

încadrate în aceeaşi categorie calcuri ca nu-mă-uita, apărut după modelul germ.

Vergißmeinnicht, şi muncă în acord, expresie al cărei model îl constituie rus. акордная работа.

Cele două exemple aparţin unor tipuri diferite de calc.

Un studiu consacrat exclusiv studierii calcului şi rolului acestuia în îmbogăţirea limbii se

impunea cu necesitate; ea a apărut, în 1955, sub semnătura lui Ion Rizescu [150]. Lingvistul

român îşi propune, în această monografie, să elucideze mai multe aspecte privitoare la calc. Pe

lângă clasificarea fenomenului, autorul intenţionează să stabilească graniţele care există între

calc, traducerea propriu-zisă şi împrumut, în scopul înlăturării confuziilor care există între

acestea; să afle dacă expresiile figurate pot fi copiate, sau să vadă în ce măsură acest tip de

împrumut afectează lexicul românesc. În ceea ce priveşte tipurile de calc identificate, Ion

Rizescu afirmă că „în general, calcurile se pot împărţi în: lexicale şi gramaticale. Primele se

referă la cuvinte, celelalte la diferite procedee gramaticale”. În rândul calcurilor lexicale se face

o distincţie între calcurile semantice şi cele care „se manifestă prin traducerea elementelor

componente purtătoare de sens ale unui cuvânt”, acestea putând fi totale sau parţiale [150, p. 8].

Pentru cel de-al doilea subtip autorul respinge denumirea de calque-traduction, propusă de

S. Ullmann, considerând că aceasta ar putea da naştere unor confuzii. Dat fiind faptul că în teoria

calcului lingvistic un loc aparte îl constituie problema privitoare la raportul dintre calc şi

traducere, categorii care de multe ori se confundă între ele, temerea autorului este justificată. El

nu propune însă o denumire mai adecvată, lăsând rezolvarea în seama viitorilor cercetători

preocupaţi de acest aspect. Dintre exemplele de calcuri semantice citate de autor, amintim

substantivul carte, care în română a avut iniţial sensul de „scrisoare”. Sub influenţa cuvântului

vechi slav книга, carte a căpătat şi sensul de „operă literară scrisă”, întrucât „în v. sl. avea

ambele înţelesuri de „carte” şi de „scrisoare” [150, p. 7]. În rândul calcurilor lexicale, numite

ulterior în studiile de specialitate calcuri de structură, se distinge între calcurile totale (cincisutist,

calc după rus. пятисотник) şi cele în care se traduce numai o parte a cuvântului (surprinde

traduce numai cea de-a doua parte a fr. surprendre, prima fiind împrumutată). Astfel de

construcţii „în care o parte se împrumută, iar alta se ia din resursele interne ale limbii, le numim

semicalcuri sau semiîmprumuturi [150, p. 11].

36

În rândul calcurilor lexicale sunt introduse şi expresiile care au la bază un model străin.

Astfel, casă de naşteri, colţul roşu reprezintă, în opinia sa, calcuri lexicale după rus. родильный

дом, respectiv красный угол. Argumentul autorului îl constituie faptul că aceste expresii

contribuie la îmbogăţirea vocabularului, asemenea calcurilor semantice sau a celor în care se

traduc elementele componente, în realitate însă, asemenea calcuri, numite mai târziu de către alţi

autori calcuri frazeologice, contribuie la îmbogăţirea frazeologiei româneşti, disciplină de sine

stătătoare, dar care la un moment dat a fost considerată de unii cercetători ca fiind o ramură

subordonată fie lexicologiei, fie sintaxei.

Identificarea calcului frazeologic cu cel lexical, pe de o parte, şi cu cel sintactic, pe de altă

parte, se întâlneşte şi la G. Mihăilă, într-un articol apărut cu doi ani înaintea lucrării lui Ion

Rizescu [99, p. 27-35]. Astfel, cunoscutul slavist introducea în categoria calcului lexical şi

exemple ca uzina automată şi grafic orar, la baza cărora stau modelele ruseşti завод автомат,

respectiv часовoй график, care constituie, în realitate, calcuri frazeologice. Acest fapt pare şi

mai surprinzător, dacă ţinem seama că despre categoria calcului frazeologic se vorbeşte câteva

rânduri mai jos: „mult mai răspândite sunt aşa-numitele calcuri sintactice (frazeologice),

traduceri ale unor combinaţii de cuvinte existente în limba rusă” [99, p.31]. În această categorie

sunt incluse exemple ca: educaţie marxist-leninistă, după rus. марксистко-ленинское

воспитание, întrecere socialistă, după rus. социалистическое соревнование, gazetă de perete,

după rus. стенгазета.

O concepţie mult mai unitară asupra calcului lexical se întâlneşte la N. A. Ursu, care,

referindu-se strict la această varietate a procedeului, distinge în interiorul ei trei subtipuri: calcul

lingvistic integral, calcul parţial (sau semicalcul) şi calcul semantic [173, p. 117-119]. Meritul

clasificării în cauză constă în primul rând în faptul că nu opune, ca alţi lingvişti, calcul semantic

celui lexical. În ceea ce priveşte terminologia folosită, oferă o altă denumire semicalcului, şi

anume aceea de calc parţial. Din păcate, exemplele specifice fiecărei clase în parte nu sunt

întotdeauna bine alese, aşa încât uneori, alături de calcuri autentice, sunt enumerate şi traduceri.

Ion Ştefan limitează denumirea de calc lexical numai la calcurile formate prin compunere

sau derivare, argumentând, neconvingător totuşi, că numai acestea contribuie efectiv la

îmbogăţirea lexicului cu cuvinte noi, în vreme ce calcul semantic sporeşte sensurile unui cuvânt

existent deja în limbă [169, p. 335-346]. Despre calcul gramatical acelaşi autor spune că poate fi

morfologic sau sintactic.

Într-un capitol special, intitulat Teoria calcului lingvistic, în care se ocupă în special de

calcul sintactic, E. Seidel vorbeşte în treacăt despre existenţa calcurilor fonetice şi fonologice

[163, p. 125]. Întrucât nu explică în ce ar consta acestea şi nici nu oferă vreun exemplu, este greu

37

de presupus ce fapt de limbă 1-a condus pe autor spre concluzia că o anumită formă ar fi

rezultatul unui calc fonetic, respectiv fonologic.

Theodor Hristea este lingvistul român cu cele mai multe contribuţii teoretice la studierea

calcului lingvistic [vezi 74-78]. În numeroasele studii consacrate problemelor calcului, autorul

şi-a propus şi a reuşit întotdeauna cu succes să elucideze confuziile existente nu numai în

clasificarea procedeului, ci şi în cazul fiecărui tip de calc în parte.

Încă din primul studiu, intitulat Theodor Hristea Contribuţii la studiul influenţei ruse

moderne asupra limbii române actuale (calcuri lingvistice) [75], autorul prezintă aspecte inedite

şi edificatoare în acelaşi timp pentru tipologia calcului. Sunt identificate patru tipuri

fundamentale de calc lingvistic: 1. calcul lexical, despre care se precizează că poate fi de sens

sau de structură; 2. calcul frazeologic, cu diverse subdiviziuni; 3. calcul lexico-frazeologic; 4.

calcul gramatical, la rândul lui, de două feluri: morfologic şi sintactic. Astfel, pentru prima oară

este intuită existenţa unui tip combinat de calc, plasat, în clasificarea reputatului lingvist român,

la punctul trei. Totodată, exemplele prezentate pentru fiecare tip de imitaţie sunt cât se poate de

transparente, aşa încât definiţiile pot fi uşor înţelese.

Aspectele teoretice examinate în articolul apărut în 1965 sunt reluate de Theodor Hristea şi

dezbătute pe larg într-o lucrare fundamentală pentru cercetarea etimologică, apărută trei ani mai

târziu, în care sunt analizate, aşa cum o anunţă titlul, mai multe probleme ridicate de cercetarea

originii cuvintelor [76]. Un loc important în această lucrare este consacrat, prin urmare, calcului

lingvistic. După ce face o sinteză critică a principalelor lucrări consacrate acestui procedeu mixt

de îmbogăţire a vocabularului, lingvistul român oferă propria clasificare, însoţită de comentarii

adecvate şi exemple edificatoare. Autorul precizează că „spre deosebire de împrumutul propriu-

zis, <…> [calcul semantic – n.n.] constă în atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent deja

într-o limbă, după modelul corespondentului său dintr-o altă limbă, care este întotdeauna un

cuvânt polisemantic” [74, p. 152]. Calcurile semantice din limba română sunt împărţite în două

categorii: „după vechimea în limbă a cuvântului care şi-a îmbogăţit conţinutul semantic prin

calc” [74, p. 154], în prima categorie, alcătuită din cuvinte vechi, îmbogăţite cu sensuri neologice

prin calchiere, sunt incluse exemple ca mişcare, cu sensul „acţiune sau curent care grupează un

număr mare de oameni în jurul unei activităţi de interes general, al unei idei sau al unei

concepţii”, ca urmare a calchierii fr. mouvement şi rus. движение. Cealaltă categorie, alcătuită

din neologisme îmbogăţite semantic prin calc, cuprinde exemple ca fruct, folosit şi cu sensul

figurat „produs sau rezultat al unei munci, activităţi, experienţe etc.”, sub influenţa fr. fruit.

Despre noul tip de calc identificat, lexicologul român consemnează: „înţelegem prin calc

lexico-frazeologic un calc combinat: frazeologic, pentru că este copiată, prin traducere literală,

38

structura unei întregi unităţi frazeologice, şi lexical, întrucât e împrumutată, totodată, şi structura

unuia dintre elementele” constituente ale unităţii frazeologice respective. Aceasta duce nu numai

la apariţia unei noi îmbinări frazeologice în limba care a fost influenţată, ci şi la crearea unui

cuvânt nou (simplu sau compus), care intră în structura acelei unităţi frazeologice” [74, p. l8]. Un

exemplu de asemenea calc îl constituie frazeologismul stihie mic-burgheză, copie fidelă a rus.

мелкобуржуазная стихия. Fără a ne opri mai detaliat la respectivul studiu, vom reţine că prin

cercetările lui Theodor Hristea, aspectele teoretice legate de tipologia calcului lingvistic au fost

explicate.

Ca urmare, o concepţie mai unitară, privitoare la calc, se constată în ediţia a treia a

Introducerii în lingvistică, apărută la patru ani după Probleme de etimologie. Angela Vasiliu

aduce aici unele îmbunătăţiri clasificării din ediţia a doua, în sensul că nu mai opune calcul

lexical semicalcului, pe de o parte, şi calcului semantic, pe de altă parte. Este însă surprinzător

faptul că, deşi, aşa cum am constatat mai sus, cercetările în domeniul calcului avansaseră,

îmbogăţind clasificările anterioare cu noi tipuri, rezultatele acestora nu se regăsesc în această

ediţie, cu toate că, la capitolul dedicat bibliografiei, este menţionată lucrarea lui Theodor Hristea.

Se aminteşte astfel numai despre calcul lexical ca despre o categorie de sine stătătoare ce

îmbracă două aspecte: calcul semantic şi calcul de structură. În interiorul calcului de structură se

distinge între existenţa unui calc total, în care sunt traduse toate elementele componente ale

cuvântului, şi altul – calcul parţial, care presupune traducerea incompletă a cuvântului străin,

partea netradusă fiind împrumutată. Fiecare categorie este ilustrată prin exemple şi dacă în cazul

calcului de structură total nu s-ar fi strecurat un exemplu din cea de-a doua categorie (este vorba

despre autocritică, copiat după modelul rus. самокритика, presupus a sta şi la baza germ

Selbstkritik; atât în română, cât şi în germană, partea a doua a compusului rămâne neschimbată,

ceea ce înseamnă că ne aflăm în prezenţa unui calc parţial de structură), clasificării nu i s-ar fl

putut reproşa decât faptul că se rezumă numai la o parte dintre calcurile specifice limbii române.

În încheiere se afirmă că „se calchiază şi expresii sau locuţiuni”, fară a se preciza însă în care

categorie intră asemenea calcuri. Este vorba despre expresii ca: a se ţine la curent, după fr. se

tenir au courant; a induce în eroare, după fr. induire en erreur; măiestrie artistică, după rus.

художественное мастерство; muncă de răspundere, după rus. ответственная работа.

Erorile şi confuziile care au continuat să se înregistreze în domeniu l-au determinat pe

Theodor Hristea ca, în ediţia a treia a Sintezelor de limba română, al cărui coordonator a fost, să

includă un capitol special, dedicat raportului dintre calc, traducere şi împrumutul lexical [77, p.

103-106]. Spre deosebire de predecesorii săi, el reuşeşte şi de această dată să elucideze problema

nu numai în teorie, ci şi în cercetarea aplicată, susţinută de un număr bogat de exemple.

39

În cea mai recentă contribuţie a sa, Tipuri de calc în limba română [78], acelaşi autor

completează clasificarea propusă în lucrările anterioare cu două tipuri mixte de calc, face unele

precizări referitoare la caracteristicile fenomenului, corectând totodată unele interpretări eronate,

întâlnite în dicţionare sau în lucrările de specialitate. În preambul, autorul face următoarea

constatare: „Cu destulă siguranţă, se poate afirma că nici în lingvistica generală calcul nu a fost

studiat pe măsura importanţei pe care o prezintă. Clasificările care îmi sunt cunoscute şi asupra

cărora m-am oprit în lucrările anterioare mi se par susceptibile de multe obiecţii, întrucât nu se

întemeiază pe un material de fapte suficient de bogat şi de variat, care să provină nu numai din

diverse idiomuri, dar şi din diversele compartimente ale aceleiaşi limbi. Unele lucrări

fundamentale de lingvistică generală ignoră totalmente calcul, iar altele abia dacă îl menţionează,

îl reduc numai la vocabular sau îl tratează mult prea sumar chiar atunci când sunt consacrate

contactului dintre limbi. Există, desigur, şi autori care, deşi n-au tratat problema calcului

sistematic sau în detaliu, au recunoscut, totuşi, bogăţia, complexitatea şi, în general, marea

importanţă a acestui fenomen lingvistic” [78, p.10-12].

În funcţie de acele compartimente ale limbii care se îmbogăţesc prin calc şi, în acelaşi

timp, de ceea ce se copiază, autorul citat consideră că se poate vorbi, în primul rând, despre trei

tipuri fundamentale de imitaţie: calcul lexical, calcul gramatical şi calcul frazeologic. Theodor

Hristea observă că acestea se pot combina între ele dând naştere la alte trei tipuri, care ar trebui

numite: calc lexico-gramatical, calc lexico-frazeologic şi calc frazeologico-gramatical (fiecare

dintre ele cu subdiviziuni). Semnalarea acestor tipuri mixte sau combinate reprezintă, cum am

precizat mai sus, o noutate nu numai pentru lingvistica românească, ci şi pentru lingvistica

generală. O perspectivă diferită de a predecesorilor săi o are Theodor Hristea şi în privinţa

diverselor subdiviziuni care pot apărea în interiorul fiecărui tip de calc în parte. În aceste sens, de

pildă, cu privire la calcul lexical, în care se imită forma internă a unui derivat sau compus străin,

numit de autor calc lexical de structură morfematică, se observă că rezultatul calchierii poate fi

mai mult sau mai puţin fidel modelului. În funcţie de acest aspect calcurile respective pot fi

perfecte sau imperfecte. Aceeaşi distincţie poate apărea şi în interiorul categoriei calcului

frazeologic.

Există o diversitate terminologică în felul în care fiecare limbă în parte denumeşte calcul

lingvistic. Diferenţele rezultă, pe de o parte, din faptul că acest procedeu lingvistic acţionează în

mai multe compartimente ale limbii şi, pe de altă parte, din aceea că unele forme calchiate, chiar

dacă se situează la acelaşi nivel al limbii, pot să dispună de caracteristici diferite. Calcul a fost

denumit şi în funcţie de aceste diferenţe. Ilustrativă, în acest sens, este terminologia folosită în

40

lingvistica germană cu privire la diferitele aspecte pe care le poate avea calcul produs la nivelul

structurii morfematice a cuvântului.

O parte dintre inadvertenţele înregistrate în lingvistica românească izvorăsc din lipsa unor

criterii ştiinţifice de clasificare a calcului. Astfel, interpretarea calcului semantic şi a calcului

lexical ca fiind două tipuri distincte de imitaţie ignoră compartimentul lingvistic în care aceasta

se produce. Pare a fi neîntemeiată, de asemenea, opunerea calcului parţial, numit de unii lingvişti

semicalc, calcului lexical, dat fiind faptul că o categorie nu o exclude pe cealaltă. Mai precis, se

poate vorbi, în acelaşi timp, de calc lexical şi de calc parţial pentru aceeaşi formă apărută prin

imitaţie. Există, desigur, o diferenţă între cele două aspecte şi aceasta este dată de perspectiva de

analiză sau, mai precis, de criteriul de clasificare.

Cu excepţia lucrărilor semnate de Theodor Hristea, cercetările de până acum dovedesc

faptul că autorii lor nu pornesc de la criterii unitare şi clare în clasificarea calcului, fapt care a

condus, de multe ori, la confuzii şi erori. Statutul incert al frazeologiei, disciplină considerată de

unii cercetători la un moment dat ca fiind subordonată sintaxei sau lexicologiei, a condus la

interpretarea calcurilor frazeologice drept calcuri sintactice ori lexicale. Întrucât topica este o

problemă care vizează în general sintaxa, unele calcuri care pun probleme în această privinţă au

fost în mod eronat considerate ca fiind sintactice.

1.3. Concluzii la capitolul 1

Analiza unor aspecte ce ţin de limbile în contact, bilingvism şi diglosie poate fi întâlnită în

cele mai vechi cercetări dedicate dialectelor româneşti sud-dunărene. Majoritatea cercetătorilor

interesaţi de evoluţia acestor dialecte au susţinut şi au demonstrat prezenţa bilingvismului şi a

diglosiei la vorbitorii aromâni, istroromâni şi meglenoromâni. Aceste fenomene sunt consecinţe

directe a stării actuale a idiomurilor: diminuarea funcţiei de comunicare sub influenţa şi

presiunea limbilor oficiale; prezenţa a numeroase împrumuturi din limba B; apariţia unor calcuri

şi semicalcuri după modelul limbilor oficiale; manifestarea interferenţei de coduri în contextul

socio-cultural specific acestor vorbitori.

În altă ordine de idei, prezenţa impresionantă a studiilor lingvistice româno-slave ne-a dat

posibilitatea sa facem unele observaţii referitoare la elementele lexicale slave din limba română,

modul în care acestea au fost adaptate la sistemul limbii române şi aria lor de utilizare. Astfel,

am delimitat perioadele în care au avut loc contactele româno-slave şi, în al doilea rând, am

stabilit în ce măsură idiomurile slave au fost implicate în acest proces.

Sunt numeroase şi valoroase studiile referitoare la funcţionarea limbii române din

Basarabia. De cele mai multe ori, influenţele aloglote, cele de origine slav-estică, au fost

41

considerate ca fiind principalul factor ce a condus la individualizarea limbii române din

Basarabia, în comparaţie cu alte limbi romanice. Pe baza atlaselor lingvistice s-a demonstrat că

aceste influenţe sunt neomogene, fiind caracteristice şi altor arii dacoromâne.

42

2. PRELIMINARII TEORETICE ŞI METODOLOGICE PRIVIND CONTACTUL

DINTRE LIMBI

2.1. Contactele dintre limbi şi efectele lor asupra evoluţiei limbii

O limbă izolată în spaţiu este o utopie. Mai devreme sau mai târziu, în mod constant sau

sporadic, în procesul de formare diacronică sau de reliefare sincronică a sistemului său, aproape

orice comunitate lingvistică intră în contact, din varii motive, cu alte comunităţi lingvistice.

Pentru denumirea acestor relaţii interlingvistice se recurge la termenul consacrat de contact

lingvistic, propus de Uriel Weinreich în celebra sa lucrare Languages în Contact [205].

Problematica contactului lingvistic este primordială pentru teoria lingvistică, pentru multe

domenii, aspecte şi implicaţii legate de sincronia şi diacronia limbilor, pentru înţelegerea

schimbărilor lingvistice, a dialectizării, a „satelitizării” prin hegemonia şi „minoraţia” sistemelor

lingvistice, a formării acelor limbi mixte şi interlectelor, a glotopoliticii care rezolvă sau, din

contra, care provoacă tensiuni interlingvistice, a creolizării sau decreolizării limbilor.

În acelaşi timp, prin intermediul contactului putem explica o serie de fenomene cum ar fi:

împrumutul lingvistic, calcul, interferenţele lingvistice şi transferul, după cum şi fenomene

importante din didactica limbilor sau din teoria traducerii.

Este important de precizat că fenomenul de contact lingvistic include contactul

sociocultural. El implică însă şi un contact psihologic, etnologic, geografic şi istoric. Astfel,

treptat, studierea contactelor lingvistice a devenit o direcţie independentă de cercetare în

lingvistica contemporană. Unii autori vorbesc chiar despre o „lingvistică a contactelor

lingvistice”. Interpretarea directă a acestor termeni le-a permis unor autori să admită existenţa

unei ştiinţe noi (cea a contactelor lingvistice) de rând cu celelalte, cum ar fi sociolingvistica,

psiholingvistica sau lingvistica istorică.

Trebuie sa recunoaştem totuşi că până astăzi nu există un punct de vedere comun în ceea ce

priveşte clasificarea şi conceperea contactelor lingvistice (unii cercetători consideră factorii

extralingvistici ca fiind hotărâtori, alţii sunt de părere că cei lingvistici ocupă poziţia de frunte.

Există, de asemenea, şi iniţiative de a-i îmbina sau încercări de limitare doar la constatarea

rezultatelor contactelor).

Noţiunea de contact lingvistic reflectă numeroase aspecte: căile, formele, procesele şi

consecinţele interacţiunii dintre limbi: influenţa dintre limbi, raporturile sau relaţiile (reciproce)

între limbi, interacţiunea dintre limbi, întrepătrunderea (interpenetraţia, interferenţa) limbilor,

amestecul limbilor, încrucişarea limbilor, creolizarea, metisarea, hibridizarea etc. Acest lucru a

determinat şi apariţia unei mari diversităţi de opinii şi a numeroase discordanţe terminologice.

43

Pentru prezenta teză, teoria contactelor dintre limbi va include şi va aborda, în primul rând,

problematica complexă a diglosiei, bilingvismului, a adstratului, substratului şi superstratului, pe

cea a amestecului şi a interferenţei, pe cea a împrumutului lingvistic etc. În limitele acestei teorii,

obiectul nostru de studiu principal îl constituie contactele, fenomen sociologic în primul rând,

care antrenează limbile în interacţiune, provoacă un număr de procese şi schimbări active, în

marea majoritate a cazurilor prin bilingvism (urmând ca în investigaţia noastră să caracterizăm şi

să analizăm situaţii lingvistice concrete) care produc interferenţe şi, ca rezultat, în limbile

contactante se selectează tot felul de împrumuturi, au loc influenţe, procese comune, evoluţii

convergente. În această ordine de idei, conceptul de contact lingvistic trebuie tratat în modul cel

mai larg cu putinţă, pentru a acoperi cu el toată varietatea relaţiilor dintre limbi. Astfel, această

noţiune nu ar trebui identificată doar cu noţiunea de bilingvism sau cu reducerea contactului la

interacţiune, cu limitarea ei la noţiunea de substrat sau de împrumut.

Lingvistica a început să se ocupe de contactele dintre limbi, tot mai insistent şi chiar

sistematic, ca urmare a conştientizării faptului că limbile nu sunt o creaţie imuabilă, un produs

finit, ci dimpotrivă, fiecare limbă are o istorie, o tradiţie, deci se dezvoltă permanent, fiind într-o

continuă „refabricare”, dar păstrând totuşi nişte constante ca nucleu al fiecăreia. Deoarece fiecare

limbă îşi datorează existenta alteia sau altora şi după cum formarea, devenirea şi evoluţia, ca şi

individualitatea niciuneia nu pot fi elucidate şi descrise fără aceste „contribuţii” externe, dar de

natura tot lingvistică, ştiinţa limbajului natural uman acordă în ultimul timp o atenţie deosebită

studiului relaţiilor dintre sisteme lingvistice diferite, făcând din acesta o direcţie prioritara a

lingvisticii generale, care ar putea pune baza unui domeniu aparte de cercetare.

Iniţiatorul teoriei contactelor lingvistice este considerat de obicei lingvistul austriac, de la

finele veacului trecut, Hugo Schuchardt, care, a pus la îndoială concepţia organică a limbajului

uman, susţinând că toate limbile sunt amestecate şi că „amestecul lingvistic” este problema

esenţială a ştiinţei limbii. Punând amestecul pe seama bilingvismului, el a observat natura socială

a contactelor dintre limbi [244, p. 78]. Unii lingvişti însă sunt de părerea că statutul de pionier

este acordat pe nedrept lui Hugo Schuchardt.

O abordare diferită, bazată pe psihologia individuală, o avea contemporanul lui Hugo

Schuchardt, neogramaticul H. Paul, care a dat termenului o accepţie mult mai largă, susţinând că

putem vorbi de un amestec al limbilor continuu, chiar şi în timpul unei discuţii dintre două

persoane (prin amestec în sens restrâns, el înţelegea influenţa pe care o suferă o limbă din partea

alteia, înrudită sau nu, ori un dialect din partea altui dialect). Concepţia lui H. Paul a fost

îmbogăţită şi chiar depăşită în unele privinţe de o lucrare, aplicată la limba română, de către Al.

Philippide [138].

44

Aici întâlnim informaţii referitoare la diferenţierea sociologică, internă a limbii şi la

existenţa unei limbi comune. Autorul Istoriei limbii române are în vedere existenţa a „două

limbi, una de toate zilele, pe care locutorul o lasă pradă schimbărilor de tot felul, şi alta de

paradă, pe al cărei uz îl învaţă cu dinadinsul şi cu hotărârea de a nu-l schimba cu niciun preţ

<…>. Acesta (uzul de paradă – n.n.) e aşa-numita limbă comună”. Unul din capitolele acestei

cărţi, Amestecul vorbirilor, cuprinde şi analizează complex fenomenul de împrumut. Concepţia

lui Philippide în legătură mai ales cu împrumutul propriu-zis, adică între limbi (întrucât autorul

vorbeşte şi de împrumuturi reciproce, numite astăzi „idiolecte”) este foarte modernă şi actuală.

Majoritatea acestor idei, cu unele clarificări şi dezvoltări e reluată în Originea românilor

(volumul I, Iaşi, 1925, volumul II, 1928 [138]), care conţine şi capitole consistente de lingvistică

generală, unde sunt dezbătute importante fenomene ce constituie obiectul cercetării noastre.

Teoria lui Hugo Schuchardt, conform căreia sistemele gramaticale sunt impenetrabile la

interacţiunile cu alte limbi, a provocat mari controverse în epocă (după cum s-a întâmplat mai

târziu cu opiniile lui A. Meillet, E. Sapir ş.a.) (acelaşi punct de vedere cu mult timp înainte îl

susţinea W. D. Whitney, ca şi Max Muller, în concepţia cărora elementele structurale

gramaticale, spre deosebire de vocabular, nu se împrumută niciodată)3.

La originea preocupărilor pentru rezultatele contactului dintre limbi, care datează din sec.

al XVII-lea şi al XVIII-lea, s-a insistat, mai ales asupra aspectului negativ, cuvintele străine fiind

declarate „barbarisme”, deci fiind condamnate (F. Malherbe, J. Swift, G. W. Leibnitz). Primii

comparatişti (în special J. Grimm şi R. K. Rask) au intuit faptul că limbile nu sunt izolate în

evoluţia lor. Ei au remarcat acest lucru în procesul de creare a metodei comparativ-istorice şi au

stabilit criteriile de înrudire a limbilor, eliminând împrumutul de la o limbă la alta, pentru ca, pe

baza elementelor moştenite, să stabilească criteriile de înrudire a limbilor. Aceiaşi comparatişti

(mai ales Rask) atrag atenţia asupra impenetrabilităţii unora dintre compartimentele limbii

(morfologia, în primul rând) în urma contactelor dintre limbi.

Prin anii ’40, ia amploare o noua direcţie în studiul contactelor lingvistice, punându-se

accent pe relaţii mai complexe între sisteme lingvistice neînrudite de pe acelaşi teritoriu sau zone

limitrofe, atunci când de primă importanţă nu este atât înrudirea genetică, cât una secundară, de

apropiere structurală, de convergenţă tipologică (cazul limbilor balcanice, de la care s-a plecat în

formularea teoriei „uniunilor de limbi”).

Prima abordare structural-tipologică şi mai ales psihologică a contactelor lingvistice, în

special a bilingvismului, va fi consolidată în monografia lui U. Weinreich, Languages în contact.

3 Aceste controverse sunt descrise de I. Iordan în [83, p. 56-58].

45

Findings and problems. De fapt, în opinia mai multor specialişti, etapa contemporană a teoriei

contactelor lingvistice începe cu această monografie. Lucrare de mare importanţă, „biblia”

cercetărilor de mai târziu, este prima sinteză interdisciplinară a materialului legat în vreun fel sau

altul de contactele dintre limbi şi, îndeosebi, de bilingvism. Tot aici se optează, ca generic,

pentru termenul de contact lingvistic, care pare să fie mult mai convenabil faţă de ceilalţi

anteriori, fără sa-i poată elimina total. Putem spune că acest studiu a dat un nou impuls şi a

propus noi metode de cercetare în domeniul contactelor dintre limbi (E. Haugen, G. Vogt,

L. Zawadovski, A. Martinet, K. H. Schonfelder ş.a.)

Noul termen de contact lingvistic continuă să circule în literatura de specialitate în paralel

cu mulţi alţi termeni ce desemnează acelaşi fenomen. L. V. Scerba declară că noţiunea de

amestec lingvistic este una din cele mai neclare în lingvistică, încât, probabil, nici nu trebuie

inclusă printre conceptele ştiinţei limbii, cum a procedat A. Meillet. Totuşi, el nu renunţă

definitiv la ea, ci continuă să o folosească în anumite contexte. Conceptul de „amestec al

limbilor” include, după părerea autorului: 1) împrumuturile aloglote propriu-zise, 2) schimbările

provocate de influenţa unei limbi străine (apariţia lui h în fr. haut < lat. altus, graţie sinonimului

german hoch; calcuri ca lat. consaentia, germ. Gewissen etc.); 3) erorile datorate însuşirii

insuficiente a unei alte limbi, majoritatea fiind individuale, dar unele având o oarecare

extensiune faţă de normele acesteia (limbile creole şi formaţiile similare s-ar situa tot aici, cu

diferenţa că la formarea lor au contribuit chiar şi purtătorii limbilor modificate sau/şi degradate).

Deoarece toate aceste fenomene apar doar acolo unde două limbi se află în contact nemijlocit,

am putea să le grupăm sub titlul de amestec lingvistic.

Cum însă faptele de sub 2) şi 3) sunt similare proceselor din interiorul unei singure limbi,

iar cele de sub 1) sunt provocate de procese de altă natură, preferabil ar fi termenul de influenţă

reciprocă între limbi (folosim această exprimare fără a comite vreun pleonasm, influenţa fiind şi

unilaterală), căci cel de amestec lasă impresia că cele două limbi în cauză ar putea participa în

măsură egală la obţinerea produsului nou.

După părerea lui Meillet, niciodată vorbitorii a două limbi nu pierd sentimentul

diferenţelor dintre limbile folosite de ei. De aceea Meillet nu este de acord cu formula amestec al

limbilor, care poate sugera ideea unei limbi cu două surse [270].

Chiar dacă pare cel mai reuşit, termenul de contact lingvistic pare a avea două deficienţe:

este nelingvistic (mai degrabă sociologic, etnocultural etc.), iar în partea sa „lingvistică” este

polisemantic, fiind echivalat cu bilingvismul, interferenţa, împrumutul.

U. Weinreich susţine că „Două sau mai multe limbi se consideră a fi în contact dacă sunt

folosite alternativ de unele şi aceleaşi persoane” [205, p. 11] (definiţie reluată de E. Haugen),

46

după cum „practica folosirii alternative a două limbi se numeşte bilingvism, iar persoana

respectivă, bilingvă”. V. Rozencveig [233] susţine că prin contact lingvistic se înţelege

comunicarea verbală între doua colective lingvistice cu excluderea, expresă, din sfera

conceptului a contactului dialectelor între ele sau cu limba supradialectală. Pentru cea de-a doua

definiţie se pronunţă şi M. M. Мihailov [232], care, bazat pe opinia lui E. Haugen („Una din

axiomele lingvistice este că, oriunde s-ar manifesta influenţa unei limbi asupra alteia, aceasta se

realizează prin indivizi bilingvi”), ca şi pe cea a lui L. V. Scerba („Orice influenţă reciprocă între

limbi necesită prezenţa unor vorbitori care, fie şi în măsură neînsemnată, să fie bilingvi”),

conchide: „Bilingvismul apare, astfel, nu doar ca o verigă mijlocitoare în cursul influenţei

reciproce între limbi, căci bilingvismul este însuşi procesul de contact al limbilor” [277].

Şi în concepţia lingvistului român E. Petrovici bilingvismul este definitoriu pentru

contactul lingvistic şi pentru toate consecinţele acestuia, deoarece toate problemele

interpenetraţiei limbilor se reduc la „cea a bilingvismului, prin intermediul căruia se realizează

contactul dintre limbi”, care dă naştere la interferenţe, împrumuturi de toate felurile, nu numai de

cuvinte izolate, ci şi de foneme, de elemente gramaticale, de fapte de structură, de caracteristici

prosodice”, chiar termenul de interpenetraţie echivalând, până la un punct, cu cel de interferenţă.

Unii cercetătorii mai ales din spaţiul ex-sovietic au încercat să disocieze conceptele de

contact, bilingvism, interacţiune etc. Astfel, se subliniază că factorul contact acţionează

independent de factorul geneză, argumentând asemănările tipologice între limbi chiar neînrudite

şi diminuând trăsăturile genetice ale altora, dar că el, neputând fi redus la bilingvism, mai ales la

cel individual, rămâne „extralingvistic, în sensul că nu priveşte direct sistemul unei limbi”: „Intre

noţiunile „contact” şi „bilingvism” există un raport de interdependenţă în sensul că bilingvismul,

ca fenomen de ordin sociologic, poate avea loc numai pe bază de contact, pe când contactul nu

implică neapărat bilingvism. Astfel, de exemplu, multe concordanţe gramaticale, lexicale,

frazeologice, existente în limbile din Uniunea Lingvistică Balcanică şi care nu pot fi explicate ca

simple paralelisme, dovedesc existenţa în trecut a unui contact lingvistic, ceea ce nu înseamnă

însă că populaţiile respective au practicat bilingvismul. Procesul de contact se prezintă deci sub

diferite aspecte: economic – de contact în sfera economiei, social-politic – de contact între

populaţii; cultural – de contact între culturi; lingvistic – de contact între limbi, fiecare din aceste

patru aspecte principale condiţionându-se reciproc: economic – social – politic – cultural –

lingvistic.

Alţii au interpretat contactul între limbi esenţialmente în plan geografic, surprinzând sau

intuind însă şi efectele lor lingvistice (pe fundalul tipologiei sociologice a bilingvismului), dar,

mai ales, o serie întreagă de factori exteriori contactului „lingvistic”, dar care îl influenţează.

47

U. Weinreich susţine că o analiză completă a interferenţei în situaţia contactului lingvistic este

imposibil de efectuat fără luarea în considerare a factorilor extralingvistici. Chiar mai devreme

H. Schuchardt remarcase: „Cauzele amestecului lingvistic sunt mereu de natură socială, nu

fiziologică” [244].

Printre aceşti factori de care depind dimensiunile, direcţia şi natura influenţelor între limbi,

autorul citează ca fiind mai importanţi: 1) starea social-politică a celor două comunităţi; 2)

situaţia economică a uneia faţă de celălalt; 3) toleranţa sau, dimpotrivă, discriminarea naţională,

rasială ori religioasă; 4) coeziunea comunităţilor aflate în contact, respectiv, dispersia,

fărâmiţarea lor din diverse motive; 5) raportul numeric între ele; 6) gradul de concentrare

teritorială a fiecăruia (faţă de amestecul lor sau faţă de „enclavele” lingvistice, când poziţia

limbii minoritare slăbeşte); 7) durata şi continuitatea contactului între comunităţi; 8) intensitatea

legăturilor unei comunităţi minoritar cu „trunchiul” etnolingvistic din care s-a desprins

(îndeosebi la contactul „segmentar” între limba imigranţilor şi limba locală); 9) existenţa unor

activităţi social-politice şi cultural-instructive în limba maternă; 10) predominarea, superioritatea

economică, social-politică, culturală, artistică, tehnico-ştiinţifică etc. a unui colectiv asupra

celuilalt; 11) particularităţile psihice ale comunităţilor (refuzul sau predispoziţia la împrumuturi,

atitudini însă variabile după epoci); 12) dominaţia monolingvismului într-o ţară sau, invers, a

plurilingvismului, „împestriţarea” etnolingvistică necesitând o limbă de „contact”, de

comunicare între alogloţi (în Basarabia tinzându-se chiar ca limba rusa să devină a doua limbă

„maternă” pentru populaţia băştinaşă). Totalitatea acestor factori constituie ceea ce

U. Weinreich numeşte „ambianţa social-culturală a contactului lingvistic”, fără a cărei elucidare

cercetările asupra interferenţelor limbilor riscă „să rămână în aer”.

În literatura de specialitate se mai invocă, mai ales la contactul între limba autohtonă şi

limbile imigranţilor, factori externi precum: 13) modificarea bruscă a mediului geografic şi

social, ceea ce impune completarea imediată şi generală a terminologiilor; 14) reorientarea

socială şi culturală a emigranţilor (de unde scăderea rezistenţei lor la influenţe şi împrumuturi);

15) schimbarea în masă a ocupaţiilor şi profesiilor; 16) amestecul etnic (căsătorii mixte etc.),

plus o serie de factori subiectivi, care, dacă sunt mai mult sau mai puţin răspândiţi într-un grup

bilingv, pot afecta desfăşurarea şi natura interacţiunii lingvistice: a) aptitudini generale în

însuşirea limbii(-lor) străine; b) aptitudini muzicale, care permit o bună asimilare fonetică a

idiomului străin; c) capacităţi imitative, care înlesnesc achiziţia altei limbi la contactul natural; d)

abilitaţi selective care asigură separarea celor două sisteme ale bilingvului, e) experienţe

anterioare de studiere a limbilor; f) capacitatea generală de a se exprima liber în limba maternă.

48

Contactele înseamnă, de fapt, legături (implicit, „căile”, „canalele” pe care se pot realiza

aceste relaţii, indiferent de ce s-a întâmplat ori se întâmplă în interiorul limbilor sau varietăţilor

acestora intrate în astfel de legături, de altfel numeroase şi complexe). Ca atare, s-a propus o

clasificare a acestor „legături” în mai multe tipuri (ele condiţionând anumite feluri de bilingvism

şi, prin ele, amploarea interferenţei), şi anume, în contacte: I. 1. cazuale, accidentale şi 2.

permanente; II. 1. externe şi 2. interne; III. naturale şi artificiale sau, după alţii, într-o viziune

strict geografică; IV. 1. marginale (frontaliere) şi 2. intraregionale (inclusiv ale enclavelor

aloglote). Fireşte, aceste clasificări pot şi trebuie să fie completate (chiar dacă unele se vor

încrucişa cu cele ale bilingvismului), de exemplu, în: V. 1, directe şi 2. mijlocite, în VI. 1.

nemijlocite şi 2. la distanţă, în VII. 1. populare şi 2. culte (savante, livreşti, cărturăreşti), acestea

posibile şi între o limbă „moartă” (latina ş.a.) şi cele „vii” sau între limbi aflate la mari distanţe.

Nevoia unor asemenea conceperi şi clasificări ale contactului îşi găseşte justificarea prin

faptul că fenomenul dat precede interacţiunea limbilor, fără un contact stabilit pe o cale sau alta

din multele posibile, limbile (chiar dacă ar fi înrudite sau similare tipologic) nu vor interacţiona,

adică nu vor interfera, interpenetraţia fiind mijlocită, preponderent, prin bilingvism în ciuda

înrudirii strânse şi a similiarităţilor tipologice.

Dacă vom încerca să acordăm termenului contact o semnificaţie pur lingvistică, atunci

vom ajunge la concluzia că este polisemic. Aceasta înseamnă că trebuie să-i atribuim aproape

simultan şi sensurile de bilingvism, interferenţă (provocată de acesta), dar şi rezultatele

procesului de contactare.

Prima idee este, după cum s-a arătat în repetate rânduri, inacceptabilă, nefiind mereu

verosimilă: contactul se poate realiza (ca în cazul celui mijlocit, de regulă, şi al celui de la

distanţă) şi fără bilingvism, ultimul nu naşte totdeauna interferenţa. Contact, după unii, ar trebui

să însemne doar interacţiunea în sincronie, văzută însă ca efecte în diacronia limbilor. Or,

tipurile de interacţiuni şi efecte fiind numeroase şi variate, ar trebui să identificăm contactul,

rând pe rând, cu fiecare fenomen „particular” respectiv, cu toate conceptele vehiculate până

acum în istoria teoriei contactelor lingvistice, privind modul în care interacţionează limbile şi cu

ce consecinţe.

O asemenea inventariere a tipurilor de rezultate ale interacţiunii dintre limbi s-a realizat

totuşi [90]. În clasificarea respectivă s-a ţinut cont de: 1. esenţa modificărilor produse în limbile

aflate în contact depinzând de gradul de apropiere sau de depărtare între structurile idiomurilor

date, trebuie distins între: a) contactul între limbi neînrudite, structural diferite (engleză şi arabă,

rusă şi japoneză etc.); b) între limbi înrudite de departe, distanţate ca structură gramaticală şi

inventar lexical (engleză şi română etc.) şi c) între limbi strâns înrudite, cu structuri similare şi

49

cu multe elemente „materiale” comune (rădăcini, formanţi etc.), ca între cele trei limbi slave de

est sau ca între polonă şi cehă ori ca între română şi franceză. 2. a) diferenţierea, scindarea unei

limbi în câteva autonome. b) integrarea, contopirea câtorva limbi într-una singură, c)

împrumutul şi, mai ales, îmbogăţirea reciprocă a limbilor (împrumuturi „cognitive”, cele

realizate odată cu preluarea realităţilor şi noţiunilor, elemente ce lărgesc posibilităţile structurii

unei limbi, de pildă, folosirea sunetelor şi complexelor sonore în diverse poziţii, construcţii

sintactice, variaţii stilistice etc. 3. Se referă la împrumutul lingvistic. De multe ori acest concept

nu poate acoperi toate tipurile de interpenetraţie, din mai multe motive: termenul sugerează fie

procesul doar de receptare a unor unităţi aloglote, fie acele unităţi reţinute în limba B dintr-o

oarecare limbă A. Este important de subliniat că nu putem vorbi chiar de un împrumut lexical

propriu-zis, atunci când bilingvul „coagulează” două sisteme lingvistice. De fapt, teoria

împrumutului, care tradiţional se limita doar la fapte de lexic, a suferit numeroase interpretări

prin prisma bilingvismului şi a interferenţei.

Interesul pentru raportul limbă–societate din cadrul şcolii sociologice franco-elveţiene a

favorizat studiul contactului dintre limbi şi sub acest aspect, ceea ce permitea analiza

fenomenului din punctul de vedere al unor clasificări pe baza raportului dintre culturi superioare

şi inferioare, precum şi din punctul de vedere al raportului dintre populaţii. Se poate spune că

analiza sociologică în cercetarea contactului dintre limbi porneşte de la A. Meillet [268].

Continuând aceeaşi poziţie, J. Vendryes [280], enumeră patru factori care stimulează

procesul contactului lingvistic: 1. economic, decisiv pentru amploarea, gradul contactului, 2.

politic, important în condiţii concrete date; 3. religios; 4. al prestigiului.

Problemele contactului dintre limbi au format obiectul mai multor congrese şi simpozioane

internaţionale: problemele interferenţei lingvistice (al IV-lea Congres al lingviştilor), structura

internă a limbii în condiţiile bilingvismului şi ale influenţei substratului, adstratului şi

superstratului (Congresul a V-lea), limitele în care se poate exercita influenţa structurii

morfologice a unei limbi asupra morfologiei altei limbi (al VI-lea congres al lingviştilor).

Problematica dată a fost pe larg dezbătută şi la congresele de lingvistică şi filologie romanică, la

cele de slavistică (în special din 1958, 1963, 1968), la congresele internaţionale de dialectologie,

la cel de-al X-lea Congres al lingviştilor (Bucureşti, 1967), ca şi la I Congres Internaţional de

Balcanistică. Din 1954, la propunerea lui E. Haugen, s-au pus bazele unui centru mondial de

studiere a bilingvismului, în cadrul UNESCO.

Concepţiile şi metodele ce funcţionează în acest domeniu al contactelor lingvistice i-au

îndreptăţit pe mulţi cercetători să-l considere ca o disciplină lingvistică aparte, ca o nouă ramură

a ştiinţei limbii. Se pare că atât termenul, cât şi ideea porneşte de la O. Jaspersen, A New

50

Science: Interlinguistics, Cambridge, 1930, pe care îl urmează, îndeosebi, cercetătorii ruşi. Ei

însă introduc aici un spectru foarte larg de noţiuni, fenomene, procese: studiul contactelor dintre

limbi de tot felul, adică relaţiile interlingvistice, dar şi prognoza evoluţiei lingvistice a societăţii

viitorului, studiul funcţionării reale a limbilor internaţionale, probleme legate de crearea şi

funcţionarea diferitor limbi artificiale etc. Într-un cuvânt, disciplina dată este considerată numai

ca o ştiinţă a aşa-numitelor limbaje raţionale, cum ar fi limbajele internaţional-tehnice ale

ştiinţei, limbile intermediare în traducerea automată, limbile-etalon etc.

O altă categorie de cercetători, ca urmare a studierii cauzelor şi a legilor schimbărilor din

limbă au constatat că există o serie de fapte ce nu pot fi atribuite limbii de origine şi nici nu pot fi

puse pe seama puterii de inovaţie proprie fiecărei limbi. Astfel, a început să se acorde o atenţie

sporită aşa-numitului amestec între limbi, rezultat al unor factori social-istorici concreţi. Dintre

aceştia cea mai mare importanţă a căpătat-o, de la început, amestecul etnic, cu urmările sale în

structura limbii, cunoscute sub numele de substrat, superstrat şi adstrat.

Astfel, aceste categorii, alături de bilingvism şi diglosie, se dovedesc a fi principalele

efecte ale contactului lingvistic, reprezentând şi unele aspecte ale interferenţei.

Substratul4 este unul din rezultatele amestecului de populaţie, al convieţuirii de durată a

două sau mai multe colectivităţi, dintre care una e băştinaşă pe teritoriul devenit comun, iar

cealaltă venită mai târziu în regiunea respectivă, prin cucerire sau prin dislocări de grupări

umane. Întotdeauna, vorbitorii unei limbi anumite vin în contact cu vorbitorii altei limbi. Întrucât

cerinţele vieţii implică nevoia de comunicare, e posibil ca limba străină să intre şi ea în uz,

aparând astfel bilingvismul, mai mult sau mai puţin extins sau o situaţie diglosică. Această

perioadă se soldează, în anumite cazuri, cu eliminarea uneia dintre limbi. Daca limba eliminată

aparţine băştinaşilor, aceasta formează substratul limbii care continuă să fie folosită5. Eliminarea

nu se produce brusc, ci treptat, prin extinderea sferei de utilizare a uneia dintre limbi în

detrimentul celeilalte.

Sistemul limbii care se extinde nu ramâne intact, nemodificat, ci acceptă o serie de

elemente din limba înlocuită. Aceste elemente care reprezintă influenţa limbii părăsite asupra

celei părăsite sunt denumite tot substrat. De exemplu, locuitorii Daciei şi-au părăsit limba

materna şi au adoptat latina, imitând civilizaţia romană, superioară lor, care s-a extins pe un

teritoriu dacic, preluând anumite fapte din limba uitată.

4 Termen creat de I. A. Ascoli, primul care atrage atenţia asupra fenomenului. 5 Al. Graur, Studii... [65, p. 399-400]: „limba părăsită, din care mai apar în cea nouă, ici şi colo, unele elemente, poartă numele de substrat”.

51

Influenţa exercitată de substrat, e posibilă cel puţin teoretic, în toate compartimentele

limbii, chiar cele considerate închise, ca morfologia şi fonetica.

Din păcate, limbile „substrat” sunt mai greu de cercetat din cauza lipsei surselor directe de

cunoaştere (texte literare, inscripţii etc.). De aceea s-a recurs la o cunoaştere indirectă, cu

ajutorul metodei comparativ-istorice. De exemplu, pentru studierea substratului dac, s-a recurs la

compararea cu albaneza. Desigur că rezultatele se rezumă de cele mai multe ori la supoziţii decât

la certitudini.

În ultimele două secole s-a scris relativ mult – mai ales în spaţiul românesc, dar şi în alte

ţări – despre elementele autohtone ale limbii române, fără însă a se fi ajuns la concluzii univoce.

Lucrul este foarte firesc, dacă ne gândim cât de greu poate fi determinat, în genere, rolul

factorului etnolingvistic în procesul complex de formare a limbilor şi popoarelor.

Teoria substratului constituie o parte integrantă a teoriei generale de dezvoltare a limbii.

Elaborată încă în secolul trecut de romanişti, teoria substratului, adică influenţa etnică şi

lingvistică a elementului autohton, a fost adeseori invocată în rândul cauzelor care asigură

transformările produse în sistemul limbilor romanice comparativ cu latina (vezi Graur [67,

p. 399-407]; Iordan [83]; Puşcariu [148]; Rosetti, 1968 [152, p. 85]. Gustav Grober a susţinut că

diferenţele dintre limbile romanice s-ar explica prin datele succesive de romanizare a

provinciilor: anumite inovaţii fonetice se produseseră la o dată anterioară romanizării unei sau

altei provincii, iar unele cuvinte ce lipsesc dintr-o anumită limbă romanică nu erau încă

panromane, în momentul cuceririi provinciei.

Explicaţia datorată criteriului cronologic ar putea fi valabilă, dacă provinciile romanizate ar

fi rămas izolate şi nu ar fi primit inovaţii de la centru; dar lucrurile s-au întâmplat altfel: ştim că

inovaţiile lexicale venite de la centru au pătruns, până la o anumită dată, în provinciile cele mai

îndepărtate ale Imperiului Roman. De aceea diferenţa dintre limbile romanice, adică diferenţierea

după provincii a latinei vorbite nu se poate explica decât ţinând seama de populaţiile autohtone,

diferite în fiecare provincie, cărora limba latină le-a fost impusă odată cu romanizarea şi care au

transformat, fiecare în felul său, limba cuceritorilor romani.

Referindu-se la limbile indo-europene, A. Meillet nota: „Il est prèsque toujours malaise, le

plus souvent impossible, de déterminer precisement en quoi a consiste l’influence du «substrat».

Mais dans les singularités d’aspect, que présente chacune des langues indo-européennes, le

«substrat» a eu un role décisif” [268, p. 109]. Şi tot acolo, lingvistul francez releva: „Les

différences de ce que l’on a nome le «substrat» linguistique sont de grande conséquence pour

l’évolution des langues. Les aspects qu’à pris l’indo-européen commun s’expliquent sans doute

52

en notable partie, au moins pour les debuts de chaque grand type de changements, par des

différences de «substrat»” [268, p. 107].

În dezacord cu Jacques van Ginneken, care la Congresul Internaţional de Lingvistică de la

Roma (1933) a formulat o teză esenţialmente biologică în privinţa substratului, Amado Alonso

menţionează [281, p. 257-271] că, sub raport metodologic, nu putem identifica elementul rasial

cu cel lingvistic (cum făcea van Ginneken). De aceea, în demonstraţia sa, romanistul spaniol se

referă exclusiv la substratul lingvistic.

După părerea lui A. Alonso, conceptele de substrat şi superstrat au în ele ceva

convenţional, chiar arbitrar; ele ţin de clasificare. Dar a face istorie nu înseamnă a clasifica

[281, p. 262]. Ambele concepte constituie un mijloc, nu un scop al interpretării istorico-

lingvistice. În afară de aceasta, Amado Alonso precizează că termenii substrat, superstrat şi

adstrat, aleşi pentru a completa sistemul, aparţin, prin elementele lor imaginative, concepţiei

naturaliste despre limbaj. Substratul, în special cel fonetic nu acţionează în limba nouă ca un

substrat propriu-zis, ci ca un strat stabil, căruia i se suprapune altul superior. Recunoscând

această realitate, vom recunoaşte că terminologia folosită este improprie. Dacă limba

cuceritorilor şi limba cuceriţilor ne sunt cunoscute, substratul lexical, când există, poate fi

identificat, după A. Alonso, fără dificultate [281, p. 262]. Credem că observaţia nu are valoare

universală. Cu câteva excepţii, adaugă lingvistul spaniol, în materie de sintaxă şi morfologie,

elementele de substrat sunt foarte puţin numeroase: de cele mai multe ori fenomenul este propriu

etapelor de bilingvism activ, pentru ca ulterior să dispară. În schimb, fonetica oferă incomparabil

mai multe exemple de influenţă a substratului. Conceptul de substrat (fonetic) are însă nevoie de

o bază fonetică care să explice procesele corespunzătoare din evoluţia limbii. Baza fonetică nu

este un concept natural (biologic), ci reprezintă o deprindere de pronunţare fixată, transmisă şi

dezvoltată în fiecare comunitate lingvistică. Ar fi deci o realitate culturală, nu una biologică

[281, p. 263]. Ideea poate fi susţinută cu argumente din domeniul foneticii experimentale. Baza

fonetică începe nu atunci când organele articulatorii se află în stare de repaus, ci când ele se

găsesc în acţiune. De aceea o comunitate care a schimbat limba poate chiar depăşi gradul de

adaptare până la adoptarea treptată a noilor baze fonetice, menţinându-se în felul acesta în

tradiţia limbii învingătoare pe care o asimilează. Acomodarea progresivă a unei comunităţi la

limba nouă poate avea o limită istorică, nu însă în mod obligatoriu şi una naturală. Ea este aptă

nu numai de a asimila totalmente elementele date, ci şi chiar de a inova aici, potrivit cu spiritul

limbii noi.

Pentru a imprima un caracter ştiinţific teoriei actuale a substratului, credem că ar trebui

rezolvate mai mul probleme, dintre care menţionăm aici:

53

1) precizarea criteriilor de delimitare a sferei de influentă a substratului;

2) delimitarea influenţei substratului de fenomenele convergente, ce apar

independent, şi de alte tipuri de influenţă a unei limbi; astfel, există în română cuvinte puse pe

seama influenţelor (greacă, albaneză, germanică, slavă etc.), dar, în realitate, ele provin din

substratul daco-getic;

3) precizarea gradului de influenţă a substratului în diversele compartimente ale

limbii (lexic, fonetică, derivare, morfologie, sintaxă);

4) folosirea datelor extralingvistice (îndeosebi, materialul furnizat de istorie,

arheologie, antropologie şi etnografie);

5) verificarea ipotezei lui A. Meillet şi a lui V. Brøndal, după care influenţa

substratului se poate produce nu imediat, ci şi la un interval mai mare de timp (relev aici că, de

pildă, Meillet, în consideraţiile sale, pornea de la ideea că unele trăsături specifice, proprii limbii

autohtone, se pot păstra mai multă vreme ca tendinţe de dezvoltare).

În cazul contactelor de acest gen, etapa iniţială a bilingvismului se caracterizează prin

asimilarea cu precădere a lexicului şi sintagmelor. Procesul de interacţiune are loc în condiţiile

dominaţiei unei limbi asupra alteia. Baza de articulaţie şi structura morfologică a limbii învinse

până la urmă îşi menţin, de regulă, individualitatea pe o întindere mai mare de timp. În schimb,

la tipul sintactic se poate renunţa mai uşor.

În orice caz, problema substratului limbii române trebuie examinată din perspectiva mai

largă a lingvisticii generale, indo-europene, romanice şi a soartei latinei în Orient. În toate aceste

împrejurări, suntem obligaţi să discernem, după criterii mai obiective, care fapte anume se

explică prin factorul etnologic sau prin tendinţe romanice, comune ori numai româneşti, şi care

pot fi puse pe seama interacţiunii, a influenţelor sau a evoluţiei paralele ori spontane, indiferent

dacă e vorba de vocabular, de fonetică sau de gramatică.

Treptat, cunoştinţele noastre în acest domeniu s-au îmbogăţit, iar metodele de investigaţie

au devenit mai sigure în cadrul cercetărilor cu orientare complexă. Dar, cum s-a văzut şi din

lucrările mai multor congrese internaţionale de lingvistică şi filologie romanică (Bucureşti –

1968, Québec – 1971, Néapole – 1974; Rio de Janeiro – 1977), cu toate succesele obţinute,

studierea elementului autohton în limba română, ca şi în celelalte idiomuri romanice, continuă să

rămână una dintre problemele fundamentale ale istoriei acestor limbi şi popoare (cf. şi lucrările

celui de-al II-lea Congres Internaţional de Tracologie; vezi şi bibliografia de la finele prezentei

lucrări).

54

Fără a neglija alţi factori de evoluţie lingvistică, teoria substratului explică, după părerea

noastră, multe dintre schimbările produse în limbile romanice, în urma contactului dintre latina

populară şi limbile populaţiilor din diversele provincii ale fostului Imperiu roman.

Una dintre problemele cele mai importante o constituie, fără îndoială, analiza criteriilor

care ne ajută să identificăm elementele de substrat, indiferent de limba în care apar.

În tratarea tuturor aspectelor implicate în problema de ansamblu a substratului

etnolingvistic prelatin din limba română, trebuie folosită pe larg metoda comparativ-istorică de

studiere a limbilor indo-europene, a limbilor romanice, istoria limbii române, istoria limbii

albaneze şi materialul limbilor vecine, cu care româna a venit în contact.

Împotriva unor concepţii susţinute de diverşi cercetători, considerăm că, în prezent,

dispunem de probe mai concludente şi de metode mai sigure care ne permit să admitem existenţa

unei influenţe destul de puternice din partea substratului, adică a graiului vorbit de populaţia

autohtonă în întreaga Dacie fără întrerupere (din epoca ce a urmat scindării limbii indo-europene

comune) până la dizolvarea lui în limba latină, nu numai în fonetică şi vocabular, în toponimie,

hidronimie etc., ci şi în domeniul morfologiei şi sintaxei limbii române. „Notele gramaticale

comune (din română şi albaneză – n.n.) se explică prin acţiunea substratului şi evoluţia specifică

a romanităţii orientale” [154, p. 201].

În vederea stabilirii inventarului de cuvinte de origine dacică este absolut necesară

studierea termenilor cu etimologie nesigură, sau necunoscută (între 8 şi 15% din totalul

elementelor lexicale ale limbii române).

În ceea ce priveşte etimologizarea cuvintelor din fondul prelatin al limbii noastre, cuvinte

care nu au un corespondent în albaneză, datele limbii române şi gramatica comparată a limbilor

indo-europene sunt suficiente pentru a defini originea lor străveche. De altfel, trebuie

reexaminată în totalitate etimologia cuvintelor considerate împrumutate într-o o fază mai veche

din istoria limbii noastre, întrucât este foarte probabil ca, între elementele puse pe seama

influenţelor străine, multe să fie moştenite de la populaţia autohtonă.

În principiu, elementele lexicale prelatine din limba română, existente sau nu în albaneză,

constituie o realitate care trebuie cercetată cu mijloace interne româneşti şi cu criteriile

comparatisticii indo-europene.

Desigur, în explicarea diverselor procese de limbă prin influenţa exercitată de substrat se

recomandă foarte multă prudenţă: la astfel de cauze vom recurge numai în măsura în care

evoluţia lingvistică nu se împotriveşte unor atare interpretări. Cu influenţa substratului, ca şi a

adstratului, nu trebuie operat în mod mecanic, pentru aceasta fiind necesare noi şi îndelungate

investigaţii.

55

Studierea etimologică a „resturilor” de limbă daco-getică permite stabilirea principalelor

legi fonetice caracteristice acestui idiom indo-european, îndeaproape înrudit cu traca, dar

deosebit în multe privinţe de ea. La aceeaşi concluzie se ajunge şi în urma cercetării întregului

material onomastic transmis direct de la populaţia autohtonă.

Aşadar, cercetarea fondului prelatin din limba română, indiferent dacă este vorba de

fonetică, vocabular, gramatică ori formarea cuvintelor, constituie încă una dintre chestiunile cele

mai controversate ale lingvisticii. Studiilor anterioare li s-au adăugat, în ultimii ani, mereu altele

noi, fără însă ca problema să fi fost soluţionată în mod satisfăcător. Desigur, pentru secolul trecut

contribuţiile cele mai însemnate, dar şi cele mai discutabile, referitoare la resturile de limbă

dacică din vorbirea românilor, inclusiv unele efecte declanşate de factorul etnologic în sistemul

graiului nostru cotidian, aparţin lui Hasdeu care „este fără îndoială personalitatea ştiinţifică

românească cea mai de seamă a sec. al XIX-lea”, cu operele sale lingvistice fundamentale

Cuvente den bătrâni şi Etymologicum Magnum Romaniae.

Una dintre problemele de mare importanţă care a constituit o preocupare permanentă a lui

Hasdeu o reprezintă problema participării elementului autohton la formarea limbii şi poporului

român. Deşi nu a avut precursori (etimologiile propuse de Dimitrie Cantemir sunt, toate, greşite,

în sensul că nici unul dintre termenii consideraţi de el, cu excepţia doinei, nu are origine dacică:

de exemplu, cărare, grăiesc, heleşteu, nimeresc, pădure, privesc, stejar sunt de altă

provenienţă), iar Tabelele comparative ale lui Ion Budai-Deleanu, în care erau semnalate cuvinte

comune cu albaneza, au rămas în manuscris (după Pârvulescu, stejar ar fi totuşi de provenienţă

autohtonă). Hasdeu a adus aici contribuţii extrem de însemnate, cele mai multe valabile şi astăzi,

studiind, mai întâi, latura teoretică, iar apoi şi pe cea concretă a acestei controversate probleme.

El porneşte de la ideea că orice limbă (deci şi limba română) este alcătuită din strat şi substrat.

Teoria substratului este legată în mod firesc la Hasdeu de efectele bilingvismului între două

popoare diferite (aşa-zisul „amestec primar”), care se deosebesc esenţial de împrumuturile ce se

produc în mod curent în urma relaţiilor de tot felul stabilite între popoare („amestec secundar”,

cum îi spune B.-P. Hasdeu). Aşadar, „amestecul secundar” declanşează doar împrumuturi izolate

de la o limbă la alta, fenomen frecvent în toate timpurile, dar nu şi obligatoriu; în urma

„amestecului primar” (adică a acţiunii substratului etnolingvistic) se împrumută şi forma internă

a limbii străine. Hasdeu a arătat că numai amestecul primar are importanţă genealogică.

Proporţia amestecului depinde de gradul de înrudire a celor două limbi, precum şi de gradul de

cultură şi puterea tradiţiei, manifeste în fiecare dintre ele.

Este evident că studierea elementului autohton din limba română nu se poate face în afara

comparaţiei cu alte limbi indo-europene. Ştim bine că tradiţiile romanisticii şi mai cu seamă ale

56

cercetării limbii române prin raportare la limba de origine, latina, erau vechi la noi; gramatica

comparată a limbilor indo-europene era, în schimb, un lucru cu totul nou la români. Hasdeu şi-a

dat seama într-o măsură în care aproape nimeni după aceea nu a mai făcut-o, că istoria limbii

noastre nu poate fi studiată cu succes decât plasând-o într-un cadru mai larg indo-european.

Pe de altă parte, limba noastră prezintă o importanţă deosebită pentru gramatica comparată

a limbilor indo-europene. De exemplu, prin comparaţia românei cu albaneza sau cu alte limbi

indo-europene pot fi reconstruite elemente din limba dispărută a tracilor, dându-se astfel

posibilitatea lărgirii sferei comparaţiei pe plan indo-european. Paralel, Hasdeu arată că

reconstrucţia trebuie să fie nu numai fonetică, cum admiteau aproape toţi lingviştii timpului său,

ci şi lexicală şi semantică. În legătură cu problema valorii reconstrucţiei stărilor de limbă arhaice

învăţatul român a emis poate cea mai cuprinzătoare şi mai justă concepţie din câte s-au formulat

în istoria lingvisticii. Situându-se pe o poziţie dialectică, el releva că reconstrucţia nu este nici

ipotetică, dar nici exactă, ci aproximativă, apropiindu-se, ca orice cunoştinţă umană, cu atât mai

mult de adevăr, cu cât ia în considerare un număr mai mare de fenomene. Reconstituind fapte din

limba populaţiei autohtone din Dacia, B.-P. Hasdeu a arătat că elementul prelatin din română

este asemănător, dar şi deosebit de cel trac propriu-zis de la sudul Dunării. Într-adevăr, există

numeroase argumente din domeniul foneticii, toponimiei etc. care vin în sprijinul acestei

concepţii. Deosebirile frapante, observabile între daco-getică (daco-moesiană) şi tracă,

îndreptăţesc afirmaţia că ele erau limbi diferite, înrudite însă la nivel indo-european (în sensul că

toate provin dintr-o sursă comună).

Înainte de Hasdeu pe seama influenţelor anteromane din limba noastră erau puse

următoarele elemente (pentru unele dintre ele vezi şi [154]):

1) în fonetică: trecerea lui a neaccentuat la ă, a lui o la u; ea accentuat la e; transformarea

lui s în ş în anumite condiţii; rotacismul (trecerea lui l intervocalic la r); transformarea lui qu în

p; a lui ct în pt ş.a.;

2) în gramatică: confuzia genitivului cu dativul, numeralul sută şi formarea cardinalelor

de la unsprezece la nouăsprezece cu prepoziţia spre; formarea viitorului cu a voi, articolul

postpus, repetarea pronumelui în acuzativ, folosirea conjunctivului în locul infinitivului etc.;

3) în vocabular: abur, acolo, acum, baltă, bară „mlaştină”, brad, brânci, brânză, brâu,

broască, bucată, bucur, bunget, buză, căciulă, cătun, codru, copac, copil, covată, a cruţa, dobă,

gata, gălbează, ghimpe, groapă, grumaz, guşă, leş, leşina, mal, maldac, moş, nană, năpârcă,

pârâu, a sosi, stăpân, şopârlă, urdă, vatră, vergură. În legătură cu termenii citaţi, trebuie să

facem menţiunea că mulţi au fost atribuiţi greşit substratului, fiind, de fapt, de evidentă origine

latină (acolo, acum, brânci, bucata, vergură), slavă (leşina, nana) sau turcească.

57

Cercetările întreprinse de B.-P. Hasdeu asupra vocabularului limbii române au scos la

iveală numeroase cuvinte a căror origine autohtonă este ori pare a fi neîndoielnică. Trebuie să

spunem că şi astăzi criteriile stabilite de Hasdeu cu un secol în urmă îşi păstrează valabilitatea.

Provenienţa dacică a elementelor lexicale din limba română era considerată sigură atunci când:

1) cuvântul în cauză nu era moştenit din latină;

2) nu era împrumutat din limbile popoarelor vecine sau din ale celor care au trecut succesiv

prin ţara noastră în Evul Mediu;

3) comparaţia cuvântului român cu cel albanez scotea la iveală afinitatea lor intimă.

După B.-P. Hasdeu, următoarele cuvinte ar fi fost moştenite de limba română din idiomul

indo-european al dacilor: abeş, abur, ademeni (arh. adămăni), aghiuţă, aidoma, ală, alac, aldea,

Andilandi, argea, avaloma, azugă, baci, băl (şi bălan), balaur, bară, barză, băsău, başardină,

bască, batal, bordei, bortă, brad, brânză, broancă, bunget, burghiu, butiucă, burtuş, cioară,

cioban, cioc, ciocârlie, ciomag, codru, Barba-cot, cujbă, culbec, deh, dezgauc, doină, don, dulău

(şi doloă), genune, ghiob, ghiuj, gâde, gâdel (gâdilesc), gordin, hojma, iazmă, iele, jilţ, lândură,

mal, mălai, maldac, mămăligă, mazăre, melc, mire, mosoc, moţ, năsărâmbă, ortoman, raţă,

ravac, râmfă, rânză, sâmcea, stăpân, stejar, stână, şiră (şiroadă, şirimpiu), şopârlă, traistă,

tulei, ţundră, ţurcă, urdă, vatră, zimbru, zirnă, deci în total, 84 de termeni6. La aceste elemente

lexicale se mai adaugă unele nume de locuri şi de oameni (de ex., Abrud, Argeş, Basarab,

Mehadia, Sarmisegetuza) şi câţiva termeni pentru care Hasdeu a presupus fie o contaminare între

un cuvânt moştenit din substrat şi unul latinesc (de pildă, urzică), fie – numai modificări

semantice produse sub influenţa factorului etnologic (de ex., bărbat, omuşor).

Fără îndoială, cuvinte ca: abeş „într-adevăr; zău!”, abur, adămană „dar, mită”, argea, baci,

balaur, barză, bască „lâna tunsă de pe o oaie”, bordei, bortă, brad, brânză, bunget, cioară, cioc,

codru, doină, dulău, ghiuj, hojma, jelţ (jilţ, jâlţ) „pârâu”, mal, mazăre, măldac „mănunchi de

fân”, melc, mire, raţă, rămf „Aristocratia clematitis”, rânză, stăpân, stejar, stână, şiroadă

„cadă”, şopârlă, urdă, vatră, zimbru, zârnă „Solanum nigrum” şi altele, pentru care există un

corespondent în limba traco-daco-geţilor, în alte limbi preromane din sud-estul Europei, în

albaneză, armeană, balto-slavă, indo-iraniană, celtică etc., sunt de certă origine autohtonă.

Importanţa contribuţiilor lui B.-P. Hasdeu în acest domeniu este de netăgăduit. După unii

specialişti, lingvistica noastră n-a făcut de la Hasdeu încoace prea mari progrese în această

direcţie, dar problema influenţei substratului dacic în limba şi în istoria noastră, ridicată în mod

ştiinţific mai întâi de Hasdeu, nu poate fi contestată de nimeni.

6 În numeroasele sale cercetări lingvistice consacrate substratului limbii române, Hasdeu a relevat, de pildă, caracterul aproape exclusiv autohton şi latin al păstoritului.

58

Nu toate rezultatele cercetărilor lui Hasdeu asupra elementului autohton sunt acceptate

astăzi, dar nici unul dintre savanţii care l-au urmat nu au adus o contribuţie pozitivă mai mare

decât el la cunoaşterea acestui domeniu.

Ca metodă de lucru, Hasdeu folosea comparaţia cu albaneza (asupra căreia era bine

informat), nu ca să explice un împrumut reciproc, ci ca să reconstruiască prototipurile în traco-

dacă. „Absenţa corespondentelor albaneze nu-l împiedica să considere unele cuvinte ca

provenind din substrat. Raportările la armeană, la limbile celtice, iraniene, baltice, slave etc. sunt

foarte frecvente în studiile lui Hasdeu asupra urmelor autohtone din română” (Gr. Brâncuş,

Introducere la Etymologicum Magnum Romaniae al lui B.-P. Hasdeu).

Într-adevăr, confruntând repertoriul elementelor lexicale din tezaurul nostru cotidian

(minus numele proprii de locuri şi de oameni, care au un statut ceva mai special), puse de

Hasdeu pe seama substratului, cu listele cuprinse în cercetări mai noi sau chiar recente,

constatăm că, adeseori, prezumţiile, ca şi demonstraţiile lui se dovedesc a fi fost juste. Astfel,

mulţi dintre termenii consideraţi de B.-P. Hasdeu a fi de origine autohtonă se regăsesc în

cercetări apărute în zilele noastre.

S-a vorbit mult – poate, chiar prea mult – despre exagerările lui Hasdeu în studiile sale

privitoare la participarea elementelor autohtone în procesul de formare a limbii române, ca şi

despre încercările lui de reconstituire a idiomului dacic, dar cei care au făcut-o au pomenit mai

puţin despre rolul fanteziei şi al intuiţiei în dezvoltarea ştiinţei de către erudiţi de talia celui pe

care-l avem în vedere aici, ignorându-se, în acelaşi timp, faptul că asemenea exagerări sau erori

se întâlnesc, în egală măsură, la toţi sau aproape toţi cei care au abordat spinoasa problemă a

substratului limbii noastre în sec. al XX-lea. Am spus – şi ţinem să repetăm – că, de cele mai

multe ori, în stabilirea resturilor de limbă transmise de la populaţia autohtonă B.-P. Hasdeu a

formulat teze verosimile, sprijinite cu convingătoare argumente lingvistice şi cultural-istorice, în

principiu valabile (sau măcar plauzibile) şi astăzi.

În cercetarea cuvintelor autohtone (trace, dace), Hasdeu a acordat cea mai mare importanţă

gloselor al căror sens este cunoscut putânduu-se stabili astfel cu mai multă certitudine

etimologia. Marele cărturar considera numele proprii un izvor mai puţin sigur şi, când încerca să

le determine provenienţa, căuta totdeauna să descopere un element care să indice semnificaţia

numelui propriu respectiv în vorbirea comună7.

7 Există deci, după Hasdeu, o deosebire radicală între istoria cuvintelor comune şi cea a numelor proprii, cu toate că şi acestea din urmă fac parte din tezaurul lexical specific fiecărei limbi.

59

Ca neogramatic, Hasdeu vedea în structura fonetică o trăsătură extrem de importantă a

limbilor. De altfel, el considera că temelia lingvisticii comparate este fonologia (prin care

învăţatul înţelegea, de fapt, fonetica). Tot aşa concepea lucrurile şi Al. Philippide.

În fonetică, B.-P. Hasdeu atribuie substratului următoarele fenomene: trecerea lui a

neaccentuat la ă, diftongarea lui e şi o accentuaţi, palatalizarea labialelor p, b, f, v şi m sub

influenţa lui i, rotacismul (n>r), existenţa lui r (forte) în macedoromână şi unele graiuri

dacoromane, iar în gramatică: postpunerea articolului hotărât, viitorul cu a voi, formarea

numeralelor de la 11 la 19 cu supra, confuzia genitivului cu dativul, pronumele personal şi

nehotărât o, a din componenţa pronumelor demonstrative şi a unor adverbe (acesta, acolea),

sufixele -ac, -andru, -man, -ez, -oa(n)e, -(o)ma (în cuvinte ca avaloma, avidoma şi hojma).

Aceste presupuneri ale lui Hasdeu cu privire la influenţa substratului (mai ales în

gramatică şi fonetică, dar şi în materie de vocabular) nu au fost încă supuse unei analize mai

profunde de către de cercetătorii contemporani. Teoretic, nu se poate, desigur, ca limba dacilor

să nu fi influenţat morfologia şi sintaxa latinei din această parte a Imperiului Roman. Dacă însă

în cazul lexicului şi al foneticii lucrurile sunt mai uşor demonstrabile, în morfologie şi sintaxă

dovada o putem face mult mai greu, în primul rând deoarece resturile de limbă dacă nu conţin

texte din care să avem cum stabili sau deduce sistemul morfologic şi, îndeosebi, pe cel sintactic.

Avem – ce-i drept – o cale indirectă; mai puţin sigură, anume comparaţia cu albaneza şi cu alte

limbi indo-europene mai apropiate de idiomul dacilor.

Căutând să stabilească principalele fenomene fonetice ale limbii trace (în raport cu indo-

europeana primitivă şi cu alte limbi dezvoltate din ea), Hasdeu vorbeşte de trecerea lui a la o; de

prefacerea lui dh în d; de originea lui z (gh); de corespondenţa dintre tracul gh şi sanscritul sv- la

iniţială; de asemenea, se preocupă de sufixele tracice -iscus şi -ensis.

Studiind problema substratului limbii noastre pe baza izvoarelor istorice şi a materialului

lingvistic, B.-P. Hasdeu dovedeşte continuitatea românilor în Dacia.

În altă ordine de idei, despre superstrat vom vorbi atunci când un popor pătruns mai târziu

într-o ţară (de cele mai multe ori cuceritor şi, astfel, mai puternic sub raport militar) adoptă,

treptat, limba poporului băştinaş (care, de regulă, prezintă superioritate culturală), conferind în

acelaşi timp acestei limbi anumite tendinţe noi.

După O. Densusianu, superstratul slav (influenţele sud-slave, mai ales cele vechi bulgare)

ar fi contribuit la apariţia definitivă a românei ca entitate, după părerea altora însă, influenţa dată

ar fi doar un caz de adstrat.

S-a discutat şi despre anumite caracteristici şi specificităţi ale superstratului în raport cu

substratul, în sensul că: 1. superstratul afectează doar parţial un sistem fonetic, pe când substratul

60

poate provoca schimbarea intregului sistem fonetic; 2. spre deosebire de substrat, se pare că

superstratul nu afectează structura gramaticală (în special morfologia) sau produce o influenţa

mult mai redusă decât primul; 3. substratul lasă urme în straturile centrale, de „profunzime” ale

vocabularului, superstratul se infiltrează în straturile de „suprafaţă”, ce se referă la terminologii

social-politice, administrative, militare etc.

Adstratul reprezintă, de cele mai multe ori, influenţele suferite de o limbă oarecare după

constituirea ei ca idiom distinct. Este interesant de observat ca atâta timp cât adstratul – care nu

participă nici într-un fel, ca substratul şi superstratul, la „formarea” unei limbi înglobează toate

celelalte forme ale contactelor dintre limbi (inclusiv de la distanţă). Tocmai de aceea în câmpul

lui pot fi uşor sesizate interferenţele generate de bilingvism, deci procesele propriu-zise, în

schimb substratul şi superstratul, fenomene de interferenţă într-o anumită perioadă, apar astăzi ca

rezultate.

2.2. Bilingvismul şi diglosia ca rezutat al contactului dintre limbi

2.2.1. Bilingvismul

Bibliografia internaţională consacrată problemelor bilingvismului şi plurilingvismului este

bogată şi reuneşte cercetări elaborate, de regulă, izolat, din mai multe perspective distincte: cea

strict lingvistică, în care accentul cade, aproape exclusiv, pe descrierea structurii limbilor aflate

în contact (neglijându-se raporturile dintre acestea) [184], cea psihologică şi apoi

psiholingvistică [166], cea sociologică şi sociolingvistică [187] etc.

Înscrierea problemelor de bilingvism în curentul (puternic astăzi) al reflecţiilor şi

preocupărilor care privesc raporturile complexe dintre limbaj şi societate a revigorat discuţiile

consacrate fenomenului menţionat. S-a subliniat astfel că bilingvismul poate fi abordat dintr-o

multitudine de puncte de vedere, care depăşesc perspectiva strict descriptivă, adăugând una

evaluativă (prin ierarhizarea sociofuncţională a limbilor aflate în contact) şi chiar una

prospectivă (rezultat al unei viziuni dinamice asupra sistemelor lingvistice ce se găsesc „în

competiţie” [254].

Sociolingvistica nord-americană a distins bilingvismul de diglosie. După U. Weinreich

(1953), bilingvismul este practica utilizării alternative a două limbi, iar persoanele implicate sunt

numite bilingve.

Cazurile de abatere de la normele unei limbi sau ale celeilalte care apar în vorbirea

bilingvilor ca rezultat al contactului dintre limbi vor fi numite interferenţe. Weinreich scria în

acest sens: „Ceea ce stimulează interesul lingvistului sunt chiar aceste fenomene de vorbire,

61

precum şi influenţa lor asupra normelor fiecăruia dintre cele două limbi supuse contactului”

[81, p. 40].

În opinia aceluiaşi autor, interferenţele implică restructurarea tiparelor care rezultă din

introducerea unor elemente străine în sistemul limbii cu o structură complexă. Astfel, Hans Vogt

afirma la cel de-al VI-lea Congres al Lingviştilor (Paris, 1949): „orice îmbogăţire sau sărăcire a

unui sistem implică, în mod necesar, reorganizarea tuturor vechilor opoziţii distinctive din

sistem. Admiterea faptului că un element dat este pur şi simplu adăugat sistemului care îl

primeşte, fără nicio consecinţă pentru acest sistem, ar distruge însuşi conceptul de sistem”

[81, p. 40-41]. Fenomenul de interferenţă poate afecta toate compartimentele limbii: lexicul, în

primul rând, dar şi nivelele fonologic şi gramatical. H. Kloss sublinia, totodată, că interferenţa

sistemelor lingvistice aflate în contact depinde într-o măsură considerabilă de distanţa lingvistică

dintre idiomurile respective.

Din punct de vedere antropologic, nota U. Weinreich, interferenţa lingvistică este

considerată „ca o faţetă a difuzării culturale şi a aculturaţiei” [206, p. 4].

Bilingvismul poate fi abordat ca fenomen individual şi/sau colectiv. În acest din urmă caz,

bilingvismul poate fi parţial sau total, manifestându-se fie la nivelul unui grup de vorbitori, fie la

cel al întregii comunităţi lingvistice.

Bilingvismul poate constitui un fenomen accidental (particular) sau unul curent

(oficializat) în cadrul comunităţii lingvistice sau al grupului respectiv. Existenţa bilingvismului

curent, oficializat, nu presupune însă, în mod automat, ca toţi locutorii aparţinând grupului sau

comunităţii respective să fie bilingvi.

În funcţie de originea sa, bilingvismul a fost împărţit în trei categorii: natural (rezultat al

căsătoriilor mixte ori al contactului cu alte populaţii – în localităţi plurilingve şi/sau în apropierea

graniţelor ce despart două arii lingvistice distincte), voluntar (dobândit) din dorinţa locutorilor,

în general, fără să existe condiţiile expuse mai sus), decretat – impus la nivelul comunităţii

lingvistice (de regulă, împotriva voinţei membrilor acesteia) [196].

În funcţie de gradul de cunoaştere şi de utilizare a sistemelor lingvistice respective de către

locutori, bilingvismul poate fi activ (ambele idiomuri sunt atât înţelese, cât şi folosite efectiv) sau

pasiv (unul dintre idiomuri este numai înţeles, fără să le utilizat activ).

Bilingvismul mai poate fi: a) de tip cult (dacă locutorii cunosc cel puţin la nivel pasiv

variantele literare ale celor doua limbi aflate în contact fie în comunitate, fie „la distanţă”; b)

popular (dacă idiomurile înţelese şi/sau utilizate activ sunt, respectiv variante neliterare ale celor

două limbi); în acest caz, se vorbeşte frecvent despre bidialectalism [84].

62

După părerea unor cercetători, bidialectalismul se subordonează bilingvismului popular,

atunci când variantele dialectale aflate în contact aparţin unor limbi diferite (bidialectalism

extern). În cazul în care locutorul foloseşte alternativ două dialecte (subdialecte sau graiuri) care

aparţin aceleiaşi limbi, bidialectalismul este însă intern şi se subordonează unilingvismului.

Conform altor opinii, bilingv este orice locutor care utilizează alternativ două sisteme

lingvistice deosebite, chiar dacă acestea reprezintă variante ale aceleiaşi limbi [190]. În acest caz,

bidialectalismul se subordonează bilingvismului, respectiv, aşa-numitului bilingvism intern (în

terminologia folosită de I. Iordan). Dacă admitem această părere, trebuie sa includem în sfera

bilingvismului şi utilizarea alternativă a unei variante teritoriale (sau sociale), pe de o parte, şi a

variantei literare a aceleiaşi limbi, pe de altă parte. Aşa cum au făcut-o, spre exemplu, Bally,

Capidan, Iordan ş.a. (Capidan Th. [27, p. 56]; Iordan I. [84, p. 132]). Pentru această situaţie de

„bi-idiomatisim”, sociolingvistica preferă însă termenul de diglosie.

Dacă abordăm fenomenul dintr-o perspectivă evaluativă sociologică a idiomurilor utilizate

în cadrul bilingvismului, observăm că foarte rar acestea deţin, în comunitatea lingvistică dată, un

statut sociocultural şi politic identic. H. Kloss propune următoarea ierarhizare a idiomurilor

dintr-o societate, luând drept criteriu statutul legal al acestora: idiomuri oficiale/neoficiale,

acceptate/neoficiale, proscrise. Corelând apoi prestigiul sistemelor sociocomunicative cu

aspiraţiile (intenţiile) bilingvilor care le-au adoptat, autorul relevă existenţa unui bilingvism de

promovare şi a unuia de concesie. Cu privire la funcţiile sociocomunicative ale idiomurilor

neoficiale a fost subliniată restrângerea sferei de utilizare a acestora la domenii informale de

tipul: viaţa de familie, relaţiile cu prietenii de aceeaşi etnie etc.

O analiză psihologică a bilingvismului sau plurilingvismului scoate în prim-plan două

aspecte: în primul rând, geneza stării individuale de bilingvism sau plurilingvism. Vorbim astfel

de bilingv precoce, diglot sau bilingv tardiv, de bilingvism echilibrat, de bilingvism compus

bazat pe un bilingvism permeabil (când individul nu dispune decât de un singur sistem

conceptual de semnificate, fapt care provoacă o mare posibilitate de interferenţe dintre cele două

sisteme lingvistice), de bilingvism coordonat sau etanş (când individul sau „locusul” contactului

dispune de două sisteme de semnificate, fapt ce uşurează funcţionarea separată a celor două

sisteme lingvistice în contact).

În al doilea rând, este vorba de importanţa reciprocă a limbilor în comportamentele

sociolingvistice. Importanţa calitativă (prestigiu cultural, istoric etc.), şi cantitativă (estimare a

cunoaşterii fiecărei limbi). Se vorbeşte în acest sens de bilingvism receptor sau bilingvism pasiv,

de bilingvism non-receptor, de bilingvism scris, de bilingvism tehnic.

63

2.2.2. Diglosia

Diglosia, distinctă de bilingvism, se referă la repartiţia folosirii fiecărei limbi în funcţie de

împrejurări şi de teme specifice. Termenul de diglosie se datorează elenistului francez Jean

Psichari.

Redefinit în 1959 de Charles Ferguson, termenul de diglosie este asociat adesea cu ideea

de folosire preponderentă a uneia dintre cele două limbi şi de diferenţă de prestigiu în favoarea

uneia dintre ele, sau aspectului scris în situaţiile în care limba vorbită curent este orală. Autorul

defineşte diglosia pornind de la o analiză profundă a societăţilor greacă, arabă şi haitiană, pe care

le cunoştea bine. Dihotomia fergusoniană clasică este aceea dintre basilect (limbă inferioară) şi

acrolect (limbă superioară).

După Ch. Ferguson [184, p. 336] situaţia de diglosie reprezintă: „a relatively stable

Ianguage situation în which, în addition to the primary dialects of the language <...>, there is a

very divergent, highly codified (often grammatically more complex) superposed variety, the

vehicle of a large and respected body of written literature, <...>, which is learned largely by

formal education and is used for most written and formal spoken purposes but is not used by any

sector of the community for ordinary conversation” [184, p. 336]. Aşadar, în opinia lui Ch.

Ferguson, fenomenul de diglosie constă în funcţionarea alternativ-complementară a două tipuri

de varietăţi lingvistice, care au un statul sociocultural diferit în comunitatea lingvistică naţională.

Atât din definiţia propriu-zisă, cât şi din discuţia care o precedă şi o urmează, ar rezulta că

diglosia poate avea loc doar în cadrul aceleiaşi limbi.

Pornind de la câteva elemente esenţiale din definiţia lui Ch. Ferguson, mulţi

(socio)lingvişti au extins totuşi sfera de cuprindere a acestei noţiuni şi asupra situaţiilor în care

idiomurile în contact sunt înrudite sau chiar complet diferite (de exemplu, Fishman) [186]. Din

acest moment, termenul bilingvism a început să fie folosit în tandem cu acela de diglosie.

Sinonimia etimologică a celor doi termeni şi incapacitatea celui de-al doilea de a indica prin

structura sa inegalitatea de statut sociocultural al sistemelor sociocomunicative utilizate

alternativ au generat însă numeroase confuzii şi ambiguităţi (care depăşesc nivelul strict

terminologic). Sociolingviştii înşişi deşi recunosc că problemele diglosiei intră sub incidenţa

propriei discipline, recurgând, nu rareori, cu prudenţă la termenul menţionat.

Dat fiind că discuţia care urmează în subcapitolul următor nu va putea fi just înţeleasă fără

o precizare prealabilă a accepţiei în care vor fi folosiţi termenii de bilingvism şi diglosie şi fără o

circumscriere exactă a noţiunilor acoperite de aceştia, prezentăm mai jos poziţia teoretică pe care

ne situăm şi din perspectiva căreia ne vom referi la realitatea lingvistică din Republica Moldova.

64

Folosim termenul bilingvism pentru a desemna o stare de fapt în care aceiaşi locutori

utilizează alternativ, în cadrul comunităţii lingvistice, din necesităţi efective de comunicare,

două limbi diferite (sau, mai exact, variante lingvistice ale acestora. Din perspectiva

bilingvismului, comutarea de la un cod la altul („code- switching”) nu are întotdeauna, în mod

necesar, o semnificaţie social-contextuală. Multe dintre schimbările de cod (de la o limbă la alta)

pot fi considerate astfel ca funcţionând în variaţie liberă. Sub incidenţa bilingvismului intră

aşadar şi comutările care ţin de raţiuni psihologice şi/sau personale: dorinţa locutorului de a spori

expresivitatea enunţului (comutări metaforice), stări emoţionale deosebite, intenţia de a

reproduce exact cuvintele cuiva etc. Nu vom considera bilingvi pe vorbitorii care îşi însuşesc

prin educaţie formală o limbă străina (din categoria celor numite „vehiculare internaţionale” sau

„de cultură” – engleza, franceză, germană, spaniolă, rusă etc.) şi care, în comunitatea lingvistică

în care trăiesc, o utilizează în situaţii artificiale de comunicare, nu din necesităţi practice efective.

Nu vom utiliza termenul bilingvism nici pentru a desemna bi(i?)diomatismul care se

manifestă în cadrul aceleiaşi limbi (bidialectalism, bisociolectalism etc.).

Folosim termenul diglosie pentru a desemna utilizarea alternativă şi complementară, în

funcţie de domeniul şi contextul de comunicare, a două tipuri de variante lingvistice (standard

/nonstandard): (a) ale aceleiaşi limbi; (b) aparţinând la două limbi diferite.

Kloss evaluează diglosia ca fiind de două tipuri: (a) internă, (b) externă, termeni sugeraţi

de către autor în anul 1966.

Diglosia internă se manifestă în cazul în care limbile folosite cu statut inegal apar în

aceleaşi familii de limbi sau sunt înrudite genetic. Cel de-al doilea termen se referă la limbi

complet diferite. Diglosia internă sau intralingvistică se bazează pe inegalitatea de statut

sociocultural al variantelor (standard/nonstandard) ale aceleiaşi limbi. Diglosia de acest tip nu

este însoţită de bilingvism.

Diglosia externă sau interlingvistică se bazează pe variantele a două limbi diferite.

Diglosia de acest tip (indiferent de nivelul la care este circumscrisă, respectiv: al comunităţii

naţionale, al grupului de vorbitori, al locutorului individual) presupune, în mod obligatoriu,

existenţa bilingvismului.

Din perspectiva diglosiei, comutările de la un tip de cod la altul nu se petrec în variaţie

liberă, ci se datorează modificărilor social-contextuale (privind, de exemplu, sfera şi domeniul

comunicării, locul, momentul, relaţiile dintre interlocutori etc.). Funcţionarea complementară

(întotdeauna în acelaşi mod) a idiomurilor cu statut sociocultural diferit este obligatorie şi reglată

de norma sociolingvistică a comunităţii.

65

Pe baza celor expuse mai sus, considerăm aşadar că există comunităţi în care diglosia nu

este însoţită de bilingvism (este cazul societăţilor moderne unilingve). Există, de asemenea,

comunităţi (cele multinaţionale actuale) în care bilingvismul (plurilingvismul) este însoţit de

diglosie. (Mai trebuie menţionat că înainte de constituirea unei variante literare proprii orice

societate unilingvă este lipsită de diglosie).Privite dinamic, în diacronie, realităţile desemnate

prin termenii bilingvism şi diglosie nu au decât o stabilitate relativă în cadrul comunităţii

lingvistice. Astfel, de exemplu, unilingvii aloglotici (şi eventual diglosici în limba primară)

învaţă şi adoptă, din motive extralingvistice, limba oficială a comunităţii, devenind bilingvi şi,

treptat, diglosici. Este vorba de data aceasta despre o diglosie interlingvistică, dublată de una

internă în limba secundară. Cu timpul, idiomul primar şi diglosia externă sunt abandonate,

locutorii redevenind unilingvi şi diglosici, dar în limba secundară, oficială în stat. Aşadar, este

evident însă că schimbările de această natură se produc pe parcursul mai multor generaţii, fiind

grăbite sau încetinite de factori extralingvistici specifici.

2.3. Concluzii la capitolul 2

Problematica contactului lingvistic este fundamentală pentru teoria lingvistică, pentru

multitudinea de domenii, aspecte şi implicaţii ale diacroniei şi sincroniei limbilor, pentru

înţelegerea schimbărilor lingvistice, a dialectizării a „satelizării” prin „hegemonia” şi

„minoraţia” sistemelor lingvistice, a creării acelor limbi mixte şi interlecte, a glotopoliticii care

aplanează sau stârnesc tensiuni interlingvistice, a creolizării sau decreolizării limbilor.

Contactul lingvistic se află la baza fenomenului de limbi „ameninţate” şi de „eutanasie

lingvistică”. În acelaşi timp, contactul lingvistic explică împrumutul lingvistic, calcul,

interferenţele şi transferul, descrie fenomene esenţiale din didactica limbilor sau din teoria

traducerii. Contactul lingvistic implică contactul sociocultural, însă şi un contact psihologic,

etnologic, istoric şi geografic.

În circumscrierea contactului lingvistic, noţiunile de bilingvism, plurilingvism şi diglosie

ni se par a fi esenţiale. Din momentul în care ne propunem să examinăm „comportamentul”

limbilor în contact, ne confruntăm inevitabil cu probleme de ordin conceptual şi terminologic,

referitoare, în mod special, la confuzia termenilor de bilingvism şi diglosie. Considerate ca fiind

sinonime, din punct de vedere etimologic, aceste noţiuni au început să fie treptat disociate, dar

fără să se ajungă la o părere unanimă a specialiştilor. De aceea subiectul rămâne în continuare

deschis interpretărilor, fiind sursa mai multor controverse. Pentru a descrie şi a disocia cât mai

clar aceste două concepte am pornit de la modelul individual-social.

66

În această ordine de idei, bilingvismul ţine de comportamentul individului care apelează

alternativ, din necesităţi de comunicare, la cele două idiomuri cunoscute. Diglosia va desemna,

în cazul nostru, situaţiile în care idiomurile aflate în contact sunt întotdeauna de nivel distinct

(unul având statut sociocultural ridicat: varianta literară; celălalt – prestigiu scăzut: o variantă

neliterară) şi apaţin fie unei singure limbi, fie, respectiv, unor limbi diferite. În primul caz,

diglosia este internă sau intralingvistică, în cel de-al doilea caz este externă sau interlingvistică.

Aşadar, în lucrarea noastră subscriem la definiţia lui W. Weinreich, conform căreia

bilingvismul este practica folosirii alternative a două limbi, iar persoanele implicate în această

practică sunt numite bilingve.

O analiză psihologică a bi- sau plurilingvismului scoate în evidenţă două aspecte

primordiale: în primul rând, geneza stării individuale de bi- sau plurilingvism. Se vorbeşte astfel

de bilingv precoce, diglot sau bilingv tardiv, de bilingvism echilibrat, de bilingvism compus

bazat pe un bilingvism permeabil (când individul nu dispune decât de un singur sistem

conceptual de semnificate, fapt ce permite posibilitatea producerii a numeroase interferenţe

dintre cele două sisteme lingvistice) de bilingvism, de bilingvism coordonat (când individul

dispune de două sisteme de semnificate, fenomen ce facilitează funcţionarea separată a celor

două sisteme lingvistice în contact). În al doilea rând, este vorba de importanţa reciprocă a

limbilor aflate în contact, de importanţa calitativă (prestigiu cultural, istoric) şi cantitativă

(estimare a cunoaşterii fiecărei limbi).

Diglosia ca fenomen social, distinct de bilingvism, se referă la repartiţia folosirii fiecărei

limbi în funcţie de împrejurări şi de teme specifice.

Privite dinamic, în diacronie, realităţile desemnate prin termenii de bilingvism şi diglosie

nu au decât o stabilitate relativă în cadrul comunităţii lingvistice.

67

3. FENOMENE DE DIGLOSIE ÎN ISTORIA LIMBII ROMÂNE

3.1. Perioada latino-dacică

Scurt cadru istoric

Prezenţa în număr mare a populaţiilor provinciale romanizate în zona balcano-dunăreană şi

carpatică, din care s-a format poporul român şi limba sa romanică, este rezultatul unui proces

social istoric foarte îndelungat şi de mare importanţă. Acest proces constă în romanizarea

populaţiilor de pe acest teritoriu.

Deoarece graiurile traco-getice nu au avut varianta scrisă şi nu li se cunoaşte răspândirea

exactă în spaţiu şi în timp, vitalitatea şi durabilitatea, nu se cunoaşte felul şi data la care ele au

început să cedeze terenul, era de aşteptat să fie uitate după o perioadă firească şi necesară de

bilingvism (traco-latin) în teritoriile etnolingvistice respective. În această privinţă se pot face

numai presupuneri. În schimb, un alt material de limbă: numele proprii (în texte literare şi în

inscripţii) pot fi urmărite şi identificate destul de precis atât în etapele de înflorire şi răspândire

maximă, cât şi în faza de scădere şi dispariţie, în legătură cu fenomenul romanizării populaţiilor

care le purtau şi a localităţilor şi teritoriilor provinciale iliro-trace.

Limba populaţiilor ilire şi a celor traco-getice s-a păstrat vie (foarte puţin modificată de

influenţe externe), cu funcţia de comunicare între indivizi până la expansiunea şi cucerirea

romană, care a avut loc în etape, începând cu Dalmaţia, Pannonia, Macedonia, Tracia, Moesia şi

terminând cu Dacia. Acest fenomen a produs o nouă situaţie: modificarea cadrului şi a condiţiilor

de trai ale populaţiei indigene, influenţa distructivă asupra idiomului etc. Gradul de romanizare a

populaţiilor balcanice poate fi stabilit în funcţie de apropierea faţă de Italia, de intensitatea

ocupaţiei romane. Rezultatul esenţial în urma acestui proces social istoric este dispariţia limbii, a

idiomurilor specifice indigene şi înlocuirea acestora cu latina populară.

Este unanim recunoscută însemnătatea deosebită a procesului social-istoric, în primul rând

de natură lingvistică şi culturală, mai puţin propriu-zis etnică, al romanizării populaţiilor

provinciale în Imperiul Roman, din care au rezultat „popoarele neolatine (romanice)”. Există o

bibliografie foarte bogată în multe limbi europene, dedicată romanizării, sub aspect istorico-

arheologic şi filologico-lingvistic. Vom menţiona doar o parte dintre acestea, care ni se par a fi

mai importante pentru studiul nostru: Pârvan V. Începuturile vieţii romane la gurile Dunării.

Bucureşti, 1923 [127]; 1959; Mihăescu H. Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului

Roman. Bucureşti, 1960 [97] etc.

68

Îndelungatul şi complexul proces al romanizării populaţiilor provinciale, a acelor

numeroase şi variate „nationes” ale imperiului, a fost determinat şi favorizat de mai mulţi factori

pe care îi vom enumera în continuare:

– armata de ocupaţie, recrutarea populaţiilor provinciale în formaţiile romane (auxilia,

legiuni, flotă, gardă etc.) şi serviciul militar îndelungat (25 de ani sau chiar mai mult), cu toate

obligaţiile şi privilegiile pe care le implica;

– organizarea administrativă, aparatul de guvernământ, control şi exploatare economico-

fiscală a provinciilor;

– elementele italice, funcţionari, negustori, patroni, proprietari şi o bună parte din militarii

legiunilor etc.;

– elementele de colonizare şi imigranţii din alte provincii, atestaţi în inscripţii (majoritatea

din ei fiind uşor de recunoscut după antroponime, indicaţia obârşiei etnice, teritoriale, culte

religioase etc.); organizarea vieţii urbane şi a municipalităţilor, a canabaelor şi localităţilor unde

s-au stabilit militarii şi veteranii cu familiile lor;

– religia romană şi cultele provinciale, chiar cele exotice zise „orientale” (semite, asianice,

iraniene, egiptene etc.), vehiculate de provincialii romanizaţi. Este important de menţionat aici că

creştinismul pătrunde în Dacia sub formă latină; generalizarea cultului creştin în provinciile

dunărene nu se produce decât în secolul al IV-lea e.n.; până la această dată creştinismul se

infiltrase în Dacia prin colonişti orientali;

– circulaţia intensă a oamenilor, produselor, ideilor, formelor de viaţă romane;

– toate în limba oficială a imperiului: latina.

După cucerire, Dacia a fost colonizată cu colonişti aduşi din provinciile romane

occidentale, mai ales din Serbia, Bulgaria, Ungaria şi Austria de astăzi, o mare parte a venit din

Asia Mică (sec. al II-lea şi al III-lea e.n.). Toţi aceşti colonişti, de origini diferite, vorbeau limba

latină şi o întrebuinţau ca limbă a raporturilor zilnice. Cunoaşterea limbii latine era necesară nu

numai în raporturile cu administraţia romană, dar şi ca mijloc de comunicare între oamenii veniţi

din alte regiuni ale Imperiului Roman. Astfel utilizarea limbii latine apare ca o necesitate şi

răspândirea ei printre daci se explică prin nevoia de a avea un instrument de comunicare între

oameni ce vorbesc limbi diferite. Procesul de romanizare a fost amplificat şi prin „Constitutio

Antoniniana”, decretată de împăratul Caracalla, în anul 212 e.n.

Drept urmare, locuitorii Daciei deveneau romani în masă. Aceasta nu înseamnă că limbile

locale au dispărut în favoarea limbii cuceritorilor, ci doar că populaţia cucerită a învăţat latina şi

o întrebuinţa în comunicarea cu administraţia şi cu coloniştii veniţi din alte regiuni, limba locală

ramânând să fie folosită în continuare în interiorul familiei, ca un grai specializat.

69

S-a relevat şi se admite că latina învăţată de nişte oameni în majoritate foarte simpli şi

săraci, analfabeţi şi fără tradiţiile unei puternice culturi proprii sau de împrumut, era o limbă de

acelaşi nivel, modestă, simplificată, cu erori gramaticale, „barbarisme”, faţă de latina literară,

clasică, „puristă”; această situaţie faptică este ilustrată şi dovedită de inscripţiile făcute sau

„comandate” de către „romanii” provinciali fiind vizibilă în conţinutul romanic al limbilor

neolatine derivate din latina „vulgară”. Restrânse mereu spre interiorul provinciilor balcanice şi

în Carpaţi, prin zonele de munte, unde circulaţia era mai puţin intensă, manifestările

romanismului ceva mai puţin accesibile, idiomurile indigene nu puteau să reziste multă vreme

puternicei concurenţe a limbii oficiale latine, lipsindu-le o bază economică-socială solidă, un

cadru politic şi cultural în care să-şi aibă rostul şi sprijinul, să fie apărate contra unui adversar

dârz şi mult superior, dominant în chip absolut între Adriatică şi Dunăre, Marea Neagră şi

Someş, în curs de câteva secole. E greu, aproape imposibil să se stabilească în ce măsură şi cât

timp anumite „insule” de limbă indigenă iliră şi traco-getică se vor fi menţinut în adâncul văilor

de munte, pe plaiurile Dalmaţiei ori Moesiei şi Daciei carpatice. Tot ce s-a afirmat ori presupus

despre persistenţa idiomurilor indigene în Peninsula Balcanică era bazat pe deducţii şi analogii,

pe fizionomia şi extensiunea limbii române şi a populaţiei romanofone, pe structura şi afinităţile

limbii albaneze, adică pe elementul comun albanezilor şi românilor şi pe conţinutul romanic

comun celor două limbi.

Elementele autohtone din limba română reprezintă până astăzi un compartiment insuficient

studiat de către cercetătorii noştri. În ciuda bogatei bibliografii existente, rezolvarea unor

probleme ce ţin de substratul traco-dac râmân doar în faza de simple ipoteze şi presupuneri.

Această dificultate care apare în cazul unor asemenea cercetări vine din necunoaşterea limbii de

substrat la care să poată fi raportate presupusele elemente nelatine din limba română. Faptele

care atestă traco-daca sunt extrem de puţine, de aceea nu ne permitem explicarea sigură a unor

cuvinte româneşti autohtone.

Pentru aflarea unor etimologii se apelează la materialul comparativ oferit de alte limbi

(ilira, vechea macedoneană, vechea greacă) vorbite în antichitatea preromană în Balcani,

bazându-se pe ipoteza că unele cuvinte se bucurau de o circulaţie mai largă, deci, posibil, existau

şi în traco-dacă, de unde s-au transmis şi în română. Depistarea unor etimonuri traco-dace e

posibilă şi prin comparaţia cu alte idiomuri indo-europene, cu care traco-daca ar fi putut veni în

contact (germanice, balto-slave, indo-iraniene etc.). Scopul principal al cercetătorului este acela

de a demonstra că cuvintele româneşti comparate nu au deviat în evoluţia lor de la regulile care

au acţionat în procesul de formare a românei comune.

70

Majoritatea cercetătorilor care s-au ocupat de studiul substratului românesc au ajuns la

concluzia că cele mai sigure elemente româneşti moştenite din traco-dacă sunt cele care au

corespondenţe identice sau asemănătoare în limba albaneză. În această ordine de idei, comparaţia

cu albaneza reprezintă o cale metodologică în identificarea elementelor preromane din română.

Mai persistă şi astăzi o serie de discuţii în legătură cu originea elementelor româneşti

comune cu albaneza. Unii cercetători le analizează ca împrumuturi din această limbă, alţii le pun

pe seama influenţei idiomului preroman din Dacia asupra latinei orientale.

Printre susţinătorii ipotezei împrumutului se numără N. Jokl şi, în ultimul timp, Eqrem

Cabej. Argumentele expuse sunt următoarele: 1. substratul indigen e problematic ca sursă pentru

română atâta timp cât e vorba de o limbă pe care nu o cunoaştem, iar albaneza ne oferă elemente

reale pentru explicarea etimologică; 2. e greu de urmărit dacă în substrat există sau nu cuvântul a

cărui origine o urmărim; 3. numeroase concordanţe româno-albaneze cu un caracter relativ nou

nu pot fi atribuite substratului sau este imposibil de a fi explicate prin substrat; 4. conceptul de

substrat presupune în mod necesar înlocuirea unei limbi prin alta (ceea ce s-a şi întâmplat în

Dacia), deci e mai sigur să explicăm elementele din română prin adstrat, adică prin împrumut

albanez.

Bineînţeles că ipoteza împrumutului nu a fost total exclusă sau neglijată de specialiştii în

domeniu. Pe de altă parte însă, Grigore Brâncuş, Al. Rosetti (ILR), I. I. Russu [155] consideră că

elementele pe care româna le are în comun cu albaneza sunt moştenite direct din substrat.

Păstrarea lor, ca rezultat al influenţei limbii autohtone asupra limbii latine, este o consecinţă

normală a situaţiei de bilingvism a acestei populaţii în procesul romanizării. Aceste elemente

reprezintă formele specifice de civilizaţie (în esenţă pastorală) a populaţiei indigene. Se ştie că

romanii au venit în Dacia în calitate de militari, meseriaşi, constructori, funcţionari etc., dar nu

ca păstori. De aceea este absolut firesc ca, odată cu asimilarea limbii latine, băştinaşii să menţină

din idiomul matern acele elemente care erau legate de anumite forme de civilizaţie mai străine

romanilor. De altfel, în cazul unui contact popular, având ca rezultat substituirea unei limbi prin

alta, nu poate fi concepută absenţa unei influenţe din partea limbii substituite.

Ipoteza moştenirii din substrat mai e susţinută şi de observaţia că în afară de elementele

comune cu albaneza, există un număr destul de mare de cuvinte preromane (aproximativ 90,

după I. I. Russu şi Gr. Brâncuş) ce nu au echivalente în această limbă: doină, melc, brânduşă

etc., care sunt foarte greu de explicat.

În continuare prezentăm o listă de cuvinte ce sunt considerate de Gr. Brâncuş ca fiind

cuvinte autohtone sigure, ceea ce demonstrează una din mai multele consecinţe ce s-au răsfrânt

în lexicul limbii române ca rezultat al contactului latino-dacic: abur, argea, balaur, balegă,

71

baltă, barză, bască, bâlc, brad, brâu, brânză, bâr, bunget, (a) bucura, buză, buc, căciulă,

călbează, căpuşă, cătun, ceafă, coacăză, (a) ciupi, cioară, ciuf, ciut, copil, curpen, cursă, cioc,

ciucă, copac, cium, duete, droaie, fluier, gresie, groapă, grunz, guşă, ghionoaie, ghiuj, hameş,

gard, gata, ghimpe, grapă, grumaz, jumătate, leurdă, măgar, moş, mugure, murg, mărar,

măgură, mânz, mazăre, mare, mal, năpârcă, noian, pupăză, pârâu, raţă, rânză, sâmbure,

strugure, strungă, sarbăd, scrum, spânz, streped, (a) scapăra, şopârlă, ştiră, ţap, ţarc, ţeapă,

urdă, viezure, zară, zgardă.

Un fenomen interesant pe care ţinem să-l expunem şi să-l explicăm este şi prezenţa aşa-

numitei serii sinonimice, reprezentată de către un termen autohton, de substrat, dublat de

termenul latin. Se poate observa o anumită concurenţă a acestor două elemente în urma căreia

unul dintre aceştia dispare sau, din contră, ambii continuă să circule în limbă.

Ex. Tabelul 1. Cuvinte de origine dacică şi latină

Element dacic (albanez) Element latin

argea bordei

baci casar (aromână)

Cuvântul baci a dispărut din aromâna din Albania din cauza concurenţei lui căşar (< lat.

casearius), poziţia acestuia în vocabular fiind bine întărită de o întreagă familie: caşu, căşare,

căşărie, căşeat etc.

balaur (alb. bullar) şarpe

balegă (alb. balke) sterc

baltă (alb. balte) lac

bască lână

brânză caş

brâu bată, curea

cătun sat

ceafă cerbice, beregată

cioară corb

cioc rost (cu schimbare semantică)

ciucă muncel

ghimpe spin, ac

ghionoaie vârdarie

hames mâncău

groapă gaură

72

măgar asin

măgură munte

murg roib

năpârcă viperă

pârâu râu

Menţionăm că influenţa substratului traco-dac asupra latinei carpato-dunărene s-a

manifestat nu numai în vocabular, ci şi în alte compartimente ale limbii. Sectorul cel mai puţin

studiat rămâne a fi sintaxa.

E de remarcat, de asemenea, fenomenul de transfer în onomastică al cuvintelor din fondul

autohton al limbii române (Ex. Abur, atestat cu următoarele forme: Abur, Aburei, Aburel; argea,

atestat mai bine în toponime: satul Argeaua în Tecuci şi Putna; Argeaua de Jos, Argeaua de Sus,

Argeaua de Mijloc în Neamţ etc; baci, ca nume de familie, cu derivatele: Băceanu, Băcescu,

Băcilă, Băcioiu, Băciuca. În toponimie, satul Baciu, un cătun Baciul etc). Acest fapt

demonstrează că aproape toate cuvintele din repertoriul etimologic traco-dac, însoţite de

echivalente albaneze, au o poziţie foarte importantă în cadrul vocabularului românesc, ceea ce a

făcut posibilă expansiunea lor în onomastică, proces ce a avut loc destul de devreme în aproape

toate zonele ţării, mult mai accentuat în zonele de romanizare intensă.

3.2. Rapoturi lingvistice româno-slave

După părerea mai multor cercetători, studiul ştiinţific al contactelor şi influenţelor

reciproce dintre limbile slave şi română au început odată cu apariţia lucrărilor lui Fr. Miklosich,

urmat de B. Kopitar, B.-P. Hasdeu, Gh. Mihăilă [99-100] etc. Procedeul acestor cercetători a fost

acela de a prezenta elementul slav în bloc, nediferenţiat.

Acest fenomen va fi depăşit mult mai târziu prin desprinderea din masa elementului slav

din română a fondului de origine est şi nord-slavă şi opunerea lui celui mai vechi sud-slav

(bulgar).

O primă încercare în această problemă se datorează grupului de la Leipzig, a lui G.

Weigand, care semnalează faptul că limbile slave trebuie luate în seamă în mod concret pentru

cercetarea elementului slav din dacoromană şi din dialectele acestuia. Astfel, pentru dacoromană

sunt precizate ca surse: bulgara, sârbo-croata, ucraineana, rusa (influenţa polonezii fiind

apreciată ca foarte redusă).

E de luat în seamă şi articolul lui A. Scriban, Observaţii privitoare la influenţa limbii

ruseşti asupra celei româneşti. El face distincţii argumentate între contactul teritorial cu

73

ucrainenii, contactul politic, administrativ şi militar cu ruşii şi mai ales contactul politic şi

cultural cu polonezii.

Studiul ştiinţific sistematic al contactului cu slavii începe abia în deceniul al 3-lea, odată cu

apariţia importantei lucrări a lui Herman Bruske. Studiul apărut în 1921 ne pune la dispoziţie mai

multe criterii referitoare la diferenţierea elementelor slave din limba română.

3.2.1. Perioada româno-bulgară

Cadrul istoric al contactului

Cel de-al doilea contact al romanicilor de răsărit cu slavii este cel romano-bulgar.

Contactul acesta a început prin sec. al IV-lea şi s-a încheiat în secolul al XIII-lea, iar consecinţele

lui pentru romanici vor fi extraordinar de profunde. Distingem două etape în procesul de contact

romano-bulgar.

I. Sec. IX-X. Această perioadă reprezintă pentru romanici ultimele două secole ale epocii

de comunitate şi se caracterizează prin contactul slavilor bulgari cu populaţia romanică

răsăriteană. Aceasta din urmă locuia mai ales în zona Iscâr-Timoc, în zona Serdicăi, în Moesia

Superioară şi la nord de Dunăre. Trebuie şă menţionăm că la acea vreme romanicii reprezentau,

mai mult sau mai puţin, o comunitate destul de compactă. Argumentul principal al acestei

ipoteze îl constituie fondul lexical actual. Este de remarcat faptul că asemenea elemente de

vocabular sunt atestate şi în istroromână, ceea ce demonstrează că, prin sec. IX-X, romanicii

apuseni mai formau încă un corp comun cu celelalte grupuri de romanici.

II. Sec. XI-XIII. Se caracterizează prin dispersarea definitivă a masivului etnolingvistic

romanic. La sf. sec. X aromânii, de exemplu, se aflau deja în Grecia. Graiul lor va păstra fondul

de cuvinte slav-bulgar, asimilat de idiomul romanic în epoca de comunitate. De aceea numărul

cuvintelor slave vechi din aromână este destul de mic. Grupul romanic dunărean (septentrional)

în schimb, nu va părăsi spaţiul romanic, continuând să populeze, ca şi mai înainte, regiunile de

deal şi munte ale Podişului Carpatic. Astfel, romanicii nord-dunăreni vor intra în contact cu

slavii bulgari şi în condiţiile nou-apărute după sciziune, până când aceştia din urmă, prin faza de

bilingvism, vor fi asimilaţi de populaţia romanică.

În această ordine de idei, amintim că slavii bulgari sunt atestaţi destul de bine din punct de

vedere documentar. Primul lor stat din sec. IX-X includea jumătatea de est şi unele spaţii sud-

vestice din Peninsula Balcanică, precum şi anumite teritorii nor-dunărene. În acest sens, găsim

de cuviinţă să preluăm informaţia din izvoarele scrise despre slavii bulgari din Platoul Carpatic.

Astfel, dintr-o cronică bizantină aflăm că în anul 813 Ţaratul Bulgar mută (transferă) în Câmpia

Valahă 40 de familii greceşti făcute captive în urma cuceririi Adrianopolului. Un alt document

74

ne relatează că prin sec. IX, mai exact în 892, Bulgaria posedă sute de sate în Transilvania. În

fine, în regiunea discutată, în aceeaşi epocă, îi semnalează pe slavi (şi pe romanici) letopiseţul

vechi rus al lui Nestor Повесть временных лет, precum şi lucrarea Gesta Hungarorum, scrisă

de un autor anonim ce avea funcţia de notar al regelui maghiar Bela III. Desigur, supremaţia

Ţaratului Bulgar asupra teritoriului respectiv nu avea numai un caracter politic, deoarece în

perioada respectivă populaţia veche slavă nord-dunăreană îşi mai păstra încă individualitatea

etnică, romanizarea ei producându-se mult mai târziu. E. Petrovici a arătat că în aria cercetată se

constată toponime create de slavi ca: Glimboca, Dâmbova, Lânga, Zlaşti, Medvejde etc. Astfel

de nume pot fi întâlnite mai ales în jumătatea sudică a spaţiului romanic. Aici existau şi aşezări

de-ale slavilor pe care unele izvoare îi denumeau „daci”.

Viaţa spirituală a slavilor bulgari este şi ea destul de bine cunoscută. Astfel, o însemnătate

destul de mare a jucat apariţia scrisului slav şi adoptarea de către aceştia a creştinismului.

Factorii ce au determinat specificul contactului româno-bulgar

Cercetările efectuate arată că după contactul latino-protoslav urmează o perioadă în care

legăturile dintre cele două comunităţi aproape că nu se mai manifestau. Începând însă cu hanul

Crum (a. 802-814), Statul Bulgar va evolua vertiginos. În cuprinsul său va intra şi spaţiul

romanic, adică fostele provincii Moesia Superioară, Moesia Inferioară şi Dacia Traiană cu

teritoriile vecine de est, eventual porţiuni ale lor. Unele zone ale spaţiului indicat erau populate

de slavi bulgari. Totuşi, despre o apropiere dintre romanici şi grupul slav dat se poate vorbi nu

mai devreme de ultimele decenii ale sec. IX, când populaţia slavă bulgară, în ansamblu, va

începe să treacă la creştinism şi să adopte noua religie. Considerăm că în aceste condiţii iau

naştere fenomene de simbioză şi bilingvism româno-bulgar. Iniţial, contactul cu slavii bulgari are

loc într-o perioadă când romanicii formau încă un masiv etno-lingvistic comun. Odată cu

sciziunea romanităţii resăritene, etapa indicată, de aproximativ un secol, se va încheia cu anumită

intensitate mai ales la nord de Dunăre. Şi întrucât după căderea Ţaratului Bulgar (1018) această

regiune nu se va mai subordona puterii hanilor de la Plisca sau Resava (care nu mai există),

rolurile celor două popoare conlocuitoare se vor schimba radical. În aceste condiţii, grupul

romanic, fiind şi cel mai numeros, se va dezvolta foarte repede. Astfel, romanicii nord-dunăreni

vor începe să se afirme în istorie ca un factor politic important. Într-adevăr, potrivit cronicii

ungare amintite mai sus, una dintre căpeteniile formaţiunilor statale din Transilvania (supusă mai

târziu de Unguri), pe nume Gelu, era vlah, adică român (în original – quidam Vlachus „un

oarecare român”). Principatul său (probabil, mai multe uniuni de obşti sau „ţări”) era popular/t

de romanici şi de slavi şi cuprindea partea centrală a podişului ardelean. Notarul regelui maghiar

75

pomeneşte în lucrarea sa despre încă două principate – unul condus de Menumorut (între Someş

şi Mureş) şi altul condus de Glad (în actualul Banat). Din sursa citată aflăm că oastea lui Glad,

care opunea rezistenţă unităţilor ungureşti pe Timiş, era compusă din pedestraşi şi călăraşi

cumani, bulgari şi vlahi. Faptul că prin sec. X-XI Platoul Carpaţilor era populat în special de

romanici şi de slavi şi că pe Dunăre îşi aveau locul de trai triburi turanice e susţinut şi de alte

izvoare, astfel încât analele la care ne referim redau realitatea de facto. E vorba despre perioada

când Ţaratul Bulgar e pe cale de a se descompune sau căzuse deja (a. 971-1018). Unii dintre

principii amintiţi mai sus nu întrerupseseră încă legăturile cu Bulgaria balcanică. Despre Glad, de

exemplu, se spune că era originar din Vidin, iar despre urmaşul acestuia, Ahtum, o altă scriere

medievală – Legenda sfântului Gerard – relatează că a fost botezat în credinţa ortodoxă în

aceiaşi localitate.

Aşadar, premisele unui contact intens al romanicilor răsăriteni cu slavii bulgari se creează

abia către finele sec. al IX-lea. După sciziunea comunităţii romanice, deci aproximativ începând

cu anul 1000, legături multilaterale şi profunde cu etnia slavă dată va avea mai ales grupul daco-

roman. Asemenea relaţii, de amestec etnic şi bilingvism, vor persista până către mijlocul sec.

XIII, când romanizarea slavilor nord-dunăreni se va încheia. Evoluând progresiv, daco-romanii,

în deceniile de mijloc ale sec. al XIV-lea, îşi vor organiza state proprii.

Consecinţele contactului româno-bulgar

Convieţuind mai multe secole cu populaţia bulgară, romanicii vor prelua de la ea elemente

de cultură materială şi sprituală, modele de organizare a unor instituţii politice etc. Totodată, aşa

cum am mai observat, limba română va asimila pe parcursul acestei perioade un însemnat fond

lexical slav bulgar, precum şi unităţi slave bulgare ce ţin de alte nivele. Aici ne vom opri asupra

unor fapte ce reflectă condiţiile speciale de pătrundere a împrumuturilor slave în idiomul

romanic, ca urmare a procesului de bilingvism.

Mai întâi, vom sublinia că realiile, diverse obiecte, ce poartă denumiri slavo-bulgare în

graiul nostru, sunt foarte numeroase. Ar fi însă riscantă, chiar lipsită de temei, afirmaţia fără

rezerve precum că, în toate cazurile, noţiunile respective ne-ar fi venit de la slavii bulgari, că

acestea din urmă nu ar fi fost cunoscute romanicilor până la contactul lor cu populaţia slavă

bulgară. E necesară o interpretare a faptului lingvistic. Problema care apare este de a se face

distincţia între termenii care aduc obiecte de inovare în viaţa romanicilor şi cei ce implică o altă

explicaţie.

Investigaţiile ne conduc, de fapt, la câteva constatări de ordin general. Una dintre asemenea

constatări ar viza situaţia în care cuvântul e împrumutat pentru că, într-adevăr, reflectă ceva nou.

76

Exemple ce ar ilustra cazul dat ne oferă terminologia feudalismului, orânduire care, după cum se

ştie, la romanici, iniţial, va fi impulsionată de sistemul social represiv bulgar. De exemplu,

domeniul pe care boierul avea drept exclusiv de a judeca, de a ridica impozitele etc., fără vreun

amestec din partea domniei, la noi purta mai ales denumirea slavă ohabă8. Dacă o astfel de

moşie ar fi fost originară, lexemul corespunzător ar fi trebuit să reprezinte o formaţiune internă,

în orice caz, să exprime o etimologie clară. Desigur, nu rareori în noile condiţii realiile despre

care discutăm atestă schimbări de semnificaţie. Cuvântul ВО ОДА în contextul politic slav

însemna în special „căpetenie militară”, în timp ce în Ţările Române accepţia lui principală e de

„domnitor”9. O altă categorie de cuvinte intrate în limba romanicilor era reprezentată de

lexemele ce nominalizau ceva nou. Sunt situaţii în care acestea formau adevărate serii de

cuvinte, fapt ce demonstrează interesul deosebit al populaţiei romanice pentru obiectele

respective. Drept exemplu vom cita împrumuturi privind agricultura: claie, grindei, plaz, potâng,

tânjală etc.

De cele mai multe ori însă lexemele slave denumeau obiecte cunoscute romanicilor. O

astfel de teză este demonstrată de perechile sinonimice sau cvasisinonimice privind domeniul

vieţii materiale în accepţie largă, formate dintr-un termen moştenit din latină, din daco-moesică

şi unul slav: arat (arom.) – plug, căldare – vadră, curătură (runc) – ogor (laz), perete (arom.

mur) – zid, piuă (stează) – dârstă, sărcl’edzu (arom.) – a plivi, secure – topor (teslă), staul –

grajd… Desigur, e vorba despre o sinonimie relativă, căci între obiectele sau acţiunile exprimate

prin cuvintele moştenite şi cele având denumiri slave puteau exista deosebiri sensibile: ac –

igliţă, ciur – sită, inel – verigă, mai – ciocan, moară – râşniţă; serii lexicale formate din

elemente moştenite şi împrumuturi slave, semantic identice sau apropiate, ce reflectă domeniul

culturii spirituale populare: balaur (bală, drac, gogă) – zmeu (hală, iazmă), a fermeca (a

descânta) – a vrăji (a obroci), împărat – crai, a prezice (a agura „a proroci a bine”) (înv.) – a

meni (a cobi), Sânziene – Rusalii (Drăgaica), soartă – noroc (trişte „soartă vitregă”,), strigoi

(strigă) – moroi (vârcolac), urâciune „urare” (înv.) – colindă (sorcovă), zână (Ştimă) –

samodivă. Cuvintele slave la nivelul conţinutului, în multe cazuri, le dublează pe cele moştenite.

În concluzie, ele nu constituie mărturii privind originea realiilor corespunzătoare. O constatare

similară ar fi valabilă şi pentru termenii slavi fără echivalente (semantice) de provenienţă latină.

În acest context, care ar fi cauza pătrunderii termenilor slavi respectivi în idiomul nostru?

Ce-i determina pe romanici să includă în vorbirea lor astfel de lexeme? Pentru a răspunde la

această întrebare am supus examinării o serie de cuvinte slave bulgare din cea de-a doua

8 Cuvântul slav respectiv – OXAБА – etimologic e legat de verbul OXAБИТСА – „a se abţine”, „a opri”. 9 Cf. Ştefan-Voievod, -Vodă, Mihai-Voievod, -Vodă.

77

categorie ce atestă un semantism specific, cum ar fi: a cinsti, a clipi, drag, gângav, gleznă, a

glumi, a greşi, a iubi, jale, lacom, lene, a miji, nădejde, a osteni, a pipăi, a pârî, a pomeni, a se

posomori, rană, slab, a se topi (despre zăpadă etc.), vârstă. În prezent vocabularul românesc nu

atestă cuvinte moştenite cu astfel de accepţii. Pe de altă parte, ar fi un neadevăr să credem că

până la contactul intens cu slavii, bulgari romanicii nu ar fi cunoscut obiectele menţionate şi

respectiv denumirile lor, adică nu ar fi distins noţiunea de „dragoste”, de „glumă”, de „oboseală”

etc. Fără îndoială, atât obiectele în chestiune, cât şi denumirile lor erau bine cunoscute

romanicilor. Substituirea denumirilor mai vechi, moştenite, a „realităţilor” indicate prin cuvinte

slave se datorează altor cauze. Această înlocuire de termeni se explică prin factorul bilingvism.

Într-adevăr, în urma contactului dintre romanici şi slavii bulgari, cel puţin zonal, romanicii

asimilează idiomul bulgar până la un nivel foarte avansat, devenind astfel bilingvi. Ei continuă să

utilizeze în mod curent limba primară, adică maternă, dar apelează destul de des, din diverse

motive, la idiomul slav, împrumutând cuvinte, sintagme, expresii etc. Termenul slav putea fi

considerat mai comod de către vorbitor fie pentru faptul că-i venea mai uşor în minte, fie pentru

că era mai avantajos din punct de vedere semantic sau formal. De exemplu, lexemul

polisemantic moştenit unghie la nord de Dunăre, cu sensul de „copită”, va înceta să mai circule,

fiind înlocuit prin împrumutul slav care avea un singur înţeles. La fel va ieşi din uz expresia ope

(<opus, est), cedând locul termenului slav trebuie, care reflectă o organizare morfologică mai

regulată. Nu ar fi exclus ca din aceeaşi cauză a morfologiei defective verbul moştenit a vie (<

vivere) să fi fost substituit prin sl. a trăi.

Tot bilingvismului româno-bulgar se datorează prezenţa, în vocabularul nostru, a

numeroase perechi sinonimice sau cvasisinonimice, diverse serii hiponimice etc., formate din

unităţi moştenite şi din împrumuturi slave bulgare. Exemple: albie (moşt.) – copaie (sl.), arină

(înv.) – nisip (prund), beregată (cerbice, grumaz, ceafă) – gât (gâtlej), boace (reg.) – glas, bour –

bivol, brumă – chiciură (promoroacă), burete – ciupercă, căldare (găleată) – vadră, cale (cărare)

– drum (colnic, potecă), căpătâi – pernă, căţân (arom.) – blid, ciur – sită, câmp [agru (reg.),

câmpie, runc] – ogor, corp (megl.) – trup, curte – ogradă, deşert – gol (pustiu), dinte – zâmţi,

dor – dragoste, falce (subst. dispărut) – coasă, farmec – vrajă, faţă – obraz, fiară – dihanie

(gadină, jivină), fuste (înv.) – suliţă, gratie – zăbrea, grăunte [fauă (arom.)] – bob, gruie (reg.) –

cocor (stârc), grumur (arom.) [agest (reg.)] – grămadă (vraf), gură (bot, rost) – rit, im (înv.) –

noroi (mlaştină, mocirlă, nămol, tină), lac (bâlc) – baltă (iaz), lânged (înv.) – bolnav, lingoare

(s. înv.) – boală [boleaznă (reg.), boleşniţă (reg.)], mai – ciocan, măciucă (ghioagă) – bâtă,

mănunchi – snop, moară – râşniţă, muiere (soţie) – nevastă, munte (coastă, culme, grui,

măgură) – deal (grind, movilă, pisc, vârf), nap – gulie, negură (ceaţă) – mâglă (înv.), nuia

78

(vargă) – joardă, nume – poreclă, nutreţ [vipt (înv.)] – hrană, pană (arom.) – cârpă, par – stâlp,

păr (coadă) – plete (chică, cosiţă), parângă – prăjină, păşune – izlaz, perete [mur (arom.)] –

zid, picior – crac, piele (scoarţă) – blană (coajă), piuă (stează) – dârstă, pâine – pită, ploaie

[plointe, vreme ploioasă (reg.)] – bură (lapoviţă, sloată), popor [gint (înv.)] – norod, preot –

popă, pulbere – praf purcel – godac, reţea – mreajă, rândunea – lăstun, sănătos [sân (arom.),

întreg] – zdravăn, sunt (înv.) – sfânt, spaimă [(frică, temoare (înv.)] – groază, spate [ceară

(reg.), spinare, şale] – circă [gârbă (înv.)], staul [căprăreaţă......................... (reg.), purcăreaţă

(reg.), ţarc, văcăreaţă (reg.)] – grajd (cocină, coştereaţă, coteţ, ocol), strămurare – băţ, stup –

ulei (reg.), stupă (reg.) – câlţi, stur (înv.) – sloi, sunet [sun (înv.)] – zgomot, şerb – rob, teară

(bătătură) – natră, timp – vreme, trunchi (buştean) – bârnă, turmă – cireada (cârd), undă (înv.)

– val, unghie – copită, untură (seu) – slănină, vacă – ialoviţă, venin [toapsec (înv.)] – otravă,

veşminte – odăjdii, vită [nămaie (reg.)] – dobitoc, vânt (furtună) – vijelie (vifor, viscol), zâna

[ştimă, şteamătă (înv., reg.)] – vedenie [samodivă (reg.)] etc.; a adulmeca – a mirosi, a alunga –

a goni [a prigoni, a întiri (înv.)], a arunca – a zvârli, a băga – a vârî (a ticsi), a căpăta – a

dobândi, a căuta (de) – a griji, a certa [a imputa (înv.), a mustra] – a dojeni (a ocări, a propozi,

a sfădi), a defăima – a bârfi (a cleveti, a huli, a ponosi), a (se) deştepta – a (se) trezi, a (se) feri –

a (se) păzi, a frige – a prăji, a încerca – a ispiti, a închega – a slei, a întărită [a asmuţă, a invita

(înv.)] – a zădărî, a întoarce – a suci, a (se) lăuda – a (se) făli, a lua – a primi, a lucra – a munci

(a trudi), a mişca – a urni, a mura (cânepa…) – a topi, a pănăta (înv.) – a se tângui, a i se părea

– a i se năzări (a i se năluci), a peţi – a (se) logodi, a răposa (sl. înv.) – a se odihni, a râde – a

zâmbi (a chicoti, a se hlizi, a rânji, a hohoti), a săpa – a prăşi, a scăpa (de) – a (se) izbăvi, a

sparge [a crăpa, a despica, a smicura (înv.) – a zdrobi (a plesni, a strivi, a stropşi), a striga – a

răcni, a suferi (a zace) – a boli, a sughiţa – a icni, a tăcea – a o mâlci, a tăia (a reteza) – a teşi

(a ciopli), a trage – a târî, a treiera – a îmbiaţi, a ucide (a răpune) – a omorî, a undeza (înv.) – a

clocoti, a vie (înv.) [a custa (înv.)] – a trăi, a vrea [a deşidera (înv.)] – a pofti (a jindui, a râvni)

etc.

În concluzie, numărul foarte mare al împrumuturilor slave bulgare din lexicul nostru,

statutul lor în diferitele lui structuri se explică, pe de o parte, prin factorul „obiecte de inovaţie”,

iar pe de alta, prin situaţia lingvistică ce se crease în urma contactului de lungă durată al celor

două etnii în discuţie, prin bilingvismul româno-bulgar. Mai sus au fost citate elemente lexicale

ca probe ale bilingvismului româno-bulgar. Dispunem şi de câteva dovezi din domeniul

vocalismului slav de natură să pună în evidenţă împrejurările speciale de asimilare a cuvintelor

slave bulgare de către idiomul romanic. Astfel, comparând aspectul fonetic al unor împrumuturi

slave din dacoromană ca bogat, copită, rogoz, topor cu cel al corespondentelor lor aromâne

79

bugat, cupită, rugoz, tupor, constatăm că în primul caz lui o neaccentuat originar din prima

silaba îi corespunde vocala o, în timp ce în cazul al doilea – vocala u. Această diferenţă de

tratament ar putea reflecta o necoincidenţă cronologică a pătrunderii lexemelor citate în cele

două idiomuri. Fonetismul aromân reflectă faza iniţială a bilingvismului, când vorbitorii

romanici, care nu cunoşteau încă suficient de bine limba secundară, slava, substituiau unele

sunete din cuvintele împrumutate, potrivit deprinderilor lor de pronunţare. Or, după cum se ştie,

la acea epocă, în elementele fondului moştenit orice o neaccentuat trecea la u: cuptor <

coctorium, purcel < porcellus, ureche < oricla. De aici şi înlocuirea unui asemenea o prin u în

cuvintele slave din aromână. Şi, întrucât aromânii vor părăsi, în majoritate, relativ devreme

spaţiul etno-lingvistic bulgar, vocala u la ei se va menţine şi în perioadele de mai târziu.

Vocalismul o din formele daco-romane, din contră, fixează faza târzie, poate de încheiere,

a bilingvismului, când vorbitorii, posedând bine limba secundară, nu-l mai substituiau pe o

neaccentuat prin u în împrumuturile venite din ea.

În fine, o mărturie a unui fenomen de bilingvism româno-slav, local, e împrumutarea din

slavă de către megleniţi a morfemelor flexionare -m şi -s, precum şi a sufixului gerunzial -aiki.

Ex. megl. –aflum, -aflişi (-afli); -şideaiki (-şezând).

Deşi dezbătută în mai multe rânduri, problema de stabilire a limitelor de contactare a celor

două idiomuri ramâne în continuare destul de neclară. În studiile mai vechi întâlnim ideea că

slavii au avut legături strânse cu romanitatea răsăriteană odată cu stabilirea lor pe teritoriile

carpato-dunărene. Ulterior, s-a observat că fonetismul termenilor slavi din limba română, cu

câteva excepţii, nu e prea vechi, adică nu datează din sec. V-VII, ci dintr-o perioadă mult mai

târzie, din sec. IX-XII. În opinia unor autori, cuvintele slave într-adevăr ar fi fost împrumutate

mai devreme, însă în graiul romanicilor îşi modificau permanent aspectul fonetic potrivit

schimbărilor „organice” ce aveau loc în limba slavă. Această explicaţie este, după părerea unor

autori, inacceptabilă (vezi Raevschi N. [149]). O astfel de readaptare permanentă a elementelor

lexicale slave, sub aspect fonetic, în vorbirea romanică este contrazisă de cele cinci reflectări pe

care le atestă Υ (ius mare) în cuvintele: scump < СКПЪ, crâng < КРАГЪ, gâscă < ГЪСКА

(<ГΥСЬ), potecă < ПOTEKA (< ПΥТЬ, (valea) Dab (=ului) < ДАБ/ДЪБ (< ДАБЪ). Dacă

elementele lexicale slave bulgare ar fi pătruns masiv în idiomul romanic, începând cu sec. V-VII,

în ele s-ar fi reflectat principalele faze atestate de fonetica slavă. Realitatea insă nu confirmă

acest fapt.

În continuare vom încerca să stabilim limita de jos a contactului romano-bulgar, având ca

punct de reper procesele fonetice ce au avut loc în istoria limbii bulgare şi modul în care au fost

reflectate în cuvintele noastre slave. Astfel, până prin mijlocul sec. IX în ГPAДИNA, ДРАГ,

80

ПРАГ, grupul pa(ra) nu fusese încă supus metatezei, termenii citaţi păstrând forma *gardina,

*dargй, *pargй. Împrumuturile respective din română au la bază etimoane slave cu metateza

realizată, de unde şi concluzia că asemenea cuvinte pătrund în ea începând cu cea de-a doua

jumătate a sec. IX. Un alt exemplu: vocala scurtă u (ъ) în protoslavă avea articulaţie plină: rom.

mătură < protosl. *metйla, *sută < *sйto. În slava veche sunetul respectiv devine redus

(ultrascurt), ca, mai târziu, în poziţie neaccentuată, să dispară. Etimoanele cuvintelor româneşti

de provenienţă slavă bulgară atestă faza când cele două procese fonetice din urmă sunt deja

încheiate: a sfârşi <СЪВРЪШИТИ, a slei < СЪЛИАТИ; dobitoc < ДОБЫТЪКЪ, zâmboc

„cuiul de la cataramă” (reg.) < < *ЗΥБОКЪ. Asemenea probe şi altele de felul lor demonstrează

că împrumuturile slave bulgare din limba română nu pot fi anterioare celei de-a doua jumătăţi a

sec. IX.

Aceleaşi argumente pot fi invocate şi în cazul limitei superioare a contactului româno-

bulgar. Problema ce apare în discuţie este cea referitoare la etapa de încheiere a bilingvismului,

proces finalizat cu asimilarea slavilor de către romanici. Pentru clarificarea acestui subiect,

E. Petrovici utiliza dovezile oferite de toponimie, adică termenii slav-bulgari nord-dunăreni din

limba română prezentau faza fonetică mediobulgară ЪН (-ân) a lui Υ primar. Exemple:

Câmpina, Dâmbova, Glâmboca. Ceea ce înseamnă că slavii bulgari au fost prezenţi pe acest

teritoriu până spre sec. XII. Teza examinată pare a fi bine argumentată, putând fi completată şi

de fonetismul unor apelative de provenienţă slavă, cum ar fi împrumuturile: câş „ciunt” (reg.) (<

bulg. КЪС „scurt”), gâscă (< ГЪСКА), prăjină (< ПРЪЖИНА), ale căror etimoane au în

structura lor fonetică Ъ pentru Υ. Şi, întrucât în bulgară procesul trecerii lui ЪН la Ъ se încheie în

prima jumătate a sec. XIII, putem admite că în aceeaşi perioadă se finalizează procesul de

simbioza şi bilingvism romano-bulgar.

În această ordine de idei, legăturile noastre etnice şi lingvistice cu slavii bulgari s-au

produs pe o perioadă de peste trei veacuri. Ca rezultat, la nord de Dunăre, grupul slav s-a

contopit cu etnia romanică majoritară.

3.2.2. Perioada româno-ucraineană

Contactul est-slavo-ucrainean este datat, aproape unanim, în sec. al XII-lea. Ucraineana

începe să-şi capete propria fizionomie încă din secolele XI-XII, cea ce înseamnă că influenţa est-

slavă a continuat o perioadă îndelungată să se manifeste exclusiv prin ucraineană. Influenţa

rusească se produce asupra limbii române abia de la sf. sec. XVII-lea, în special, începând cu

următorul, iar cea poloneză se „consumă” între sec. XV-XVII. Influenţa ucraineano-română a

81

avut loc printr-un contact direct, permanent (atât extern, cât şi intern, mai ales), pe când celelalte

două s-au produs, esenţialmente, pe un contact la distanţă, extern, în mare parte cărturăresc,

exercitându-se pe canale administrative, social-politice şi culturale. De aici rezultă că o simbioză

etnică îndelungată românii nord-estici au avut aproape în exclusivitate doar cu populaţia

ucraineană, din timpuri vechi şi până astăzi, asimilând-o (şi fiind asimilaţi de ea) în mai multe

rânduri.

În plan lingvistic, influenţa ucraineană s-a manifestat majoritar la nivelul graiurilor

teritoriale dacoromâne, făcându-se astfel prezenţă în limba populară şi în cea literară.

Ţinem să menţionăm că vom abandona în expunerea noastră termenul rutean, în favoarea

sinonimului ucrainean, întrucât primul termen nu corespunde unei realităţi lingvistice ori

etnografice, ci dimpotrivă, duce la inexactităţi şi chiar confuzii.

Tipurile contactului lingvistic ucraino-român

Relaţiile istorice îndelungate dintre aceste populaţii au făcut ca acestea să se prezinte în

forme diverse:

a. Convieţuire şi amestec etnic, pe teritorii destul de întinse, atât în interiorul, cât şi în

afara graniţelor străvechii Dacii preromane. Populaţiile ucrainene s-au aşezat în mai multe valuri

pe teritoriile româneşti. Cel mai vechi dintre ele este atestat de toponimia românească, în speţă,

de origine est-slavă reflectată în documentele slavo-române şi latino-maghiare din sec. XI-XV,

pentru Moldova, Maramureş, nordul Crişanei şi unele părţi ale Ardealului.

Al doilea val este reprezentat de coloniştii (inclusiv de prizonierii de război) ucraineni

aduşi de prin secolele XV-XVI şi repartizaţi în Bucovina, Moldova (ţinuturile Dorohoi,

Botoşani, Iaşi, Roman, Tecuci, Tutova etc.). Acest val este creatorul unui număr de

microtoponime din zonele respective şi este considerat total românizat la începutul veacului al

XVII-lea. Valurile ce au urmat, în număr de trei, au cuprins teritorii restrânse şi se menţin,

etnolingvistic, în cea mai mare parte până astăzi: huţulii, stabiliţi din sec. al XVII-lea, în

Bucovina, nordul Moldovei şi Maramureş; ţărani şi cazaci, infiltraţi ori colonizaţi din diverse

regiuni ale Ucrainei apusene, în Bucovina, Moldova de sud şi nordul Basarabiei; cazaci

zaporojeni, aşezaţi, mai ales după anul 1775.

Contactul etnic nemijlocit dintre români şi ucraineni a lăsat urme adânci în toponimia

românească. Toponimele de origine incontestabil ucraineană se află, astăzi, în Bucovina,

Moldova, nordul Dobrogei, nord-estul Munteniei, estul şi nordul Ardealului, nordul Crişanei şi

în Maramureş.

82

Relaţiile marginale, de vecinătate între români şi ucraineni au fost în speţă de prietenie şi

colaborare în domeniul schimburilor economice, al luptelor comune, organic îndelungate,

împotriva nedreptăţilor sociale, cee ce a făcut ca multe regiuni (Bucovina, Basarabia,

Maramureş, Podolia) să fie bilingve, având urmări semnificative în limbile celor două popoare.

b. Relaţiile culturale, foarte strânse mai ales în sec. XIV-XVII, s-au manifestat prin

influenţele livreşti ruso-ucrainene asupra slavonei româneşti, asupra limbii unora din textele

româneşti, mai ales religioase, din sec. XVI-XVII, în promovarea tiparului şi a şcolii, crearea

primelor gramatici şi lexicoane după modele slavone ucrainene. Concluzionând, putem afirma

că, teoretic, contactul dat a putut începe abia în secolul al VIII-lea şi, mai ales al IX-lea, de când

grupul slav estic se diferenţiază tot mai mult, lingvistic şi etnografic, din masivul slav comun,

pentru a parcurge până în sec. XI-XII o evoluţie divergentă în raport cu celelalte două grupări (de

sud şi de vest) şi de când au putut avea loc primele amestecuri între slavii orientali şi daco-

romani.

Manifestări ale interferenţei lingvistice ucraino-române

În acest caz, pe primul loc se plasează fără dificultate împrumuturile lexicale şi, mai ales,

substantivele. Vom include aici, de asemenea, şi anumite deprinderi şi tipuri articulatorii,

fonetisme lexicalizate preluate de la populaţii ucrainene.

Unele din aceste influenţe particularizează subdialectele moldovenesc şi maramureşean.

Fără să introducă sunete (foneme) noi, împrumuturile ucrainene au sporit frecvenţa în daco-

romană a unor foneme ca h, z şi j, fără să afecteze profund sistemul fonologic al subdialectelor

respective. La nivel gramatical, aproape că nu sunt semnalate influenţe. Adverbele împrumutate

ţin de domeniul lexicului, făcând excepţie, poate, adverbul da ca instrument al afirmaţiei (pentru

Moldova < ucr., rus da).

Valoarea „coordonatoare cauzală” a conjuncţiei de se consideră a fi de origine slavă, după

cum anumite valori ale propoziţiilor dacoromâne sunt calcuri după modele slave, inclusiv

ucrainene. La cazul derivaţiei, exceptând unii formanţi onomastici (-ăuţi, -inţi, -iuc, -enco, -aşcu,

-aşcol), se poate vorbi doar de întărirea productivităţii unor afixe „apelative” şi a unor modele şi

serii derivative: -ar (orândar, ciubotar), -incă (palincă, căhlincă, caterincă, hrebincă, maslincă,

pelincă), -îrlă/-irlă (povirlă, cobirlă etc.).

La nivelul lexicului

Pe baza unor cercetări şi a unor criterii propuse, pot fi considerate ca intrate în

dacoromână, până în sec. XVI, categorii de împrumuturi din mai toate sferele tematico-

83

semantice. Astfel, din slavona laică moldovenească a sec. XV, au fost reţinute ca aparţinând deja

românei patru cuvinte da origine ucraineană: cuhn(i)e, cut, holtei, medelean.

În cazul apelativelor, care reprezintă unele dintre cel mai vechi împrumuturi din ucraineană

putem enumera următorii termeni: bahnă (top. Bahnă, Băhnaşi, Băhneni, Băhnăşeni etc.),

crainic (Crăiniceşti, Crăiniceni, Crăinicăuţi ş.a.), buhai (Buhăeni, Buhăieşti, Buhaiuţi etc.),

obcină (Obcina Dealului Mare) etc.

În acest prin strat sunt incluse şi numele proprii (de locuri şi de persoane, de familie,

porecle şi supranume), atestate încă din sec. XIV-XV, dintre care le vom enumera pe cele create

de către români din apelative de origine ucraineană şi extinse îndeosebi în nordul ţării: (identice

cu apelativele respective): Bilan, Boloboc (< poloboc), Borş, Bilie, Buhai(u), Burac; Cazacu,

Caras, Ciubotaru, Covaliu; Harbuz, Holca, Huci, Hurca, Huţan(u); Lozbă; Mujic, Muscalu,

Moghilă; Rusu(l), Rutean(u)(l), Vataman; Sămăchişă, Stoleriu, Suvac; Velniţă; Zaporojau,

Zastavnicu; derivate: Bucşan, Cociorvei, Covorel, Crohmălniceanu, Cruşitu, Cutean (< cut

„cătun”, ucr. kut); Volocescu etc.

Textele în limba română (traduse sau originale) din secolele XVI-XVII ne oferă şi ele un

număr de împrumuturi ucrainene: balamut, baran, banchet şi benchetui, bezmăn şi derivatele

bezmănar, bezmănui(re), bileală, bili, bortă, burcă, calic, ciubotă (ciubotar), cneaz, cotonog,

crainic, covor, hrubă, humelnic, oblon, ogheal, omăt, ozor, parcan, pominoc, şirincă, şleahtă,

şovar, ştiubei, vătăman, viteaz, zarvă.

Cuvinte populare răspândite în aproape toate graiurile (subdialectele) dacoromânei, aici

fiind incluşi şi mulţi termeni „tehnici”, fapt impus de uzul cvasigeneral al acestora, reflectat în

atlasele româneşti şi în alte surse dialectale: tovarăş „asociat, sâmbraş”, valmă „mulţime,

înghesuială”, oboroc „porţie de furaje”, „raţie”, şleau „ştreang”, şleau „drum de care”, nămol cu

derivatele a înnămoli, nămolos, prispă cu derivatul prispar „lemnul de la marginea prispei”,

hrubă, horn, a tencui cu derivatul tencuială; oblon, cuşcă, lan, bezmetic, poloboc, balamut, firav

(hirav), târcav „pleşuv”, prepeleac, ceaun, zarvă, slut cu verbul a sluţi.

Cuvinte strict regionale, specifice unei anumite provincii:

a) Moldova: bacon „tutun”, balercă, butelcă, ciobac, „luntre”, ciorpac, cobiliţă „cosaş”,

corovatie „coada vacii”, cosolină, covălie, de la covaliu, dosadă „supărare”, franzoală „lipie”,

hrapă „râpă”, hrişcă, iarmaroc, leică „pâlnie”, prostire „cearşaf”.

b) Bucovina: alivărant, bereznic „pădurar”, bocăneţ „răsunoi”, bohun „ficat”, bulcă

„franzeluţă”, coreţ, dah „acoperiş”, harapnic, hâj, hrincă, juvăţ, pampuşcă, pălimar, spiniţă.

c) Maramureş: bucfar „abecedar”, caşcă „fofeze la vârtelniţă”, butin „exploatare

forestieră”, cuşăi „a gusta”, corci „tufiş”, dâne „pepene verde”, truşcă „curcă”.

84

d) Dobrogea (unele împrumuturi fiind extinse şi spre vest de-a lungul Dunării): băbaică

„lopată”, prostovol, voloc, rizac, crivac.

Destul de vechi sunt împrumuturile ucrainene răspândite pe teritoriul fostei RSSM. ALM

atestă ca fiind generale sau dominante următoarele împrumuturi: prispă, horn, cahlă, cociorvă,

ogheal, polonic, leică, marcoteţ, ceaun, coromâslă, clăpăug, calic (dominant fiind ciunt),

staroste, druşcă, burlac, baistruc, druc sau drug, lănţug, taşcă, orcic; altele sunt limitate doar la

anumite zone: dah, draniţă, ciorpac, pocriş, balie, masleancă, butelcă, mozol, postoroancă etc.

Concluzia ce se desprinde din cele expuse mai sus este că influenţa ucraineană lexicală are

un pregnant caracter regional, majoritatea împrumuturilor fiind concentrate în zonele de contact

direct între cele două populaţii.

Expresiile frazeologice

În sprijinul vechimii unor numeroase împrumuturi lexicale vine întrebuinţarea lor pe scară

largă în povestiri populare, proverbe, zicători, expresii idiomatice.

Ex.: borş < ucr. борщ (a-i sufla cuiva în borş „a mânca borş”, a umple de borş, i-a dat

borşul în foc, cine s-a fript cu borş, suflă şi în iaurt), bortă < ucr. борт (a umbla după borta

vântului), calic < ucr. калiка (parcă se bat calicii la gura lui), cană < ucr. Кава (personaj

fantastic în povestirile din Moldova şi Bucovina), cobză < ucr. кобза (a duce cu cobza, a-i face

cuiva pântecele cobză, a lega cobză), criţă < ucr. криця (criţă la minte, iute ca criţa, crişă şi

oţel, om de criţe, beat criţă, mânios criţă), a dubi < ucr. дубити (a pune la dubit, a lua la dubit),

lipca < ucr. липко (a sta lipcă, a se ţine lipcă de cineva, a umbla lipcă după ceva), şleau < ucr.

шляк (a vorbi pe şleau), tovarăş < ucr. товарищ (tovarăş de viaţă etc.).

Formarea cuvintelor

Unele împrumuturi est-slave se caracterizează printr-o bogată posibilitate de creare a

cuvintelor prin derivare. Noile cuvinte se bucură uneori de o mai mare circulaţie decât cuvântul

împrumutat de la care s-a format.

Ex.: horn < ucr. горн (hornar; a hornări, hornărit etc.), bezmetic < ucr. безматок (a

bezmeticit, bezmeticie), a bili < ucr. билити (bilire; bilit, bilitoare), borş < ucr. борщ (a borşi,

borşer, borşeriţă; borşar), bortă < ucr. борт (a borti, borticică, bortos), cahlă < ucr. кахля

(căhlincă, căhliţă, căhleaţă), calic < ucr. калiка (a calici, calicire, calicie, calicesc, caliceşte,

calicime), hulub < ucr. голуб (hulubaş, hulubiţă, hulubel, hulubică, huluban, hulubărie etc.).

În concluzie, contactele româno-slave, alături de cele vechi bulgare, constituie factorii

principali care au determinat pătrunderea elementelor slave în limba română. Studierea

85

problematicii legate de acest domeniu poate fi efectuată adecvat numai dacă se ţine cont de

istoria etnică a românilor, de cele trei perioade ale ei – de romanizare, de comunitate şi

dacoromână. Pornind de la aceste repere, vom fi în stare sa evidenţiem etapele la care se aflau

românii atunci când contactau cu un grup slav sau cu altul, să ne formăm o idee mai limpede

despre modul cum a evoluat spaţiul de contact între cele două seminţii pe parcursul timpului etc.

Pentru prima dată romanicii răsăriteni vin în atingere cu slavii în sec. V d. Hr. Contactul

indicat, român – protoslav, ce va dăinui pâna în sec. VII, nu va lăsa urme însemnate în viaţa

romanicilor.

Următorul grup slav cu care românii vor veni în contact e cel slav-bulgar. Contactul

româno-bulgar cuprinde sec. IX-XIII. La etapa de început (sec. IX-X) contactul româno-bulgar

are loc în condiţii specifice, când statul bulgar va uni toate triburile slave meridionale de est,

inclusiv pe cele nord-dunărene, când cultura slavă va atinge o treaptă de dezvoltare destul de

înaltă, când populaţia slavă bulgară va adopta creştinismul etc. În condiţiile bilingvismului

româno-bulgar, limba româna va împrumuta din slava bulgară un imens fond de elemente

lexicale, multe afixe, câteva foneme etc.

Începând cu sec. XI, regional, românii vor contacta şi cu slavii meridionali de vest, cu

sârbo-croaţii.

Mai ales în sec. XIV-XVII constatăm un contact cu slavii exclusiv cărturăresc. Un alt

capitol în istoria relaţiilor româno-slave e cel al contactelor cu slavii răsăriteni. În sec. XII-XVIII

populaţia romanică din partea de nord-est a spaţiului daco-român contactează cu ruşinii. O

îndelungată perioada de contact vom avea şi cu Rusia. În epoca feudală (sec. XV-XVIII)

contactul acesta va purta un caracter mai mult politic, diplomatic. Odată cu încorporarea

Basarabiei în Imperiul Rus, în această regiune se va aşeza cu traiul o populaţie rusofonă relativ

numeroasă, care va constitui pentru români un mediu de asimilare etnică. Fenomenele de

rusificare a localnicilor vor cunoaşte şi alte forme de manifestare. Schimbările ce s-au produs în

ultimii ani sunt de natură să redreseze o atare stare de lucruri.

În fine, în sec. XIV–XVIII ţările româneşti vor avea legături şi cu etnie slava de vest, cu

polonii.

Raporturile romanităţii răsăritene cu slavii constituie motivarea extralingvistică a

împrumuturilor slave din limba română.

86

3.2.3. Perioada româno-rusă

Problema evoluţiei limbii române pe teritoriul R. Moldova este abordată din perspectiva

condiţiilor în care a funcţionat aceasta din momentul anexării Basarabiei la Imperiul Ţarist. În-

ţelegerea faptelor şi a fenomenelor de limbă prezente impune o succintă incursiune în trecut.

O primă caracteristică a variantei utilizate în Republica Moldova ar fi faptul că cele mai

multe dintre fenomenele înregistrate se datorează contactului pe care limba română l-a avut cu

limba rusă, în condiţiile unui bilingvism instituţionalizat. Acest tip de bilingvism se defineşte

prin faptul că e un bilingvism comunitar – deci nu individual – şi presupune un statut diferenţiat

al limbilor în contact, fapt ce derivă din rolul pe care statul îl atribuie fiecărei limbi în parte.

Asocierea unuia dintre idiomuri cu instituţiile statale, prin acordarea statutului de „limbă

oficială”, îi conferă, în raport cu celălalt, o poziţie privilegiată în activitatea de comunicare

socială, dar şi, mai ales în anumite condiţii istorice, şi din perspectiva evoluţiei limbii ca atare10.

Bilingvismul oficializat nu presupune însă ca toţi vorbitorii din comunitatea respectivă să fie

bilingvi. Prezenţa persoanelor bilingve într-o comunitate înseamnă existenţa a două grupuri

lingvistice distincte în cadrul acelei comunităţi şi nu doar a unei comunităţi lingvistice bilingve.

Acest tip de bilingvism social implică, în mod evident, problema ierarhizării funcţionale a

idiomurilor utilizate, pe baza de statut sociocultural al acestora. Pentru a fi posibilă această

diferenţiere funcţională în cadrul comunităţii, cercetătorii în domeniu au apelat la termenul de

diglosie (noţiune disociată în cap. 2).

Din 1812 până azi, comunicarea socială pe teritoriul Basarabiei s-a bazat pe două limbi:

limba română, vorbită de populaţia autohtonă majoritară, şi limba rusă, limbă a unei minorităţi, a

cărei pondere a crescut în timp, mai ales după 1944. Vorbitorii de alte limbi, cetăţenii altor etnii

(găgăuzi, bulgari, evrei, armeni etc.) ai Republicii Moldova reprezintă în cadrul populaţiei un

număr prea mic pentru a conta (şi influenţa) semnificativ raporturile dintre cele două limbi

principale. În acest lung interval de timp, utilizarea şi dezvoltarea celor două limbi s-au realizat

continuu în condiţiile bilingvismului instituţionalizat, raportul dintre ele modificându-se în timp

ca urmare a evoluţiei istorico-politice a regiunii.

Din acest punct de vedere, procesul înregistrează patru etape, determinate de schimbarea

statutului lor: calitatea de limbă oficială, preluată în 1812 de limba rusă, revine din 1918 până în

1940 limbii române; după 1940 şi mai ales după 1944, ca urmare a anexării Basarabiei în spaţiul

sovietic, hegemonia limbii ruse, din nou limbă de stat, se manifestă în comunicarea socială în

mod agresiv, sprijinită de o complicată politică ideologică, culturală şi lingvistică; după 1989

10 Astfel, ideile conform cărora în fosta Uniune Sovietică ar fi existat un bilingvism armonios s-au dovedit a fi nefondate. Bilingvismul de pe acest teritoriu a fost unul asimetric, parţial, de tip deformat.

87

raporturile se modifică de această dată în favoarea limbii române, declarată prin constituţie limbă

de stat.

Din perspectiva evoluţiei limbii române din Republica Moldova, efectul cel mai important

– prin posibile consecinţe – al primei etape de bilingvism instituţionalizat, pe lângă influenţele

directe exercitate de limba de stat, mai ales pe cale administrativă, care au afectat profund

componenta colocvială a românei folosite în Basarabia – l-a reprezentat participarea limitată a

acesteia la procesul general de constituire şi consolidare a limbii literare în ipostaza sa modernă.

Doar două etape din cele patru le vom lua în discuţie (perioada 1812–1918; 1940–1989)

sub raportul influenţelor pe care limba rusă a exercitat-o asupra limbii române, consecinţele

acestora în limba vorbită în Basarabia, politica lingvistică promovată de Imperiul Ţarist şi mai

târziu de cel sovietic.

3.2.3.1. Perioada 1812–1918

Până la ocupaţia rusească din 1812, cultura de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru făcea parte

din cultura vechii Moldove. Ca şi la apus de Prut, dezvoltarea culturală din acea perioadă intra

aici într-o etapă de laicizare, deşi biserica mai continua să fie principalul factor culturalizator din

societate. La momentul anexării, în Basarabia existau 749 de biserici în cele 755 de sate şi oraşe,

12 mănăstiri şi 13 schituri [32]. Pe lângă mănăstiri şi biserici funcţionau, de obicei, şcoli

parohiale, unde se învăţa a scrie şi a citi. Numărul acestora este considerat destul de mare. Astfel

de şcoli funcţionau, pe la sfârşitul sec. al XIX-lea, în comunele Holercani, Işnovăţ, Teţcani,

Bumbăta, Buda, Truşeni, Răspopeni, Scumpia, Moleşti etc.

După anexare, pe parcursul dominaţiei ţariste, evoluţia culturii româneşti din Basarabia a

fost determinată de un şir de condiţii nefavorabile sau de-a dreptul dezastruoase. Cultura

românească era considerată o cultură secundară, „aborigenă”, care, treptat, trebuia să se

„contopească” cu cea rusească şi să dispară. Sfera de utilizare a limbii române a fost restrânsă

într-atât încât s-a ajuns la interzicerea ei totală în administraţie, învăţământ, biserică. În ţinut a

fost promovată în mod perseverent o politică de izolare naţional-culturală faţă de românii de

peste Prut.

Guvernul ţarist nu-şi manifestă imediat planurile de rusificare, dimpotrivă, promovează

iniţial o politică lingvistică şi culturală relativ flexibilă pentru a determina popoarele balcanice

care luptau împotriva jugului turcesc să accepte protecţia rusească. Limba rusă însă este impusă

încet, dar sigur, ocupând treptat întreg spaţiul vital al limbii române.

Conform „Aşezământului obrazovaniei oblastei Basarabiei” din 29 aprilie 1818,

corespondenţa din cadrul Consiliului superior al Basarabiei se facea atât în limba rusă, cât şi în

88

limba română, iar cea legată de dreptul civil şi de „hotărnicie” – numai în limba română [98,

p. 29-30].

Această lege însă nu a fost respectată de către funcţionarii ţarişti din Basarabia, iar în

februarie 1828 regulamentul din 1818 este anulat [98, p. 121]. În baza unei hotărâri speciale a

Consiliului de Stat din august 1836, „Cu privire la înlesniri pentru locuitorii Basarabiei care nu

ştiu limba rusă”, s-a stabilit un termen de 7 ani după care instituţiile de stat nu mai acceptau

documente scrise în română [16, p. 465; 228, р. 196]. Şi după acea dată s-au scris şi acceptat

uneori acte şi documente în româneşte, dar ele reprezentau excepţii de la regulă (perioada 1812–

1828 este denumită de către Lidia Colesnic-Codreanca [38, p. 16] perioada bilingvismului neutru

sau funcţional).

În şcoala basarabeană, rusa este introdusă ca limbă de studiu şi de predare imediat după

anexare şi doar faptul că elevii localnici nu o cunoşteau deloc vine să explice de ce şi limba

română a fost utilizată un timp oarecare la predarea unor materii de studiu.

La Seminarul Teologic din Chişinău, deschis în ianuarie 1813 din iniţiativa şi sub

patronajul mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni, se preconiza studierea „în primul rând şi

neapărat” a limbii ruse ca „limbă predominantă”, dar, în mod obligatoriu, şi a „limbii

moldoveneşti”, ca elevii „să poată propovădui cuvântul lui Dumnezeu” [60, p. 59-70].

În 1824, general-guvernatorul Novorosiei şi al Basarabiei a dispus ca în cele trei şcoli de

tip lancasterian înfiinţate la Chişinău, Bălţi, Ismail, cu concursul a trei moldoveni – I. Ghinculov,

L. Kuniţki, T. Bobeică, care au fost trimişi să studieze metoda respectivă la Petersburg, instruirea

să se facă preponderent în rusă, iar limba română să fie învăţată doar de doritorii care vor însuşi

programul în ruseşte.

În 1838, în baza şcolilor parohiale, este organizat învăţământul primar bisericesc.

Învăţătura în instituţiile respective se reducea de cele mai multe ori la citirea de cărţi bisericeşti,

la scris şi la însuşirea unor noţiuni elementare de aritmetică. Programul prevedea în mod

obligatoriu lecţii de gramatică a limbii ruse, istorie şi geografie a Rusiei. În 1845 existau în

Basarabia 320 de şcoli primare bisericeşti (în 1847 – 159 de şcoli), în care învăţau 5 177 de

elevi. Multe din acestea însă funcţionau doar pe hârtie.

Cu excepţia Seminarului Teologic din Chişinău, în care de la bun început era prevăzută

predarea limbii române (studierea unor discipline şcolare de asemenea s-a făcut în limba română)

şi a celei ruseşti, în toate celelalte tipuri de şcoli deschise ulterior în Basarabia s-a încercat

impunerea limbii ruse. Necesitatea pregătirii funcţionarilor pentru instituţiile de stat, cererile

făcute de boierii moldoveni, eşecul învăţării în limba rusă şi nedorinţa ţăranilor de a-şi da copiii

la şcolile ruseşti etc. – i-au determinat pe funcţionarii ţarişti să permită, rând pe rând, ca

89

învăţământul în şcolile lancasteriene (primare orăşeneşti) şi cele parohiale săteşti să se

înfăptuiască în limba română, iar printre disciplinele şcolare de la gimnaziul din Chişinău şi de la

şcolile judeţene din Chişinău, Orhei, Bălţi, Soroca, Hotin să fie inclusă şi limba română. Pe la

sfârşitul anilor ’60 – începutul anilor ’70 ai sec. al XIX-lea, în condiţiile schimbării statutului

juridic şi transformării Basarabiei într-o gubernie rusească, oficialităţile ţariste nu vor mai ţine

cont de realităţile etnolingvistice şi de doleanţele moldovenilor, interzicând predarea limbii

române în toate şcolile.

Sub influenţa evenimentelor revoluţionare din Rusia, a acţiunilor greviste şi a hotărârilor

luate de unele instituţii de stat şi culturale la diferite întruniri publice din satele şi oraşele

Basarabiei, la 31 octombrie 1906 oficialităţile ruseşti au permis predarea limbii române şi a

oficierii serviciului divin în limba română în clasele 5-6 ale Seminarului Teologic şi la Şcoala

Eparhială de fete din Chişinău, în calitate de discipline şcolare opţionale. Dar această

„dezmorţire” şi mică „relaxare” nu a împiedicat procesul de rusificare.

În noiembrie 1910, Duma de Stat a Rusiei a permis predarea în limba maternă în şcolile

primare ale polonezilor, lituanienilor, germanilor, tătarilor, estonienilor, letonilor, armenilor,

cehilor, georgienilor. Moldovenilor însă li s-a refuzat acest drept, ca rezultat al împotrivirii

deputaţilor basarabeni reacţionari din Dumă [48, p. 274-278].

De abia în 1917, odată cu avântul mişcării naţionale, când guvernul nu se mai putea opune,

în Basarabia a început edificarea unui sistem de învăţământ în limba maternă. Congresul

învăţătorilor moldoveni din 25-28 mai 1917 de la Chişinău ia decizia ca şcolile din satele

basarabene „să se transforme în şcoli moldoveneşti” şi să se deschidă şcoli moldoveneşti şi la

oraşe.

O consecinţă directă a politicii de rusificare, cu urmări asupra dezvoltării naţional-

culturale, a fost analfabetismul cvasitotal al populaţiei româneşti din Basarabia. În 1897 numărul

analfabeţilor românii din Basarabia era 94,2% (bărbaţi – 90,0%, femei – 98,5%). Printre etniile

conlocuitoare, doar ţiganii erau mai analfabeţi decât reprezentanţii populaţiei băştinaşe în acest

sens. Pe de altă parte, din cei 53 803 români basarabeni cu studii – 51 579 erau „ştiutori de carte

în limba rusă” şi numai 2 224 – în limba română.

Intelectuali şi funcţionari români erau prea puţini în instituţiile publice şi de stat din

Basarabia. Cu excepţia bisericii ortodoxe, în care numărul preoţilor români era mai mare decât

cel al reprezentanţilor altor etnii (români – 59,7%, ruşi – 23,9%, ucraineni – 11,4% etc.), în toate

celelalte sfere sociale din Basarabia numărul românilor era mult mai mic. Conform datelor

oficiale ale recensământului din 1897, în administraţie, judecătorii şi în poliţia basarabeană

românii constituiau 11,2% (ruşii – 64,2%, ucrainenii – 16,7%), în judecătoriile particulare –

90

7,6% (ruşii – 73,6%, ucrainenii – 2,8%), în forţele armate – 5,8% (ruşii – 58,3%, ucrainenii –

17,2%), în învăţământ şi educaţie – 18,3% (ruşii – 58,0%, ucrainenii – 13,8%), în ştiinţă,

literatură şi artă – 16,8% (ruşii – 48,6%, ucrainenii – 24,8%), în activităţile medico-sanitare –

17,2% (ruşii – 55,9%, ucrainenii – 2,8%).

Evoluţia limbii române din Basarabia nu era foarte diferită în această perioadă de cea din

Transilvania sau din alte teritorii unde limba română funcţiona într-un mediu aloglot, iar

consecinţele lingvistice directe ale bilingvismului instituţionalizat erau relativ reduse, neafectând

vorbirea locală într-o măsură mult mai mare decât bilingvismul spontan, dat fiind că cele două

idiomuri sunt utilizate oarecum paralel, în situaţii de comunicare diferite.

Pe teritoriul Basarabiei, limba română a continuat să fie folosită în condiţiile vieţii

tradiţionale, mai ales în localităţile rurale, unde asigură comunicarea aproape în totalitate [115].

În spaţiile urbane, cu populaţie plurilingvă, comunicarea este evident dominată de limba

oficială; româna a cărei utilizare a fost redusă prin numărul relativ mic în oraşe al vorbitorilor,

dar şi prin limitarea la comunicarea cotidiană, este puternic concurată de rusă, care, la oraş (mai

ales la Chişinău), este utilizată în toate situaţiile, inclusiv în comunicarea colocvială. Registrul

funcţional în spaţiul rural era dominat de limba română.

Efectele lingvistice ale acestui sistem de comunicare bilingvă nu pot rămâne fără urmări

mai ales ţinând cont de durata procesului. Ele afectează mai curând superficial – prin abundenţa

împrumuturilor lexicale din rusă – organizarea mijloacelor lingvistice de comunicare tradiţională

a populaţiei româneşti din Basarabia.

Un efect mai puţin evident – şi târziu conştientizat – dar cu consecinţe importante şi cu

implicaţii profunde în evoluţia etniei a cărei limbă nu are statut de limbă oficială, derivă tocmai

din separarea funcţională a limbilor în condiţiile bilingvismului instituţionalizat. Este

dezavantajat idiomul care, nefiind acceptat ca limbă oficială, este supus unei limitări funcţionale

riscând să ajungă a nu fi folosit decât în comunicarea colocvială cotidiană, în relaţiile familiale

sau amicale. În condiţiile unei asemenea restrângeri funcţionale, cea mai periclitată este varianta

literară: suplinită în comunicarea socială de limba oficială, riscă, din lipsă de utilizare (şi de

utilitate) în multe domenii de activitate, să nu mai ţină pasul cu evoluţia societăţii căreia îi

serveşte ca mijloc de comunicare sau chiar să degenereze.

Idiomul ca atare nu dispare, nu se pierde, dar se declasează, privat de forma sa superioară

de realizare (cea mai evoluată, dar şi mai activă şi mai mobilă în condiţiile societăţii moderne).

Bilingvismul instituţionalizat, în forma sa neegalitară, defavorizează evoluţia concurentului

– acceptat, dar cu statut de idiom „secundar” – având funcţii comunicative reduse prin limitarea

atribuţiilor sociale în interiorul structurii statale în care funcţionează. Situaţia descrisă până acum

91

demonstrează prin suficiente exemple şi argumente că putem admite prezenţa diglosiei în această

perioadă.

3.2.3.2. Perioada din 1940 până la 1989

După 1940 şi mai ales după 1944, ca urmare a integrării Basarabiei în spaţiul sovietic,

hegemonia limbii ruse, din nou limbă de stat, se manifestă în comunicarea socială în mod

agresiv, sprijinită de o complicată politică ideologică, culturală şi lingvistică; după 1989

raporturile se modifică de această dată în favoarea limbii române, declarată prin constituţie limbă

de stat.

Din perspectiva evoluţiei limbii române din Republica Moldova, efectul cel mai important

– prin posibile consecinţe – al primei etape de bilingvism instituţionalizat, pe lângă influenţele

directe exercitate de limba de stat, mai ales pe cale administrativă, care au afectat profund

componenta colocvială a românei folosite în Basarabia – l-a reprezentat participarea redusă a

acesteia la procesul general de constituire şi consolidare a limbii literare în ipostaza sa modernă.

Politica naţională sovietică din perioada postbelică a fost oglindită prin intermediul unor

păreri contradictorii, susţinute de N. Marr şi de I. Stalin. Primul a propus o teorie originală,

conform căreia dezvoltarea limbii naţionale se produce în funcţie de structura economică a

societăţilor respective. Fiind un element al suprastructurii, limba ar trebui să se transforme în

funcţie de raporturile de producţie. Stalin a intrat în polemică, pentru a afirma priorităţile politice

strategice: limba rusă nu poate fi considerată o variabilă ce depinde de structura socială. Ea

posedă nişte caracteristici care o fac să fie substanţa identităţii naţionale, conferindu-i caracter

universal. Anume această specificitate a limbii ruse trebuia utilizată în U.R.S.S. ca fundament al

coeziunii interne şi ca sursă a propagandisticii internaţionale. Astfel, întrunind în mod conştient

universalul şi particularul, identitatea rusă este suspendată între etnic şi universal, „reunite într-

un elan imperial”, în discursul oficial al partidului, limba rusă devine „limba socialismului”.

Exaltarea patriotismului sovietic pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, a condus

la represiunea elementului naţional. Cu ocazia victoriei din mai 1945, Stalin întrevede în cazul

poporului rus o „forţă diriguitoare a Uniunii Sovietice”. Limba rusă, ca şi oricare altă limbă,

fiind strâns legată de istoria poporului său, Stalin le-o propune tuturor celorlalte popoare ale

Uniunii Sovietice, pentru a întări culturile lor naţionale. Mijloacele şi metodele de punere în

practică a acestei politici naţionale staliniste erau foarte variate: utilizarea pe scară largă a limbii

ruse, un rol important în această politică revenindu-le forţelor armate, şi deportările masive ale

popoarelor atunci când acestea nu erau destul de loiale faţă de centru, precum şi dislocarea la fel

de masivă a ruşilor în oraşele şi mai ales în capitalele republicilor sovietice.

92

După moartea lui Stalin, a urmat o politică relativ decentralizatoare. În domeniul lingvistic

s-a tins spre un compromis între principiul de asigurare a instruirii în limba maternă, pe de o

parte, şi menţinerea statutului limbii ruse ca „limbă de comunicare între popoarele U.R.S.S.”, pe

de alta. Drept rezultat, a fost înaintată propunerea de instaurare a „dualismului şcolar”. Sub

pretextul de a nu supraîncărca programele şcolare, care îi obligau uneori pe elevi să înveţe patru

limbi (limba maternă, naţională, rusa şi o limbă străină), părinţilor trebuia să li se ofere

posibilitatea de a alege limba de instruire a copiilor: copiii care învăţau în limba maternă puteau

să nu studieze rusa, dar copiii care îşi făceau studiile în şcolile rusofone erau scutiţi de învăţarea

limbii materne. Prestigiul limbii ruse, de a cărei cunoaştere depindea într-o mare măsură

ascensiunea pe scara ierarhiei sociale şi, respectiv, statutul social al „cetăţeanului sovietic”, a

generat situaţia în care, atunci când reforma din 1958 a dat părinţilor posibilitatea de a alege

şcoala pentru copiii lor, aceştia au ales şcoala rusă, numărul şcolilor naţionale reducându-se

astfel în mod considerabil pe parcursul unui singur an [209, р. 87-98].

În 1959, republicile unionale şi cele autonome au adoptat legile privind reforma

învăţământului, care, printre altele, acordau părinţilor dreptul de a alege limba de studiu a

copiilor lor. Mai mult decât atât, părinţii non-rusofoni care au decis să-şi trimită copiii în şcoala

rusă puteau să hotărască dacă odraslele lor vor studia sau nu limba maternă. La discreţia

părinţilor rămânea „libera alegere” a şcolii în care să-şi trimită copii şi a limbii în care aceştia să-

şi facă studiile: limba minoritară sau limba dominantă a republicii, sau poate chiar limba rusă.

Astfel, părinţii aveau ocazia să nege de două ori originea lor etnică, prima dată trimiţându-şi

copilul într-o şcoală rusă, a doua oară – lipsindu-l de posibilitatea de a-şi învăţa limba maternă.

De altfel, în cadrul recensămintelor sovietice se facea distincţia dintre „naţionalitate” şi

„apartenenţă glotică”: în 1979, din cei 2.525.687 de moldoveni, 2.437.001 (96,49%) şi-au numit

ca limbă maternă moldoveneasca, şi 82.451 (3,26%) rusa [73, p. 67].

După 1960, în R.S.S.M. a început o susţinută campanie de cultivare a limbii în publicaţii,

în emisiuni radiofonice şi televizate, combătându-se utilizarea în limba literară a elementelor

dialectale, a rusismelor nemotivate sau greşelilor în folosirea neologismelor occidentale.

Adoptându-se o atitudine mai tolerantă faţă de aşa-zisele românisme, registrele de cuvinte ale

dicţionarelor moldoveneşti au devenit mult mai cuprinzătoare, ca în cele din urmă să se identifice

cu registrele din dicţionarele apărute în România. Încetul cu încetul normele limbii române

literare îşi croiau drum sigur în scrisul moldovenesc, ceea ce îi îndreptăţea pe lingvişti să

vorbească despre dezvoltarea şi înflorirea aşa-zisei limbi moldoveneşti, deşi se avea în vedere

repunerea în drepturile ei fireşti a limbii române literare.

93

În perioada brejnevistă, se face din nou simţită tendinţa de centralizare a puterii.

Multitudinea popoarelor U.R.S.S. îi oferă acest loc marelui „popor sovietic”, fapt ce va avea

grave repercusiuni şi în cadrul sistemului de învăţământ sovietic: şcolile naţionale sunt

substituite cu şcolile bilingve, supranumite şi „şcoli ale prieteniei”, de asemenea, este încurajată

proliferarea şcolilor ruse şi închiderea şcolilor pentru minorităţi. Părinţii sunt nevoiţi să „aleagă”

învăţământul în limba rusă, aceasta fiind condiţia promovării sociale a copiilor lor, limba

studiilor superioare şi a specializării tehnice. În 1970, 61% din studenţii din învăţământul

superior sunt ruşi, 43% din şcolile din Kazahstan sunt rusofone şi sunt frecventate de 66% de

elevi. Numărul copiilor şcolarizaţi în limba rusă, conform „liberei alegeri” a părinţilor, este egal

(sau superior) cu 20% în Ucraina, Belarus, Uzbekistan, Georgia, Azerbaidjan, Turkmenia şi

Estonia. El atinge 33% în Moldova şi Letonia11. Mai puţin supuse rusificării s-au dovedit a fi

Armenia, Lituania şi Tadjikistanul.

Conform datelor obţinute în urma efectuării recensământului din 1970, numărul

persoanelor ce vorbeau curent limba rusă atinsese 183,7 milioane, dintre care 128,8 milioane de

ruşi şi 13 milioane de reprezentanţi ai altor naţionalităţi considerau rusa limba lor maternă, iar

41,9 milioane de persoane au declarat-o cea de-a doua limbă pe care o cunosc.

11 Datele recensământului din 1989 arată că 33% de elevi din R.S.S. Moldovenească îşi faceau studiile în limba rusă, în timp ce minoritatea rusofonă constituia doar 13% din populaţia republicii.

94

Tabelul 2

Date privind bilingvismul şi nivelul de studii (% în U.R.S.S.)

ÎN ORAŞ ÎN SAT

NAŢIONA- LITATEA

Studii superi-oare şi medii

Consideră rusa limbă maternă şi o vorbesc

curent

Vorbesc cu uşurinţă

rusa, dar nu o consideră

limbă maternă

Studii superi-oare şi medii

Consideră rusa

limbă maternă şi o

vorbesc curent

Vorbesc cu uşurinţă

rusa, dar nu o consideră

limbă maternă

Ucraineni 65,5 70,9 46,9 33,8 31,4 26,3 Beloruşi 62,6 85,1 48,9 28,2 54,6 49,0 Uzbeci 49,7 36,4 34,5 38,4 7,9 7,8 Kazahi 51,3 61,1 57,4 34,1 37,8 36,1

Georgieni 73,4 40,0 37,2 45,7 9,0 8,8 Azerbaidjeni 53,0 34,9 31,9 34,8 6,7 6,5

Lituanieni 52,0 54,1 51,6 21,2 22,8 22,1 Moldoveni 54,0 76,6 60,7 29,2 31,0 29,8 Letonieni 59,9 57,9 51,4 36,8 40,6 32,2 Kirghizi 60,6 54,9 53,1 36,3 13,4 13,3 Tadjici 46,4 33,4 32,3 36,4 9,6 9,5 Armeni 59,1 48,6 37,6 37,7 17,6 16,4

Turkmeni 48,8 35,4 32,0 40,4 8,0 7,9 Estonieni 58,2 42,7 36,7 31,4 22,0 19,6 Sursa: [216, p. 312].

Migrarea populaţiei, cauzată de dezvoltarea industrială şi de procesul de urbanizare, a

intensificat contactele dintre limbi şi a stimulat procesul de rusificare. În Ucraina, fiecare al

patrulea locuitor era rus, iar fiecare al cincilea nu era ucrainean. Ruşii reprezentau 43% din

populaţia Kazahstanului, 25% sau chiar mai mult din populaţia Letoniei, Estoniei, Kirghiziei,

10% sau mai mult din populaţia Azerbaidjanului, Belarusului, Moldovei, Tadjikistanului,

Turkmenistanului.

Coexistenţa mai multor limbi în cadrul statului, dar şi al fiecărei republici, necesita

elaborarea unei strategii privind planificarea lingvistică (language planing) a situaţiei existente

în societate. Obiectivul de bază al politicii lingvistice sovietice în perioada „socialismului

dezvoltat” a devenit „utilizarea multilaterală a bilingvismului”, a cărui bază trebuia să devină

tendinţa reprezentanţilor popoarelor non-ruse spre limba rusă, în calitate de limbă de comunicare

internaţională.

Astfel apare fenomenul social al bilingvismului unilateral, căci doar purtătorii limbilor

subordonate erau bilingvi. Rezultatul acestei politici de rusificare este faptul că doar 3% de ruşi

95

cunoşteau, în afară de rusă, limba unei alte naţiuni din U.R.S.S., majoritatea dintre ei preferând o

limbă străină; în acelaşi timp, 43% de non-ruşi erau bilingvi, cea de-a doua limbă vorbită de ei

fiind rusa [ 216].

Rezultatele recensământului din 1970 indică cifra de 33,8% de moldoveni ce locuiau pe

teritoriul R.S.S.M. şi cunoşteau limba rusă (62,5% orăşeni şi 27,8% săteni), dar, în conformitate

cu datele obţinute în urma unei cercetări efectuate de Institutul de Etnografie al Academiei de

Ştiinţe din R.S.S.M., procentul populaţiei urbane moldoveneşti, în vârstă de la 18 ani în sus, ce

poseda limba rusă, ajungea până la 94,0. Dintre aceştia, 29,0% au afirmat că gândesc în limba

rusă, iar 37,0% au declarat că, deşi gândesc moldoveneşte, vorbesc cu uşurinţă ruseşte, pe când

22,0% vorbesc în limba rusă cu anumite dificultăţi şi 7,0% vorbesc foarte greu ruseşte [216, p.

306].

Tabelul 3

Date ce atestă cunoaşterea limbii ruse de către populaţia moldovenească a R.S.S.M.

ÎN CE MĂSURĂ CUNOSC CEA DE-A DOUA LIMBĂ (RUSA)

LOCUL DE TRAI Gândesc perfect în această limbă

Vorbesc cu uşurinţă

Vorbesc cu anumite

dificultăţi

Vorbesc cu mari dificultăţi

Oraş 29,0 37,0 22,0 7,0 Sat 10,7 19,2 28,6 22,5

Surse: Arhiva Institutului de Etnografie al A.Ş. a U.R.S.S., revista Коммунист Молдавии, 1973, nr. 9, р. 15;

citat în [216, p. 307].

În situaţia creată, se produce o delimitare a sferelor de utilizare a limbilor naţionale, pe de

o parte, şi a limbii ruse pe de alta. Dacă limbile naţionale reuşesc să-şi păstreze poziţiile, acesta

se întâmplă doar în sferele de comunicare vorbită, literar-artistică şi publicistică, în învăţământul

secundar, pe când limba rusă prevalează în administraţie şi în învăţământul superior. Folosirea

limbii ruse în comunicarea administrativ-cancelărească (în special cea juridică şi militară) şi

tehnico-ştiinţifică a cauzat rusificarea terminologiei naţionale [139, p. 88-95]. Lipsa unei

terminologii administrativ-cancelăreşti şi tehnico-ştiinţifice i-a obligat pe vorbitorii limbilor

naţionale să apeleze în procesul comunicării profesionale sau administrative la limba imperială,

ce posedă mijloace bine adaptate pentru o astfel de comunicare. În opinia reputatului romanist de

la Sankt-Petersburg Raymund Piotrowsky, această situaţie a generat în toate republicile ex-

sovietice, „crearea aşa-numitelor jargoane-volapük, în care lexicul naţional curent este

împestriţat cu termeni şi îmbinări terminologice ruseşti” [139, p. 94]. Astfel are loc degradarea

progresivă a limbilor indigene, care se caracterizează prin „sărăcirea rezervelor lexicale cu

96

compensarea lor concomitentă de pe contul lexicului limbii imperiale, simplificarea radicală a

structurii sintactice a propoziţiei cu denaturarea concomitentă a unor raporturi gramaticale

normative” [139, p. 95]. De aceea perioadă a treia, cea post-sovietică, ce cuprinde anii ’90, se

caracterizează prin tentativele de a revigora limbile naţionale în noile republici suverane şi în

autonomiile ruseşti.

Coexistenţa mai multor limbi în cadrul Uniunii Sovietice a produs o polarizare a acestora,

limbii ruse revenindu-i statutul de limbă dominantă, iar celelalte limbi naţionale rămânând în

postura de limbi subordonate. Degradarea limbilor naţionale, condiţionată de hegemonia limbii

ruse, a fost în centrul atenţiei intelectualilor din majoritatea republicilor unionale în primii ani ai

perestroikăi gorbacioviene; de aceea toate grupurile informale şi fronturile populare create în

acea perioadă au acţionat în vederea „mobilizării societăţii în jurul unei exigenţe înţelese de toţi

şi realizării proiectului unei inversări radicale a tendinţei” [253, p. 243].

Se disting două probleme, care au constituit obiectul „bătăliei lingvistice” iniţiate în fiecare

republică sovietică, prima dintre care ţinea anume de statutul social al limbilor şi presupunea

asigurarea supremaţiei limbii naţiunii titulare asupra limbii ruse şi a limbilor minorităţilor; pentru

realizarea acestui obiectiv, s-a recurs la drept: modificarea constituţiei şi a cadrului legislativ

specific. Cea de-a doua problemă, adoptarea noilor alfabete pentru limbile naţionale, în afară de

faptul că viza aspectul scris al limbii, avea o semnificaţie mult mai complexă, alfabetul

simbolizând şi noua identitate naţională pe care şi-au apropriat-o popoarele ex-sovietice [253, p.

244].

Legea Cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova [Monitorul

oficial], la fel ca şi legislaţiile lingvistice adoptate în acea perioadă de alte republici unionale,

declară limba naţiunii titulare în calitate de limbă de stat, acordând în acelaşi timp un statut

juridic special limbii ruse. Dacă în textele juridice ale republicilor baltice bilingvismul este

promovat ca o etapă de trecere spre unilingvism, legislaţia moldovenească pare să urmărească

mai degrabă legitimarea utilizării limbii române (denumite pe atunci „moldoveneşti”) în sferele

politică, economică, socială şi culturală ale republicii, fară ca aceasta să excludă limba rusă, ci

mai degrabă pentru a instaura „bilingvismului real naţional-rus şi rus-naţional” (articolul 3).

Legea este ambiguă în ceea ce priveşte statutul limbii ruse pe teritoriul R.S.S.M. Declarată

„limbă de comunicare între naţiuni” în cadrul U.R.S.S., rusa îşi extinde această funcţie şi pentru

Republica Moldova (articolul 3), cu toate că în articolul 1 al respectivei legi funcţia de limbă de

comunicare între naţiuni i se atribuie românei, în calitate de limbă de stat. Statutul special ce i se

conferă limbii ruse poate fi observat şi din articolul 21 al legii examinate, care declară că în

instituţiile de învăţământ de toate nivelurile este asigurată studierea, în calitate de disciplină

97

obligatorie, a limbii române – în clasele şi grupele cu instruirea în limba rusă sau într-o altă

limbă – şi a limbii ruse – în clasele şi grupele cu studierea în limba română şi în alte limbi. Este

preconizată, de asemenea, şi susţinerea unui examen la limba română şi, respectiv, rusă de către

absolvenţii instituţiilor de învăţământ, cu scopul de a asigura astfel lărgirea sferelor de

comunicare a populaţiei pe întreg teritoriul republicii (articolul 21). Cerinţa de cunoaştere, pe

lângă limba de stat, a limbii ruse de către lucrătorii organelor puterii şi administrării de stat, ai

organizaţiilor obşteşti, precum şi de către lucrătorii întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor

care, în cadrul activităţii lor profesionale, comunică cu cetăţenii, este inclusă în articolul 7 al

Legii „Cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova”.

Drepturile şi obligaţiile cu privire la utilizarea limbilor pe teritoriul unui stat multinaţional

se pot baza pe unul dintre cele două principii: principiul teritorialităţii sau principiul

personalităţii. Dacă în primul caz utilizarea unei limbi este „prescrisă, autorizată sau interzisă

doar pe un anumit teritoriu”, în cel de-al doilea „prescripţiile, autorizaţiile sau interdicţiile se

aplică tuturor persoanelor ce aparţin unei anume categorii sau comunităţi” [264, p. 35].

Principiul personalităţii, care stătea la baza politicii lingvistice sovietice, era susţinut prin

numeroase dispoziţii ce garantau libera alegere în materie de limbă. Principiul liberei alegeri este

menţionat în preambulul Legii URSS din 24 aprilie 1990; în textele juridice ale republicilor

unionale, adoptate în perioada 1989–1990, acesta se aplică în următoarele două domenii: limba

de serviciu şi limba de învăţământ. În general, legile lingvistice garantează cetăţeanului

(consumatorului) dreptul de a beneficia de servicii în limba sa. Articolul 6 al legii moldoveneşti

indică foarte clar această libertate a alegerii, garantând libera alegere de către cetăţenii Republicii

Moldova a limbii de comunicare (româna sau rusa) cu organele puterii de stat, cu întreprinderile

şi organizaţiile ce se află pe teritoriul republicii. Utilizarea celorlalte limbi ale minorităţilor

naţionale este asigurată mai degrabă în baza principiului teritorialităţii, astfel încât în localităţile

unde populaţia majoritară este de naţionalitate găgăuză, ucraineană, bulgară ş.a., reprezentanţii ei

pot să beneficieze de servicii în limba lor maternă sau într-o altă limbă acceptabilă (articolul 6).

Acelaşi principiu este promovat şi atunci când e vorba de funcţionarea limbilor în activitatea

organelor conducerii de stat, a organizaţiilor obşteşti, a întreprinderilor şi instituţiilor. Româna

este declarată limba de lucru a acestora, fiind asigurată şi traducerea în limba rusă, dar în

localităţile a căror populaţie majoritară se constituie din găgăuzi, ucraineni, ruşi, bulgari ş.a.,

limbă de lucru poate fi limba de stat, limba maternă a populaţiei respective sau o altă limbă

acceptabilă (articolul 9).

Tendinţa legislatorilor de a proteja limba română poate fi sesizată în articolele ce

reglementează „vizibilitatea” limbilor (articolele cu privire la afişaj, firme, toponimie). Aceste

98

texte prezintă un interes deosebit şi din considerentele că sunt destinate să fie oferite vederii

publicului. De aceea se poate considera că ele reflectă situaţia lingvistică ideală în concepţia

legislatorului; pe de altă parte, e vorba de nişte situaţii bine delimitate, care pot fi uşor

reglementate şi controlate. Felul în care legislatorul reglează utilizarea limbilor în afişaj este un

bun indiciu, cel puţin de ordin simbolic, al statutului care se rezervă diferitor limbi. Schimbările

care se produc în domeniul afişajului pot fi percepute în mod direct de fiecare vorbitor,

demonstrându-i că ameliorarea statutului limbii sale este posibilă şi permiţându-i să-şi

depăşească sentimentul de neputinţă în faţa amplorii misiunii determinate de trecerea, în cadrul

unei societăţi, de la limba dominantă de odinioară la limba majorităţii.

În majoritatea legislaţiilor lingvistice ale fostelor republici sovietice este declarată

obligatorie prezenţa limbii naţiunii titulare a republicii în afişaj, fară a exclude posibilitatea

existenţei unei traduceri într-o altă limbă. În cazul Lituaniei, Letoniei şi Estoniei legea lasă să se

înţeleagă faptul că bilingvismul trebuie să fie excepţional, adică cu tilul de excepţie. Dispoziţiile

diverselor republici demonstrează o anumită ezitare între toleranţa bilingvismului

(plurilingvismului) şi voinţa de a-i acorda un statut special limbii naţionalităţii titulare a

republicii, această voinţă manifestându-se mai ales în tentativa de a impune unilingvismul în

toponimie. Toponimele din Republica Moldova au o singură formă oficială, care nu se traduce şi

nu se adaptează (articolul 24), indicatoarele ce conţin aceste toponime se efectuează în limba

română şi rusă, iar în localităţile corespunzătoare – în română, găgăuză şi rusă (articolul 28).

Voinţa de a ridica statutul limbii principale a republicii se manifestă, de asemenea, în cerinţele cu

privire la prezentarea vizuală a afişelor şi a panourilor. În cazul afişajului bilingv, textul în limba

română trebuie să ocupe partea stângă sau cea superioară. Atunci când afişajele sunt trilingve,

textul în limba română trebuie să ocupe partea centrală şi cel rusesc trebuie să figureze la dreapta

sau în partea inferioară, textele în două sau mai multe limbi trebuie să fie scrise cu caractere de

aceeaşi grosime.

Compartimentul consacrat funcţionării limbilor în sferele învăţământului public, ştiinţei şi

culturii promovează învăţământul polilingvistic şi policultural în republică. Articolul 18 al Legii

Cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova garantează respectarea

dreptului cetăţenilor de a beneficia de educaţia preşcolară, de studii medii generale, medii

speciale, profesional-tehnice şi superioare în limbile română şi rusă, precum şi a dreptului la

educaţie şi instruire în limba maternă al cetăţenilor de alte naţionalităţi, ce locuiesc pe teritoriul

republicii.

În pofida politicii lingvistice de compromis, adoptate de autorităţile moldave şi de

încercarea acestora de a pune bazele funcţionării unui stat de drept, în conformitate cu

99

standardele internaţionale, problemele de natură etnolingvistică au servit drept motiv pentru

declanşarea unui dublu proces secesionist, în estul şi în sudul republicii, proces care a culminat

cu declanşarea unui conflict armat pe malul stâng al Nistrului. Punctul de vedere conform căruia

la baza conflictului din Transnistria ar putea fi conflicte etnice, nerespectarea drepturilor

minorităţilor etnice şi lingvistice a fost contestată de legislativul moldav, care şi-a exprimat

convingerea că aceste „pseudoprobleme interne” vin să justifice un atentat la suveranitatea şi

integritatea Republicii Moldova”.

Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova cu privire la statutul juridic al persoanelor

aparţinând minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase în contextul conflictului armat din

raioanele din stânga Nistrului prezintă acţiunile legislativului ţării în vederea creării premiselor

funcţionării statului de drept pe întreg teritoriul naţional: instituirea prin constituţie şi prin alte

legi a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor în conformitate cu standardele internaţionale în

domeniu, aderarea la cele mai relevante instrumente juridice internaţionale referitoare la

drepturile omului (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactele internaţionale ale

drepturilor omului, Documentele C.S.C.E. etc.). Dreptul minorităţilor de a-şi exprima, păstra şi

dezvolta identitatea lor etnică, culturală, lingvistică şi religioasă este asigurat atât prin aderarea

republicii la actele internaţionale, cât şi printr-o serie de măsuri legislative distincte adoptate de

parlamentul ţării. Dreptul minorităţilor etnice şi lingvistice de a folosi limba lor maternă atât în

particular, cât şi în public este garantat de Legea Cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul

Republicii Moldova. Principiul liberei alegeri a limbii de studii, declarat în legislaţia lingvistică

din 1989 şi statuat în Documentul Reuniunii de la Copenhaga, potrivit căruia persoanele

reprezentând minorităţile, independent de faptul că ele vor trebui să înveţe limba oficială a

statului, vor avea posibilitatea să înveţe limba lor maternă sau să aibă acces la instruire în ea, este

reflectat în sistemul de învăţământ din republică:

În virtutea acestor prevederi legale, pe teritoriul Moldovei funcţionează următoarele

instituţii de învăţământ:

a) preşcolare – în limba moldovenească (614), rusă (1333), în moldovenească şi rusă (373),

evreiască (1);

b) preuniversitare – în limba moldovenească (1032), rusă (429), moldovenească şi rusă

(132), bulgară (11 clase), găgăuză (44 clase), ucraineană (174 clase), evreiască (1 şcoală);

с) universitare – în cele 11 instituţii de învăţământ superior 1/3 din studenţi studiază în

limba rusă, iar din numărul total de cadre didactice (4257) 783 sunt ruşi, 395 ucraineni, 56

bulgari, 41 găgăuzi.

100

Parlamentul a constatat de asemenea respectarea altor prevederi ale Documentului

Reuniunii de la Copenhaga, potrivit căror persoanele aparţinând minorităţilor au dreptul să

difuzeze şi să facă schimb de informaţii în limba lor maternă şi totodată să aibă acces la aceste

informaţii. În anul 1992 pe teritoriul republicii existau 3 ziare în limba moldovenească, 4 în

limba rusă, 5 bilingve (moldovenească şi rusă); iar dintre reviste 16 sunt în limba

moldovenească, 3 în limba rusă, 2 în limba ucraineană, 2 în găgăuză, 1 în bulgară, 14 în

moldovenească şi rusă, 1 în idiş şi rusă, 1 în rusă şi găgăuză”. La aceasta se adaugă ziarele şi

revistele editate în Rusia şi Ucraina, al căror acces pe teritoriul Moldovei este nelimitat.

Politica de editare a cărţilor s-a materializat, bunăoară în 1991, în 402 titluri de cărţi în

„limbă moldovenească” moldovenească [46, p. 89]. Spaţiul rezervat 1imbii române la

radiodifuziunea şi la televiziunea locală este mai degrabă simbolic.

Situaţia limbii române în învăţământul mediu general din republica moldovenească

nistreană nu este nici ea deloc încurajatoare. Şcoala naţională îi cedează locul celei ruse mai ales

în oraşele transnistrene. Astfel, în anul de învăţământ 1992 situaţia se prezenta după cum

urmează:

Tabelul 4

Situaţia lingvistică în şcolile naţionale din Transnistria

OR

AŞU

L

Numă- rul

total de şcoli şi elevi

Şcoli cu predarea în limba rusă

şi contingentul

de elevi

Şcoli cu predarea în limba română

şi contingen- tul de elevi

Şcoli mixte şi

contingentul de elevi

Numărul total

al elevilor cărora li

se predă în

limba rusă

Numărul total

al elevilor cărora li se

predă în limba

română

25 24 1 - - - Tiraspol 28724 28603 221 - 28603 221 7 5 2 - - - Dubăsari 4829 3925 903 - 3925 903 13 11 1 1 - - Râbniţa 10719 9075 243 1401 10154 565 19 11 2 6 - - Tighina 15997 8049 1449 6899 14269 1728

Sursa: Cotelnic T. [46, p. 89].

3.3. Concluzii la capitolul 3

Limba română este alcătuită dintr-o serie de elemente: autohton (trac şi ilir), latin şi slav.

Această caracteristică nu neaga însă caracterul romanic al limbii române. Într-adevăr, fondul de

bază al vocabularului limbii române este alcătuit din cuvinte latine, există însă şi un număr mare

de cuvinte slave, de exemplu: drag, a iubi, prieten, a plăti, a primi, scump etc., care au intrat în

101

fondul ei de bază şi au devenit uzuale. Structura morfologică a limbii române însă rămâne de

origine latină.

Eterogenitatea acestui vocabular, dar şi numeroase fenomene fonetice, morfologice,

sintactice etc., pot fi explicate prin prisma analizei contactelor pe care limba română a avut-o cu

alte idiomuri. Astfel distingem următoarele perioade: etapa latino-dacică (sec. I-V e.n.), perioada

româno-bulgară (sec. IX-XIII), româno-ucraineană (sec. X-XVIII, în partea de nord-est a

domeniului dacoromân) şi perioada româno-rusă din Basarabia (1812–1918; 1940–1989).

Elementele autohtone din limba română mai rămân a fi un compartiment insuficient studiat

de către cercetători. Chiar dacă bibliografia existentă demonstrează că numeroase aspecte au fost

tratate, soluţionarea unor probleme ce ţin de substratul traco-dac râmân doar în faza de simple

ipoteze şi presupuneri. Această dificultate care apare în cazul unor asemenea cercetări vine din

necunoaşterea limbii de substrat la care să poată fi raportate presupusele elemente nelatine din

limba română. Faptele care atestă traco-daca sunt extrem de puţine, de aceea nu ne permitem

explicarea sigură a unor cuvinte româneşti autohtone. În stadiul actual al cercetărilor se acceptă

cu certitudine că româna a păstrat din substratul traco-dac circa 90 de cuvinte.

Prezenţa aşa-numitei serii sinonimice, alcătuită dintr-un termen autohton, de substrat,

dublat de un termen latin, demonstrează clar concurenţa celor două elemente, în urma căreia unul

dintre aceştia dispare sau, din contră, ambii continuă să funcţioneze în limbă.

Mentionăm că influenţa substratului traco-dac asupra latinei carpato-dunărene s-a

manifestat nu numai în vocabular, ci şi în alte compartimente ale limbii. Compartimentul cel mai

puţin studiat rămâne a fi sintaxa.

E de remarcat, de asemenea, fenomenul de transfer în onomastică al cuvintelor din fondul

autohton al limbii române (de ex., abur e atestat cu următoarele forme: Abur, Aburei, Aburel;

Argea, atestat mai bine în toponime: satul Argeaua în Tecuci şi Putna; Argeaua de Jos, Argeaua

de Sus, Argeaua de Mijloc în Neamţ etc.; Baci, ca nume de familie, cu derivatele: Băceanu,

Băcescu, Băcilă, Băcioiu, Băciuca; în topinimie, satul Baciu, un cătun Baciul etc.). Acest fapt

demonstrează că aproape toate cuvintele din repertoriul etimologic traco-dac, însoţite de

echivalente albaneze, au o poziţie foarte importantă în cadrul vocabularului românesc, ceea ce a

făcut posibilă expansiunea lor în onomastică, proces ce a avut loc destul de devreme în aproape

toate zonele ţării, mult mai accentuat în zonele de romanizare intensă.

Contactele dintre limbile română şi bulgară a fost îndelungat şi complex, rezultând din

raporturile lingvistice şi extralingvistice dintre cele două popoare, de-a lungul veacurilor. În

consecinţă, în limba română au pătruns numeroase împrumuturi şi elemente ale altor

compartimente ale limbii.

102

Contactul est-slavo-român este datat, aproape unanim cu sec. XII, or ucraineana începe să-

şi capete trăsăturile distincte încă din sec. XI-XII, ceea ce denotă că influenţa est-slavă a început

şi a continuat să fie numai (proto) ucraineană. Interacţiunea ucraineano-română s-a realizat

printr-un contact direct, permanent şi popular. În plan lingvistic, influenţa ucraineană s-a

manifestat şi, mai larg în româna populară. Aceste împrumuturi de factură şi filieră populară, au

fost preluate în româna literară mai ales din graiuri. Astfel, influenţa ucraineană a atins, în

graiurile în care s-a făcut simţită, starturile mai profunde ale lexicului.

În ceea ce priveşte limba română vorbită în Basarabia, cele mai multe dintre fenomenele

înregistrate se datorează contactului pe care limba română l-a avut cu limba rusă, în condiţiile

unui bilingvism instituţionalizat. Acest tip de bilingvism se defineşte prin faptul că e un

bilingvism comunitar şi presupune un statut inegal al limbilor în contact, fapt ce rezultă din rolul

pe care statul îl atribuie fiecărei limbi în parte. Asocierea unuia dintre idiomuri cu instituţiile

statale, prin acordarea statutului de „limbă oficială”, îi conferă, în raport cu celălalt, o poziţie

privilegiată în activitatea de comunicare socială, dar şi, mai ales în anumite condiţii istorice, şi

din perspectiva evoluţiei limbii ca atare. Bilingvismul oficializat nu presupune însă ca toţi

vorbitorii, din comunitatea respectivă să fie bilingvi. Prezenţa persoanelor bilingve într-o

comunitate înseamnă existenţa a două grupuri lingvistice distincte în cadrul acelei comunităţi şi

nu doar a unei comunităţi bilingve.

Acest tip de bilingvism social implică, în mod evident, problema ierarhizării funcţionale a

idiomurilor utilizate, pe bază de statut sociocultural ala acestora. Pentru a fi posibilă această

diferenţiere funcţională în cadrul comunităţii, cercetătorii în domeniu au apelat la termenul de

diglosie. În această ordine de idei, în perioada 1812–1918 în Basarabia a existat o situaţie

diglosică.

103

4. MANIFESTĂRI ALE INTERFERENŢEI LINGVISTICE

Fenomenul de interferenţă constă în nerespectarea regulilor lingvistice ale unuia dintre

idiomurile ce se află în contact, sub influenţa celuilalt. Interferenţa se poate manifesta la nivel

lexical, fonetic, morfologic, semantic, gramatical [vezi 205; 265]. Este important să facem

distincţia dintre interferenţă, ca fenomen al vorbirii, şi împrumut, ca fenomen al limbii (vezi

Haugen [191], Meyers-Scotton [200]).

4.1. Interferenţa la nivel lexical

Fenomenul de interferenţa este inevitabil şi firesc pentru colectivităţile bilingve, al cărei

idiom matern, în cazul nostru româna, a suferit restructurări (atât la nivel de dialect, cât şi la

nivel de graiuri) sub imediata determinare a limbii „concurente”, de prestigiu sau oficială, rusa,

bulgara, ucraineana etc. În capitolul de faţă vom urmări împrumutul şi schimbarea de cod ca

nişte consecinţe ale opţiunii vorbitorilor unui idiom şi ale determinărilor sociopsihologice ale

contextului extralingvistic mai larg. Cercetarea de faţă mai are în vedere stabilirea gradului de

influenţă a limbii dominante şi cât de profunde şi complexe sunt inevitabilele reorganizări.

Fenomenul de interferenţă nu este consecinţa doar a unor factori structurali, a diferenţelor

de organizare dintre limbi sau a lacunelor şi inadecvărilor lor reciproce, el este condiţionat şi de

factori extralingvistici, legaţi de contextul sociocultural şi psihologic al contactului. E. Coşeriu

propune denumirea de factori sistematici şi extrasistematici. „Mai bine ar fi, aşadar, să vorbim de

factori sistematici şi extrasistematici (deosebind, în ambele cazuri, factorii permanenţi de cei

ocazionali) <...> Este sistematic tot ce aparţine opoziţiilor funcţionale şi realizărilor conforme cu

normele unei limbi, adică sistemului ei funcţional şi normal. Este „extrasistematic” (dar nu

«extern») tot ce se referă la varietatea «ştiinţei» lingvistice într-o comunitate de vorbitori,

precum şi la gradul acestei «ştiinţe», respectiv la vigoarea tradiţiei lingvislice”) [43, p. 102].

Conceptul structuralist de sistem este extins din această perspectivă la un cadru cultural mai larg,

în care elementele lingvistice completează şi reflectă realităţi mai largi şi mai complexe: „What

decides between continuance or change seems to be weather or not a practice has become

involved in an organized sistem of ideas and sentiment: how much it is interwoven with other

items of culture into a larger pattern” [181, p. 5], contactul lingvistic fiind interpretat astfel dintr-

o perspectivă antropologică ca un aspect al contactului cultural.

Factorii nonstructurali care determină fenomenele de interferenţă sunt dependenţi, pe de o

parte, de percepţia socială şi psihologică a individului sau a grupului de indivizi capabili de

manifestări lingvistice bilingve – uşurinţa în exprimare, opţiunea pentru una dintre limbi,

104

atitudinea faţă de limba sau cultura comunităţilor implicate, toleranţa faţă de amestecul limbilor,

autoritatea unor indivizi bilingvi în comunitate, prestigiul mai mare a uneia sau alteia dintre

limbi în comunicarea curentă, implicarea emoţională, gradul de percepere a expresivităţii în

situaţii date [181, p. 3-4, p. 77-82] etc. – iar, pe de altă parte, de realităţi socioculturale: aria

geografică, mărimea şi omogenitatea grupului bilingv, religia, rasa, sexul, vârsta, statutul social,

ocupaţia, relaţiile sociale şi politice dintre comunităţi, distribuţia demografică rural–urban etc. În

această ordine de idei, abordăm şi conceptul de interculturalitate, adică orice interferenţă între

comunităţi şi orice comunicare de acest tip impune o minimă competenţă bilingvă. Una din

trăsăturile definitorii ale interculturalităţii este cunoaşterea limbii celuilalt. Învăţarea unei limbi

străine implică şi familiarizarea cu o altă cultură şi, treptat, însuşirea acesteia. A fi bilingv

înseamnă a fi şi bicultural. Este important să precizăm că într-un individ bilingv nu se află două

persoane monolingve care dezvoltă două identităţi separate, ci bilingvul este locusul unde se

întălnesc două culturi într-o singură identitate. Ca rezultat, recunoaştem în persoana bilingvului

un alt mod de a gândi şi de a se exprima.

Fenomenul de interferenţă este rezultatul unor mişcări complementare, nu doar al unor

factori stimulativi, ci şi al unora de rezistenţă la schimbare, la rândul lor structurali şi

nonstructurali, valabili la toate nivelurile limbii. Factorii extralingvistici care împiedică contactul

dintre limbi se subordonează aceloraşi condiţionări psihologice şi sociale, cea mai evidentă

manifestare a lor fiind aşa-numita language-loyality, ataşamentul unei comunităţi de limba

tradiţională, desemnând o percepţie mentală a limbii ca o entitate intactă, diferenţiatoare, care

ocupă o poziţie valorică înaltă, „position in need of being defended” [181, p. 99]. La polul

celălalt se situează fenomenul dispariţiei limbilor, ca rezultat al reducerii utilizării curente şi vii

de către o comunitate bine delimitată şi conştientă de existenţa şi de identitatea ei, al izolării

lingvistice, al nivelului cultural deficitar sau al căsătoriilor mixte.

Care ar fi metodele ce apropie structurile lingvistice, în ce măsură o limbă este mai bine

ancorată în realitate sau mai stabilă sau în ce măsură forţa unei limbi constă în posibilitatea

acceptării şi adaptării unor elemente străine sau, dimpotrivă, în impunerea unora dintre părţile ei

componente în alt sistem lingvistic. Acestea sunt doar o parte din subiectele intens dezbătute, a

căror terminologie diferă de la un autor la altul, dar a căror referenţialitate continuând să fie

identică. Se consideră a fi cu statut dominant limba cu un anumit prestigiu, cu un statut social

superior, ca urmare a utilizării ei ca mijloc de comunicare în cât mai multe sfere, de autoritatea

obţinută prin prisma comunităţii care o vorbeşte – în general mai numeroasă sau mai puternică

din punct de vedere politico-social.

105

Pe de altă parte, limba maternă, prima limbă achiziţionată, ocupă o poziţie forte atunci

când e vorba de fenomenele de interferenţă, prin forţa tradiţiei şi a stabilităţii „dreptului primului

«ocupant»”. Studiul contactului între limbi trebuie să aibă în vedere şi această diferenţiere

psihologică şi funcţională, fiind necesară o distincţie suplimentară, care reflectă mai bine

mecanismele interferenţelor, între coexistenţa limbilor de mare prestigiu şi coexistenţa unei limbi

de prestigiu cu alta având statut inferior. În ciuda acestor afirmaţii clarificatoare, nu se pot trage

concluzii cu caracter definitiv din cauza absenţei unor criterii unitare şi categorice.

Complexitatea extralingvistică, ca şi impredictibilitatea evoluţiei lingvistice lasă subiectul

deschis diverselor intrepretări.

Interferenţa la nivel lexical a fost definită ca: „Given two languages, A and B, morphemes

may be transferred from A into B, or B morphemes may be used in new desigantive functions on

the model of A-morphemes with whose content they are identified” [181, p. 47], adică, având ca

exemplu două limbi, A şi B, morfemele din limba A pot fi transferate în limba B sau invers,

morfemele limbii B pot funcţiona conform modelelor limbii A, fiind identificate cu acestea.

Weinreich însă tratează nediferenţiat diversele forme de manifestare a interferenţei la nivel

lexical: împrumut, calcuri, schimbare de cod etc., distincţiile, în acest caz, fiind absolut necesare

[205].

4.2. Împrumutul ca formă de manifestare a interferenţei

Definit ca un proces de încorporare a unui element lingvistic dintr-un idiom în altul,

împrumutul a fost analizat, denumit şi explicat în multiple feluri, găsindu-şi motivaţia, pe de o

parte, în instabilitatea sistemului lingvistic, şi, pe de altă parte, în condiţiile exterioare, ale

cadrului sociocultural mai larg şi, mai ales, în nevoia individului vorbitor, care îşi are în plus

propriile determinări intrinseci. Individul vorbitor, aparţinând într-o mai mare sau mai mică

măsură la un grup social, este un permanent şi virtual mediator de împrumuturi lexicale. Într-o

comunitate dată sau, mai precis, într-un mediu profesional determinat, vorbitorii adoptă în mod

continuu obişnuinţele de vorbire ale celorlalţi, în special ale celor consideraţi a avea un standard

social înalt, devenind totodată mediatori şi purtători de informaţie lexicală între diferite grupuri

sociale. Imitarea celui cu prestigiu într-un cadru limitat este un factor psihologic esenţial de

realizare a împrumutului dialectal12, afirmând rolul esenţial al individului în generarea şi

extinderea unei inovaţii; momentul iniţial al acesteia nu poate fi însă precizat, mai mulţi vorbitori

putând să realizeze aceeaşi inovaţie, în paralel, independent unul de altul.

12 Termenul îi aparţine lui Bloomfield (dialect borowing).

106

Weinreich face distincţia dintre împrumuturile necesare, determinate de nevoia umplerii

unor goluri din sistem, fie nivelul ansamblului lexicului (absenţa unor cuvinte), fie la nivelul

cuvântului (lipsa unor sensuri). Aceste împrumuturi culturale (cultural borowings), în

terminologia lui Bloomfield, se datorează influenţei factorilor extralingvistici: odată cu evoluţia

culturii, a civilizaţiei, apar realităţi noi care trebuie denumite; contactul dintre diferite comunităţi

mai mult sau mai puţin evoluate implică contactul dintre cele două culturi şi ca urmare,

transferul lor. Orice limbă are două posibilităţi de a denumi obiecte şi concepte noi: fie preluând

şi adaptând termenul din limba de contact, fie folosind materialul lexical propriu. Astfel,

noţiunile noi pot fi denumite prin termeni indigeni, care trimit la realităţi similare, aceştia

îmbogăţindu-şi sfera semantică prin utilizarea unor procedee metaforice ori metonimice. În cazul

absenţei unor lexeme suficient de potrivite, se apelează la metoda traducerii descriptive a

semnificaţiei, cu aceeaşi extindere semantică a cuvintelor de bază (loan-translation). De cele mai

multe ori se recurge la prima variantă de îmbogăţire lexicală, tendinţă determinată, poate, şi de

un factor psihologic foarte activ: nevoia de economie lingvistică şi minimul efort, aşa-numitele

„împrumuturi din comoditate”. Împrumutarea unor semnificanţi deja existenţi este mult mai

eficientă decât crearea altora noi. Limba are în primul rând o funcţionalitate practică şi abia apoi

una stilistică („Few users of language are poets”) [181, p. 57]. Aşa cum s-a mai spus,

împrumuturile culturale sunt o oglindă a ceea ce o comunitate lingvistică are de învăţat şi a

învăţat de la o alta.

Pe lângă împrumuturile necesare culturale şi cele redundante mai există împrumuturile

necesare, dar nu şi culturale. Este vorba de adoptarea unor elemente lexicale străine pentru

noţiuni deja existente şi denumite, din motive în primul rând structurale (semnificatul există, dar

semnificantul a devenit defectuos). Aceşti factori interni pot fi: frecvenţa redusă a cuvântului

vechi, cazuri de omonimie supărătoare, „sărăcia lexicală” a unui termen – familie de cuvinte

redusă, compuse puţine etc. – nevoia de dezambiguizare a cuvintelor polisemantice, tendinţa de

pierdere a forţei expresive a cuvintelor vechi şi necesitatea hipermarcării stilistice, afective,

eufemistice etc. a anumitor câmpuri semantice etc. Împrumutul de acest fel poate afecta sistemul

lexical al limbii de bază în mai multe feluri: suprapuneri de semnificaţii între cuvântul vechi şi

cel nou; dispariţia cuvântului vechi prin înlocuirea totală cu cel nou; circulaţia ambelor cuvinte,

dar specializate contextual-stilistic etc. Această ultimă situaţie are toate caracteristicile

împrumuturilor „de lux”, redundante, care au o determinare mai ales extralingvistică. Ele se

suprapun peste unii termeni deja existenţi, prezentându-se ca o marcă de superioritate socială şi

culturală a celui care le foloseşte.

107

Cuvintele nou împrumutate sunt resimţite ca purtătoare de prestigiu sau, pur şi simplu,

pentru că sunt noi, iar realitatea lor are la bază realitatea psihologică a vorbitorului, care se simte

inferior lingvistic în raport cu altul.

E important să precizăm că împrumutul are o poziţie forte şi este mai pregnant în cazul

comunităţilor bilingve, ca urmare a faptului că bilingvul este mai sensibil şi mai atent la golurile

uneia sau alteia dintre limbi, prin utilizarea paralelă a două sisteme lingvistice. El are oricând la

dispoziţie posibilitatea de a compara cele două limbi, poate urmări mai bine deficienţele sau

insuficienţele structurale şi, în plus, fiind familiar cu o altă cultură, are o altă perspectivă asupra

necesităţii şi noutăţii unor noţiuni [181, p. 56-58].

Fenomenul împrumutului ca manifestare a interferenţei lingvistice cuprinde situaţii

deosebit de variate şi de complexe, fiind declanşat de o gamă de factori foarte diferită. De aici şi

dificultatea de a include aceşti factori în categorii foarte bine definite, iar ca rezultat şi lipsa unor

reguli după care se împrumută cuvinte.

Majoritatea cercetărilor tind să indice faptul că în cazul limbilor aflate în contact,

interferenţa este unidirecţională, adică o singură limbă o influenţează pe cealaltă. În cazul

limbilor română şi rusă, această afirmaţie devine adevărată. După analiza mai multor situaţii

glotice, studiile arată că raportul dintre limbi de obicei nu este unul de egalitate, iar această

însemnare ţine de parametrii extralingvistici, cum ar fi cadrul legal al limbilor, statutul lor,

prestigiul lor (ca mijloc de comunicare în societate, ca limbă de cultură şi învăţământ) mai ales

pentru vorbitorii celeilalte limbi, dar şi în cadrul comunităţii lingvistice (ce părere au vorbitorii

despre limba lor).

În continuare vom prezenta doar câteva exemple ce ilustrează situaţia de facto în

funcţionarea vorbirii curente13.

1. Tu ai să fii рыбак (pescar) când ai să creşti; De ce mi-ai ocupat койка (pat) mea; De ieri

am fost numit начальник (şef) în colectivul meu.

Din exemplele de mai sus vedem, că lexemele de origine rusă, trecând în slangul

basarabean, îşi păstrează sensul iniţial şi se folosesc, mai ales, ca dublete lexicale ale cuvintelor

existente în limba română. Analizând acest fenomen, Al. Dârul constată că „Se creează un fel de

dublete <…>, a căror utilizare nu este reglementată, căci, în condiţii identice, într-un caz este

folosit cuvântul rusesc, în altul – cel moldovenesc, chiar de… acelaşi vorbitor. Este imposibil de

stabilit, de exemplu, când va fi întrebuinţat unul dintre cele trei echivalente: a (se) scoate de la

evidenţă, a se lua de pe uciot, a se vâpisui [51, p. 96].

13 Majoritatea exemplelor sunt preluate din vorbirea curentă.

108

2. Cuvinte ruseşti adaptate la afixe româneşti: A venit ieri hudojnicu să-mi picteze casa;

Toată marfa a fost brăcuită (rus. забракованный). I-am arătat voditelui că am şi eu permis de

conducere.

Există totuşi şi situaţii în care limba apelează şi la mijloacele proprii pentru a reda o

noţiune nouă, impusă de limba cu care vine în contact. Astfel, datorită necesităţii de a reda

anumite categorii de cuvinte din limba rusă, cuvinte desemnând noţiuni noi, au apărut o serie de

procedee de formare a cuvintelor, mai puţin productive până la momentul contactului. Astfel,

sub influenţa substantivelor în -ость din limba rusă, care denotă natura abstractă a acestuia, se

răspândesc în limba română substantivele în -tate. Aici este vorba în special de termenii

ştiinţifici. De ex.: способность – capacitate; стабильность – stabilitate; вероятность –

probabilitate etc.

Sub influenţa limbii ruse s-au intensificat în limba română unele procedee de formare a

cuvintelor prin compunere. De fapt, este o calchiere a cuvintelor din limba rusă. Din această

categorie fac parte cuvintele ce au în componenţa lor prefixul само-: самообслуживание >

autoservire; самопознание > autocunoaştere; самокритика > autocritică; самовнушение >

autosugestie etc.

Din categoria calcurilor lexicale nu fac parte doar aceste cuvinte cu prefixul само-, ci şi

multe alte cuvinte caracteristice societăţii socialiste: принципиальность > principialitate;

коллективизация > colectivizare; пятисотник > cincisutist; пятилетний > cincinal etc.

Un alt tip din categoria cuvintelor compuse, datorat de asemenea limbii ruse, este cel care

imită cuvintele compuse din două substantive: pilot-cosmonaut < лётчик-космонавт; inginer-

constructor < инженер-конструктор; mamă-eroină < мать-героиня etc.

Din cauza caracterului analitic al limbii române se obţine adesea, prin traducere, în loc de

un cuvânt, o combinaţie de două sau mai multe cuvinte, pentru a păstra sensul intact:

ротозейство > atitudine de gură-cască; хозяйственник – cadru conducător din economie;

высокоидейность > conţinut înalt de idei; партийность > spirit de partid etc.

Există suficiente exemple de preluare a modelelor ruseşti şi în cadrul categoriilor de

cuvinte ce se referă la diferitele ramuri de producţie:

• denumiri de noi maşini şi mecanisme, inclusiv şi derivatele acestora: combină, combainer

< комбайнер; excavator, exavatorist < экскаваторист; hidromecanizare < гидромеханизация;

tehnicum < техникум (instituţie specială de învăţământ tehnic în U.R.S.S.);

• cuvinte ce se referă la construcţii: nod hidraulic < гидротехнический узел; magistrală <

магистраль; cvartal < квартал etc.

109

O altă categorie de cuvinte de origine rusă sau formate sub influenţa termenilor

corespunzători din rusă a apărut în domeniul ştiinţei, culturii şi literaturii:

• în domeniul ştiinţei: aspirant, aspirantură < аспирант, аспирантура; reflexe

condiţionate sau necondiţionate < условные или безусловные рефлексы; primul, al doilea

sistem de semnalizare < первая, вторая система сигнализаций etc.

• din terminologia lingvisticii: fond principal de cuvinte < основной словарный фонд;

structură gramaticală < грамматический строй;

• din domeniul literaturii: realism socialist < социалистический реализм; conţinut de idei

< идейное содержание etc.

În altă ordine de idei, e de menţionat că intensitatea interferenţei nu este identică pe întreg

teritoriul ei de răspândire. Ea este rezultatul unor factori de natură politică şi socioculturală ce

predomină în localitatea respectivă, unul dintre cei mai importanţi fiind existenţa sau lipsa

instruirii în limba supusă dominaţiei. În regiunea Transcarpatică, de exemplu, unde au existat

neîntrerupt şcoli cu predare în limba română (numită pană nu demult „moldovenească”),

influenţa limbilor rusă şi ucraineană asupra vorbirii orale a românilor s-a dovedit mult mai slabă

decât în regiunea Kirovograd, unde în momentul de faţă lipsesc cu desăvârşire astfel de şcoli.

Este destul de probabil ca una din cauzele principale ale asimilării românilor din acestă regiune

să fie tocmai această realitate. Datele statistice ale ultimului recensământ (1989), efectuat pe

acest teritoriu, confirmă acest lucru. Astfel, din 10.694 de moldoveni ce locuiesc în regiune

numai 7.863 au recunoscut limba română ca limbă maternă, restul au abandonat-o în favoarea

altor limbi: pentru limba rusă au optat 765 de persoane, pentru cea ucraineană – 2.037. Sondajul

a mai demonstrat că cei din regiunea Transcarpatică au rămas, în mare parte, fideli limbii

materne. Astfel, din cei 28.964 de români care locuiesc în regiunea Transcarpatică, doar 351 au

renunţat la limba română.

În continuare ne propunem să analizăm împrumutul, traducerea şi calcul ca fenomene ce

constituie rezultatul unor interferenţe produse între limba română şi alte limbi. Chiar de la

început, se impune o delimitare a fenomenelor în discuţie, întrucât există şi astăzi suficiente

controverse în ceea ce priveşte definirea lor.

4.3. Manifestări ale interferenţei în graiuri româneşti din mediu diglosic

Până în prezent s-au întreprins mai multe cercetări, sub diverse aspecte, referitoare la

graiurile româneşti vorbite în afara graniţelor celor două state: România şi Republica Moldova.

Aici avem în vedere comunităţile româneşti din Transnistria, Bucovina şi ţinutul Herţa, din

110

nordul şi sudul Basarabiei. Mai întâlnim enclave româneşti în sud-estul Ucrainei, pe ambele

maluri ale Bugului, în Asia Centrală, Caucaz şi în Extremul Orient al Federaţiei Ruse.

Există câteva comunităţi româneşti şi în Statele Unite ale Americii, în special în Detroit,

Cleveland, Philadelphia, precum şi în marile oraşe canadiene. Acestea au apărut şi s-au dezvoltat

ca urmare a migraţiei unor valuri de ţărani din Transilvania, Banat, Maramureş şi chiar din

Bucovina, începând cu ultimele decenii ale secolului trecut până către 1930. Stabiliţi, de obicei,

la oraşe, românii americani au trecut, aproape în totalitate, de la agricultură şi oierit la industrie şi

comerţ. Şi-au construit biserici, cluburi, şcoli duminicale (în care generaţiile mai noi învaţă

limba părinţilor), editează ziare, reviste, unde se străduiesc să folosească româna literară din ţară

[17, p. 113-118; 80, p. 223-239]. În graiul acestor comunităţi, fie în varianta vorbită sau în cea

scrisă, se recunosc particularităţi ale graiurilor dacoromâne din aria transcarpatică, uşor

arhaizante. Influenţa englezei americane e puternică, mai ales în cazul generaţiilor mai tinere. Pe

lângă vocabularul general românesc sau regional (cunoscut în Transilvania şi Banat), au pătruns

numeroase cuvinte englezeşti care denumesc obiecte şi noţiuni noi pentru vorbitori (din

domeniile tehnic şi de civilizaţie urbană, de viaţă socială, economică, culturală etc.). Aceste

graiuri sunt expuse până astăzi influenţei mediului aloglot în care funcţionează.

În acest tip de situaţii, româna are statutul de limba primară, cel puţin pentru primele

generaţii de vorbitori, iar limba vorbită în mediile aloglote respective se prezintă ca limbă

secundară (sau limbi secundare). Natura şi stadiul bilingvismului, prezenţa sau absenţa diglosiei

(interne sau externe), atitudinea vorbitorilor faţă de limba română se schimba de la o generaţie la

alta, iar continuitatea şi vitalitatea idiomului românesc depinde foarte mult de situaţia

sociolingvistică din mediul aloglot respectiv.

Populaţiile ce vorbesc aceste graiuri s-au stabilit pe teritoriile în care trăiesc astăzi în

diverse perioade ale istoriei şi din cauze diverse. Este important să subliniem faptul că

majoritatea acestor graiuri se identifică cu graiurile dacoromâne.

Grigore Brâncuş distinge două tipuri de comunităţi lingvistice româneşti: primul, format

din populaţiile existente în Bulgaria, Serbia şi Ungaria (teritorii învecinate cu România), al

doilea, din populaţiile stabilite, în ultimul secol, prin emigrare, pe un teritoriu foarte depărtat de

România. Aceste populaţii au menţinut, direct sau indirect, contactul cu ţara de origine.

Referindu-se la graiurile din Ucraina şi Rusia, Vasile Pavel deosebeşte: a) graiuri

româneşti din arii laterale şi b) graiuri româneşti din arii izolate [vezi 175]. Din prima categorie,

după părerea lingvistului, fac parte graiurile din zonele limitrofe româno-ucrainene, al doilea

grup fiind reprezentat de graiurile insulare localizate în sud-estul Ucrainei şi Caucaz.

111

Fiind pusă în situaţia de a fi folosită cu statut alogen14, româna acestor comunităţi e supusă

unor continue influenţe din partea idiomurilor oficiale: împrumută cuvinte, dezvoltă numeroase

calcuri, uilizează unele clişee lingvistice, împrumută particularităţi de articulaţie, dar păstrează

intactă flexiunea, trăsăturile gramaticale, precum şi partea cea mai rezistentă a vocabularului, cea

moştenită din latină. Toate aceste comunităţi au conştiinţa că vorbesc româneşte şi că reprezintă

etnii româneşti, aşadar se recunosc ca părţi integrante în unitatea spirituală românească.

Un alt grup de graiuri româneşti utilizate în mediu aloglot îl reprezintă cele din Republica

Moldova, cu o situaţie mai specială. Nu putem susţine că e vorba de un mediu străin prin

excelenţă, întrucât mediul lingvistic de aici a fost preponderent românesc. Dar trebuie să

specificăm că româna multă vreme nu a funcţionat pe acest teritoriu ca limbă oficială în stat.

În continuare vom prezenta mai detaliat o parte din aceste graiuri ce funcţionează în mediu

aloglot. O astfel de analiză presupune cunoaşterea factorilor sociali, politici etc., care, de cele

mai multe ori, au fost decisivi în procesul de evoluţie a acestor graiuri.

Graiuri româneşti din Ucraina şi Republica Moldova

Cercetarea şi descrierea graiurilor româneşti din aceste regiuni se datorează unor colaborări

intense şi productive dintre lingviştii de la Chişinău şi cei de la Bucureşti. Astfel, au fost studiate

graiurile româneşti de la periferia spaţiului lingvistic românesc în patru zone aflate pe teritoriul

Ucrainei: Regiunea Odesa (raioanele Reni şi Cantemir), unde se vorbesc graiuri de tip muntenesc

de nord-est; raioanele Ananiev şi Cotovsk; regiunea Cernăuţi (cu graiuri bucovinene de nord);

Regiunea Transcarpatică (cu graiuri maramureşene). Au mai fost supuse observaţiei şi graiurile

din Republica Moldova aflate în zona transnistreană, în Ţinutul Orheiului şi raionul Vulcăneşti.

Conform statisticilor oficiale, limba română din Ucraina este vorbită de 459.000 de

locuitori, dintre care 135.000 apar înregistraţi ca români, iar 324.000 ca moldoveni [86, p. 55].

Românii din nordul Tisei, bucovinenii din Ucraina şi populaţia din Ţinutul Herţa se consideră

români, spre deosebire de vorbitorii de limbă română din Republica Moldova care, cu puţine

execepţii, se consideră moldoveni. De cele mai multe ori, moldovenii opun “limba

moldovenească” limbii române.

În ultimul timp, românii din Ucraina beneficiază sporadic de un sistem de învăţământ în

limba română. Influenţa ucraineană este mai puternică în localităţile în care există şi o minoritate

ucraineană, iar limba de predare în şcoală este cea ucraineană. Înfluenţa din partea limbii ruse

poate fi observată în localităţile în care există, pe lângă minoritatea ucraineană, şi o minoritate

14 Graiuri româneşti vorbite pe teritorii care geografic se află în afara teritoriului de limbă română şi în care limba populaţiei majoritare este o altă limbă decat româna.

112

rusă. Limba de predare în aceste situaţii este rusa. Ca exemplu pentru prima situaţie ne poate

servi satul Colincăuţi (raionul Hotin), unde din cei 5.536 de locuitori, 1.007 sunt ucraineni

[86, p.56], iar pentru al doilea caz – satul Nestoita (raionul Kotovsk). În zonele în care populaţia

românească se prezintă în comunităţi compacte (regiunea Cernăuţi sau raioanele Reni, Ismail)

asimilarea este mai redusă, spre deosebire de Regiunea Transcarpatică, unde fenomenul de

asimilare este foarte puternic.

Cercetătorii recunosc prezenţa mai multor situaţii în partea de sud-est a regiunii Cernăuţi,

în funcţie de următoarele zone: a) zona “asimilării ireversibile”, a ucrainizării foarte puternice.

Aici limba română este utilizată doar in cadrul familiei şi în cercurile de prieteni; b) “zona

asimilării tranzitive”, în care sistemul de învăţământ este cu predare în limba ucraineană şi în

limba rusă, iar limba română este utilizată doar în oficierea serviciului religios. Din această zonă

fac parte localităţile Valea Cosminului, Corceşti, Molodia, Corodia etc.; c) zona “bilingvismului

echilibrat” cuprinde localităţi din raioanele Herţa, Storojineţ, Hliboca etc. şi se caracterizează

prin faptul că limba română îşi exercită funcţiile comunicative atât în şcoală, cât şi in biserică

[144, p. 24-26].

Spaţiul românesc din stânga Prutului, precum şi enclavele româneşti situate între Nstru şi

Bug au fost cercetate în mod constant sub diverse aspecte: etnofolcloric (Burada, 1893;

Ştefănucă, 1933, 1935, 1937, 1939), lingvistic (Weigand [178]; Şandru [167]; Pop, 1941 [143]

etc.) şi etnosociologic (Raţiu, 1944).

Cercetările lingvistice asupra graiurilor româneşti din stânga Prutului au fost posibile

datorită editării atlaselor lingvistice, care au favorizat apariţia unor lucrări consacrate structurii

graiurilor moldoveneşti şi maramureşene de pe teritoriul Ucrainei, Rusiei şi Republicii Moldova

(Udler et al. 1976; Zagaevschi 1990 [180]). Elaborarea atlaselor regionale româneşti au avut un

rol foarte important în cunoaşterea mai profundă şi mai complexă a zonelor dispersate din punct

de vedere lingvistic, cum ar fi, de exemplu, nordul Moldovei şi mai ales, Bucovina. Pe baza

particularităţilor fonetice prezentate pe hărţile 428-430 din ALM 1, 2 cercetătorii au delimitat

şase grupe dialectale: graiuri centrale, vorbite în cea mai mare parte a teritoriului Republicii

Moldova; graiuri de nord-est vorbite în raionul Camenca, o parte a raionului Râbniţa, Kotovsk,

raioanele din stânga Nistrului, Kirovograd şi Nikolaev; graiuri de sud-vest, vorbite în sud-vestul

Republicii Moldova, inclusiv în raioanele Chilia şi Ismail din Ucraina; graiuri de nord-vest,

vorbite în raionul Briceni şi Noua Suliţă; graiuri din regiunea Cernăuţi; graiuri din regiunea

Transcarpatică [172, p. 75-83].

Analizat în ansamblu însă, subdialectul moldovenesc (din estul şi nordul României, în

Republica Moldova, Ucraina şi Rusia), prezintă trei grupuri mari de graiuri: de nord, centrale şi

113

sudice. Trebuie să subliniem faptul că izoglosele celor trei mari arii dialectale prezentate, care,

de altfel, individualizează subdialectul moldovenesc în cadrul dacoromânei, au direcţia est-vest,

particularităţile specifice fiind comune teritoriului din stânga şi din dreapta Prutului [119, p. 88].

Cele două grupuri de graiuri din nordul Bucovinei, delimitate de cercetătorii de la

Chişinău, formează şi ele o arie comună cu graiurile bucovinene din România, a căror diversitate

a fost remarcată şi subliniată de toţi cercetătorii care s-au referit la această zonă. Astfel,

G. Weigand afirma cu privire la aceste graiuri: „sunt mai multe grupe bine delimitate şi având

propriul lor caracter, care se înfaţişează pe hartă ca un mozaic” [178, p. 446]. S. Pop delimitează

trei direcţii de influenţă asupra graiurilor românesc din Bucovina: a) influenţa maramureşeană;

b) influenţa ardelenească şi c) influenţa „mişcărilor de populaţie din Moldova de nord” [143, p.

427-428].

T. Papahagi susţine că graiul românesc din regiunea Transcarpatică aparţine subdialectului

maramureşean (Papahagi, 1925 [118]; Neagoe, 1997 [106]). Dialectologii de la Chişinău au

efectuat cercetări sistematice în Maramureşul de la nord de Tisa începând cu anul 1965 şi au

analizat din perspectiva graiurilor moldoveneşti din stânga Prutului, considerându-le drept

graiuri arhaice vorbite în arii marginale şi izolate [180, p. 43-44].

Din punct de vedere lingvistic, aceste graiuri se încadrează, în general, în aria

subdialectului maramureşean şi, în special, în aria lui vestică (localităţile Săpânţa, Iapa, Rogna

de Jos), caracterizată prin diminuarea particularităţilor specifice.

Studiile de dialectologie ce au ca subiect de cercetare aceste zone subliniază, pe de o parte,

unitatea graiurilor româneşti din regiunea Transcarpatică cu cele maramureşene din sudul Tisei

[106, p. 59] şi, pe de altă parte, unitatea graiurilor româneşti vorbite pe teritoriul dintre Prut şi

Nistru şi dincolo de Nistru cu cele din dreapta Prutului. Totodată, graiurile din nordul Bucovinei

şi Ţinutului Hotinului formează arie comună cu graiurile din sudul Bucovinei şi nordul

Moldovei, iar graiurile din sud-vestul Basarabiei fac arie comună cu graiurile din Dobrogea de

nord, din sud-estul Munteniei şi al Moldovei din dreapta Prutului [88, p. 111-112]. Graiurile

româneşti vorbite într-o zonă compactă pe malul stâng al Nistrului prezintă, în linii generale,

particularităţi comune cu cele dintre Prut şi Nistru [88, p. 114; 149, p. 188-189].

Graiuri româneşti din stânga Nistrului

Locul de apariţie a termenului de „limbă moldovenească” a fost R.A.S.S.M., formată în

componenţa Ucrainei în 1924. Această sintagmă a fost utilizată şi pănă atunci – în scrierile

cronicarilor Gr. Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Ion Neculce – dar de fiecare dată cu

114

sensul de „grai moldovenesc”, nicidecum fiind considerat ca având un caracter independent în

raport cu graiurile vorbite în celelalte provincii româneşti.

Încercările care s-au făcut pentru a elabora şi a implementa în R.A.S.S.M. o „limbă literară

moldovenească” diferită de cea română aveau intenţia de a justifica necesitatea creării unui stat

moldovenesc dincolo de Nistru. Astfel, terminologia românească a fost înlocuită cu regionalisme

şi cu elemente „fabricate” sau calchiate după modele ruseşti.

În ciuda acestei politici de rusificare, populaţia rurală din stânga Nistrului a rămas fidelă, în

mare parte, graiului moştenit din străbuni.

Împrejurări politice au făcut ca graiul românesc de peste Nistru să fie prea puţin cercetat.

Una dintre constatările cele mai importante, pe care au făcut-o toţi cei care au studiat graiul

românesc de peste Nistru, este marea asemănare a acestuia cu cel vorbit în Basarabia, Moldova

de nord şi Bucovina. Gruparea aceasta a graiului transnistrean cu cel moldovean este susţinută

atât de faptele generale de limbă, cât şi de cele de amănunt. Diferenţele, îndeosebi cele lexicale,

sunt nesemnificative. În schimb, asemănările sunt numeroase şi elocvente, mergând uneori până

la identitate. Principalele particularităţi marcante ale graiului moldovenesc se regăsesc în graiul

de peste Nistru.

Graiul românesc de peste Nistru – în structura lui, de acelaşi tip cu graiul moldovenesc —

prezintă şi câteva caracteristici proprii, dintre care unele nu se mai întâlnesc în niciun grai

dacoromân. Totodată, este de remarcat că majoritatea particularităţilor care apropie graiul

transnistrean de cel moldovenesc se află într-un stadiu mai puţin evoluat.

O altă constatare, relevată şi de Sever Pop [143, p. 433], este că graiul transnistrean

păstrează o serie de fapte de limbă arhaice, care nu mai apar sau apar foarte rar în alte zone

româneşti.

Caracterul arhaic al graiului transnistrean (ca şi al celui basarabean) a fost explicat prin

cunoscuta teorie a lui M. Bartoli [250], referitoare la conservatorismul ariilor laterale şi izolate.

Explicaţia se poate susţine numai dacă admitem că această regiune periferică şi mult timp izolată

de restul românismului păstrează unele fenomene de limbă de acum câteva secole, şi nu din

epoca românei comune, aşa cum s-a susţinut.

Graiuri româneşti din nord-estul Bulgariei

Graiurile româneşti vorbite pe teritoriul Bulgariei, în regiunile Loveci şi Vidin, au fost

obiectul de cercetare al unor achete speciale, după anchetele ALR I şi ALR II (1969), continuate

de apariţia unei culegeri de texte şi studii privind problemele legate de fonetică, morfologie şi

115

lexic (1971, 1979). Rezultatele cercetărilor evocă ideea apartenenţei graiurilor din Bulgaria la

tipul oltenesc sau/şi bănăţean.

Nu este lipsit de interes să amintim că pe teritoriul Bulgariei (ca şi în Iugoslavia) există

două grupuri de români: aromânii în sud-vest şi dacoromânii pe malul drept al Dunării, în directă

continuitate teritorială, pe de o parte, cu cei din Timocul sârbesc, iar, pe de altă parte, cu cei din

România. Aceştia din urmă sunt grupaţi astăzi, mai ales, în două zone mai importante: regiunea

Vidin şi în jurul oraşului Nicopol.

Zonele locuite astăzi de populaţia românească de pe malul drept al Dunării corespund celor

două Moesii, iar toponimia acestora (nume de râuri sau de oraşe) demonstrează provenienţa lor

romanică [259, p. 332]. Recensământul bulgăresc din 1910 atestă faptul că românii sunt

răspândiţi pe tot cuprinsul Bulgariei, dar cei mai numeroşi şi stabiliţi compact sc regăsesc în

regiunile Vidin (45.000 de locuitori), Rahovo (20.000), Cula (18.000), Nicopol (16.000) şi Lom

(6.500).

Atlasele lingvistice româneşti au ales ca puncte de anchetă doar localităţi din zona

Vidinului. WLAD, pct. 273 (Bregovo), pct. 274 (Florentin), ALR I, pct. 857 (Bregovo) şi 859

(Halovo), iar ALR II, pe lângă pct. 858 (Sfeti Petăr) anchetează şi un punct din estul Bulgariei,

958 (Turtucaia).

Pe malul românesc al Dunării, zonei anchetate îi corespunde zona cuprinsă între Turnu-

Măgurele şi Corabia (unde se varsă Oltul în Dunăre), ceea ce reprezintă, în plan lingvistic, locul

de interferenţă dintre graiurile munteneşti vestice (zona Teleormanului) şi cele olteneşti de sud-

est. Graiul cercetat se evidenţiază prin caracterul lui unitar, pe de o parte, şi prin apartenenţa lui

la graiurile româneşti sudice, pe de altă parte. Locuitorii acestor sate sunt, în marea lor

majoritate, vorbitori nativi de limbă română. În prezent, doar persoanele din generaţia medie şi în

vârstă mai vorbesc româneşte, generaţia tânără optând exclusiv pentru limba bulgară.

Procesul de asimilare lingvistică este foarte puternic, deoarece numai persoanele mai în

vârstă vorbesc româneşte. Acest fenomen se datorează mai multor factori:

1. Sistemul de învăţământ este cu predare în limba bulgară. În niciuna dintre localităţile

anchetate de către lingviştii de la Bucureşti15 nu au existat şcoli româneşti.

2. Interzicerea de a vorbi româneşte în perioada 1950–1960. Declaraţiile subiecţilor

anchetaţi (din Milcoviţa şi Lencovo) stau drept mărturie în acest sens.

3. Schimbarea şi traducerea numelor româneşti de către autorităţile bulgare.

15 În perioada 1991–1996 s-au cules texte dialeclale din 3 localităţi din Republica Moldova, 18 localităţi din Ucraina, 8 din Ungaria, 16 din Bulgaria şi 2 localităţi din Croaţia.

116

4. Migrarea tinerilor la oraşe.

5. Prezenţa unor monografii, aproape în fiecare din satele anchetate, redactate de cele mai

multe ori la comanda oficialităţilor bulgare, cu scopul de a deforma adevărul istoric referitor la

originea acestor locuitori.

6. Prezenţa populaţiei bulgăreşti în aproape majoritatea satelor care, cândva, au fost în

totalitate româneşti. Bulgarii s-au stabilit aici fie prin căsătorie, fie prin cumpărare de terenuri de

alte populaţii venite din Balcani sau din Macedonia.

7. Odată cu stabilirea graniţelor dintre statele naţionale din Balcani, a dispărut acea

legătură permanentă între românii de pe cele două maluri ale Dunării. Unii dintre subiecţii

anchetaţi îşi amintesc că bunicii au venit din România, din satele Teleormanului [178, p. 42-43].

Obiceiurile şi practicile rituale moştenite din străbuni şi cunoscute în copilărie de către cei

mai în vârstă se integrează zonei sudice a teritoriului dacoromân (Oltenia, Muntenia, Dobrogea,

iar uneori apar şi în Moldova): Căluşarii, Iordanul, Paparuda, Brezaia, Sărbătoarea viilor,

Fraţii lunatici [59].

O situaţie aparte prezintă românii care trăiesc în mase compacte, pe ambele maluri ale

Bugului din sud-estul Ucrainei, pănă spre bazinul carbonifer al Donbasului şi spre Caucaz, Asia

Centrală şi Extremul Orient. Aceste enclave româneşti au fost cercetate sub diverse aspecte:

istoric (I. Nistor, V. Şişmariov), etnosociologic şi etnofolcloric (T. Burada, A. Raţiu etc.),

demografic (S. Meteş) şi lingvistic (ALM, ALRR. Bas etc.).

Cercetările de teren, efectuate cu ajutorul chestionarului, înregistrările obţinute în urma

unor “conversaţii dirijate” au arătat că limba română din aceste localităţi este supusă unui proces

avansat de asimilare din cauza concurenţei acerbe dintre limba română şi limbile rusă,

ucraineană şi altele.

Atlasul lingvistic moldovenesc, elaborat de către dialectologii de la Chişinău, cuprinde 21

de localităţi din sud-estul Ucrainei şi din Caucaz. Anchetele acestui atlas au avut loc în perioada

1957–1965. Cercetările efectuate în cele trei sate din Caucaz (pct. 227, 228, 230) au fost realizate

în 1960. Investigaţiile au fost reluate în 1996 de către o echipă de folclorişti de la Chişinău în

patru localităţi din nord-vestul Caucazului (Moldovanskoe, Moldovanka, Trudovoi şi

Şabanovskoe). În urma acestor cercetări au fost scoase în evidenţă următoarele caracteristici:

1. Enclavele româneşti din Caucaz, alături de cele situate la est de Bug, dincolo de Ural

până în Ţinutul Primoriei din Extremul Orient al fostei Uniuni Sovietice sunt supuse unui proces

de asimilare continuă de către populaţia majoritară.

117

2. Prezenţa masivă a formelor arhaice. Graiul românilor din aceaste zone aparţine

subdialectului moldovenesc care nu a cunoscut influenţa limbii române literare, iar neologismele

pătrunse în limba română în ultimele două secole lipsesc cu desăvârşire.

3. Se atestă totuşi prezenţa unor denumiri de locuri ce poartă numele foştilor proprietari:

Iazu lu Enachi, Fântâna lu Ghimpu, Râpa lu Iluţă etc.

4. Originea românească a acestor populaţii este demonstrată şi de numele de familie:

Botoşanu, Deleanu, Cioară, Turcu, Negreanu, Grădinariu, Munteanu, Cimpoi etc.

5. Rusificarea intensă se datorează şi lipsei cu desăvârşire a şcolilor cu predare în limba

română. Şcoli cu predare în “limba moldovenească” au existat doar în perioada 1932–1937.

6. Proiectul de deznaţionalizare, aplicat, poate mai intens şi cu mai multă înverşunare, pe

aceste teritorii, a condus treptat la dispariţia sentimentului naţional.

În concluzie, precizăm că gramatica graiurilor româneşti din afara graniţelor ţării e

rezistentă, nealterată, unitară, se identifică cu gramatica limbii comune. Influenţele au intervenit

mai puţin în morfologia limbii noastre. Faptul acesta s-ar explica, după părerea noastră, prin

aceea că opoziţiile gramaticale ale românilor se exprimă printr-un număr mare de mărci pozitive,

ceea ce conferă rezistenţă gramaticii în condiţiile bilingvismului. Sunetele noi care au apărut

devreme în română, africatele şi fricativele, vocala ă sunt utilizate la finală în distincţii

morfologice şi asigură posibilităţi interne românei pentru adaptarea fără dificultăţi a numărului

imens de cuvinte din limbile cu care a venit în contact în cursul istoriei, în primul rând cu limbile

slave de sud.

Dacă prin contactul românei cu limbile balcanice sau cu cele din apropierea Balcanilor

(limbile slave, turca, maghiara, greaca) a putut fi verificată rezistenţa structurilor ei latineşti, deşi

s-a dezvoltat izolat de celelalte idiomuri romanice, acest lucru trebuie înţeles ca o dovadă a

vitalităţii tendinţelor originare latineşti, a capacităţii de asimilare a elementelor nelatine. La

aceeaşi concluzie se ajunge şi prin examinarea trăsăturilor graiurilor româneşti târzii vorbite în

medii alogene. Unitatea latinei dunărene, favorizată de unitatea politică a Daciei, unitatea

românei comune (faza de dinaintea separării dialectale), unitatea graiurilor dacoromâne reflectă,

de fapt, unitatea spirituală a românilor. Indiferent de locul unde le-a sortit istoria să vieţuiască,

românii, vorbindu-şi limba părintească, au conştiinţa etnicităţii lor. Factorul conştiinţă – în sensul

foarte larg al cuvântului – este determinant în menţinerea limbii. Atât timp cât românii (ne

referim la cei din afara graniţelor ţării) au conştiinţa apartenenţei lor etnice reale – nu se poate

vorbi de dispariţia limbii, oricât ar fi de puternică presiunea idiomului oficial.

118

4.4. Schimbarea de cod – expresie a interferenţei lingvistice

O distincţie esenţială în ceea ce priveşte mecanismele şi rezultatele împrumuturilor apare la

Carol Meyers-Scotton [199], care tratează problema în corelaţie cu cealaltă formă de manifestare

a interferenţei la nivel lexical şi anume schimbarea de cod. Autoarea introduce o serie de

concepte menite să sistematizeze complexitatea diverselor situaţii. Este reluată mai întâi

problema diferenţierii celor două limbi între care se produce interferenţa, denumită limba matrice

(matrix language, ML), idiomul care reprezintă mijlocul principal de comunicare intragrup, şi

limba inserată (embedded language, EL), nu întotdeauna uşor de diferenţiat. În principiu, limba

matrice este cea dominantă, în sensul numărului mai mare de situaţii şi de interacţiuni în care

este folosită ca o unmarked choice16. Se presupune că vorbitorul bilingv poate să identifice

intuitiv limba matrice, ca aceea care permite amestecul unor elemente aparţinând alteia, dar în

acelaşi timp, există permanent posibilitatea schimbării între ML şi EL, în funcţie de diverşi

factori exteriori, fie sincronic, în aceeaşi conversaţie, fie diacronic, ca urmare a unei anumite

evoluţii istorico-politice a unei comunităţi. Schimbarea (shift) corespunde asumării unei identităţi

sau a alteia, motivate situaţional, şi este considerată ca reprezentând un fenomen „stabil” pentru

comunităţile bilingve [199, p. 73]. ML, asociată în mod obişnuit cu solidaritatea grupului

minoritar, oferă cadrul gramatical pentru structura de suprafaţă care combină constituenţi din

cele două limbi. Spre deosebire de EL, ea furnizează ansamblul şi ordinea morfemelor, mărci ale

relaţiilor gramaticale (sufixe, articole, desinenţe, prepoziţii).

Aceste conceptualizări teoretice sunt folosite ca instrument de explicitare a diferitor cazuri

de împrumuturi şi, mai ales, la necesara distingere a acestora de situaţiile de schimbarea de cod.

Conceptul de code switching desemnează capacitatea individului de a trece de la o limbă la

alta, de la un dialect sau un stil la altele în cursul interacţiunii verbale [vezi 13, p. 428] (sau, în

termenii folosiţi de Carol Meyers-Scotton, selectarea de către bilingvi a unor forme din EL în

enunţuri în ML, în cursul aceleiaşi conversaţii). Schimbarea de cod este direct dependentă de un

anumit sistem de reguli şi de obligaţii, care marchează comunicarea interpersonală. Ea este o

opţiune a vorbitorului, o chestiune de libertate individuală, căci vorbitorii, deşi au aceleaşi norme

privind semnificaţia sociopsihologică a schimbării, fac alegeri diferite, în concordanţă cu fiecare

varietate situaţională, asumându-şi o anume identitate dintr-o multitudine de posibilităţi.

Principalii factori care determină o alegere sau alta au fost consideraţi cei politici şi economici, şi

16 Termenul îi aparţine autoarei Meyers-Scotton, 1993 [199, p. 67], fiind sinonim cu „aşteptat” într-un anumit context, caracterizând aşa-numitul markedness mode, construct exprimând faptul că în orice comunitate există posibilitatea alegerii unui cod, care este mai aşteptat (unmarked) decât alte potenţiale alegeri pentru fiecare tip de interacţiune.

119

nu cei emoţionali (primordial loyalties), limba oficială fiind percepută ca un mijloc de integrare

sociopolitică.

Cercetările anterioare considerau schimbarea de cod ca un fenomen de interferenţă sau ca o

inabilitate a vorbitorului de a-şi continua discursul într-un singur cod [205]. Perspectivele mai

noi pun accentul pe opţiunea conştientă a vorbitorului, abil şi fluent în ambele limbi, care

foloseşte o limbă sau alta nu atât pentru a-şi marca statutul social, cât pentru inducerea unor

semnificaţii de natură sociopragmatică, alegerea unui cod sau a altuia fiind relevantă pentru

intenţionalitatea mesajului. Vorbitorul este un participant activ în cadrul unei interacţiuni

verbale, optând pentru un cod ca o strategie de discurs, în funcţie de factori „dinamici” (durata

interacţiunii, gradul de solidaritate cu un anumit context social etc.), adăugaţi celor „stabili”

(vârstă, educaţie, sex etc.) [200, p. 54-60]. Variaţiile de ordin stilistic sau pragmatic sunt mărci

ale diverselor roluri pe care şi le asumă succesiv individul în comunicarea curentă, în diversele

sale ipostaze sociale. Este ceea ce a fost numit variaţie suprapusă care, pentru comunităţile

bilingve, constă în posibilitatea alegerii unuia sau altuia dintre idiomuri, corespunzătoare opţiunii

pentru o variantă stilistică sau alta în comunităţile unilingve.

Din această perspectivă se distinge între schimbarea de cod situaţională (situational

switching) şi cea metaforică (metaphorical switching), condiţionate de factori diferiţi. Primul tip

se bazeză pe existenţa unor relaţii precis determinate între anumite varietăţi ale limbii şi anumite

caracteristici ale situaţiei de comunicare (subiect, loc, participanţi). Ea poate fi personală, atunci

când participanţii la interacţiune se manifestă ca indivizi (în cadru familial, amical etc.), şi

tranzacţională, când relaţia dintre participanţi are un caracter oficial, nemanifestându-şi

individualitatea, ci imaginea în conformitate cu statutul lor social aşteptat (tranzacţii economice,

consultaţii medicale, administrative etc.) [13, p. 428]. Distincţia personal-tranzacţională

corespunde schimbărilor stilistice din cadrul celor două tipuri de interacţiune, pentru

comunităţile bilingve un cod corespunzând, de cele mai multe ori, unei anumite identităţi sociale

şi unei anumite funcţionalităţi stilistice aşteptate. De cealaltă parte, schimbarea de cod

metaforică, având o motivare emfatică sau de contrast, presupune atât existenţa unui set comun

de norme situaţionale, cât şi o concepţie similară asupra inviolabilităţii lor (se înscriu aici figuri

de gândire precum ironia, antifraza etc.).

Recentele abordări ale problemei schimbării de cod adoptă diverse perspective (vezi, în

acest sens, sinteza oferită de Carol Meyers-Scotton [200, p. 62-70]). Există, astfel, explicaţia

unei manifestări reflexe, individuale – utilizarea unui cuvânt, primul, „whichever one happens to

be on the top of the tongue”, independent de factori exteriori. Pe de altă parte, s-a încercat

stabilirea unei taxonomii a funcţiilor schimbării de cod: funcţia referenţială (indiciu al unei

120

lacune lingvistice în privinţa unui anume subiect), funcţia directivă (implicarea sau excluderea

receptorului), funcţia expresivă (afirmarea identităţii mixte), funcţia fatică (indiciu al schimbării

de tonalitate şi de contact între emiţător şi receptor), funcţia metalingvistică (instrument de

comunicare asupra limbii înseşi implicate). Ultimele abordări apelează la constructe ca

instrumente de organizare a materialului, afirmând imaginea caleidoscopică a individului

bilingv, care efectuează schimbarea de cod dintr-o complexitate de motivaţii, subordonându-se

intenţiei vorbitorului de a-şi afirma multipla identitate socială şi culturală (schimbarea de cod

este o marcă a unui plus de educaţie, de autoritate, de formalizare: este vorba de respectarea unor

norme social-lingvistice în contexte şi pentru subiecte date, pe care individul şi le asumă

conştient). El este un creative actor, participant activ la interacţiunea verbală, conştient de codul

aşteptat (unmarked).

Schimbare de cod şi împrumut: similitudini şi diferenţe

Ultima perspectivă este şi cea adoptată de Carol Meyers-Scotton, care foloseşte conceptele

introduse pentru a distinge între schimbare de cod şi împrumut. Reluând mai vechea diferenţiere,

se delimitează împrumuturile culturale (cultural borrowing forms) şi cele nucleare (core

borrowing forms). Primele denumesc obiecte şi noţiuni noi, având o motivaţie şi o funcţie

precisă: aceea de a umple golurile lexicale; celelalte vin să dubleze echivalente viabile din ML,

fară să fie determinate de o necesitate internă a sistemului lexical; în acest punct, ele se apropie

ca motivare şi ca statut de schimbarea de cod, marcând aceeaşi necesitate de asumare a unei alte

identităţi culturale pe care o simte vorbitorul în anumite situaţii. Între împrumuturile culturale şi

schimbarea de cod există o similitudine în modul de inserare în cadrul oferit de ML; ambele apar

abrupt, însă mecanismele cauzative sunt diferite. ML oferă aceleaşi structuri şi manifestă

aceleaşi constrângeri atât formelor împrumutate, cât şi celor aparţinând propriu-zis altui cod, ca

urmare, este greu de găsit criterii clare de diferenţiere. Dat fiind că nu sunt cerute de lacune

sistemice, împrumuturile nucleare din EL apar iniţial cu frecvenţă redusă şi ca manifestare a unei

preferinţe stilistice individuale, deci ca schimbare de cod propriu-zisă. Prin creşterea frecvenţei

în comunicare, prin integrarea treptată în sistemul mental şi lingvistic al ML, schimbările de cod

iniţiale devin încetul cu încetul împrumuturi. Distincţia dintre împrumut şi schimbare de cod

trebuie să se facă, aşadar, dintr-o perspectivă diacronică şi dinamică, împrumutul fiind, de fapt, o

schimbare de cod permanentizată („a loan is a code-switching with a full time job”) [199,

p. 176].

Aşadar, schimbarea de cod şi împrumutul sunt două ipostaze extreme ale aceleiaşi realităţi

lingvistice în mişcare; această mobilitate şi gradualitate face foarte dificilă în unele cazuri, care

121

se plasează,, la mijlocul drumului”, încadrarea într-o categorie de fenomene sau alta. S-a încercat

[199, p.177-178] formularea unor criterii clare de diferenţiere, mai rezistente fiind cel al

adaptării şi integrării fonologice, morfologice sau sintactice a împrumutului în ML, frecvenţa

ridicată, utilizarea în situaţii de comunicare cât mai variate, cumulul de forme inserate în cazul

schimbării de cod etc. Dar şi acestea pot fi contestate, dat fiind faptul că integrarea formală nu

este întotdeauna evidentă sau că pot exista schimbări de cod care să afecteze doar un singur

cuvânt. Alte criterii, valabile în plan teoretic, au un caracter mult prea general şi greu de verificat

în plan concret: împrumuturile ar face parte din lexiconul mental al ML, în timp ce schimbările

de cod – nu.

Fără să vorbească propriu-zis de schimbare de cod şi de împrumut, ci marcând numai o

diferenţiere la nivelul dihotomiei saussuriene langue–parole între interferenţele momentane,

sporadice, şi cele reiterate, integrate, Uriel Weinreich sintetizează dinamica interferenţelor dintre

două limbi şi felul în care se realizează imixtiunile şi, prin urmare, reorganizarea sistemelor celor

două idiomuri implicate: „In speech, interference is like sand carried by a stream; in language, it

is the sedimented sand deposited on the bottom of a lake. The two phases of interference should

be distinguished. In speech, it occurs anew in the utterances of the bilingual speaker as a result of

his personal knowledge of the other tongue. In language, we find interference phenomena which,

having frequently occurred in the speech of bilinguals, have become habitalized and established.

Their use is no longer depended on bilingualism. When a speaker of language X uses a form of

foreign origin not as an on-the-spot borrowing from language Y, but because he has heard it used

by others in X utterances, then this borrowed element can be considered, from the descriptive

viewpoint, to have become a part of the LANGUAGE X” [205, p. 11]. În vorbire, interferenţă

este ca nisipul purtat de un pârâu; în limbă, aceasta este nisipul sedimentat şi depus la fundul

unui lac. Cele două faze ale interferenţei ar trebui să fie distinse. Prezenţa acestui fenomen în

vorbirea bilingvului se datorează cunoaşterii celei de-a doua limbi. În situaţia în care un vorbitor

al unei limbi X foloseste o formă de origine străină, nu ca un împrumut de ocazie din limba Y, ci

pentru că el l-a remarcat ca fiind folosit şi de către alţi vorbitori în enenţuri din limba X, atunci

acest element împrumutat poate fi considerat, din punct de vedere descriptiv, ca parte a limbii X

[trad.n-I.N-B].

4.5. Concluzii la capitolul 4

Interferenţa este fenomenul ce apare ca rezultat al limbilor în contact şi presupune

întrepătrunderea elementelor dintr-o limbă în alta. Ţinem să subliniem că interferenţa trebuie

înţeleasă şi ca o abatere de la norma literară a unei limbi ce are loc în vorbirea limbii influenţate.

122

Este poate cea mai simplă definiţie, deoarece conceptul de interferenţă acoperă o multitudine de

semnificaţii şi puncte de vedere. În prezenta lucrare am analizat şi am prezentat cele mai

răspândite definiţii, încercând, în funcţie de acestea, să analizăm principalele forme de

manifestare ale acesteia: împrumutul şi schimbarea de cod.

Împrumutul este definit ca un proces de încorporare a unui element lingvistic dintr-un

idiom în altul. Prezenţa acestuia în limbă se datorează, pe de o parte, instabilităţii sistemului

lingvistic, iar pe de altă parte, împrejurărilor exterioare ale cadrului sociocultural mai larg.

Împrumuturile pătrund în limbă: 1) prin preluarea propriu-zisă a elementelor străine sau prin

calchierea lor şi 2) ca urmare a trecerii anumitor interfereme (abateri) din vorbire în limbă,

comportându-se treptat ca normă în limba literară.

Graiurile româneşti vorbite în mediu aloglot au fost cercetate atât de lingviştii din

Basarabia, cât şi de către cei din România. Este evident faptul că româna vorbită de populaţiile

româneşti minoritare au fost influenţate de limbile naţionale (rusa, ucraineana, bulgara, respectiv

sârbo-croata şi maghiara), cel mai afectat fiind vocabularul. Pe lângă un număr mare de cuvinte

noi (unele exprimând noţiuni şi obiecte noi, altele înlocuind vechii termeni româneşti), s-au

produs şi numeroase împrumuturi, calcuri, construcţii frazeologice noi etc.

Evoluţia graiurilor din mediile aloglote se modifică, iar gradul de asimilare a acestor

români din afara ţării de către populaţia majoritară a ţărilor respective variază de la o zonă la

alta. Principalii factori ce influenţează aceste schimbări sunt determinaţi de gradul de intensitate

al contactului dintre cele două etnii, limitarea sferei de utilizare a limbii române, lipsa aproape

totală a şcolilor cu predare în limba română, căsătoriile mixte etc.; toate acestea conducând la

intensificarea procesului de deznaţionalizare.

Schimbarea de cod desemnează capacitatea individului de a trece de la o limbă la alta,

de la un dialect la altul în cursul interacţiunii verbale.

Dacă împrumutul reflectă în primul rând realitatea limbii, cu necesităţile ei de

reorganizare, schimbarea de cod reflectă, în primul rând, realitatea vorbitorului, a factorului

uman, care foloseşte un cod sau altul pentru a-şi marca apartenenţa la un grup social sau la altul.

Astfel, schimbarea de cod îndeplineşte o dublă funcţie: pe de o parte, reprezintă o şansă pentru

împrumut, un început pentru o eventuală integrare şi adaptare lexicală, pe de altă parte –

reprezintă un fapt lingvistic, o posibilitate de identificare a individului bilingv. Existenţa paralelă

a schimbării de cod şi a împrumutului pentru acelaşi cuvânt de bază este marca existenţei acestei

duble funcţionalităţi.

123

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

În urma analizei efectuate, privind limba română în situaţii diglosice, se impun

următoarele concluzii şi recomandări:

• În îndelungata sa istorie, poporul român a întreţinut relaţii cu toate popoarele vecine (şi

nu numai), fapt ce a contribuit atât la geneza limbii române (contactul cu latina), cât şi la apariţia

unor particularităţi specifice (contactul cu limbile slave).

• Diglosia nu poate fi corect definită şi explicată fără o raportare la fenomene precum

contactele lingvistice şi bilingvismul. Astfel, în momentul în care ne-am propus să examinăm

„comportamentul” limbilor în contact, ne-am confruntat inevitabil cu probleme de ordin

conceptual şi terminologic, referitoare, în mod special, la confuzia termenilor de bilingvism şi

diglosie. Astfel, bilingvismul ţine de comportamentul individului, care apelează alternativ, din

necesităţi de comunicare, la cele două idiomuri cunoscute, în timp ce diglosia se bazează pe

inegalitatea de statut social al idiomurilor aflate în contact.

• Fiind un studiu diacronic, cercetarea de faţă a început cu perioada latino-dacică şi a

continuat până la etapa actuală (1989). Astfel, am distins: perioada latino-dacică, româno-slavă

(cu subcapitolele: contacte româno-bulgare şi româno-ucrainene), etapa româno-rusă în

Basarabia (perioada 1812–1918; 1940–1989).

• Diglosia latino-dacică s-a manifestat prin impunerea limbii latine în defavoarea limbii

autohtone, a indigenilor, care, treptat, şi-a restrâns întrebuinţarea, de la cadrul familial până la

dispariţia totală. Existenţa bilingvismului şi a diglosiei pe teritoriul Daciei este argumentată la

nivel lingvistic prin prezenţa celor aproximativ 90 de cuvinte autohtone sigure în vocabularul

limbii române şi de cazurile de sinonimie dintre cuvintele traco-dace şi cele latine, care s-au

menţinut datorită specializării semantice. Aceste observaţii susţin ideea că elementele de substrat

sunt, de fapt, rezultatul unor influenţe pe care a suferit-o latina în Dacia.

• Spre deosebire de influenţele de mai târziu (slava, maghiara, turca), influenţa autohtonă a

participat la geneza limbii române, adică a afectat toate compartimentele limbii. De aceea,

această influenţă reprezintă substratul limbii române, peste care se sedimentează stratul propiu-

zis, în cazul nostru – limba latină. Influenţele de după perioada de formare a limbii reprezintă

superstratul (sau adstratul).

• Dispariţia, pe parcurs, a unui număr mare de elemente autohtone din dialectele româneşti

din sudul Dunării, a fost posibilă din cauza statutului „inferior” pe care l-au avut aceste dialecte

(inferioritate din punct de vedere social, politic, economic) în raport cu idiomurile balcanice cu

124

care au venit în contact. Bilingvismul românilor balcanici a rezultat fenomenul de „substituire” a

elementelor indigene cu elemente împrumutate.

• Este important de precizat că influenţa autohtonă nu trebuie pusă pe acelaşi plan cu

influenţa veche slavă şi cu cea rusă de mai târziu, pentru că ea prezintă elemente de continuitate

lingvistică în procesul de confruntare a celor două sisteme: latin şi traco-dac, încheiat după o

lungă perioadă de bilingvism a populaţiei indigene, prin înlocuirea unuia cu celălalt. În acest

proces, latina a preluat o parte din elementele traco-dace. Astfel, pentru populaţia indigenă

romanizată, fenomenele de substrat nu erau elemente străine (de exemplu, cele slave sau cele

ruseşti de mai târziu), ci cuvinte din propria ei limbă, pe care o abandonau treptat, restrângându-i

aria de utilizare.

• Influenţa slavă a fost una dintre cele mai puternice influenţe, manifestată asupra limbii

române în epoca veche. Contactul dintre români şi slavi a avut loc atât în nordul, cât şi în sudul

Dunării, începând cu secolul IX. Slavii de la nordul Dunării au fost treptat asimilaţi de romanici,

proces care, foarte probabil, s-a încheiat în secolul XIII. Acest fapt demonstrează că populaţia

romanică era mai numeroasă şi că limba lor era una de civilizaţie.

• Influenţa slavă nu a participat la procesul de geneză a limbii române, deoarece atunci

când încep să pătrundă elementele slave în română, aceasta era deja o limbă „formată”. Astfel,

aceasta reprezintă superstratul limbii române. Convieţuirea îndelungată a celor două popoare a

generat sitiuaţia de bilingvism, încheiat cu asimilarea slavilor de către români.

• În ceea ce priveşte examinarea graiurilor româneşti în mediu diglosic (graiuri din

Bucovina, Ucraina, Transnistria, Bulgaria, Republica Moldova, Rusia), se constată o modificare

continuă a acestora, iar gradul de asimilare a românilor din afara ţării, de către populaţia majoritară a

ţărilor respective, variază de la o zonă la alta. Principalii factori implicaţi în acest proces sunt determinaţi

de gradul de intensitate al contactului dintre cele două etnii, îngustarea, din ce în ce mai mult, a sferei de

utilizare a limbii române, lipsa aproape totală a şcolilor cu predare în limba română, căsătoriile mixte,

toate acestea conducând la intensificarea procesului de deznaţionalizare. În pofida condiţiilor

nefavorabile în care se află graiurile româneşti din mediul aloglot, se constată unitatea acestora care

reflectă, de fapt, unitatea spirituală a românilor.

• Chiar dacă conceptul de diglosie nu era folosit şi nu circula în literatura sovietică de

specialitate cu semnificaţia pe care am vehiculat-o în teza de faţă, era o realitate, în cazul

limbilor în contact din fosta Uniune Sovietică. De cele mai multe ori, diglosia era denumită şi

explicată prin prisma bilingvismului, fapt neadevărat din punct de vedere ştiinţific.

125

• Consecinţele tuturor acestor contacte pot fi observate în plan lingvistic prin multiplele

manifestări ale interferenţei: împrumutul, calcul, schimbarea de cod etc.

Ca urmare a cercetării efectuate, propunem câteva recomandări pentru cazurile de diglosie,

al cărei exponent de bază este limba română.

1. Pentru o analiză şi o înţelegere exhaustivă a fenomenului de diglosie (origine,

mecanisme de funcţionare, consecinţe, în plan lingvistic) este nevoie de o abordare

interdisciplinară (cu metoda de lucru a sociologiei, psihologiei etc.) a fenomenelor de limbă, care

ar permite extinderea cadrului de interpretare a unui fenomen atât de complex.

2. Se impune nevoia disocierii între bilingvism şi diglosie, întrucât realităţile desemnate

de către aceşti termeni sunt diferite.

3. Este nevoie de elaborarea unei noi legislaţii lingvistice în Republica Moldova, în care

să se stipuleze clar statutul limbii române ca limbă oficială de stat şi sferele ei de utilizare. În

acest document ar fi bine să se regăsească şi cele două noţiuni: diglosie şi bilingvism, cu

indicarea foarte clară a situaţiei lingvistice pe care trebuie s-o desemneze acestea. Această

iniţiativă legislativă este solicitată de mult de către societatea civilă şi ar fi realizabilă doar cu

contribuţia specialiştilor din mai multe domenii (lingvişti, sociologi, politologi, psihologi etc.).

4. Pentru a elimina mai multe probleme cu care se confruntă societatea şi de a oferi

limbii române statutul care i se cuvine, este nevoie să se prevadă obligativitatea studierii limbii

române de către toţi cetăţenii acestui stat şi utilizarea acesteia în toate domeniile de activitate.

Astfel, limba oficială va recăpăta în timp funcţiile pierdute în anumite etape de involuţie.

5. Pentru evoluţia firească, mestingherită a limbii române în Republica Moldova şi

stabilirea unităţii cu româna de dincolo de Prut, este nevoie de o politică lingvistică ajustată la

necesităţile zilei de azi. Numai astfel ea ar putea deveni un mijloc de unificare a coeziunii

sociale, respectându-se, în acelaşi timp, diferenţele lingvistice, culturale ale minorităţilor

conlocuitoare, fapt ce ar facilita procesul de integrare în viaţa socială a minorităţilor de pe acest

teritoriu.

126

BIBLIOGRAFIE

Surse bibliografice în limba română

1. Atlasul lingvistic moldovenesc. vol. I, partea I: Fonetica de R. Udler, partea a II-a: Fonetica

de R. Udler, Morfologia de V. Melnic. Chişinău: Cartea moldovenească, 1968.

2. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria. Vol.I de V.

Pavel, red. şt. V. Zagaevschi. Chişinău: Tipogr. Centrală, 1993. Vol. II, Chişinău: Tipogr.

Centrală, 1998.

3. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureş de Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan,

vol. 4, Bucureşti: Editura Academiei, 1997.

4. Atlasul lingvistic român. vol. I, partea a II-a de Emil Petrovici. Sibiu-Leipzig, 1940.

5. Bărbulescu I. Individualitatea limbii române şi elementele slave vechi. Bucureşti: Ed. Casei

Şcoalelor, 1929. 534 p.

6. Berejan S. Aspecte ale studierii limbii române în Republica Moldova. În: RLŞL, 1994,

nr. 5, p. 64-72.

7. Berejan S. Studierea comparată a subsistemelor lexicale (pe bază de material romano-slav.

În: LLM, nr. 2, 1977. p. 125-136.

8. Berejan S. Paralele lexicale în cadrul unor microsisteme similare romanice şi slave (analiză

confruntativ-contrastivă). În: Raporturi şi paralele lingvistice româno-slave. Chişinău, 1978,

p. 74-111.

9. Berejan S. De ce glotonimul moldovenesc nu poate rivaliza cu glotonimul român cu

aplicare la limba literară? În: RLŞL, Chişinău, 1990, nr.6, p. 29-37.

10. Berejan S. Varietatea moldovenească a vorbirii orale româneşti şi limba literară scrisă

(corelaţia românesc: moldovenesc cu referire la realităţile glotice). În: Limba română şi

varietăţile ei locale. Bucureşti, 1995, p. 37-45.

11. Bernştein S. R. Cu privire la legăturile lingvistice slavo-române. În: CL, Cluj, I, 1956, p.

77-90.

12. Bernştein S. R. Gramatica comparată a limbilor slave. Traducere şi note de G. Mihăilă

Bucureşti: Ed. Dacia, 1965. 243 p.

13. Bidu-Vrănceanu A. et al. Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică, 1997. 573 p.

14. Boga L. T. Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după

1812. Chişinău: Tipografia Eparhială Cartea Românească, 1932. 34 p.

15. Bogdan D. Caracterul limbii textelor slavo-române. Bucureşti: Editura. Academiei Române,

1964, 198 p.

127

16. Boldur Al. Contribuţii la istoria modernă a Basarabiei. Vol. II, Chişinău: Tipografia

centrală, 2009. 136 p.

17. Brâncuş Gr. Studii de istorie a limbii române. Vol. I, Bucureşti: Editura Academiei

Române, 2007. 284 p.

18. Brâncuş Gr. Istoria cuvintelor: Unitate de limbă şi cultură românească. Bucureşti: Editura

Fundaţiei „România de Mâine”, 2004. 211 p.

19. Brâncuş Gr. Vocabularul autohton al limbii române. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1983. 198 p.

20. Brâncuş Gr. Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române. Bucureşti: Dacia, 2009.

199 p.

21. Budagov R. A. Introducere în ştiinţa limbii. Traducere şi note de G. Mihăilă. Bucureşti:

Editura Ştiinţifică, 1961. 531 p.

22. Capidan Th. Raporturile Albano-Române. Cluj: Ardealul, 1925.112 p.

23. Capidan Th. Românii nomazi. Cluj: Ardealul, 1926. 191 p.

24. Capidan Th. Fărşeroţii. Studiu lingvistic asupra românilor din Albania. Bucureşti: Cartea

Românească, 1931. 210 p.

25. Capidan Th. Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic. Bucureşti: Monitorul Oficial şi

Imprimeriile Statului, 1932. 576 p.

26. Capidan Th. Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă. Bucureşti: Fundaţia Regală pentru

Literatură şi Artă, 1942. 274 p.

27. Capidan Th. Limbă şi cultură. Bucureşti: Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1942.

442 p.

28. Caragiu-Marioţeanu M. Manual de aromână. Bucureşti: Ed. Academiei Române, 2007. 339

p.

29. Cazacu P. Moldova dintre Prut şi Nistru (1812–1917). Chişinău: Ştiinţa, 1992. 445 p.

30. Ciobanu A. Note despre bilingvism. În: Probleme de lingvistică moldovenească şi

contrastivă. Chişinău, 1989, p. 3-16.

31. Ciobanu A. Progrese şi regrese în politica glotică din Republica Moldova. În: Strategii

discursive: Colocviul internaţional de ştiinţe ale limbajului E. Coşeriu, ediţia 2005.

Chişinău: Centrul Editorial-Poligrafic al USM, 2006, p. 15-28.

32. Ciobanu Ş. Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă. Chişinău: Editura

Enciclopedică „Gheorghe Asachi”, 1992. 272 p.

33. Ciobanu Şt. Unirea Basarabiei. Studiu şi documente cu privire la mişcarea naţională din

Basarabia în anii 1917–1918. Chişinău: Universitas, 1993. 332 p.

128

34. Ciubotaru F. Contribuţii la istoria învăţământului din Basarabia (1812–1866). Chişinău:

Cartea Moldovenească, 1961. 239 p.

35. Cojocaru Ch. Colapsul U.R.S.S. şi dilema relaţiilor româno-române. Bucureşti: Omega,

2001. 238 p.

36. Colesnic L. Aspecte ale interferenţei lingvistice în dicţionarele ruso-române din Basarabia

(1812–1918). În: Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria Ştiinţe

filologice. Chişinău, 2000, p. 125-130.

37. Colesnic L. Sociolingvistica. Mic dicţionar terminologic. Chişinău: Museum, 2002. 47 p.

38. Colesnic-Codreanca L. Limba română în Basarabia (1812–1918). Studiu sociolingvistic pe

baza materialelor de arhivă. Chişinău: Museum, 2003. 152 p.

39. Copceag D. Paralele slavo-române în sintaxa prepoziţiilor. În: SCL, 1963, p. 89-117.

40. Corlăteanu N., Melniciuc I. Lexicologia. Chişinău: Ştiinţa, 1992. 100 p.

41. Coşeriu E. Limba română – limbă romanică: Texte manuscrise. Bucureşti: Editura

Academiei Române, 2005. 179 p.

42. Coşeriu E. Unitate lingvistică – unitate naţională. În: Prelegeri şi conferinţe. Iaşi, 1994,

p.181–189.

43. Coşeriu E. Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice. Bucureşti:

Editura Enciclopedică, 1997. 253 p.

44. Coteanu I. Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1960). Bucureşti:

Editura Academiei R.S.R., 1981. 244 p.

45. Coteanu I., Sala M. Etimologia şi limba română. Principii-probleme. Bucureşti: Editura

Academiei R.S.R., 1987. 160 p.

46. Cotelnic T. Limba română în contextul sociolingvistic din Transnistria. În: RLŞL, 1998, nr.

1, p. 82-92.

47. Covačec A. Descrierea istroromânei actuale. Bucureşti: Editura Academiei, 1971. 148 p.

48. Cubolteanu P. Scrisori din Basarabia. Limba moldovenească în Duma imperiului. În: Viaţa

Românească, 1911, nr. 2, p. 274-278.

49. Curs de gramatică istorică a limbii moldoveneşti. Red. Berejan S., Dârul A. ş.a. Chişinău:

Cartea Moldovenească, 1965. 388 p.

50. Cvasnâi-Cătănescu M. Limba română. Origini şi dezvoltare. Bucureşti: Humanitas, 1996.

218 p.

51. Dârul A. Bibliografia privind influenţa limbilor est-slave asupra limbilor romanice de

răsărit. În: VMO, I, p. 79-96.

129

52. Despre stadiul actual al istroromânei – Contribuţia geografiei lingvistice la chestiunea

stabilirii poziţiei graiurilor istroromâne faţă de dacoromână. În: FD, vol. IV, 1962, p. 52-81.

53. Dimistrăcel S. Ancheta dialectală ca formă de comunicare. Iaşi: Editura Academiei

Române, 1997. 454 p.

54. Dragan I. С. Tracii. Istoria multimilenară a neamului românesc. Vol. I. Craiova: Scrisul

Românesc, 1976. 318 p.

55. Draganu N. Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii.

Bucureşti: Imprimeria Naţională, 1933. 682 p.

56. Eremia A. Cu privire la toponimia moldovenească de origine slavă răsăriteană. În: VMO, I,

Chişinău, p. 55-63.

57. Eremia A. Nume de localităţi. Studiu de toponimie moldovenească. Chişinău, 1970,

223 p.

58. Foarţă M. Limita de toleranţă a variaţiei libere în exprimarea vorbitorului cult. În: Caietul

cercului de studiu. Timişoara, 3, 1985, p. 110-114.

59. Fochi A. Datini şi eresuri populare de la sfărşitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile la

chestionarele lui Nicolae Densusianu. Bucureşti: Minerva, 1976. 392 p.

60. Jarcuţchi I., Valcov S. Aspecte din istoria învăţământului public din Basarabia şi

Transnistria (sec. XlX – înc. sec. XX). În: Revistă de istorie a Moldovei, 1992, nr. 1, p. 59-

70.

61. Gabinschi M. A. Elementul autohton. În: Curs de gramatică istorică a limbii moldoveneşti.

Chişinău, 1964, 74-82.

62. Gheţie I. Baza dialectală a românei literare. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1975. 695

p.

63. Gheţie I. Introducere în studiul limbii române literare. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1982. 191 p.

64. Gheţie I. Introducere în dialectologia istorică românească. Bucureşti: Editura Academiei

Române, 1994. 176 p.

65. Graur Al. Studii de lingvistică generală. Bucureşti: Editura Academiei, 1955. 514 p.

66. Graur Al. Etimologii româneşti. Bucureşti: Editura Academiei R.P.R., 1963. 192 p.

67. Graur Al. Tendinţele actuale ale limbii române. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1968. 435 p.

68. Graur Al., Stati S., Wald L. Tratat de lingvistică generală. Bucureşti: Editura Academiei

R.S.R., 1972. 562 p.

69. Guţu Romalo V. Corectitudine şi greşeală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972. 282 p.

130

70. Hartular A. B. Graiuri româneşti în medii alogene. În: Tratat de dialectologie românească.

p. 402-503.

71. Hasdeu B. P. Pierit-au dacii? Ediţie îngrijită de Grigore Brâncuş. Bucureşti: Dacica, 2009.

448 p.

72. Heitmann K. Limba şi literatura română în Basarabia şi Transnistria (aşa-numita limbă şi

literatură moldovenească). În: RLŞL, Chişinău, 1991, nr. 4, p.79-90; nr. 5, p. 56-69; nr. 6,

p. 79-88.

73. Heitmann К. Limbă şi politică în Republica Moldova: Culegere de studii. Chişinău: Arc,

1998. 192 p.

74. Hristea Th. Probleme de etimologie. În: SCL, XI, 1960, nr. 2, p. 235-257.

75. Hristea Th. Contribuţii la studiul influenţei ruse moderne asupra limbii române actuale

(calcuri lingvistice). În: „Romanoslavica”. X, (1965), p. 315-326.

76. Hristea Th. Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note. Bucureşti: Editura Ştiinţifică,

1968, 384 p.

77. Hristea Th. Sinteze de limba română. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1981.

280 p.

78. Hristea Th. Tipuri de calc în limba română. În: LL, 1997, nr. 3-4, p. 10-29.

79. Ionescu A. Lexicul românesc de provenienţă autohtonă în textele din secolele al XVI-lea al

XVIII-lea (Rezumatul tezei de doctorat). Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1976. 28 p.

80. Iarovici E. Unele aspecte ale influenţei limbii engleze asupra limbii românilor din SUA. În:

AUB, XVI, 1967, p. 223-239.

81. Ionescu-Ruxăndoiu L., Chiţoran D. Sociolingvistică. Orientări actuale. Bucureşti: Didactică

şi Pedagogică, 1975. 296 p.

82. Iordan I. Limba română contemporană. Bucureşti: Editura Ministerului Învăţământului,

1956. 831 p.

83. Iordan I. Lingvistica romanică. Evoluţie. Curente. Metode. Bucureşti: Editura Academiei

R.P.R., 1962. 439 p.

84. Iordan I. Bilingvism în domeniul romanic. În: SCL, 24, 1973, p. 129-137.

85. Ivănescu Gh. Istoria limbii române. Iaşi: Junimea, 1980, 766 p.

86. Lazarenco L. Limba română în contextul situaţiei sociolingvistice actuale din Ucraina. În:

Buletinul societăţii de ştiinţe filologice din România pe anii 1993-1994. 1994, p. 55-57.

87. Lazarenco L. Interferenţa lexicală în vorbirea orală a românilor din Ucraina. În: RLŞL, nr.1,

1994, p. 44-49.

131

88. Lăzărescu P., Neagoe V. Contribuţii ALM şi a textelor dialectale moldoveneşti la

cunoaşterea stadiului actual al graiurilor româneşti. În: Omagiu lui Iosif Constantin Drăgan.

2, Roma, 1978, p. 107-123.

89. Lobiuc I. Lingvistică generală. Iaşi: Institutul European, 1997, 296 p.

90. Lobiuc I. Contactele dintre limbi. Istoricul teoriilor şi metodologiilor. Iaşi: Editura

Universităţii „Al. I. Cuza”, 1998. 220 p.

91. Lobiuc I. Contactele lingvistice ucraino-române. Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”

2004. 614 p.

92. Macrea D. Studii de lingvistică română. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,1970.

255 p.

93. Macrea D. Introducere în gramatica istorică a limbii române. Bucureşti: Centrul de

Multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1974. 144 p.

94. Marin M. et al. Graiuri româneşti din Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei şi nordul

Maramureşului. Texte dialectale şi glosar. Bucureşti: Bucureştii noi, 2000. 533 p.

95. Martinet A. Elemente de lingvistică structurală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1970. 278 p.

96. Meteş Ş. Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX (Cercetări de demografie

istorică). Ediţia a II-a, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977. 528 p.

97. Mihăescu H. Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman. Bucureşti: Ed.

Ştiinţifică, 1960. 340 p.

98. Mihail Z. Limba română în scrieri parenetice din Basarabia (1812–1865). Bucureşti:

Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2001. 155 p.

99. Mihăilă Gh. Observaţii asupra influenţei ruse în vocabularul limbii române contemporane.

În: LR, III, 1954, nr. 1, p. 27-35.

100. Mihăilă Gh. Influenţa slavonă în vocabularul limbii române literare. În: Studii de

lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti. Bucureşti, 1973, p. 351-375.

101. Mihăilă Gh. Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul secolului al X-lea – începutul

secolului al XVI-lea). Bucureşti: Editura Enciclopedică Română, 1974. 348 p.

102. Mihăilă Gh. Studii de lingvistică şi filologie. Timişoara: Facla, 1981. 290 p.

103. Moldovanu Gh. Politică şi planificare lingvistică: de la teorie la practică (în baza

materialului din Republica Moldova şi din alte state). Chişinău: Academia de Ştiinţe

Economice din Moldova, 2007. 371 p.

104. Moraru A. Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria 1812–1993. Chişinău: AIVA, 1995.

560 p.

105. Munteanu Ş. Stilistică şi sociolingvistică. În: LR, 34, 1985, 5, p. 409-413.

132

106. Neagoe V. Consideraţii asupra graiului din Apşa de Jos, raionul Teacev, regiunea

transcarpatică (Ucraina). În: RLŞL, Chişinău, nr. 2, 1997, p. 52-61.

107. Negru Gh. Politica etnolingvistică în R.S.S.Moldovenească. Chişinău: Prut Internaţional,

2000. 132 p.

108. Negru Gh. Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia. Chişinău: Prut

Internaţional, 2000. 199 p.

109. Nestorescu V. Contacte lingvistice interbalcanice: Elemente româneşti în limba bulgară.

Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2002. 130 p.

110. Nestorescu V. Petrişor M. Graiul românilor din Bregovo (regiunea Vidin, R. P. Bulgaria).

Căteva particularităţi fonetice. În: ACILFR, XII, 2, 1971, p. 997-1002.

111. Nestorescu V. Stadiul actual al palatalizării labialelor în graiurile româneşti din regiunea

Vidin (R. P. Bulgaria). În: SCL, XXI, 1, 1971, p. 45-46.

112. Niculescu Al. Individualitatea limbii române între limbile romanice. Vol. 2: Contribuţii

socioculturale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. 334 p.

113. Nistor I. Problema ucraineană în lumina istoriei. Rădăuţi: Septentrion, 1997, 300 p.

114. Nistor I. Românii transnistreni. În: Basarabia, nr. 10, 1990, p. 150-164.

115. Nistor I. Istoria Basarabiei. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1991. 292 p.

116. Nistor I. Istoria Basarabiei. Ediţie şi studiu biobibliografic de St. Neagoe Bucureşti:

Humanitas, 1991. 296 p.

117. Palii Al. Calchierea ca aspect al interferenţei limbilor (contacte moldo-ruse). Chişinău:

Ştiinţa, 1991. 119 p.

118. Papahagi T. Graiul şi folclorul Maramureşului. Bucureşti: Cultura Naţională, 1925. 240 p.

119. Pavel V. Graiul românilor basarabeni – expresie a continuităţii teritoriului de limbă română.

În: Limba română şi varietăţile ei locale. Lucrările sesiunii ştiinţifice organizate de secţia de

filologie şi literatură (31 octombrie 1994). Bucureşti: Editura Academiei Române, 1995, p.

83-90.

120. Pavel V. Probleme ale elaborării Atlasului lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul

Bucovinei, Transnistria. Vol. I-II. În: FD, XV, 1996, p. 111-116.

121. Pătruţ I. Fonetica graiului huţul din Valea Sucevei. Bucureşti: Editura Academiei R.P.R.,

1957. 94 p.

122. Pătruţ I. Contribuţii slave şi maghiare la formarea subdialectelor române. În: CL. III, 1958,

p. 63-74.

123. Pătruţ I. Despre vechea influenţă slavă în limba română. Probleme de metodă şi

terminologie. În: CL, 1971, nr. 2, p. 241-246.

133

124. Pătruţ I. Studii de limbă română şi de slavistică. Cluj: Dacia, 1974. 295 p.

125. Pătruţ I. Primele relaţii slavo-româno-greceşti şi durata limbii slave comune. În: Rsl. XVII,

p. 21-30.

126. Pătruţ I. Raporturi fonetice ucraino-române. În: DR, XI, p. 51-59.

127. Pârvan V. Începuturile vieţii romane la gurile Dunării. ediţia a treia, Cluj-Napoca: Sedan,

2008. 183 p.

128. Petrovici E. Graiul caraşovenilor. Studiu de dialectologie slavă meridională. Bucureşti,

1935.

129. Petrovici E. Elementele slave în limba română – mărturie a legăturii dintre poporul nostru şi

poporul rus. În: LR, I, 1952, p. 19-24.

130. Petrovici E. Micul atlas lingvistic Român (ALRM 2). Serie nouă. Vol. I, Bucureşti: Editura

Academiei R.S.R., 1956. 29 p.

131. Petrovici E. Toponime de origine slavo-bulgară pe teritoriul României. În: CL, II, 1957,

p.26-38.

132. Petrovici E. Dezvoltarea studiilor de slavistică în ţara noastră, în ultimii 15 ani. În: SCL, 3,

1959, p. 333-341.

133. Petrovici E., Neiescu P. Persistenţa insulelor lingvistice. În: CL, Cluj, IX, 1964, nr. 2, p.

184-214.

134. Petrovici E. Întrepătrunderea sistemelor lingvistice. În: Probleme de slavistică, vol. I,

Bucureşti, 1968, p. 62-73.

135. Petrovici E. Studii de dialectologie şi toponimie. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.,

1970. 337 p.

136. Petru I. Cântece populare istroromâne. Cernăuţi: Tiparul Glasul Bucovinei, 1936. 192 p.

137. Philippide Al. Gramatica elementară a limbii române. Iaşi: Libruzzo-Kupperman, 1984. 284

p.

138. Philippide Al. Originea românilor. Vol. II, Iaşi: Viaţa Românească, 1928. 829 p.

139. Piotrowski R. Sinergetica şi ocrotirea limbii române în Republica Moldova. În: RLŞL,

1997, nr. 3, p. 88-95.

140. Poalelungi Gh. Observaţii asupra unor raporturi lingvistice franco-române. În: ACILFR XII,

vol. II, 1971, p. 923-926.

141. Pohl J. Bilinguisme. În: Revue roumaine de linguistique. X, 1965, nr. 4, p. 341-353.

142. Pohl J. Probleme actuale ale sociolingvisticii. În: LR, XIX, 4, p. 51-62.

143. Pop S. Importanţa graiurilor româneşti din Bucovina, Basarabia şi regiunea transnistreană.

În: Revista Fundaţiilor Regale, VIII, 8-9, 1941, p. 424-436.

134

144. Popescu I. Partea românofonă a regiunii Cernăuţi şi zonele ei sociolingvistice. În: Glasul

Bucovinei, nr. 1, Cernăuţi-Bucureşti, 1994, p. 51-70.

145. Popovici I. Dialectele române din Istria. Partea a I-a: Texte şi glosar, Halle a.s. 1909; Partea

a II-a: Referinţele sociale şi gramatica, Halle, 1914.

146. Protase D. Daco-romani, romanici, alogeni. vol. II, Bucureşti: Heliopolis, 2002. 842 p.

147. Purice M. et al. Curs de dialectologie română. Chişinău: USM, 2003. 40 p.

148. Puşcariu S. Studii istroromâne. În: Cultura Naţională, Bucureşti, 1926, 19-32.

149. Raevschi N. Contactele romanicilor răsăriteni cu slavii (pe bază de date lingvistice).

Chişinău: Ştiinţa, 1988. 288 p.

150. Rizescu I. Contribuţii la studiul calcului lingvistic. Bucureşti: Editura Academiei R.P.R.,

1958. 53 p.

151. Rosetti Al. Influenţa limbii slave meridionale asupra limbii române (sec. VI-XII). În:

EARSR, Bucureşti, 1954, p. 98-123.

152. Rosetti Al. Istoria limbii române literare. I. De la origini până la începutul secolului al

XVII-lea. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1968. 933 p.

153. Russu I. I. Limba traco-dacilor. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1959. 158 p.

154. Russu I. I. Limba traco-dacilor. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1967. 252 p.

155. Russu I. I. Elementele autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez.

Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1970. 269 p.

156. Russu I. I. Elementele traco-getice în Imperiul Roman şi în Byzantium (veacurile 3-7).

Contribuţia la istoria şi romanizarea tracilor. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1976.

183 p.

157. Sala M. Contribuţii la fonetica istorică a limbii române. Bucureşti: Editura Academiei

R.S.R., 1970. 193 p.

158. Sala M. Limbi în contact. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997. 452 p.

159. Sala M. De la latină la română. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998. 164 p.

160. Sala M. Introducere în etimologia limbii române. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1999,

254 p.

161. Saramandu N. Studii aromâne şi meglenoromâne. Constanţa: Ex Ponto, 2003. 258 p.

162. Saramandu N. Originea dialectelor româneşti: (pe baza surselor istorice). Bucureşti: Editura

Academiei Române, 2005. 27 p.

163. Seidel Е. Elemente sintactice slave în limba română (Anexa II. Teoria calcului lingvistic).

Bucureşti: Editura Academiei R.P.R., 1958. 188 p.

135

164. Slama-Cazacu T. Probleme de metodă în sociolingvistică. În: Fonetică şi dialectologie. Vol.

VII, 1971, p. 233-244.

165. Slama-Cazacu T., Ionescu-Ruxăndoiu L. Sociolingvistica şi lingvistica aplicată. În: Limbă

şi literatură, 1972, nr. 4, p. 607-636.

166. Slama-Cazacu T. Psiholingvistica. Bucureşti: Ed. All Educational, 1999. 825 p.

167. Şandru D. Graiul românesc de peste Nistru. În: FD, XVII, 1998, p. 185-200.

168. Şişmariov V. F. Limbile romanice din sud-estul Europei şi limba naţională a RSSM.

Chişinău: Cartea Moldovenească, 1960. 76 p.

169. Ştefan I. Calcul lingvistic. În: LR, XII, 1963, nr. 4, p. 335-346.

170. Toropu O. Romanitatea târzie şi străromânii în Dacia Traiană. Craiova: Scrisul Românesc,

1976. 247 p.

171. Tratat de dialectologie românească. Coord. Valeriu Rusu, Craiova: Scrisul Românesc, 1984.

857 p.

172. Udler R. et al. Dialectologia moldovenească. Chişinău: Lumina, 1976. 260 p.

173. Ursu N. A. Împrumutul lexical în procesul modernizării. Bucureşti: Cronica, 2004. 180 p.

174. Vascenco V. Calcuri savante formate în limba română după modele ruseşti (secolele XVIII

şi XIX). În: Culegere de studii (limbă, literatură, metodică). Bucureşti: Extras, 1962, p. 64-

83.

175. Vasile P. Graiuri româneşti în medii aloglote. Consideraţii sociolingvistice. În: Maria M. et

al. Cercetări asupra graiurilor româneşti de peste hotare. Bucureşti, 2000, p. 122-131.

176. Vrabie E. Stadiul actual şi sarcinile cercetării graiurilor slave din Republica Populară

Română. În: Romanoslavica, 7, 1963, p. 55-74.

177. Vrabie E. Privire asupra localităţilor graiurilor slave din Republica Populară Română. În:

Romanoslavica, 7, 1963, p. 75-85.

178. Weigand G. Despre dialectele româneşti. În: Convorbiri literare. XLII, 4, 1908, p. 441-448.

179. Weigand G. Călătorie prin Bulgaria. În: C. Constante şi A Golopeniţa. Românii din Timoc.

II, 1943-1944, p. 35-52.

180. Zagaevschi V. Studii de gramatică dialectală comparată. Chişinău: Ştiinţa, 1990. 250 р.

Surse bibliografice în limba engleză

181. Arsenian S. Bilingualism and mental development. New York: Henry Holt and Company,

1937. 189 p.

182. Bloomfield L. Language. New York: Henry Holt and Company, 1933. 580 p.

183. Chomsky N. Aspects of the Theory of Syntax, Cambridge, Mass: MIT Press, 1965. 251 p.

184. Ferguson Ch. Diglosia. În: „Word”, 15, 1959, 2, p. 325-340.

136

185. Ferguson Ch. Language Factor in National Development. În: Anthropological Linguistics,

1962, vol 4, issue 1, p. 23-27.

186. Fishman J. Bilingualism with and without Diglossia: Diglossia wuh and without

bilingualism. În: Journal of Social Issues, 23, 1967, p. 29-38.

187. Fishman J. Sociolinguistics, a Brief Introduction, Rowley: Mass, 1970. 160 p.

188. Goebl H. Problems and perspectives of contact linguistics from a Romance scholar’s point

of view. În: Peter H., Nelde-P. Sture, Ureland-Iain C., Language contact in Europe.

Tubingen, 1986, p. 113-141.

189. Gumperz J. Languistic and Social Interaction in Two Communities. În: America

Anthropologist, 1964, vol 2, p. 37-53.

190. Hartular A. Bilingualism and diglosia. Terminological Aspects. În: RRL, 32, 1987, 3,

p. 245-247.

191. Haugen E. The Analysis of linguistic Borrowing. În: „Language”, vol. 26, 1950, p. 210-231.

192. Haugen E. Language Contact. În: Reports for the Eight International Congress of Linguist.

Oslo, 5-9 august, 1957, II, p. 253-267.

193. Haugen E. Bilingualism in the Americas: a Bibliography on Research Guide. Alabama:

University of Alabama Press, 1956. 159 p.

194. Haugen E. Language Conflict and Language Planning. The case of Modern Norvegian.

Cambridge: Harvard University Press, 1966. 337 p.

195. Hymes D. Language in Culture and Society. New York: Harper and Row, 1964. 764 p.

196. Kloss H. Types of Multilingual Communities: a Discussion of Ten Variables. În: Lieberson:

Stanley (ed.), Explorations in Sociolinguistics, Bloomington Haga, 1966, p. 7-17.

197. Labov W. Sociolinguistic Patterns. Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 1972.

337 p.

198. Labov W. Principles of Linguistic Change: Social Factors. Vol 2, Oxford: Blackwell

Publishing, 2001. 592 p.

199. Meyers-Scotton C. Duelling languages – Gramatical Structure in Codeswiching. Oxford:

Clarendon Press, 1993. 150 p.

200. Meyers-Scotton C. Social Motivation for Codeswitching. Evidence from Africa. Oxford:

Clarendon Press, 1993. 177 p.

201. Spolsky B. Sociolinguistics. Oxford: Oxford University Press, 1998. 128 p.

202. Thomas G. The Calque – An International Trend in the Lexical Development of the Literary

Languages of Eighteenth-Century Europe II „Germano-Slavica. A canadian journal of

Germanic and Slavic comparatives Studies”, 1975, nr. 6, p. 21-41.

137

203. Vaillancourt F. Differences in Earnings by Language Groups in Quebec. 1970: an

Economic Analysis, Quebec: CIRB, 1980. 232 p.

204. Vogt H. Contacts of languages. În: Word, 1954, nr. 2-3, p. 369-373.

205. Weinreich U. Languages in Contact. Findings and problems. New York: Cambridge

University Press, 1953. 150 p.

206. Weinreich U. Languages in Contact. Findings and problems. Ediţie adăugită şi revăzută.

Haga: The Hague-Paris, 1970. 150 p.

207. Weinreich U. Unilinguisme et multilinguisme. În: Martinet A. Le Langage. Paris. 1968,

Editions Gallimard, p. 647-683.

Surse bibliografice în limba rusă

208. Аврорин В. А. Проблемы изучения функциональной стороны языка (к вопросу о

предмете социолингвистики). Ленингад: Наука, 1975. 276 с.

209. Алпатов В. Языки в советском и постсоветском пространстве. În: Свободная мысль,

1995, пг. 4, с. 87-98.

210. Баранникова Л. И. К проблеме изучения взаимодействия языков и диалектов на

территориях позднего населения. În: Вопросы славянского языкознания. Сб. статей

под ред. Л. И. Баранниковой. Саратов, 1968, c. 59-70.

211. Баранникова Л. И. Сущность интерференции и специфика её проявления. În:

Проблемы двуязычия и многоязычия. Москва, 1972, с. 88-95.

212. Белл, СТР. Т. Социолингвистика: цели, методы и проблемы. Москва:

Международные отношения, 1980. 318 с.

213. Бертагаев Т. А. Вопросы развития литературных языков народов СССР в советскую

эпоху. În: Материалы всесоюзной конференции. Алма-Ата 20-24 ноября, 1962, с. 35-

42.

214. Борковский В. И., Кузнецов П. СТР. Историческая грамматика русского языка.

Москва: Изд. АН СССР, 1963. 512 с.

215. Борщ Ф. Т. Молдавская лексикография. Кишинев: Молдгиз, 1949. 154 с.

216. Бромлей Ю. В., Гурвич И. СТР., Терентьева Л. Н., Чистов К. В. Современные

этнические процессы в СССР: Наука, 1977. 562 с.

217. Будагов СТР. А. Язык история и современность. Москва: MГU, 1971. 299 с.

218. Вопросы молдавского языкознания. Москва: Академия Наук СССР, 1953. 220 c.

219. Виноградов В. Об основных типах фразеологических единиц в русском языке. În:

Избранные труды. Лексикология и лексикография. Москва, 1977, с. 140-161.

138

220. Восточнославяно-молдавские языковые взаимоотношения. Кишинёв: Штиинца, 1967.

95 c.

221. Галди Л. Слова романского происхождения в русском языке. În: Международный

съезд славистов, Москва, 1955, с. 66-76.

222. Дешериев Ю. Д. Закономерности развития и взаимодействия языков в советском

обществе. Москва: Наука, 1966. 402 с.

223. Дешериев Ю. Д. Проблема лингвистической интерференции в современном

языкознании. În: Теоретические проблемы социальной лингвистики. Москва, 1981, с.

240-255.

224. Дырул А. О формах существования молдавского национального языка. În:

Социально-историческая обусловленность развития молдавского национального

языка. Кишинёв, 1983, с. 88-93.

225. Жлуктенко Ю. А. Лингвистические аспекты двуязычия. Киев: Вища школа, 1974.

176 с.

226. Журавлев В. К. История языка и диахроническая социолингвистика.

În: Теоретические проблемы социальной лингвистики. Москва: Наука, 1981, с. 256-

274.

227. Ильященко Т. Языковые контакты (на материале славяно-молдавских отношений).

Москва: Наука, 1970. 205 с.

228. Иовва И. Ф. Передовая Россия и общественно-политическое движение в Молдавии

(первая половина XIX в.). Кишинев: Штиинца, 1986. 260 c.

229. Кондакова M. Ф. Языковые контакты как объект лингвистического исследования. În:

Уральские лингвистические чтения, 2001, №. 14, УрГПУ, Екатеринбург, с. 47-60.

230. Крысин Л.П. Социолингвистические аспекты изучения современного русского языка.

Отв. ред. Ю. Д. Дешериев. Москва: Наука, 1989. 186 с.

231. Крючкова Т. Б., Нарумов Б. П. Зарубежная социолингвистика: Германия, Испания.

Отв. ред. В. Ю. Михальченко. Москва: Наука, 1991. 156 с.

232. Михайлов M. М. Двуязычие и взаимовлияние языков. În: Проблемы двуязычия и

многоязычия. Москва, 1972, с. 251-379.

233. Розенцвейг В. Ю. Языковые контакты. Ленинград: Наука, 1972. 80 c.

234. Сeпир А. Язык (Введение в изучение речи). М.-Л.: Госиздат, 1934. 222 c.

235. Серебренников В. А. Взаимодействие языков. În: Вопросы языкознания, 1955, № 1,

с. 10-20.

139

236. Серебренников В. А. Проблемы сравнительно-исторического изучения языков и

вопросы молдавского языкознания. În: Вопросы молдавского языкознания. Кишинев,

1953, с. 34-53.

237. Социолингвистика. În: Новое в лингвистике. Т. 7, Москва, 1975.

238. Степанов Г. В. Типология языковых состояний и ситуаций в странах романской речи.

Москва: Наука, 1976. 224 с.

239. Федоров А. В. Основы общей теории перевода. Москва: Высшая школа, 1983. 303 с.

240. Хауген Э. Языковой контакт. În: Новое в лингвистике. Вып. VI, Москва: Прогресс,

1972, c. 61-80.

241. Хауген Э. Хауген Э. Процесс заимствования. În: Новое в лингвистике. Вып. VI,

Москва: Прогресс, 1972, c. 344-382.

242. Шански H. M. Лексические и фразеологические кальки в русском языке. În: Русский

язык в школе. nr. 3, 1955, с. 28-35.

243. Шишмарев В. Ф. Романские поселения на юге России. Ленинград: Наука, 1975, 276 c.

244. Шухард Х. К вопросу о языковом смещении. În: Избранные статьи по языкознанию,

Москва, 1950, c 25-32.

245. Языковые контакты. În: Новое в лингвистике. Т. 6, Москва: Прогресс, 1972. 535 с.

Surse bibliografice în limba franceză

246. Alföldy G. Note sur la relation entre le droit de cité et la nomenclature dans l’empire

romain. În: Latomus, XXV, 1968 p. 59-62.

247. Вally Ch. Traité de stilistique frangaise. Vol. I, 3-е ed. nouv., Geneve-Paris: Georg [usw],

1951. 220 p.

248. Вally Ch. Le langage et la vie. Nouvelle édition revue et augmentée. Zürich, 1935. 224 p.

249. Вally Ch. Linguistique generale et linguistique française. Quatrième édition revue et

corrigée, Berne: Editions Francke, 1965. 440 p.

250. Bartoli. Substratо, superstrato, adstratо. În: Raports au 5-eme Congres International des

Linguistes. Bruges, 1939, p. 35-50.

251. Bayllon Ch. Sociolinguistique. Société, langue, et discours. Paris: Colin, 2005, 303 p.

252. Beniamino M. Diglossie. În: Marie-Louise M. Sociolinguistique. Concepts de base.

Mardaga, 1997, p. 119-127.

253. Calvet L. La sociolinguistique. Paris: Presses Universitaries de France, 2002. 127 p.

254. Charpentier J.-M. Quand et ou parler de bilinguisme et de diglossie? Le problemè des

pidgins et des patois quasi assimilé dans le cas du bichelamar de Vanuatu et du patois

francisé du Poitou. În: La linguistique, 18, 1, 1982. p. 65-84.

140

255. Condurachi Em. La costituzione Antoniniana e la sua applicazione nell’impero romano. În:

Dacia, N.S. II 1958, p. 34-51.

256. Daicoviciu C. La Transylvanie dans l’antiquité (ed. III), Bucarest: Imprimeria Naţională,

1945. 274 p.

257. Deroy L. L’emprunt linguistique. Part. 1-3, Paris: Société d' Édition „Les Belles Lettres”,

1956. 437 p.

258. Diebold R. Incipient bilingualism! În: Language, 1961, 37, nr. 1, p. 38-45.

259. Drăganu N. L’Ancienneté et l’expansion du peuple roumain d’apres la toponymie,

l’onomastique el sa langue. În: Balcania, I, 1938, p. 330-345.

260. Jardel J.-P. De quelques usages des concepts de bilinguisme et de diglosie. În: Manessy G.

et. Wald P. (eds.) Plurilinguisme: Normes, situation, strategies. Paris: l’Harmattan, 1979, p.

26-37.

261. Gerov B. L’aspect ethnique et linguistique entre le Danube et les Balkans à l’époque

romaine (I-III s.). În: Studi Urbinati, 1959, p. 173-191.

262. Fishman J. Bilingualism with and without Diglossia: Diglossia with and without

bilingualism. În: Journal of social Social Issues, 23, 1967, 2, p. 29-38.

263. Francard M. Insėcuritė linguistique. În: Sociolinguistique: Concepts de base, Liege:

Mardaga, 1997, p. 170-176.

264. Lapierre J.-W. Le pouvoir politique et les langues. Paris: PUF, 1988, 297 p.

265. Mackey W. La mortalitė des langues et le bilinguisme des peuples. În: Anthropologie et

sociėtės, 1983, vol.7, p. 2-23.

266. Mackey W. Bilinguisme et contact des langues. Paris: Klincksieck, 1976. 539 p.

267. Martinet A. Bilinguisme et diglossie. Appel a une dynamique des faits. În: La linguistique,

18, 1982, p.5-16.

268. Meillet A. Les langues dans 1’Europe nouvelle. 2-ième édition, Paris: Payot. 1928, 496 p.

269. Meillet A. Sur le bilinguisme. În: Delacroix H. et al. Psychologie du langage. 1933, p. 5-14.

270. Meillet A. Linguistique historique et linguistique generale. I, Paris: Champion, 1921. 335 p.

271. Pătruţ I. Influences slave set magyares sur les parlers roumains. În: Romanoslavica, 1, 1958,

p. 31-43.

272. Prudent L.-F. Diglossie et interlecte. În: Langages. Bilinguisme et interlect, nr. 61, 1981,

p. 13-39.

273. Pohl J. Bilinguismes. În: Revue roumaine de linguistique, X, 1965, nr. 4, p. 343-352.

274. Racoviţă G. Notes sur le bilinguisme. În: Bulletin linguistique, 6, 1938, p. 238-242.

141

275. Rafitoson E. Aspect de la diglossie française/malgache. Bilinguisme et diglossie. În:

Juillard C. et. Calvet L.-J. (eds.). Politiques linguistiques, mythes et realites. Actes des

premier Journées scientifiques de réseau „Sociolinguistique et dinamique des langues” de

l’AUF. Dakar (Senegal), 16-18 decembrie 1995, Montreal: AUPELF-UREF, 1996, p. 271-

276.

276. Sandfeld J. Notes sur les calques linguistiques. În: Fetstschrift V. Thomsen, Leipzig, 1912,

p. 166-173.

277. Scerba L. V. Sur la notion de melange des langues. În: Избранные работы по

языкознанию, Ленинград: 1958, р. 39-50.

278. Tabouret-Keller A. Entre bilinguisme et diglossie. Du malaise des cloisonnements

universitaires au malaise social. În: „La linguistique”, 18, 1982, 1, p. 17-43.

279. Unbegaun B. Le calque dans les langues slaves littéraires. În: Revue des Études slaves, XII,

1932, p. 19-48.

280. Vendryes J. Le Langage: introduction linguistique à l’istoire. Paris: Albin Michel, 1968.

444 p.

Surse bibliografice în limba spaniolă

281. Alonso A. Estudios linguisticos. Temas espanoles. Madrid: Editorial Gredos, S. A., 1967.

286 p.

282. Sánchez A. Politica de difusión del espanol. În: International Journal of the Sociology of

Language, Berlin-New York: Mouton de Gruyter, 1992, vol. 95, p. 51-69.

Surse bibliografice în limba italiană

283. Gusmani R. Aspetti semantici dell’interferenza. Napoli, 1973. 190 p.

284. Pisani V. L’etimologia. Storia – Questioni – Metodo. Brescia: Paideia, 1967.

Surse bibliografice în limba germană

285. Bruske H. Die russischen und polnischen. Elemente des Rumanischen. În: Jb. XXVI-XXIX,

1921, p. 56-77.

286. Swoboda E. Zür Frage der Romanisierung (Vortrag). În: Anzeiger der österreichischen

Akademie der Wissenschaften, philos.-histor. Klasse, 100. Jhrg. 1963, p. 153-173.

142

DECLARAŢIE PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnata, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctorat

sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează

să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Inna Negrescu-Babuş

15.03.2011

143

CV-ul AUTORULUI

DATE PERSONALE Nume şi prenume Inna Negrescu-Babuş Data şi locul naşterii 30.03.1976; s. Copceac, Ştefan-Vodă Cetăţenia R. Moldova, Română STUDII 1994-1998 Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti 2003-2004 Masterat în Jurnalism şi Comunicare Publică,

ULIM 2002-2005 Doctorat la Institutul de Lingvistică al AŞM specialitatea Limba română STAGII 1 octombrie–31 decembrie 2010 – stagiu de perfecţionare la Institutul Cultural Român, Bucureşti Domeniile de interes ştiinţific: istoria limbii, sociolingvistică, pragmatică, antropologie, istorie. ACTIVITATEA PROFESIONALĂ 1998-2001 Profesor de limba şi literatura română, Liceul Traian, Bucureşti 2001-2002 Asistent Manager (relaţii cu publicul şi traducător), European Sport

Management, Bucureşti. 2002-2007 Lector la Facultatea de Jurnalism şi Comunicare Publică, ULIM.

Cursuri: Redactarea textului jurnalistic; Limbajul comunicării; Lingvistică şi comunicare, Limba română pentru alolingvi; Introducere în teoria comunicării; Tehnici reportericeşti.

2006 - prezent Cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie al AŞM. Participări la proiecte ştiinţifice instituţionale: Aspecte privind periodizarea istoriei

limbii: criterii intra- şi extralingvistice; Factori interni şi externi în evoluţia limbii române (Sectorul de istorie a limbii, dialectologie şi onomastică).

Participări la foruri ştiinţifice: Conferinţa ştiinţifică anuală a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”: Probleme ale ştiinţelor socioumane şi modernizării învăţământului (Chişinău, 2004); Conferinţa Internaţională a Tinerilor Cercetători (Chişinău, 2006, 2007, 2009, 2010); Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Simpossya Professorum (Chişinău, 2007); Colocviul Internaţional Filologia modernă: realizări şi perspective în context European. Omagiu acad. Silviu Berejan (Chişinău, 2007); Colocviul Internaţional Filologia modernă: realizări şi perspective în context european (ediţia a III-a). Limbă, limbaj, vorbire (In memoriam acad. Silviu Berejan şi acad. Grigore Vieru (Chişinău, 2009); Simpozionul Internaţional Probleme actuale de lingvistică. In memoriam N. Corlăteanu (Chişinău, 2010); Colocviul Internaţional Filologia modernă: realizări şi perspective în context european. In memoriam acad. S. Berejan (Chişinău, 2010); Al IV-lea Simpozion Internaţional de Lingvistică (Bucureşti, 2010).

Lucrări ştiinţifice şi ştiinţifico-metodice publicate: 12 articole (publicate în reviste de profil şi rezumate ale conferinţelor ştiinţifice).

Limbi straine: Engleza – scris, citit, vorbit – nivel avansat (conform competenţelor lingvistice – C1) Italiana – scris, citit, vorbit – nivel avansat (conform competenţelor lingvistice – C2) Rusa – scris, citit, vorbit – nivel avansat (conform competenţelor lingvistice – C2) Spaniola – citit, scris, vorbit – nivel intermediar DATE DE CONTACT Adresa: Chişinău, str. Hristo Botev 5/2, ap. 39 Telefon fix: 77.92.12; mobil: 079 407 542 E-mail: innegrescu@yahoo.com