SERVICIULUI DIPLOMATIC – conținut și elemente (abordare teoretică)

          Radj Cărbune, politolog, lector superior USPEE “C. Stere”      Elementele serviciului diplomatic în totalitatea sa reprezintă

instituţiile sau organele de resort. Sistemul instituţiilor serviciului diplomatic este format din următoarele structuri:

ministerul Afacerilor Externe, cu statut de instituţie centrală; misiunile diplomatice, inclusiv reprezentantele permanente de pe

lingă organismele internaţionale, delegaţiile si misiunile ad-hoc; oficiile consulare; alte unităţi, create in scopul asigurării activităţii instituţiilor

serviciului diplomatic, inclusiv pentru instruirea si reciclarea personalului acestora.

Misiunilor diplomatice li se atribuie următoarele ranguri: rangul I – ambasadei, conduse de un ambasador extraordinar si plenipotenţiar, sau reprezentantei permanente, conduse de un reprezentant permanent; rangul II – misiunii conduse de un trimis; rangul III – misiunii conduse de un însărcinat cu afaceri en titre (permanent).

Oficiilor consulare li se atribuie următoarele clase:

• clasa I – consulatului general;• clasa II - consulatului;• clasa III – viceconsulatului;• clasa IV - agenţiei consulare.La momentul actual cele mai răspândite instituţii ale serviciului diplomatic sunt misiunile diplomatice si oficiile consulare cu caracter permanent.          Misunile diplomatice joacă un rol instrumental, în sensul că ajută la atingerea obiectivelor de politică externă şi oferă modalităţile de stabilire şi de ducere a relaţiilor dintre state.Noţiunea de reprezentanţă diplomatică este denumirea cu caracter generic care desemnează toate organele permanente de relaţii diplomatice între state de peste hotare, în practică însă mai frecvent este utilizat termenul de misiune diplomatică, această delimitare fiind

nesemnificativă, deoarece ambele denumiri pot fi considerate echivalente, pentru că desemnează aceiaşi instituţie.Termenul „misiune diplomatică” este tratat în literatura de specialitate ca: grup constituit din totalitatea persoanelor însărcinate cu funcţii diplomatice sau care asistă agentul diplomatic cu îndeplinirea sarcinii; raport juridic bilateral de drept internaţional; sarcină încredinţată de statul trimiţător agentului diplomatic; în sfârşit sensul care ne interesează – de organ al statului trimiţător, instituţie permanentă şi distinctă de persoanele fizice care o constituie, acea instituţie care preexista numirii agenţilor diplomatici şi continua să subziste chiar şi după ce misiunea individuală a unuia dintre aceşti agenţi s-a încheiat.

Definiţia misiunii diplomatice poate fi cristalizată analizând expunerile autorilor competenţi în domeniu. Acestea ar fi:

organe extrastatale de relaţii externe a statelor (şi naţiunilor în perioada de formare) împuternicite să reprezinte statul dat (şi naţiunea în perioada de formare) ca subiect al dreptului internaţional, să apere interesele lor şi a cetăţenilor lor şi să prezinte în problemele internaţionale voinţa statului; organe ale statului care asigură desfăşurarea adecvată a relaţiilor dintre state (relaţii diplomatice) şi care aduc la îndeplinire în ţara unde sunt acreditate scopurile politice externe a statului trimiţător;

organe extrastatale de relaţii externe, instituite pe baza consimţământului reciproc de un stat pe teritoriul altui stat pentru menţinerea contactelor oficiale permanente (sau temporare) şi care se pronunţă din numele statului trimiţător asupra tuturor problemelor politice şi de alt tip, apărute în raporturile dintre statele date;

forme instituţionalizate care se folosesc de către subiectele de drept internaţional pentru a asigura între ele fie permanenţa relaţiilor diplomatice, fie comunicarea între ele pe una sau mai multe probleme de interes reciproc.

Deci, aş defini misiunea diplomatică ca fiind o formă instituţionalizată constituită şi utilizată de către subiectele de drept internaţional în vederea desfăşurării adecvate şi permanente (sau temporare) a relaţiilor între ele, împuternicită să le reprezinte şi să se pronunţe din numele acestora asupra tuturor problemelor politice şi de alt tip.

Misiunile diplomatice pot fi împărţite, reieşind din statutul aparte şi regimul juridic complex, în trei mari categorii:

          1. Misiunile diplomatice permanente sunt instituţii care asigură permanenţa relaţiilor dintre state, ca subiecte de drept internaţional; regimul lor este stabilit prin Convenţia de la Viena din 1961. Sunt misiuni diplomatice permanente între state: ambasadele, legaţiile, nunţiaturile, internunţiaturile apostolice, înaltele comisariate şi înalţii reprezentanţi.Statele pot întreţine relaţii diplomatice permanente şi cu organizaţiile internaţionale interguvernamentale, ca subiecte derivate de drept internaţional. Aceste reprezentanţe se numesc misiuni permanente, regimul lor fiind stabilit prin practica statelor consemnată în documente sau în cutumă.

La rândul lor, organizaţiile internaţionale interguvernamentale pot trimite misiuni permanente atât pe lângă statele care sunt membre ale organizaţiilor respective, cât şi pe lângă alte organizaţii internaţionale. Tipul, rangul, sediul, funcţiile şi statutul acestor misiuni sunt convenite între organizaţie şi statul de reşedinţă. Misiunile diplomatice permanente se disting în funcţie de criteriul rangului misiunii, al nivelului de reprezentare şi cel al calităţii pe care-1 are subiectul de drept internaţional al cărui organ este.

          Ambasada  constituie   o  misiune  de   categorie   superioară,   fiind  în  mod preponderent folosită de către state, ea având cel mai înalt grad de reprezentare.Ambasada este condusă de un ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, care face parte din prima clasă a şefilor de misiuni diplomatice. Totuşi, trebuie să facem o distincţie între funcţia de ambasador şi gradul de ambasador (în sens de ierarhie administrativă). Dacă cea dintâi se referă la postul ocupat, fiind exercitată atât de ambasadori cât şi de miniştri sau consilieri, atunci cea de a doua se referă la cea mai înaltă treaptă de serviciu al unui diplomat, în unele cazuri, cu caracter excepţional, ambasada poate fi condusă de către un însărcinat cu afaceri temporar sau permanent.

          Nunţiatura Apostolică, care este misiunea diplomatică a Vaticanului (Sfântului Sediu) într-un stat şi egalându-se ca nivel de reprezentare ambasadei. Funcţiile nunţiaturii sunt de natură dublă: de menţinere a relaţiilor diplomatice permanente cu subiecţii dreptului internaţional (funcţie diplomatică) şi a relaţiilor cu organul naţional catolic (funcţie de jurisdicţie laică).Nunţiatura este condusă de obicei de către un nunţiu, care ca şi ambasadorul face parte din categoria superioară a reprezentanţilor diplomatici, dar în cazuri aparte, ea poate fi condusă de un pro-nunţiu.

          Legaţia este o misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, fiind condusă de un ministru extraordinar şi plenipotenţiar, de către un ministru rezident, fie de un însărcinat cu afaceri temporar sau permanent.In prezent statele recurg tot mai rar la instituţia legaţiei, aceasta explicându-se prin tendinţa ridicării rangului misiunii diplomatice până la cel de ambasadă, cu toate că deosebirea între aceste două instituţii nu mai este simţită, dreptul internaţional tinzând la o egalizare juridică a lor.

          Internunţiatura Apostolică constituie misiunea diplomatică la nivel de legaţie a Vaticanului într-un stat şi în fruntea ei se află un internunţiu, acest titlu fiind echivalent cu cel al trimisului extraordinar şi ministru plenipotenţiar.          Înaltul Comisariat este misiunea diplomatică care se înfiinţează între două state dacă acestea sunt legate prin interese deosebit de strânse (de exemplu statele din Commonwealth). înaltul Comisariat are rang egal cu cel al ambasadei şi este condus de către un înalt Comisar cu atribuţii similare ambasadorului.          Înalta Reprezentanţă nu este altceva decât varietatea franceză a înaltului Comisariat şi este misiunea pe care Franţa o constituie în statele care fac parte din Comunitatea francofonă, îndeplinind aceiaşi funcţie de menţinere a relaţiilor speciale pe care le implică apartenenţa la comunitate. Şefii acestor misiuni poartă titlul de înalţi Reprezentanţi sau de ambasadori extraordinari şi plenipotenţiari.          Misiuni cu denumiri specifice datorate anumitor circumstanţe de drept şi organizaţionale. în practica unor aşa subiecte ale dreptului internaţional ca naţiunile în proces de organizare în state se observă tendinţa de instaurare peste hotare a misiunilor diplomatice care poartă

denumiri de: misiune permanentă, delegaţie sau birou permanent. De asemenea în practica contemporană se întâlnesc unele tipuri de reprezentanţe cu caracter tranzitoriu; grupele de legătură şi secţiile de interese (activează în cazul când nu sunt prezente relaţii diplomatice normale).          2. Misiunile diplomatice temporare sunt trimise de către state pentru comunicarea între ele pe una sau mai multe probleme de interes comun. Ele pot fi trimise de ambele categorii de subiecte ale relaţiilor internaţionale, state sau organizaţii internaţionale interguvernamentale şi statutul lor este reglementat de Convenţia asupra misiunilor speciale din 1969.Misiunile diplomatice ale statelor, trimise cu caracter temporar, la lucrările organizaţiilor internaţionale interguvernamentale se numesc delegaţii. Ele sunt supuse în statul gazdă a organizaţiilor internaţionale regimului reciprocităţii deoarece nu se încadrează în Convenţia cu privire la misiunile speciale, iar cutuma este în curs de formare. Misiunile speciale ale statelor, organizate într-un stat terţ, se consideră ca fiind vizite de stat şi de asemenea nu cad sub incidenţa Convenţiei cu privire la misiunile speciale.

Organizaţiile internaţionale pot trimite misiuni temporare în cadrul diplomaţiei preventive (aşa, Naţiunile Unite au folosit adesea misiuni temporare care au fost îndeplinite de Secretarul General al ONU sau din însărcinarea acestuia).

          3. Misiunile specializate constituie soluţii practice ale ambelor subiecte de drept internaţional pentru rezolvarea unor sarcini speciale, specifice sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. O denumire identificativă a esenţei lor ar fi misiuni temporare care durează în timp.Misiunile specializate pot fi stabilite numai de o singură parte pentru a rezolva probleme în domeniul economic, cultural sau chiar militar, iar stabilirea lor trebuie sa aibă în prealabil un acord de cooperare sau de asistenţă între statul trimiţător şi statul de reşedinţă. Cele mai cunoscute misiuni specializate sunt: misiunile franceze de cooperare, misiunile americane de asistenţă, organizaţiile internaţionale pentru asistenţă şi de misiuni de asistenţă.

Cât despre oficiile consulare, vom spune că activitatea consulară este una din cele mai străvechi ramuri ale relaţiilor internaţionale. La baza apariţiei serviciului consular stau formele existenţei paşnice şi comunicării popoarelor Greciei Antice în perioada apariţiei primelor formaţiuni statale (sec. al VIII-lea î.Hr.) a aşa numitelor oraşe – polise.

Dezvoltarea vertiginoasă a comerţului şi navigaţiei maritime, au favorizat apariţia unei astfel de forme de interacţiune între ele ca «proxenia», care în doctrină a primit confirmarea sa ca instituţia de Protejat.

Esenţa acestei instituţii constă în asumarea de către o persoană a unor obligaţii de intermediere şi apărare atât a intereselor persoanelor particulare cât şi a reprezentanţelor diplomatice ale altor oraşe, referitor la organele reprezentative ale polisului său. Aceste persoane erau alese dintre cele mai onorabile persoana şi care se bucurau de autoritate ale oraşului – proxenul.

În perioada înfloririi sale, către sec.al-V-lea î.Hr., protejatul proxenilor se forma printr-un contract, iar proxenii erau numiţi de acum numai în baza unei hotărâri oficiale a sfatului şi Adunării populare a polisului, interesele cărora el trebuia să le reprezinte.

În Roma ca şi în Grecia Antică, exista instituţia protejării străinilor -«patronatul». Patronii care apărau drepturile şi libertatea personală a străinilor, conform analogiei cu proxenii, se alegeau după propriul consimţământ al străinilor, însă, mai târziu, aproximativ din sec. al III-lea î.Hr., ei au început să fie numiţi de senat din rândul familiilor patricienilor din Roma.

În acelaşi timp, în paralel cu patronatul, a mai apărut încă o formă de intermediere, institutul aşa numiţilor pretori, chemaţi să formeze judecata şi să rezolve litigiile apărute între străini. Pretorii, ca şi patronii, erau numiţi de către organele supreme din rândul tagmei aristocratice şi politice.

Istoria dezvoltării relaţiilor internaţionale confirmă că instituţia de protejare a străinilor, proxenia în Grecia Antică, respectiv patronatul în Roma Antică, a stat la baza apariţiei nu numai a serviciului consular, ci şi

a serviciului diplomatic şi a dreptului internaţional, care din cele mai străvechi timpuri se dezvoltau împreună, ca părţi componente ale raporturilor internaţionale.

Aurel Bonciog este de părere că „apariţia consulatelor este legată de evoluţia drepturilor conferite străinilor stabiliţi într-un stat”.

Ion M. Anghel consideră că „crearea consulatelor a fost determinată de necesitatea de a organiza şi dezvolta relaţiile economice, în special cele comerciale între state, dar a rezultat şi din cerinţa de a se asigura ocrotirea persoanelor fizice şi juridice ale unui stat, care se aflau sau desfăşurau activitatea pe teritoriul altui stat”.

Grigore Tunkin consideră că «instituţia protecţiei străinilor a devenit prototipul actualului drept consular». Alţi autori au găsit analogia acestei instituţii cu consulatele şi îşi exprimă părerea că “cele mai vechi instituţii consulare indiscutabil prezintă prototipul celor actuale». Părerea mea este că odată cu cristalizarea relaţiilor dintre state, o dată cu evoluţia societăţii, a stabilirii graniţelor şi a încercării conducătorilor de a extrage ordinea din haosul existent, la nivelul evului mediu a apărut ca necesar întărirea personalităţii fiecărui stat, întărirea suveranităţii sale.

Ca urmare a manifestării acestei suveranităţi, din dorinţa de a-şi apăra proprii cetăţeni în faţa abuzurilor de putere, de a strânge mai mult şi pe o bază legală relaţiile economice, statele şi-au creat propriul punct de sprijin pe teritoriul altor state, un avanpost acceptat şi creat pe bază de reciprocitate astfel încât fiecare dintre statele acceptate să poată acţiona numai în interesul lui cu respectarea legilor statului acceptant şi a principiilor internaţionale unanim acceptate.

În prezent este imposibil să nu observăm o deosebire principială între vechile instituţii de protejare şi serviciul consular actual, care a împrumutat de la vechile instituţii doar ideea apărării drepturilor şi intereselor compatrioţilor dincolo de hotarele ţării de reşedinţă.

În acest context este justificată părerea juristului italian D. Anzilotti, care scrie că «în antichitate statul acorda protecţie străinilor doar prin intermediul organelor sale centrale pe când în condiţiile actuale statul îşi

protejează cetăţenii desemnând pentru aceasta funcţionari speciali în statul în care aceşti cetăţeni se află”.

În primul caz, interesele statului reprezentat şi ale cetăţenilor săi le apărau proxenul sau patronul, care se aflau completamente sub jurisdicţia statului de reşedinţă, în serviciul consular actual, în baza evoluţiei relaţiilor internaţionale şi a tendinţei ambelor părţi spre egalitate, libertate şi independenţă în relaţiile internaţionale, aceste interese sunt apărate de către consulul, care este numit de statul trimiţător, ce cardinal deosebeşte “instituţia consulilor” de “instituţia de protejare”.

O verigă intermediară între aceste două instituţii poate fi considerată şi judecataconsulară, instituţie ce îndeplinea funcţiile de judecătorie comercială teritorială şi care a apărut şi a funcţionat în sec. al VIII-lea – sec.al -XlI-lea d.Hr. în China, India, Franţa, Spania, Italia. Aceste judecăţi se ocupau cu soluţionarea litigiilor negustorilor străini în conformitate cu legislaţia naţională.În realitate, serviciul consular actual îl putem considera şi ca instituţie a “factorilor”, ce a apărut în sec.al-XI – sec.al-XII-lea ca rezultat al cruciadelor. În oraşele ocupate de către cruciaţi (Accra, Tira, Antiohia, Tripoli, Beirut, Cipru) au apărut coloniile europenilor, în fruntea cărora se alegea sau se numea de către metropolă un consul. Jurisdicţia Consulului se răsfrângea nu numai asupra navigaţiei maritime, competenţelor comerciale şi civile ale compatrioţilor săi, ci şi asupra cauzelor penale. Consulului i se oferea dreptul de a stabili relaţii cu şeful statului şi cu autorităţile oraşului.

După retragerea cruciaţilor din Orient, instituţia «factorilor» s-a păstrat şi a fost transferată în Europa, pe bază de condiţii contractuale reciproce, mai întâi între Veneţia şi Egipt (anul 1238), Aragon şi Tunis (anul 1285), Genova şi Egipt (anul 1290) etc. Din acel moment se schimbă şi caracterul instituţiilor consulare şi apare noţiunea de «relaţii consulare», ce sunt reglementate de către diferite tratate internaţionale. Instituţia consulilor a fost stabilită cu acordul autorităţilor puterii de stat a ţării de reşedinţă.

În Occident primii consuli au fost acei cataloni, care au apărut în 1282 în Genova, în 1345 in Sicilia, în sec.al-XIV-lea în Malta, Sardinia şi Pizza, în sec.al-XV-lea la Neapole, Florenţa şi Veneţia.

În acel moment aproximativ 55 de consuli cataloni îşi îndeplineau funcţiile în străinătate. Spre sfârşitul sec.al-XVI-lea, în porturile Atlanticului, Mării Baltice, Mării de Nord şi ale Mării Mediterane au apărut consuli francezi, italieni, germani şi englezi.

Primul consulat rusesc a fost înfiinţat în 1707 la Amsterdam, în 1711 apare încă un consulat în Veneţia, mai târziu, în 1718 la Viena, Bordo şi Cadix. Între 1778 şi 1780 are loc prima numire reciprocă a consulilor Franţei în SUA şi ai SUA în Franţa. Spre sfârşitul sec. al-XVI-lea şi începutul sec. al-XVIII-lea, consulii sunt clasificaţi deja în consuli generali, consuli, viceconsuli. Tot în această perioadă apar primele convenţii consulare, se iniţiază numirea consulilor în corpul consular de către organele puterii de stat, pe un termen de la un an până la trei ani. Apar primele documente ce reglementează activitatea consulilor: patente, diplome, şi ceva asemănător cu exequaturul contemporan, care confirma drepturile şi împuternicirile consulilor. Fiind unicul şi permanentul reprezentant al statului său, consulul se bucura de vaste drepturi şi privilegii, având totodată o largă gamă de obligaţii funcţionale, începând cu cele administrative şi terminând cu cele de reprezentanţă politică.

În această perioadă, în faţa multor state şi îndeosebi a statelor centralizate (Ţările Scandinave, Anglia, Franţa, Spania) apăruse dilema de a continua şi mai departe combinarea funcţiilor consulare şi diplomatice în persoana consulului general şi a consulilor, sau de a merge în direcţia formării unor reprezentanţe diplomatice permanente. Tot în această perioadă are loc şi reaprecierea funcţiilor consulare: funcţia de protejare a intereselor compatrioţilor săi trece de pe planul întâi pe planul doi, cedând locul“intereselor statale”.Problema păcii şi a războiului în relaţiile internaţionale a influenţat în mod direct şi activitatea consulară, dat fiind faptul că activitatea consulară se află în interdependenţă cu statul de reşedinţă, şi această activitate nu întotdeauna corespundea “intereselor statale”. Războiul, după părerea lui Hugo Grotius, cunoscut jurist olandez, este un factor natural, ce reiese din tendinţele omeneşti spre autoapărare şi trebuie să

fie folosit numai în scopul stabilirii adevărului.Aceste circumstanţe au determinat statul să formeze instituţii paralele cu cele consulare – reprezentanţele şi misiunile diplomatice.

În sec. al-XV-lea a început să se formeze serviciul diplomatic, instituţiile centralizate şi cele de peste hotare, care deserveau politica externă a noilor state centralizate, în mod natural, odată cu apariţia reprezentanţelor diplomatice permanente, instituţia «consulilor» începe să se formeze ca o instituţie aparte. Ea îşi pierde caracterul său reprezentativ şi, într-o măsură destul de mare, imunităţile şi privilegiile legate de aceasta. O dată cu stabilirea principiului suveranităţii statale în dreptul internaţional, jurisdicţia consulară, acolo unde ea mai exista, a fost anulată, iar cetăţenii străini se supuneau nu judecăţilor consulare, ci instituţiilor juridice ale statului de reşedinţă.

Marea revoluţie franceză a născut noi concepţii în sistemul relaţiilor internaţionale şi al dreptului internaţional, care corespundeau unei noi formaţiuni social-economice.

În legătură cu dezvoltarea rapidă a forţelor de producţie şi diversificarea pieţei mondiale, reprezentanţele diplomatice s-au dovedit incapabile să asigure interesele ce erau legate de ramura comerţului şi a industriei. Din aceste considerente s-a impus reanimarea serviciului consular, care deja fusese bine reprezentat anterior şi care, la acel moment, avea o structură organizaţională bine determinată şi o bază juridică deja formată, ce reglementa activitatea şi funcţiile instituţiilor consulare. Convenţiile Franco – Spaniolă (1769) şi Franco – Americană (1798) au pus bazele codificării dreptului consular.

În decursul sec. al-XIX-lea în majoritatea ţărilor dezvoltate au avut loc reforme ale serviciului consular şi au fost adoptate noi statute consulare, spre exemplu: în Rusia – în 1820, Anglia – 1825, Danemarca – 1829, Suedia – 1851, Franţa – 1883, SUA – 1855, Spania – 1879. La începutul sec. al-XX-lea dreptul cutumiar consular avea prioritate faţă de dreptul convenţional.

Funcţiile de protejare a intereselor persoanelor fizice şi juridice au fost puse, din nou, pe primul plan al activităţii consulare. S-a accentuat

necesitatea obţinerii informaţiilor referitoare la situaţia economică, dezvoltarea comerţului, stabilirea relaţiilor culturale şi tehnico-ştiinţifice între statul trimiţător şi statul de reşedinţă.

În activitatea consulară au apărut funcţiile administrative şi de notariat. Hotarele circumscripţiilor consulare se răsfrângeau asupra întregului teritoriu al statului de reşedinţă. Se poate menţiona faptul că în această perioadă (1914) Rusia avea peste hotarele sale 450 de consulate.

Din punct de vedere cronologic dezvoltarea serviciului consular poate fi împărţită în patru perioade:

perioada de activitate a instituţiei de protejat «proxenii» şi «patronatul» (sec.al-VIII-lea î.Hr. – sec. al-VIII-lea d.Hr.);

perioada de activitate a diferitelor judecăţi comerciale, denumite judecăţi consulare (sec. al VII-lea -  sec. al XII-lea d.Hr..);

perioada de activitate a instituţiei de «factoriu» (sec. al-XI-lea – sec. al-XVI-lea);

perioada de stabilire şi activitate a serviciului consular contemporan (sec. al-XVIII-lea – sec. al-XX-lea).

Istoria apariţiei şi dezvoltării serviciului consular nu poate fi separată de istoria dezvoltării relaţiilor internaţionale, în general, şi a serviciului diplomatic în particular. Toate aceste sfere ale activităţii umane sunt părţi componente ale unui proces unic de dezvoltare şi consolidare a comunităţii umane.

Oficiul consular este organul permanent şi de factură complexă înfiinţat pentru o perioadă de timp în vederea întreţinerii, realizării şi dezvoltării relaţiilor consulare. Instituţia oficiului consular, în sensul de organ al relaţiilor consulare, ocupă o poziţie centrală în dreptul consular, reprezentând punctul de gravitaţie în jurul căruia se grupează şi din care derivă majoritatea aspectelor sistemului relaţiilor consulare. Funcţiile consulare determină esenţa activităţii proprii şi specifice a oficiului consular, iar îndeplinirea lor apare ca manifestarea lui firească şi obligatorie, oficiul consular oferind calea normală şi de deplină statornicie, întreţinere şi realizare a relaţiilor consulare. Mai ales în concepţia actuală, oficiul consular este independent în ceea ce priveşte existenţa sa de prezenţa efectivă a funcţionarului consular – astfel că el

există deja în momentul în care îşi începe misiunea sa individuală funcţionarul consular însărcinat cu conducerea oficiului, după cum el subzistă independent de încheierea misiunii acestuia, a înlocuirii persoanei etc.

Oficiul consular este un organ de relaţii externe, instrumentul prin care statele stabilesc şi menţin relaţii într-un anumit domeniu. Faptul că Oficiul consular este organul unui stat ce îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altui stat îşi pune amprenta asupra modului în care este creat, asupra modului de organizare şi funcţionare, precum şi asupra statutului său juridic. Oficiul consular este un organ de sine stătător, cu o organizare proprie, cu atribuţii bine delimitate şi statut special.

Înfiinţarea, modul de organizare şi funcţionare, structura sa internă şi sistemul intern de desfăşurare a activităţii sunt opera exclusivă a statului trimiţător şi pe care îl reprezintă. Cu toate acestea, oficiul consular există şi activează în cadrul Jurisdicţiei teritoriale a altui stat, aşa încât profilul şi anumite coordonate de bază, ale sale constituie rezultatul acordului de voinţă a statelor care se află în „raporturi de consulat”. Dacă statul trimiţător este cel care precizează atribuţiile, trebuie să admitem în acelaşi timp că statul de reşedinţă este cel care decide în ceea ce priveşte admisibilitatea exercitării acestor funcţii. Elementele care caracterizează oficiul consular sunt multiple şi se pot referi la natura lui, adică la caracterul de consulat de carieră (condus de un funcţionar de carieră) sau de consulat onorific (condus de un funcţionar consular onorific). Această clasificare are la bază vechea împărţire care se făcea între consulii aleşi (consules electi) şi consulii trimişi (consules missi), distincţie păstrată şi în Convenţia de la Viena 1963 cap.II şi III.Oficiile consulare se împart în mai multe clase, în raport de rangul lor – consulate generale, consulate, viceconsulate şi agenţii consulare, aceeaşi clasificare există şi în practică, între aceste categorii de consulate există anumite raporturi: în unele cazuri, raporturi de egalitate, în alte cazuri raporturi de subordonare pe baza diferenţelor de rang (în timp ce consulatele generale şi consulatele sunt, de regulă, oficii consulare independente, viceconsulatele şi agenţiile consulare sunt, de obicei, dependente, subordonate consulatelor generale sau consulatelor).

Organizarea internă a oficiului consular, formarea de secţii (secţia de paşapoarte, notarială, stare civilă, secţia comercială etc.) se face în raport de volumul şi importanţa ce se acordă activităţilor desfăşurate de către oficiu.Potrivit practicii române, secţiile aparţinând serviciilor oficiilor consulare se înfiinţează şi funcţionează potrivit specificului activităţii (economice, culturale şi de presă, navigaţie). Pentru definirea oficiului consular au importanţă următoarele două elemente esenţiale, de natură geografică – sediul şi circumscripţia consulară.Circumscripţia consulară reprezintă cadrul, spaţiul, în care oficiul consular este competent să-şi exercite funcţiile ce-i sunt încredinţate. În stabilirea limitelor circumscripţiei consulare se foloseşte criteriul împărţirii administrative a teritoriului statului de reşedinţă (oraşe, districte, regiuni).

Sediul consulatului reprezintă localitatea situată pe teritoriul statului de reşedinţă, unde oficiul consular a fost înfiinţat şi îşi desfăşoară activitatea.

Alegerea unei localităţi (de obicei oraş) se face în funcţie de două criterii şi anume: importanţa şi interesul, din punct de vedere consular, pe care le prezintă acea localitate, întrucât prin definiţie circumscripţia consulară constituie delimitarea teritoriului pe care oficiul consular are competenţa de a-şi desfăşura activitatea, aceasta are un caracter de exclusivitate, atât în sensul că oficiul consular este competent numai în limitele entităţii teritoriale stabilite (deci nu este admis ca oficiul şi funcţionarii lui să desfăşoare activităţi decât în limitele acesteia), cât şi în sensul că un alt oficiu din afara circumscripţiei nu este în drept să-şi extindă competenţa şi asupra acesteia.

Delimitarea teritoriului pe care se exercită competenţa este intersecţia dintre înfiinţarea şi funcţionarea unui oficiu consular, pentru că întotdeauna existenţa unui oficiu consular presupune în mod obligatoriu o competenţă care trebuie delimitată în spaţiu, ca atare circumscripţia intră în categoria elementelor care îl definesc şi îl individualizează. In anumite împrejurări, statul de reşedinţă poate permite funcţionarului consular să-şi exercite atribuţiile şi în afara circumscripţiei consulare. Oficiile consulare stabilesc legături directe numai cu autorităţile locale şi

nu cu guvernul, ele se bucură de imunităţi şi privilegii mai restrânse şi sunt subordonate, în activitatea lor, şefului reprezentanţei diplomatice din ţara de reşedinţa.În funcţie de natura sarcinilor lor, de gradul de participare la realizarea scopurilor activităţii consulare, membrii oficiului consular se împart în mai multe categorii: personalul consular, personalul tehnico-administrativ şi personalul de serviciu.

După natura funcţiilor Convenţia de la Viena art.l distinge patru categorii de persoane:

şeful de post consular – persoana căreia îi revine conducerea şi responsabilitatea pentru întreaga activitate a consulatului;

funcţionarii consulari – persoanele care îndeplinesc funcţiile consulare;

angajaţii consulari – persoanele care îndeplinesc în cadrul consulatului funcţii cu caracter tehnico-administrativ;

membrii personalului de serviciu – persoanele care îndeplinesc sarcini cu caracter gospodăresc.

Şeful postului consular desfăşoară o activitate oficială şi o activitate de reprezentare. Dacă exercitarea funcţiilor consulare constituie realizarea însăşi a scopurilor activităţilor consulare – activităţi care exprimă raţiunea de a fi a oficiilor consulare – celelalte activităţi oficiale şi de reprezentare constituie activităţi auxiliare şi ocazionale, menite să ajute la crearea condiţiilor necesare pentru buna desfăşurare a activităţii principale.

În privinţa funcţionarilor consulari este de menţionat faptul că la fel ca şeful de oficiu consular, ei sunt chemaţi să îndeplinească funcţii consulare în sensul restrâns al cuvântului, adică să efectueze acea categorie de acte oficiale numite acte consulare.

Funcţionarilor consulari nu le revine responsabilitatea conducerii oficiului consular, ei nu întruchipează în persoana lor oficiul consular în unitatea sa organică.

În cazul funcţionarilor consulari, distingem: funcţionari consulari de carieră şi funcţionari onorifici.

Distincţia are importanţă mai ales din punct de vedere al beneficiului drepturilor, facilităţilor, privilegiilor şi imunităţilor care sunt acordate diferenţiat pentru cele două categorii de funcţionari consulari. “Consulii de carieră sau consules missi sunt funcţionari publici ai statului trimiţător care n-au permisiunea de a se angaja în afaceri private de nici un fel şi ca funcţionari publici ei se bucură de anumite privilegii şi imunităţi prescrise. Consulii comercianţi sau consules electi sunt aleşi de stat dintre proprii săi cetăţeni, angajaţi în afaceri într-o ţară străină sau din naţionalii străini”.Din teoria şi practica dreptului consular ca şi din doctrina în materie se reţine o împărţire a consulilor: consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi consulari, iar în Convenţia de la Viena din 1963 se arată că şefii de post consular se împart în patru clase ce au fost menţionate mai sus şi se adaugă precizarea că prin această clasificare nu se limitează cu nimic drepturile oricăreia din părţile contractante de a fixa denumirea funcţionarilor consulari care nu sunt şefi de post consular.

Consulul general este cel mai înalt funcţionar al serviciului consular şi el exercită o supraveghere generală asupra tuturor funcţionarilor consulari, având de obicei, puterea de a supraveghea asupra unei mari circumscripţii sau a mai multor circumscripţii consulare.

Consulul conduce numai o circumscripţie consulară şi are supravegherea imediată a funcţionarilor consulari inferiori care-i sunt ataşaţi.

Viceconsulul - este un funcţionar consular subordonat consulului general sau consulului şi exercită funcţiile care-i sunt atribuite în limitele consulatului în acelaşi timp sau în locuri diferite de cel în care şeful său îşi are reşedinţa , în alte cazuri îi înlocuieşte pe consulii generali şi pe consuli.

Agentul consular are statutul funcţionarului consular delegat, este subordonat consulului general sau consulului şi îndeplineşte funcţii sub responsabilitatea şefului său în locurile unde acesta nu se poate afla.

Cancelarul este un secretar al consulului, care îl asistă în lucrările de birou zilnice.  În  materie  politică,  administrativă  cancelarii  îndeplinesc  funcţii  de secretari.

Totalitatea şefilor instituţiilor consulare în circumscripţia consulară formează corpul consular, în practica corpului consular se face referire şi

la alte funcţii consulare acreditate în această circumscripţie consulară. Corpul consular este condus de un decan, care este superior după clasă şi primul după data primirii exequaturului. Prin efectivul oficiului consular, înţelegem totalitatea membrilor oficiului consular, adică toate persoanele care îşi desfăşoară activitatea la consulat – de conducere consulară, tehnico-administrativă şi de serviciu.