MANA DE DIMINEAŢĂ 1 SEPTEMBRIE "Mijlocul să vă fie încins şi făcliile aprinse. Să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor..." LUCA 12:35,36

Ce înştiinţare solemnă ne dă Domnul Isus prin cuvintele acestea! În vechime aceasta era înfăţişarea unei persoane care era gata de plecare. Aşa trebuiau să fie israeliţii în ziua când Domnul avea să-i scoată din Egipt, în orient, brâul cu care se încingeau oamenii avea scopul să le ridice tunica pentru ca să nu fie împiedicaţi la mers. Cuvintele textului nostru sunt adresate credincioşilor care trebuie să fie gata de a pleca pe drumul spre Canaanul nostru veşnic. Pentru unii drumul poale fi mai scurt, pentru alţii mai lung, dar este neapărat necesar ca şi unii şi ceilalţi să aibă mijlocul încins. Apostolul Pavel la Efeseni 6:14 ne spune clar cu ce trebuie să fim încinşi. Centura care trebuie să ne susţină bine este Adevărul şi să fim bine încredinţaţi că pentru noi, Adevărul este Domnul Isus. Încinşi cu El, vom fi siguri de mersul nostru pe drumul de care am vorbit. Cuvântul însuşi de adevăr exclude cu desăvârşire orice duplicitate, îndoială, nesiguranţă, viaţă dublă şi orice ar fi incompatibil cu Desăvârşitul nostru Adevăr. Dacă nu avem o astfel de centură, atunci nu suntem pe drumul spre cer! Al doilea element care caracterizează pe cel care e gata de plecare, este "făclia aprinsă". Expresia aceasta ne face imediat să ne gândim la solemnul adevăr biblic cu privire la întunericul veacului de acum. Dumnezeu ne-a dat marea cinste dar şi imensa răspundere de a fi nişte lumini în lume. A avea făcliile aprinse înseamnă a menţine o mărturie inalterabilă care să lucreze cu eficacitate în întunericul de acum, iar Domnul Isus spune: "Tot aşa, lumina voastră să lumineze înaintea oamenilor ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri." Iată două lucruri simple şi precise care nu necesită o interpretare filozofică şi complicată: Adevăr şi Lumină, dar care sunt neapărat necesare să le avem ca să ajungem la capătul drumului pe care am pornit. Ele sunt Domnul Isus. "Eu sunt... Adevărul". "Eu sunt... Lumina..." Lumina care este în noi să fie în adevăr lumină, pentru că Domnul nostru a avut grijă să mai spună: "Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mari trebuie să fie întunecimile". Versetul de astăzi se încheie cu o comparaţie cum nu se poate mai potrivită pentru noi astăzi:"Să fiţi ca unii care aşteaptă pe stăpânul lor." Aceasta trebuie să fie şi atitudinea fiecărui credincios: o permanentă aşteptare, ca mireasa care aşteaptă cu nerăbdare pe mirele ei şi care nu se mai încurcă cu lucrurile inutile ale vieţii acesteia. Singura ei dorinţă este să-l vadă venind mai repede. Să fim gata ca să putem spune: Vino Doamne Isuse!

2 SEPTEMBRIE "Căci noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Hristos Isus

ca Domn." 2 CORINTENI 4:5Lucrurile cereşti ne sunt descoperite prin Cuvântul lui Dumnezeu, lucruri care aparţin cerului ai cărui cetăţeni sfntem acum. "Noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni

le-a dăruit Dumnezeu." (ICor. 2:12). Aici este poziţia noastră şi de aici ne luăm sursa de viaţă ca- să trăim ca adevăraţi creştini. Dacă ar fi fost totdeauna aşa, noi am fi fost totdeauna adevărate "epistole" ale lui Hristos în casele noastre, în îmbrăcămintea noastră, în viaţa noastră de fiecare zi, în toate lucrurile care arată ce este în inima noastră şi a cui este ea. Este Domnul Hristos imboldul în tot ce facem? Dacă nu, suntem în stare să-L părăsim pentru lumea aceasta, deşi cum spune mai sus, noi nu am primit duhul lumii. Cuvântul însă mai spune că: "...dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui." (Rom. 8:9). A avea Duhul Domnului Hristos nu se referă numai la Duhul Sfânt, ci înseamnă a avea manifestările Duhului Său pe care le-a avut El când era pe pământ: smerenie, blândeţe, altruism, sobrietate în vorbire şi purtare şi o demnitate sfântă. Suntem noi aşa? Ceea ce trebuie să facă fiecare credincios este să se recomande "...oricărui cuget omenesc înaintea lui Dumnezeu", astfel încât, dacă el este judecat de oameni, să nu găsească nimic de osândit în el. Slava Lui Dumnezeu este descoperită în inima mea şi astfel eu trbuie s-o manifest în lume, pentru ca oamenii s-o vadă în cuvintele şi faptele mele şi în felul acesta lumina cunoştinţei Lui Dumnezeu să strălucească peste o lume cuprinsă de întuneric. Cunoştinţa Lui Dumnezeu ne-a fost adusă prin descoperirea Domnului Hristos în inimile noastre, de aceea, sfinţenia Lui Dumnezeu, slava Lui, măreţia şi dragostea Sa, trebuie să iasă afară din ele ca o revărsare de har şi de binecuvântare peste o lume pierdută. Nu îngerii, ci noi suntem aceia prin care Dumnezeu vrea să-Şi manifeste caracterul Lui faţă de lumea care trăieşte în ignoranţă şi necredinţă. Toate însuşirile Lui măreţe se pot rezuma într-un singur cuvânt: IUBIRE. Dar Dumnezeu a găsit cu cale să pună această cunoştinţă a lui Isus în nişte vase de lut, vase care sunt caracterizate prin slăbiciune. Asta nu însemnează să trăim în firea pământească, căci nu-L putem prezenta pe Dumnezeu şi ceea ce este El în felul acesta, ci numai în Persoana lui Hristos care locuieşte în noi. De aceea Dumnezeu trebuie să ne curăţească, să ne sfinţească şi să ne disciplineze în permanenţă, pentru ca lumina Domnului Hristos să strălucească în toată splendoarea ei, din vasele noastre de lut.Ca să fim tot mai asemenea cu Domnul Isus, trebuie să fim tot mai mult cu El, în compania Lui, în prezenţa Lui, în inima Lui.

3 SEPTEMBRIE "Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu

viclenia lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la simplitatea care este în Hristos (faţă de Hristos)"

2 CORINTENI 11:3Simplitatea care este în Domnul Hristos este un lucru demn şi de dorit; de aceea diavolul foloseşte strategia lui favorită, viclenia, ca să ne-o răpească şi să ne facă să umblăm în confuzie. O viclenie, este un artificiu, o înşelătorie, o minciună care, pe cât se poate, seamănă cu adevărul dar nu are nimic din adevăr.Noi suntem destul de complicaţi, îndărătnici, greoi la pricepere şi

totuşi tari când vrem să rezistăm îndemnurilor lui Dumnezeu. Prin natura noastră, gândurile noastre sunt opuse simplităţii care este în Domnul Hristos şi care spune: "Fiul nu poate face nimic de la Sine, El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând." (Ioan 5:19). O viaţă de totală dependenţă, şi părtăşie neumbrită cu Tatăl nostru, iată simplitatea care este în Hristos. Satan încearcă să ne înşele ca să ne facă s-o pierdem. El ne va lăsa slujirea noastră, râvna şi activitatea noastră, dar nu această simplitate, fiindcă ştie că singura slujire adevărată şi singura râvnă veritabilă emană din această simplitate a relaţiilor noastre cu Tatăl ceresc.Simplitatea care este în Domnul Hristos ştie să-şi însuşească făgăduinţele Sale. Dacă suntem în limitele voii Lui Dumnezeu, împrejurările cele mai împotrivitoare nu afectează cu nimic împlinirea lor. De ce atunci când suntem înştiinţaţi, să lăsăm să ni se răpească harul simplităţii credinţei? Domnul să ne-o dea! El să ne facă să nu ne îndoim nici să nu cedăm în faţa încercării care ne pare de neînţeles, ştiind că ce nu înţelegem acum, vom înţelege mai târziu. Dumnezeu veghează cu grijă pentru ca părtăşia noastră cu Fiul Său să poarte amprenta acestei simplităţi fiindcă Domnul Isus n-a fost complicat nici în relaţiile Sale cu Tatăl, nici cu oamenii, ci a fost simplu şi smerit cu inima.Când Domnul Hristos a luat un copilaş în braţe şi l-a prezentat ucenicilor, a vrut să le arate caracteristicile acelui copilaş: simplu, fără putere, inocent, dependent de tatăl lui, delicat, gingaş, smerit. De aceea le spune: "...dacă nu veţi deveni ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor." (Mat. 18:3).Până când Îl vom face să aştepte, pe Acela care ne iubeşte şi care vrea să ne dea această viaţă de credinţă şi de trăire în simplitate, dar plină de parfumul unei scumpe părtaşii cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos?Pentru cel credincios, simplitatea care este în Hristos înseamnă să creadă ce spune El şi să trăiască cum a trăit El.Domnul să ne dea această stare căci la aceasta am fost chemaţi.

4 SEPTEMBRIE "Chemaţi la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domul

nostru." 1CORINTENI 1:9În Adunarea din Corint, erau multe lucruri de osândit: Apostolul Pavel nu dă înapoi de la datoria lui, ci el aminteşte corintenilor că temelia vieţii creştine este credincioşia lui Dumnezeu, şi scopul ei, viaţa de părtăşie cu Domnul Isus Hristos. Fără să ne dăm seama, ne putem îndepărta de la simplitate şi de la adevăr aşa cum sunt ele în Domnul Isus, şi să ne facem tot felul de închipuiri despre noi înşine şi despre pretenţia noastră de creştini şi despre standardul de viaţă pe care ni l-am propus."Chemaţi la părtăşia cu Isus Hristos, Domnul nostru". Cuvintele acestea ne pun în faţă cu ceea ce este în realitate, viaţa creştină, şi înţelegem în ce măsură ne-am îndepărtat de acest model. Evangheliile ne dezvăluie viaţa pâmântească a Domnului Isus şi ne arată dintr-o dată răspunderea noastră de a fi ucenici ai unui astfel de învăţător. Dumnezeu ne cheamă la o umblare zilnică cu Domnul, în mijlocul aceloraşi împrejurări pe care le-a întâmpinat şi El pe pământ. Părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos ne conduce pe un drum tot mai strâmt care sfârşeşte la cruce. Să

observăm că pe măsură ce Domnul nostru Se apropia de jertfa supremă pe care trebuia s-o împlinească, ucenicii au arătat o neînţelegere crescândă provenind din împietrirea inimii lor. Şi noi suntem expuşi la aceeaşi primejdie. Unde ne aflăm noi în prezent? Îl urmăm noi de departe ca Petru? Suntem pe cale de a-L tăgăduim? A fost crucea înlocuită cu o râvnă superficială şi printr-o pretenţie creştină de suprafaţă, chiar biblică, care ne satisface? Dacă da, suntem în afara drumului, trăim în confuzie şi nu cunoaştem părtăşia cu Isus Hristos, Domnul nostru.Să nu dăm înapoi din fata părtăşiei cu suferinţele Lui; ele sunt o parte din relaţia noastră cu El însuşi, şi ele ne fac să cunoaştem bucuria desăvârşită; ele ne deschid uşa slavei şi ne dau intrare liberă la tronul de har, unde Domnul nostru este încununat cu slavă şi cu cinste.Iată secretul puterii, a unei vieţi duhovniceşti îmbelşugate, biruitoare şi rodnice. Şi Dumnezeu este credincios, El care ne-a chemai la această părtăşie cu Fiul Său Isus Hristos. (1 Cor. 1:9).Nimic nu poate să fie mai sublim în lumea aceasta, pentru un credincios, decât scumpa părtăşie cu Mântuitorul nostru care ne iubeşte aşa de mult.Cu câtă grijă sfântă ar trebui să umblăm zilnic, ca să nu afectăm cu nimic această scumpă legătură cu El, şi mai ales să n-o întrerupem prin păcat, într-o astfel de situaţie am fi ca o corabie fără cârmă pe o mare înfuriată.

5 SEPTEMBRIE "Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte

şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale." EVREI 4:10

Care este această odihnă a lui Dumnezeu? În ce domeniu pătrunde cel credincios când intră "în odihnă"? Ne-o spune sfârşitul capitolului 4, (vs. 12-16) descriind acţiunea Cuvântului Lui Dumnezeu în fiinţa dinăuntru a celui credincios. Acest Cuvânt atinge adâncul vieţii proprii a fiecăruia dintre noi, domeniile cele mai tainice şi dezvăluie amprentele primite de la lume, întinăciunile cărnii şi lucrările diavolului: într-un cuvânt, tot acel trecut care se menţine până în prezent, pentru că nu a fost recunoscut şi mărturisit înaintea Lui Dumnezeu. Deci ceea ce vrea Dumnezeu să dea copilului Său, este odihna cu privire la viaţa lui proprie.De ce este în viaţa celui credincios nelinişte, agitaţie şi nestatornicie? Pentrucă viaţa proprie este liberă să-i inspire gândurile şi faptele. De unde provin despărţirile, criticile, intrigile şi vorbirile de rău? Din viaţa proprie care lucrează sub o mantie duhovnicească.Cine inspiră stările de trufie, părerea bună despre sine însuşi care încearcă să pună în inferioritate pe alţii? Este viaţa proprie care nu a fost cu adevărat dată pe faţă şi osândită. Atâta timp cât ea lucrează liber, cel credincios nu poate să cunoască odihna lui Dumnezeu.Atâtea situaţii neplăcute n-ar mai exista dacă acest Cuvânt al Marelui nostru Preot ar avea câmp liber în adâncul fiinţei noastre! Ce curăţire ar realiza! Noi continuăm să trăim viaţa din Egipt (robie) şi aceea din pustie (necredinţă) în plină ţară a făgăduinţei, zădărnicind şi întristând pe Duhul Sfânt în aşa măsură că El nu poate nici să Se manifeste nici să lucreze izbăvirea noastră. Care este

soluţia? Să acceptăm această dare pe faţă a vieţii noastre proprii, oricât de umilitoare ar fi ea.Să acceptăm Sfântul Cuvânt al Lui Dumnezeu să lucreze în adâncul inimii şi cugetului nostre. "Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul......judecă simţirile şi gândurile inimii." (Evr. 4:12).Să venim deci la Marele nostru Preot, la care găsim milă şi har pentru toate nevoile. Atunci, şi numai atunci, vom înţelege adevărata valoare şi fericire a acestui cuvânl: "Cine intră în odihna lui Dumnezeu se odihneşte de lucrările lui" care de acum înainte nu mai sunt izvorâte din viaţa proprie ci dintr-o viaţă de adevărată părtăşie şi odihnă în Domnul Isus.

6 SEPTEMBRIE "De ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă?" LUCA 24:38Domeniul gândurilor noastre este o lume, în sine. Domnul atrage atenţia după cum ne spune versetul citat. De unde ies ele? Din inima noastră care, după precizarea pe care o face Cuvântul, este "...nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea...". Prin urmare, câte posibilităţi de rău, de pagube şi de diviziuni nu sunt între noi! Gândurile inimii nu sunt numai o lume, ci o centrală de forţe sufleteşti care pot deveni o forţă spirituală controlată de diavolul.Noi cunoaştem negreşit, toate aceste gânduri zămislite în inima noastră şi pe care le nutrim... împotriva unui frate sau a unei surori. Să ne mărturisim aceste păcate, căci "El este drept şi credincios ca să ne ierte şi să ne curăţească de orice nelegiuire." (1loan 1:9) Dacă îngăduim "...astfel de gânduri..." în inima noastră, ele vor crea o atitudine a minţii şi vor lucra spre paguba acelora împotriva căror sunt îndreptate. În felul acesta vom lua o atitudine ostilă şi vătămătoare faţă de fratele sau sora noastră. Domnul cunoaşte gândurile noastre rele aşa de adeseori ascunse sub o profesiune de credinţă şi ne întreabă: "De ce se vi ridică astfel de gânduri în inimă?"Nenorocirea este că noi nu rămânem numai la gânduri. Ele se exprimă prin limbă şi limba, ne spune lacov, este ca un foc mic care aprinde o pădure mare. "Nici un om nu o poate îmblânzi; este un rău care nu se poate înfrâna este plină de o otravă de moarte." (lacov 3:8) Şi astfel gândurile devin acte crude care rănesc.Dacă dorim să fim schimbaţi, să încetăm mai întâi de a ne îndreptăţi. Să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi să recunoaştem că tot răul vine de-a dreptul din inma noastră. Când mărturisirea faţă de Dumnezeu va fi adevărată şi sinceră, vom încerca să reparăm ce se mai poate repara altfel mărturisirea noastră va rămânea un nou afront faţă de Dumnezeu. Cineva spunea că un gând rău materializat într-o vorbire de rău împotriva cuiva este ca cercurile care se fac pe suprafaţa unei ape liniştite când se aruncă o piatră în ea. Cercurile se înmulţesc şi se lărgesc tot mai mult. Pagubele produse pot deveni ireparabile.Să facem după puterea noastră tot ce este posibil ca să reparăm răul, şi să ne întoarcem la cruce; ea este aceea care trebuie să devină adăpostul nostru împotriva unor astfel de experienţe triste.Numai dragostea este leacul care ne poate vindeca de această boală incurabilă.

7 SEPTEMBRIE "Orice gând îl facem rob ascultării de Hristos."

2CORINTENI 10:5Cuvântul Llui Dumnezeu dă o deosebită importanţă gândirii şi vorbirii omului, pentru că ele îşi au izvorul în inimă. Sunt nenumărate locurile în Scriptură care se ocupă de aceste trei lucruri care nu se pot separa şi Cuvântul ne dă serioase înştiinţări, admonestări şi recomandări cu privire la ele. Despre inimă de pildă, ne spune că "...din ea ies izvoarele vieţii"," din ea ies gândurile rele..." şi "...din prisosul inimii vorbeşte gura." Câtă atenţie ar trebui să acordăm acestor trei lucruri peste care trecem cu atâta uşurătate fără să le acordăm importanţa pe care le-o dă Cuvântul.Biblia ne spune chiar din primele pagini că inspiraţia sau gândirea omului este rea din tinereţea lui,..." şi că "...era în fiecare zi numai răutate." Textul de astăzi ne dă soluţia cum să tratăm cu gândurile noastre ca să nu ne violăm cugetul şi să ne facem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Este adevărat că se întâmplă ca mintea sau inima celui credincios să fie adeseori bântuită şi invadată de tot felul de gânduri rele, fără ca el să fie vinovat de ele, fără ca aceste gânduri să fi clocit în inma lui, de aceea ele trebuiesc respinse cu oroare imediat, căci dacă cochetăm cu ele, pot să zămislească păcatul şi de aici nu e decât un pas până la înfăptuirea lor. De aceea Duhul Sfânt ne învaţă ce să facem: "...orice gând îl facem rob ascultării de Hristos." Fără-ndoială că gândurile rele şi păcătoase trebuiesc gonite îndată ce apar în imaginaţia noastră, dar textul nostru se referă la gânduri care în aparenţă nu ar fi vinovate, dar care pot fi o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Când avem o părere bună despre noi înşine, este o imaginaţie gravă care ne duce la mândrie şi în consecinţă la cădere. Când raţionamentele din mintea noastră sunt umflate de cunoştinţele acumulate, ele pot fi pentru cineva un pericol de a se ridica împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, deaceea noi trebuie să le răsturnăm imediat cum spune versetul de care ne ocupăm. Când gândirea noastră izvorâtă din viaţa proprie, ajunge să răstălmăcească Scriptura, când încercăm să o interpretăm cu mintea necălăuzită de Autorul ei, uşor apucăm pe drumul care duce la pieire. În situaţiile acestea, gândirea poate să ajungă o armă puternică în mâna lui Satan, stricând sufletele oamenilor şi dăunând lucrării Lui Dumnezeu. Şi atunci, toate aceste izvodiri ale minţii trebuiesc făcute roabe ascultării de Hristos. Când un om a fost adus la lumina cunoştinţei slavei Lui Dumnezeu pe faţa Lui Isus Hristos (2Cor. 4:6) şi astfel la pocăinţă şi credinţă, atunci orice gând, imaginaţie, afecţiune şi scop al inimii sunt cucerite de harul Mântuitorului şi făcute roabe prin dragostea Lui. El devine atunci ascultător şi astfel, de bunăvoie, fiind supus Domnului Hristos, inima unui astfel de om este acum ocupată numai de El.

8 SEPTEMBRIE

"Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii

lui; căci din plinătatea inimii vorbeşte gura." LUCA 6:45Caracterul nostru nu se formează prin ceea ce spunem şi nici prin ceea ce facem. Mai degrabă, caracterul pe care deja îl avem se va desăvârşi el însuşi în cuvintele sau faptele noastre. Oricum, caracterele noastre sunt formate prin ceea ce permitem minţii şi inimii noastre să asimileze. "Căci aşa cum a gândit în sufletul lui, aşa este şi el." (Prov. 23:7). Dacă ne-am făcut un obicei de a strânge în inima noastră lucruri bune, atunci, lucrurile care vor ieşi din inma noastră vor fi bune. Dacă în mod obişnuit ne gândim la lucruri care sunt rele, atunci răul va ieşi de pe buzele noastre, pentru că inima a fost umplută cu ce este rău. Numai Duhul Sfânt al Lui Dumnezeu poate să schimbe caracterul rău al cuiva prin aplicarea cu autoritate a Cuvântului asupra inimii acelei persoane în măsura în care se lasă lucrată de El.Atunci el începe să gândească în bine, înlocuind, de acum înainte, orice gând rău. Dar gândurile cu adevărat bune sunt posibile numai dându-I Domnului Isus locul suprem în inima şi gândirea noastră. Gândurile drepte despre El ne vor face în stare să avem gânduri drepte despre fraţii noştri şi despre multe lucruri care ne cer o atenţie corectă. Ca să realizăm aceasta trebuie să dăm cea mai mare atenţie adevărului Cuvântului lui Dumnezeu în care găsim exprimarea desăvârşită a gândurilor lui Dumnezeu. El a vorbit din visteria bună a inimii Lui, şi cu cât mai stăruitor ne hrănim minţile şi inimile cu sfântul Cuvânt, cu atât mai drept va fi format caracterul nostru şi cu atât mai curate şi mai bune vor fi cuvintele gurii noastre. Cineva compara gura cu o pompă care goleşte inima, dar niciodată nu o umple, nici nu o curăţeşte. Dragostea lui Dumnezeu este un izvor ascuns, care aprovizionează inima continuu, şi nu lasă niciodată să fie uscată şi neroditoare. Omul bun este acela în care domneşte dragostea lui Dumnezeu şi a Domnului Hristos; aceasta îi îmbogăţeşte visteria inimii din care scoate lucruri bune. Este plină inima noastră de dragostea lui Dumnezeu? Dacă nu realizăm că este aşa, atunci de ce este ea plină? Acoio însă, unde dragostea de lume şi firea veche, domneşte, acolo este o inimă plină de o visterie rea. Îţi poţi da seama de ce este înăuntrul ei prin ce scoate afară. În general, ce vorbeşte gura se acordă cu ce ce se află în inimă. Psalmistul spunea "...pune Doamne o strajă înaintea gurii mele...", dar cel credincios, mai degrabă ar spune: "Umple-mi Doamne inima de Tine căci atunci numai de Tine aşi vorbi şi numai pe Tine Te-aş mărturisi." Dacă umblarea noastră nu se acordă cu cuvintele noastre, să vorbim foarte puţin sau chiar de loc.

9 SEPTEMBRIE "Ei limitau (îngrădeau) pe Sfântul lui Israel"

PSALM 78:41(VA.)Necredinţa poporului Israel limita mereu pe Dumnezeu în lucrările minunate pe care intenţiona să le facă pentru ei, de aceea ei singuri se lipseau de binecuvântări şi izbăviri pe care Domnul voia să le reverse peste

ei.Credinţa noastră este mai preţioasă Lui Dumnezeu decât pretinsa noastră activitate pentru El, şi în adevăr este pretinsă, câtă vreme nu izvorăşte din credinţă. De aceea El îşi propune să curăţească credinţa noastră şi s-o maturizeze, pentru ca ea să ajungă să fie pentru El un prilej de laudă desăvârşită, de cinstire şi slăvire a Aceluia care ne-a dat-o. Să nu socotim deci ca un lucru ciudat şi de neînţeles, diferite încercări şi nedumeriri pe care le întâmpinăm, ci să veghem ca să nu limităm pe Sfântul lui Israel, Dumnezeul nostru care se ocupă de noi cu atâta grijă. Căci Cel Atotputernic, Acela prin care toate lucrurile sunt cu putinţă, poate fi limitat, nu de lume sau de diavol ci de ai Săi, de noi înşine. A limita pe Dumnezeu înseamnă a-L întărâta, a-L ispiti, a-L uita, a-I întoarce spatele cum a făcut Israel mereu.În feleul acesta, noi putem să-L împiedicăm să lucreze spre binele nostru, limitându-I acţiunile de har şi de milă. Şi astfel facem ca Israel;Îl ispitim pe Dumneu, după ce am făcut un început bun în viaţa noastră creştină. El ne-a izbăvit, am fost totdeauna obiectul grijei Lui părinteşti, dar să veghem! Poate că deja am început să-L limităm prin îndoielile şi necredinţa noastră: ne dăm înapoi de la ce ne cere El, ezităm în faţa unei răspunderi noi pe care ne-o încredinţează, ne mulţumim cu ce avem din punct de vedere spiritual în loc de a înainta în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său. Ne lăsăm greu cu privire la orice am putea face pentru El şi pentru cei din jurul nostru, neglijăm tot mai des citirea Cuvântului şi rugăciunea, şi în felul acesta pur şi simplu, Îl limităm pe Tatăl nostru să-Şi împlinească scopul pe care Şi l-a propus cu privire la noi când ne-a ales. Nu este aceasta o nebunie? Dumnezeu are scopuri măreţe pentru noi iar noi, limitându-L, este ca şi cum I-am da peste mână spunându-I că nu ne interesează aceasta.Dumnezeu este gata să ne facă să vedem lucrurile cele mai mari şi mai minunate, dar canalul puterii Sale nemărginite prin care El vrea să le reverse peste noi şi peste oameni, suntem noi, poporul Lui de credincioşi. Să nu-L îngrădim! Satan ar vrea să ne folosească la aceasta, dar să ne dăm seama că îl necinstim pe Dumnezeu şi ne lipsim singuri de mari binecuvântări. Poate că ne simţim mici, slabi, nevrednici, dar El vrea să folosească tocmai astfel de vase de pământ ca să demonstreze puterea Sa nelimitată, „pentru ca această putere nespus de măreaţă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la oameni." (2Cor. 4:7)

10 SEPTEMBRIE "Nu te voi lăsa să pleci, până nu

mă vei binecuvânta!" GENEZA 32:26Istoria lui Iacov este plină de învăţăminte pentru noi, de aceea ne-a şi fost păstrată în Biblie. El era acum într-un moment critic şi decisiv al vieţii lui. Înaintea lui erau răspunderile şi grijile pe care le avea, iar în spatele lui, erau experienţele obositoare ale vieţii proprii în casa socrului său. La vadul Iabocului, Iacov a rămas singur. Sunt momente când trebuie să ştim să rămânem singuri cu Dumnezeu ca să încercăm să cunoaştem voia Sa. El a rezervat ceva pentru noi. Dragostea şi protecţia Lui nu ne-au părăsit în trecut. Dar ceea ce este acum înaintea noastră, necesită o reînviorare a

Duhului Său, şi El ne-o va da în singurătate cu El şi în linişte sufletească, nu în agitaţie lăuntrică şi în mijlocul frământărilor zilnice din jurul nostru. Să ieşim afară din ele ca să fim singuri cu El. "Un om s-a luptat cu el..." La început Iacov nu ştia că este Dumnezeu. Şi noi adeseori nu înţelegem că într-o împrejurare sau alta, Dumnezeu luptă cu noi, luptă care poate să ia diferite forme; se poate ca unele situaţii să ni se pară de neînţeles şi atunci luptăm, dar drept vorbind, Dumnezeu este în spatele acestor greutăţi; El vrea să le folosească pentru a ne binecuvânta, să ne îmbogăţească în experienţa noastră cu El şi să ne conducă mai departe, şi totuşi noi... luptăm cu El.Iacov s-a luptat cu El până în revărsatul zorilor. Domnul, în adevăr, ne conduce în lumina Sa, chiar dacă în jurul nostru este noaptea neînţelegerii şi a temerilor de tot felul. El vrea pentru noi o nouă experienţă a harului Său. Este deci nădejde, căci lumina zilei este înaintea noastră. Iacov nu s-a lăsat, căci cunoscând şi înţelegând acum de ce are nevoie, a suspinat spunând:"...nu te voi lăsa să pleci, până nu mă vei binecuvânta." El a realizat până la urmă că a luptat cu Dumnezeu şi nu cu un om. Ce dorinţă scumpă şi ce nevoie adânc simţită a unui suflet care până acum s-a frământat şi s-a luptat cu împrejurările vitrege ale vieţii, dar şi-a dat seama că de un singur lucru avea nevoie: de Domnul şi de binecuvântările Lui. Aceasta nu este rugăciunea unui om care de acum mai caută ca înainte, o binecuvântre pentru el însuşi, ca să se bucure în mod egoist de harul dumnezeiesc, nu este nici căutarea unor simţăminte religioase plăcute firii pământeşti şi adeseori atât de artificiale, de false. Este ca şi rugăciunea unui creştin adevărat care şi-a înţeles răspunderea faţă de Dumnezeu şi de lumea pierdută. Dumnezeu este atent la astfel de rugăciuni, şi dacă aşa este a noastră, El o va asculta cu siguranţă.Luptăm cu Dumnezeu când nu vrem să ne supunem autorităţii Cuvântului Său.Ne luptăm cu El când nu vrem să facem nimic pentru El, deşi Biblia spune că suntem colaboratorii Lui. Luptăm cu Dumnezeu când ne aşezăm cu încăpăţânare pe poziţia dreptăţii noastre şi nu pe cea a harului pe care Domnul Isus stă faţă de noi, în fiecare zi, ţinând mai mult la demnitatea noastră decât la a Lui. Un general credincios a fost văzut odată stând de vorbă cu o bătrână săracă. Prietenii lui l-au mustrat spunând: "Trebuie să ţii seama de rangul pe care îl ai." Generalul a răspuns: "Cum ar fi fost dacă Domnul ar fi ţinut seama de rangul Lui faţă de mine?" Nu suntem lăsaţi aici ca să facem ceva pentru Domnul, ci suntem trimişi să-L arătăm pe El.

11 SEPTEMBRIE "Străduieşte-te să te prezinţi aprobat înaintea Lui

Dumnezeu." 2TIMOTEI 2:15Versetul acesta dă o solemnă înştiinţare şi învăţătură tuturor celor credincioşi de la cei mai tineri până la cei mai în vârstă şi în mod deosebit acelora care, deplin întemeiaţi pe Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la poziţia lor în Hristos şi la siguranţa mântuirii, nu mai dau prea mare atenţie acestui îndemn pe care îl dă apostolul Pavel lui Timotei. S-ar părea ca acest îndemn este impropriu , câtă vreme Pavel îl considera pe Timotei ca pe un lucrător

încercat, verificat, şi căruia apostolul îi acorda atâta încredere, încât îl ruga : "...să rămâi în Efes ca să porunceşti..." Şi totuşi în ambele scrisori ale lui, Pavel îi dă lui Timotei tot felul de înştiinţări, sfaturi, îndemnuri şi sarcini. Învăţăm de aici că oricât de înaintată ar fi cunoştinţa şi priceperea noastră, oricât de "...tari în Scripturi..." am fi, cum se spune despre Apolo, avem nevoie să fim neîncetat îndemnaţi să ne străduim să ne prezentăm aprobaţi înaintea lui Dumnezeu în toate lucrurile. Apostolul Pavel, după ce îl prezintă pe cel credincios sub cele trei aspecte atât de sugestive: ostaş, atlet, şi plugar, dă în cele două epistole către Timotei nişte îndemnuri care sunt tot atât de actuale şi azi ca şi atunci când le-a scris prin Duhul Sfânt. În mijlocul răului pe care el l-a văzut mai de dinainte că se va întinde tot mai mult, apostolul ne îndeamnă la o totală şi netă separare de orice rău şi spune, prin Duhul Sfânt:1. Să ne ferim de zădarnicile ciocniri de cuvinte, mai ales cu cei ce au "...boala cercetărilor fără rost..." şi care sunt "...plini de mândrie..." şi care de cele mai multe ori nu ştiu nimic. (lTim.6:4,5)2. Să ne ferim de "...vorbăriile goale şi lumeşti..." (ITim. 6:5, 2Tim 2:16). De câte ori nu ne surprindem vorbind tot felul de lucruri de nimic, care, chiar dacă par nevinovate, Cuvântul spune că "...cei ce le ţin vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu."3. "Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!" (2Tim 2:19). S-ar părea că este un nonsens în cuvintele acestea. Poate cineva să folosească Numele Domnului şi să se găsească într-o stare de nelegiuire? "Limba este o lume de nelegiuiri." "Păcatul este fărădelege." Cine îşi poate permite nebunia să amestece Numele Domnului cu fărădelegea sau nelegiuirea?4. Să ne despărţim de vasele de ocară, de necinste. (2Tim.2:20, 21). Duhul Sfânt Se referă la orice ar putea aduce dispreţ, necinstire, ocară, Evangheliei şi care împiedică pe copilul lui Dumnezeu să fie "...destoinic, pregătit pentru orice lucrare bună." Învăţăturile false sunt şi ele un vas de ocară. 5. Să fugim de poftele tinereţii. Credinciosul, şi cel tânăr şi cel în vârstă, trebuie să fugă, "...să nu poarte de grijă cărnii, ca să-i trezească poftele..." (Rom. 13:14). Cât de actule sunt şi astăzi aceste cuvinte!6. Să ne ferim de întrebările nebune şi nefolositoare fiindcă de cele mai multe ori dau naştere la certuri. Mai înainte de a le pune, să ne întrebăm dacă sunt de la Duhul Sfânt.7. Să ne depărtăm de cei care au doar o formă de evlavie dar care sunt aşa cum îi descrie 2 Tim. 3:1-5. Să ne întrebăm astăzi cu seriozitate în ce situaţie ne găsim faţă de îndemnurile solemne ale Cuvântului Lui Dumnezeu şi să ne dăm în adevăr toată silinţa să ne prezentăm aprobaţi înaintea Lui Dumnezeu.

12 SEPTEMBRIE "Dar Dumnezeu care este bogat în îndurare,......ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos...... ne-a înviat împreună, şi

ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus..." EFESENI 2:4-6

Credinciosul este o persoană a cărui privire este aţintită asupra Domnului Isus care este Modelul nostru desăvârşit în toate privinţele. Oricine poate aprecia dacă o comportare este morală sau nu,, dar foarte puţini pot să realizeze faptul că până şi oameni evlavioşi pot face lucruri care sunt cu totul contrare Duhului Sfânt şi lui Dumnezeu însuşi. Multe din aşa numitele practici religioase sunt păcate şi oamenii nu văd aceasta pentru că aceste practici sunt o subtilă manevrare a vrăjmaşului care, prin ele, îi face pe creştini să fie concentraţi asupra lor chiar cu sinceritate şi evlavie, dar abătându-le privirea de la Persoana Domnului Isus care ar trebui să fie singurul motiv al strângerilor laolaltă. Din această pricină, nemaiavând în permanenţă înaintea inimii pe Modelul nostru desăvârşit de viaţă, ei îşi croiesc standardul de trăire în funcţie de râvna cu care participă la orele de cult, gândindu-se că în felul acesta şi-au asigurat aprecierea Domnului. Astfel, ei uită de-a binelea că sunt doar nişte creştini de adunări. Domnul lucrează însă în noi, amintindu-ne mereu că prin moartea şi învierea Lui, ne-a scos din lumea, chiar religioasă şi ne-a aşezat în duhul, chiar în cer. Noi suntem chiar acum; în Hristos Isus, în locurile cereşti şi suntem de când am fost mântuiţi. Avem astfel asupra noastră pecetea cerului: Duhul Sfânt. Dar Dumnezeu cere ca să umblăm în lumina acestui mare har, înaintând, câştigând biruinţe şi trăind într-un chip vrednic de Acela în care şi cu care suntem în locurile cereşti. Trebuie să căutăm să preţuim moştenirea pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu şi astfel să ne purtăm la înălţimea poziţiei în care ne-a aşezat Tatăl nostru. Dar dacă ne facem din moralitate şi religiozitate standardul nostru de viaţă, să fim siguri că vom falimenta şi ne vom lipsi de părtăşia cu Domnul Isus în locurile cereşti. Dar dacă îl avem numai pe El cel slăvit, ca obiect al adorării noastre, vom dovedi puterea învierii Lui, nu numnai ridicându-ne când am greşit, dar şi întărindu-ne ca să putem "...să alergăm spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a Lui Dumnezeu în Hristos Isus."(Fii. 3:14).Pentru că în bogata Sa îndurare, Dumnezeu ne-a adus la viaţă în Hristos, din morţi cum eram, să-L rugăm stăruitor să ne dea harul să trăim viaţa de înviere a Domnului Isus şi să nu ne mulţumim numai cu o viaţă religioasă care pentru mulţi este o adevărată moarte, ci privind la El ca Omul în slavă, să trăim ca El cum a trăit El ca Om pe pământ şi în felul acesta ne vom bucura de faptul că noi suntem cereşti.

13 SEPTEMBRIE "...în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine

însuşi pentru mine." GALATENI 2:20El m-a iubit, El S-a dat pentru mine... toată această iubire mare este pentru mine! Soarele străluceşte peste lumea întreagă şi îşi aruncă razele peste tot; şi totuşi, toată plinătatea sa de lumină, străluceşte peste o singură floricică făcând-o să se desfăşoare sub lumina şi căldura razelor sale. Tot aşa este şi cu dragostea lui Dumnezeu faţă de mine. Ca să mă bucur de ea deplin şi să

mă odihnesc într-o siguranţă totală a mântuirii mele, trebuie să iau ca apostolul Pavel, această dragoste "...pentru mine." Faptul acesta va avea un efect binecuvântat asupra sufletului meu, mă va întări în adevărul că sunt al Lui, şi că nimic nu mă poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul meu. Apostolul a înţeles aceasta pe drumul Damascului. Acolo, Domnul a imprimat în sufletul său, marele şi slăvitul fapt că, dacă Dumnezeu a iubit aşa de mult lumea, această dragoste era dăruită şi lui Saul din Tars. Dacă ne găsim vreodată într-o stare de nelinişte şi frământare sufletească, de orice natură ar fi ea, este bine să ne oprim şi să facem linişte înăuntrul nostru, până când Duhul Sfânt va pune în fiinţa noastră, profunda încredinţare că suntem obiectul acestei iubiri a lui Dumnezeu. Da, Fiul lui Dumnezeu S-a dat în întregime pentru noi, pentru fiecare în parte şi faptul acesta să-1 considerăm cu toată credinţa. Evangheliile ni-L arată pe Domnul Isus ca pe Cel lepădat, urât, dispreţuit şi necunoscut; dar cu toată această atitudine duşmănoasă a oamenilor, focul dragostei Sale a strălucit la Golgota, unde El S-a dat pe Sine însuşi pentru toţi. Să ne lăsăm cuprinşi şi transformaţi de această dragoste şi să trăim ca posesori conştienţi ai acestei comori. Dar noi care avem o astfel de comoară, suntem răspunzători de a prezenta prin cuvintele şi prin exemplul vieţii noastre, dragostea lui Dumnezeu faţă de aceia care ne înconjoară, atră-gându-i la Mântuitorul nostru care a murit şi pentru ei. Dumnezeu să ne dea nişte inimi aşa de arzătoare de dragostea Lui, încât ghiaţa inimilor celor din jurul nostru să se topească la focul dragostei Domnului Isus. "Dragostea lui Hristos ne constrânge..." ca să manifestăm peste tot iubirea Lui care salvează de la pierzare.Mântuitorul meu a pătruns până în adâncul inimii mele, ca să mă încredinţeze de adâncul inimii Lui iubitoare, astfel încât, să-mi cunosc toată păcătoşenia inimii mele şi să cunosc tot harul inimii Lui.Care a fost efectul adânc în viaţa lui Pavel, când a fost încredinţat că Domnul Isus l-a iubit pe el personal şi S-a dat pentru el personal? O spune chiar începutul versetului: "...trăiesc......dar nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine." Putem spune şi noi ca el? Pentru că şi noi suntem posesori ai aceleiaşi iubiri: "...m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine."Un tânăr foarte bogat a vizitat odată o expoziţie de pictură şi a văzut un tablou care reprezenta răstignirea Domnului Isus. Pictorul, probabil credincios, scrisese la piciorul crucii: "Iată ce am făcut eu pentru Tine. Tu ce faci pentru Mine?" Tânărul acela s-a întors la Dumnezeu pe loc şi dăruindu-şi averea la săraci, a devenit un vestitor al Evangheliei, plin de dragoste şi recunoştinţă pentru Acela care a fost răstignit pentru el.

14 SEPTEMBRIE "Ezechia......a tăiat în bucăţi şarpele de aramă pe care-l

făcuse Moise, căci până în acele zile fiii lui Israel arseseră tămâie înaintea lui." 2 IMPARATI 18:4

Se vede că în timpul dintre Moise şi" Ezechia, copiii lui Israel au făcut din şarpele de aramă pe care Dumnezeu li 1-a dat prin Moise pentru vindecarea lor, un idol înaintea căruia ardeau tămâie. Ne putem da seama cu ajutorul

Duhului lui Dumnezeu ce a însemnat în ochii Săi această uriciune. Şi pentru că întâmplări ca acestea ne-au fost păstrate în Cuvântul lui Dumnezeu pentru învăţătura noastră, trebuie să recunoaştem că astfel de tendinţe sunt şi în noi. Ca şi israeliţii din vechime, suntem capabili să facem din ceva care este bun, corect, necesar, o pricină de preocupare exagerată, încât, fără să ne dăm poate seama, ajungem să-i dăm prea mare atenţie, ştirbind prin aceasta dreptul Domnului Isus de a ocupa primul loc în inima noastră. Soţia sau soţul, copiii şi grija pentru ei şi lupta pentru existenţă ne pot preocupa aşa de mult, încât ne putem trezi că Domnul Isus de mult a fost trecut pe planul al doilea, neglijând tot mai mult părtăşia cu El care se poate întreţine prin citirea Cuvântului şi rugăciune. Ne mai cugetând la El şi la lucrarea Lui în noi, încetăm să-L mai contemplăm pe El aşa cum se cuvine, ca pe scumpul nostru Mântuitor şi Domn. Dar chiar şi în sistemele religioase de astăzi se întâmplă aceleaşi lucruri. Oamenii aleargă după vorbitori buni care de cele mai multe ori sunt nebuni pentru că alterează Cuvântul adevărului şi în loc să vorbească despre Hristos, şi despre El răstignit şi despre toate bogăţiile de har care sunt în El, aceşti vorbitori "nespus de aleşi", buni de gură, spun tot felul de lucruri năstruşnice sau poveşti, dezonorând pe Domnul Isus singurul care trebuie să ocupe inima şi vorbirea noastră. Ceea ce este şi mai trist însă, este faptul că în adunări adevărate, credincioşii se grupează în jurul unui frate care prezintă bine doctrina Scripturii şi crează astfel diviziuni şi neînţelegeri. Nu sunt toate acestea idolatrii? Unde este slava Domnului în toate aceste lucruri? A lua pe astfel de oameni şi scrierile lor şi a-i urma cu scrupulozitate, în loc de a-L urma pe Domnul Isus în simplitate şi a ne ocupa numai cu El, înseamnă a repeta greşeala lui Israel care se închina şarpelui de aramă. O, câţi "Nehuştani" mai sunt în ziua de astăzi! Apostolul Pavel îi mustră pe corinteni pentru sectele pe care le-au creat în sânul Bisericii. Dar cei mai greşiţi erau aceia care spuneau: "Eu sunt al lui Hristos." şi dispreţuiau astfel pe ceilalţi credincioşi ridicându-se mai presus de ei. Fără îndoială că pilda de vieţuire şi scrierile acestor credincioşi ne sunt de mare folos, dar a face din toate acestea o preocupare de predilecţie şi a neglija pe Domnul Isus, este cea mai mare pagubă pe care o putem avea. Cunoştinţa mă poate face un bun vorbitor, dar numai harul mă poate face un adevărat împlinitor al cunoştinţelor acumulate. Când cunoştinţa intră în cap, mă înalţă, când intră în inimă, mă smereşte.

15 SEPTEMBRIE"Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, si ai

păzit Cuvântul Meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu." APOCALIPSA 3:8

Cunosc faptele tale... Cuvântul acesta al Domnului către Biserica din Filadelfia este o mângâiere şi în acelaşi timp un avertisment adresat fiecăruia. Toate faptele noastre trebuie să poată suporta claritatea privirii Lui pătrunzătoare, să fie totdeauna expresia voiei Lui şi canalul Duhului Său prin

care să-Şi poată transmite această voie."...ai puţină putere...". Sardes se laudă cu reputaţia sa şi Laodicea cu cunoştinţele ei, dar aceste arătări ale vieţii personale, înţelepciunii şi neprihănirii proprii sunt contrare voii lui Dumnezeu. Dacă Filadelfia n-are decât puţină putere şi nu este populară ca celelalte, în schimb ea cunoaşte pe Domnul ei, Ii este în totul supusă, împărtăşeşte dispreţul Său şi face voia Lui. Atitudinea aceasta să ne caracterizeze şi pe noi! Dacă noi nu avem mijloacele materiale nici libertatea la fel ca alţii, noi avem rugăciunea, şi rugăciunea adevărată este expresia mărturisirii slăbiciunii noastre şi a depinderii noastre de El în totul. Rugăciunea să fie întotdeauna obiectul grijei şi a vegherii noastre zilnice. Să nu ne îngăduim o lenevie în rugăciune dar nici o rugăciune de rutină şi mai ales să nu punem singuri vreo piedică în calea rugăciunilor noastre. (1 Petru 3:7)."Ai păzit Cuvântul Meu...", nu numai crezându-L de la început până la sfârşit, nu numai luptând pentru onoarea şi integritatea Lui, ci trăindu-L şi slăvindu-I autoritatea prin viaţa noastră omenească. Apostolul Pavel a avut curajul să spună: "...ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine (din Cuvânt. - N.Tr.) şi ce aţi văzut în mine (ca pildă de trăire - N.Tr.), faceţi." (Fil. 4:9). Să nu fim deci numai nişte cititori de formă sau de datorie sau de obicei ci să rugăm pe Domnul să ne dea harul ca să-L traducem în viaţa de fiecare zi!"...n-ai tăgăduit Numele Meu." A tăgădui Numele Domnului înseamnă a da o mărturie care aruncă o desconsiderare asupra Numelui Său binecuvântat. Nici un credincios nu L-a tăgăduit cu gura, dar vai, mulţi L-au tăgăduit cu viaţa, fie în familie, în societate sau poate chiar în adunare. Nu este aceasta o infidelitate faţă de Acela căruia îi datorăm totul?Când Domnul poate să conteze pe noi pentru că ne recunoaştem slăbiciunea, puţina putere dar şi faptul că depindem numai de El, atunci El va deschide o uşă fiecăruia dintre noi, dându-ne favoarea de a-I sluji.

16 SEPTEMBRIE "La suflarea nărilor Tale, s-au îngrămădit apele, s-au

ridicat talazurile ca un zid şi s-au întărit valurile în mijlocul mării." EXODUL 15:8

Cântarea lui Moise este un cântec de război şi de slavă în care fiecare frază mărturiseşte despre puterea Lui Dumnezeu triumfând asupra unui vrăjmaş teribil. Domnul ne este prezentat aici ca un Războinic viteaz, nimicind toată puterea lui Faraon şi croind poporului Israel un drum prin mare.În spatele greutăţilor şi a piedicilor, creştinul care umblă cu Dumnezeu trebuie să deosebească vrăjmaşul şi puterile întunericului care se împotrivesc la orice înaintare, la orice ofensivă şi la orice activitate pentru Dumnezeu.Dumnezeu ştie să îngrămădească apele care ar vrea să ne înece; curenţii care ar vrea să ne tragă, El îi opreşte şi-i face ca un zid; şi valurile care ameninţă să ne ia "El le împietreşte în mijlocul mării". Ceea ce ar vrea vrăjmaşul să folosească ca să ne oprească, Dumnezeu le foloseşte negreşit ca să-Şi arate puterea Sa şi să răsplătească credinţa noastră. Dacă a fost vreodată o situaţie fără ieşire, a fost într-adevăr aceea a copiilor lui Israel: înaintea lor era Marea Roşie, şi în

spatele lor egiptenii! Dar cuvântul "imposibil" nu există în vocabularul celui credincios. Dacă îl lasă să intre în duhul său, este de-acum biruit, şi-a predat deja armele în mâna vrăjmaşului.Ce facem noi în faţa curenţilor puternici şi a forţei valurilor care ar vrea să ne târască? Dumnezeu le îngăduie pentru ca credinţa noastră să se trezească şi să chemăm Numele Domnului care îşi va întinde braţul Său puternic şi cu siguranţă ne va croi un drum acolo unde vrăjmaşul ne-a încolţit.Să lăsăm în mâinile Lui apele, curenţii şi valurile şi să nu acceptăm gândul că o izbăvire din partea Lui este imposibilă! Dar facem noi aşa? De câte ori nu ne-a cuprins deznădejdea când nu vedeam o ieşire din impasul prin care treceam! Să nu uităm însă că la Dumnezeu nu este nimic cu neputinţă. "Ştiu că Tu poţi totul..." (Iov 42:2).Domnul ne spune să pornim, să înaintăm în faţa vânturilor împotrivitoare şi credinţa va face să strălucească slava lui Dumnezeu. Atunci vom cânta împreună cu Moise: "Domnul este tăria şi temeiul cântărilor mele de laudă; El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu: pe El îl voi lăuda" (Ex.l5:2).Un bătrân credincios spunea odată că până şi necazurile pe care ni le-am făcut singuri prin nebunia noastră, sunt pentru Domnul nostru o pricină de a-Şi exercita dragostea Lui dacă le aruncăm asupra Lui după ce ne-am judecat singuri. Când ni se pare că un răspuns sau o izbăvire întârzie, să căutăm pricina întâi la noi!

17 SEPTEMBRIE "Ei au găsit lucrurile cum le-au spus femeile; dar pe El nu

L-au văzut." LUCA 24:24Învierea fără Cel înviat! Mormântul gol„cum spune Cuvântul, dar Domnul Isus Însuşi absent! El era absent din punct de vedere fizic pentru că mormântul nu-L putea ţine, dar pentru aceşti ucenici care nu credeau, El era deasemenea absent. Când citim Scripturile, Domnul ar vrea să ne vorbească în persoana Celui înviat, dar adeseori noi nu înţelegem vorbirea Lui. Noi credem că, cuvintele pe care le citim sunt adevărul, n-avem nici o îndoială. Scriptura este înaintea noastră, însă prezenţa Domnului lipseşte, lumina Sa divină nu străluceşte! Textul pare literă moartă, nimic nu vibrează înăuntrul nostru şi înţelesul textului rămâne ascuns. Inimile noastre nu ard în noi înşine când îl citim. Suflul divin al inspiraţiei este absent şi puterea Cuvântului nu se manifestă. Da, lucrurile sunt cum ni se spune, dar pe El nu-L vedem.Domnul vede starea noastră. Ce spune El? Acelaşi lucru pe care l-a spus celor doi ucenici: "O nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima când este vorba să credeţi..." (vs. 25). Priceperea noastră este întunecată de multe lucruri dar mai ales din pricina legăturilor noastre cu duhul veacului de acum. Atunci credem că Scriptura este prea grea ca s-o înţelegem, dar ne înşelăm căci noi ne-am dat priceperea la ceea ce a întunecat-o. Să i-o aducem Lui ca s-o curăţească şi s-o elibereze de îmbâcsirile lumii acesteia. Să recunoaştem sincer lucrurile pe care El le osândeşte şi să le părăsim. Sângele Lui să ne curăţească şi Duhul Lui să ne trezească!Domnul Însuşi S-a apropiat de cei doi ucenici ca să meargă împreună cu ei pe drum. Deodată discuţia dintre ei a încetat şi Domnul Isus le-a explicat în toate Scripturile, ce era cu privire la El. In timp ce

şedeau la masa care a urmat, ochii s-au deschis şi L-au recunoscut. Dar când? Pe când frângeau pâinea. O, cât suntem de păgubiţi când lipsim de la frângerea pâinii!Tot aşa, când priceperea noastră va fi izbăvită de orice negură şi când inimile noastre vor fi gata să primească şi să facă voia Sa, Domnul ne va apărea El însuşi în textul sfânt. El va merge împreună cu noi în timp ce citim Cuvântul Său, şi inimile noastre vor arde înăuntrul nostru şi astfel, lectura Cuvântului ne va comunica viata divină!Ce-ar putea să înnegureze mintea, priceperea noastră? Iată câteva lucruri: televizorul care ne ocupă atâta timp, muzica lumească, relaţiile cu lumea şi numai cugetul nostru le poate înşira pe toate. Mai poţi să citeşti Cuvântul şi să te rogi în situaţia aceasta?

18 SEPTEMBRIE "Pentru că de orişicine se va ruşina de Mine şi de Cuvintele Mele în acest neam adulter şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul

Omului când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri." MARCU 8:38

Cuvintele acestea stât printre cele mai solemne pe care le-a pronunţat Domnul nostru. El declară că este posibil ca cel credincios, chiar ucenicul Său, să-i fie ruşine de El şi de cuvintele Lui. Se poate întâmpla ca, deşi purtând Numele Lui şi pretinzând a crede în lucrarea de la cruce, să refuzăm să ne asumăm răspunderea pe care o implică faptul acesta, fiindu-ne teamă să ne identificăm în totul cu El înaintea lumii sau în Biserică.Cauza lui Dumnezeu poate fi combătută de un potentat ca Faraon; ea poate fi atacată de un om de stat ca Haman; dar, vai, ea poate fi trădată şi din lăuntru de un ucenic "care a devenit vânzător", căruia îi este ruşine de Domnul Hristos, ruşine de a se compromite (la serviciu) pentru cauza Sa şi are o reţinere de a apăra Cuvântul Său în public sau în Biserică. Când ne păstrăm înfăţişarea de credincios şi biata noastră viaţă religioasă liniştită, fugind de ocară şi de lupta pentru cauza Sa, să fim siguri că asta însemnează că ne este ruşine de Domnul Hristos. Atunci am părăsit tărâmul crucii, tărâmul dăruirii adevărate şi totale de sine. În felul acesta viaţa continuă cu aparenta linişte exterioară dar cu mizeriile şi nimicnicia lăuntrică; de aici înainte suntem ucenici care trădează pe Domnul lor.Totuşi El cunoaşte orice lucru şi este scris că El va da fiecăruia după faptele lui. În momentul întoarcerii Sale pe pământ, slava şi măreţia Sa vor străluci şi vor umple universul de splendoarea lor. În faţa mulţimii cereşti de îngeri, în prezenţa mulţimii de oameni de pe pământ cuprinşi de panică, Domnul Se va opri, pentru fiecare, în acel moment suprem, să poată să-L vadă că şi Lui fi este ruşine de "...ai Săi...", de cei cărora le-a fost ruşine de El când El a fost lepădat. Dacă Petru după lepădarea lui, n-a putut suporta privirea Domnului, ce va fi cu "...ai Săi..." care L-au tăgăduit? Ce vom fi atunci depinde de ce facem astăzi din viaţa noastră, din mărturia noastră în mijlocul acestei generaţii stricate în care trăim.Dumnezeu să ne trezească la realitate, căci acum putem să renunţăm la noi înşine, să ne ruşinăm nu de El ci de noi înşine, să renunţăm la

pretenţiile şi închipuirile pe care le avem, şi să acceptăm crucea cu tot ce însemnează ea: lepădare de sine, dispreţ, ruşine, suferinţă, moarte şi să mergem pe urmele Lui consacrându-ne restul vieţii cauzei Lui şi a Evangheliei."Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze." (Mat. 16:24)

19 SEPTEMBRIE "De aceea şi Isus, ca să sfinţească poporul cu însuşi sângele Său, a suferit dincolo de poartă." EVREI 13:12Sfinţire şi sfinţenie. Poate că ne va fi de folos să gândim puţin la aceste două noţiuni care deşi sunt distincte din punct de vedere doctrinar, ele sunt totuşi adese ori confundate una cu alta de unii credincioşi şi din această pricină s-a dat naştere la înţelegeri greşite care au generat învăţături greşite şi chiar despărţiri.Sfinţirea prin sângele sau prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, odată pentru totdeuna, este poziţională, adică se referă la noua poziţie în care este adus cel care a fost mântuit prin credinţa în jertfa Domnului Hristos de la Golgota. Păcatele lui sunt spălate şi iertate iar cugetul lui este eliberat de orice povară. El stă înaintea lui Dumnezeu în virtutea valorii lucrării Fiului Său. Astfel, el este desăvârşit pentru totdeauna faţă de conştiinţa lui şi pus deoparte din lumea aceasta care zace în Cel Rău, sub judecata lui Dumnezeu. Cel credincios nu mai poate niciodată să facă parte din lume. Lucrarea Domnului Hristos s-a aşezat între sufletul său şi judecata pe care o merita pentru păcatele sale. Deci, el este în cel mai deplin înţeles sfinţit prin sângele legământului celui veşnic şi dacă este credinţa lui veritabilă, el este sfinţit pentru totdeauna (Evr.l0:10.14).Sfinţirea prin Cuvântul Lui Dumnezeu este sfinţirea practică. Ea vine tot din lucrarea lui Hristos, dar care este în mod practic lucrată prin Duhul Sfânt prin Cuvânt: "Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul." (Ioan 17:17). Domnul Însuşi aplică Cuvântul inimilor şi cugetelor noastre cum este atât de minunat ilustrat în întâmplarea cu spălarea picioarelor ucenicilor (Ioan 13). El păstrează picioarele sfinţilor Săi şi le curăţeşte prin spălarea cu apă, prin Cuvânt, de întinarea contractată în timp ce trecem prin decorul poluat al acestei lumi. La vers. 10, Domnul Isus spune: "Cine are tot trupul scăldat, adică spălat în (întregime) nu are nevoie decât să i se spele picioarele, căci el este cu totul curat" şi aceasta ne arată clar ce însemnează sfinţenia practică prin spălarea zilnică pe care o lucrează Duhul Sfânt prin Cuvânt. Am spus la început că există credincioşi care confundă aceste două noţiuni: sfinţirea desăvârşită obţinută de Domnul Isus prin jertfa Lui şi sfinţenia vieţii de fiecare zi prin aplicarea Cuvântului asupra cugetelor noastre. Cei ce nu fac această distincţie, se aşează pe tărâmul legii socotind că trebuie să facă şi ei ceva sau să nu facă, nedându-şi seama că prin această atitudine, dezonorează desăvârşită lucrare de la cruce a Domnului Hristos. "Este o odihnă pentru inima care iubeşte sfinţirea, ştiind că în Hristos suntem fără aluat. Dacă n-ar fi aşa, sfinţenia ar deveni o lege pentru suflet şi o descurajare şi aceasta pentru că noţiunea adevărată de sfinţenie este denigrată".

Sfinţenia practică nu este transmisibilă prin asocierea cu cei sfinţi, dar întinarea poate fi transmisă prin asociere (Hagai 2:12,13).Intoarcerea la Dumnezeu este o minune de moment; creşterea in sfinţenie este a unui sfânt, este lucrarea unei vieţi.

20 SEPTEMBRIE "Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima!

Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gindurile! Vezi dacă este vreo cale rea în mine şi du-mă pe calea cea veşnică."

PSALM 139:23-24Când David spunea aceste cuvinte, el ştia bine că Dumnezeu îl cunoştea în chip desăvârşit, fapt care reiese din tot psalmul acesta; dar el dorea ca Dumnezeu să-l ajute să se cunoască pe sine însuşi şi aceasta ar trebui să fie şi dorinţa fiecăruia dintre noi, căci trebuie să recunoaştem că nici noi nu ne cunoaştem cum ne cunoaşte Dumnezeu. Cred că nimeni n-ar fi bucuros să-şi aibă lăuntrul lui dat pe faţă. Câte lucruri din viaţa noastră din trecut am vrea să le avem acoperite şi uitate, şi mulţumim lui Dumnezeu că ele sunt aşa. Cine n-a venit la lumină, acea lumină desăvârşită care este numai în Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, s-ar îngrozi la gândul de a fi expus în totul. Dar când vine la El într-o credinţă simplă şi adevărată, atitudinea lui este schimbată în chip minunat în privinţa aceasta, primeşte cu bucurie ca lumina Lui Dumnezeu să strălucească peste el personal şi peste întreaga lui viaţă şi nu mai vrea să mai ascundă nimic.Un om în vârstă de 87 de ani care şi-a trăit în viaţa în nepăsare şi neascultare faţă de Dumnezeu, a fost mântuit în chip minunat la această vârstă. Când i s-a cerut permisiunea ca istoria întoarcerii lui la Dumnezeu să fie scrisă, el nu numai că a acceptat, dar a insistat spunând: "Să nu vă fie teamă să spuneţi despre mine aşa cum am fost...", şi desigur prin aceasta el dorea să strălucească harul. El nu mai avea acum să se teamă de nimic, pentru că ştia că prin credinţa în jertfa Domnului Isus, păcatele lui au fost iertate pe deplin. Psalmistul nu-L roagă pe Dumnezeu ca păcatele lui să fie expuse altora, lucru care n-ar fi fost de folos. Dar el dorea să fie expuse lui însuşi ca să le poată judeca personal şi să nu mai fie hărţuit de ele. Noi nu avem nevoie să cunoaştem şi să judecăm păcatele altora, ci avem nevoie de har de la Dumnezeu ca să ne judecăm gândurile, inima şi căile noastre. Judecata de noi înşine ne păstrează cugetul treaz şi ne menţine neîntreruptă părtăşia cu Domnul Isus. Poate nici nu realizăm câtă nevoie avem ca Dumnezeu să ne ajute să ne cunoaştem inima şi gândurile. Dacă am cere aceasta cu sinceritate, am descoperi două lucruri mari: cât de vicleană şi perfidă este inima noastră şi cât de mare este harul lui Dumnezeu care ne rabdă aşa cum suntem. Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem însă ne iubeşte prea mult ca să ne lase să rămânem aşa. De aceea Domnul Isus mijloceşte necurmat pentru noi. Întocmai ca David şi noi avem nevoie ca Dumnezeu să ne ajute să vedem ce este rău în mersul nostru zilnic. Să-I cerem să ne ajute ca să judecăm tot ce ne arată El că este rău, şi astfel să putem merge cu bucurie pe calea către cer.O realitate tristă însă şi foarte

comună este că noi ne grăbim să judecăm şi să osândim pe alţii în timp ce suntem foarte îngăduitori cu noi înşine sau poate chiar orbi. Bârna şi paiul confirmă aceasta şi Domnul numeşte aceasta: făţărnicie.Un credincios înţelept şi duhovnicesc, totdeuna recunoaşte şi niciodată nu uita că este făcut din aceeiaşi ţărână din care sunt făcuţi toţi aceia care cad. Cu cât mai aproape umblăm cu Dumnezeul harului, cu atât mai delicaţi devenim faţă de greşelile altora.

21 SEPTEMBRIE "Dacă vrei să mântuieşti pe Israel prin mâna mea, cum ai spus,...voi pune un val de lână în arie; dacă numai Una va fi acoperită de rouă şi tot pământul va rămânea uscat, voi

cunoaşte că vei scăpa pe Israel prin mâna mea, cum ai spus." JUDECĂTORI 6:36,37

Când Ghedeon a auzit chemarea lui Dumnezeu, el a luat singura atitudine care trebuia: s-a supus. Totuşi în faţa sarcinei măreţe şi a mulţimii vrăjmaşilor, el dorea să mai primească de la El confirmarea apelului ce i s-a făcut.Dacă Dumnezeu ne dă harul să recunoaştem insuficienţa mărturiei noastre, dacă ne dăm seama de slăbiciunea noastră în faţa vrăjmaşului nostru, să ne expunem şi noi "lâna" înaintea Lui până când o va acoperi rouă de sus. Să-I mărturisim lipsa de putere dar şi îndoielile pe care le avem, să-i mărturisim nevoia de a primi "rouă" din cer peste ce ne cere El să facem. Suntem într-adevăr incapabili de a face ceva bun fără "rouă" Duhului Sfânt, sau să nu încercăm să facem cel mai mic lucru fără a avea ungerea de sus: cu atât mai mult când este vorba de o lucrare mai mare, cum primise Ghedeon.Suferim noi din cauza sterilităţii mărturiei noastre? Programul de cult este poate menţinut cu fidelitate, dar unde sunt roadele, unde este acţiunea Duhului Sfânt, singura care înclină inimile, trezeşte cugetele şi le aduce până la cruce? Cât de adeseori am neglijat chemarea pe care am primit-o! Ea a devenit faţada în spatele căreia am ascuns ceea ce este incompatibil cu o adevărată consacrare pentru Domnul Isus. Să ne expunem "lâna": înaintea lui Dumnezeu. Dacă ea va rămâne uscată, să ne cercetăm îndată pentru ca Dumnezeu să ne arate ce nu este în regulă cu noi şi să ne trezească.Suntem noi în adevăr încercaţi de nevoia unei vieţi reînoite, suntem noi întristaţi de uscăciunea care ne înconjoară, sau ne-am obişnuit cu ea "ca viermele în hrean"?Dacă venim înaintea Domnului cu lâna noastră uscată împreună cu ruşinea şi recunoaşterea uscăciunii noastre, El este gata s-o îmbibe cu rouă de sus chiar atunci când tot ce ne înconjoară ar fi uscat, dar cu o condiţie: rouă nu cade decât atunci când totul este liniştit. Când chemările vieţii personale ne înfierbântă, când duhul veacului de acum pe care îl îngăduim în viaţa noastră luptă în noi împotriva unei adevărate consacrări, rouă nu va cădea. Ghedeon, când a cerut Domnului dovada aceasta, el era hotărât să asculte. Când Dumnezeu vede în noi dorinţa sinceră de a-I plăcea şi de a lucra pentru El, când inima noastră este cu adevărat loială şi ascultătoare, El nu ne refuză "roua" pe care I-o cerem să

cadă peste noi, ca o dovadă a încredinţării că El ne cheamă pentru acea lucrare şi ca o dovadă a harului cu care ne va însoţi. Atunci El va da o nouă înviorare vieţii şi slujirii noastre ca credincioşi devotaţi.Fiecare zi îşi are lucrul ei; luptele şi trebuinţele ei; de aceea să avem în minte în fiecare dimineaţă că ne-am sculat să lucrăm pentru Dumnezeu, să luptăm împotriva vrăjmaşilor Lui, obţinând de la Dumnezeu porţia de har, rouă pentru tot ce avem nevoie în ziua respectivă. Dacă spun : Domnul Isus este totul pentru mine, cum arată programul meu zilnic?

22 SEPTEMBRIE "Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci este o trebuinţă care mi-a fost impusă”.

1 CORINTENI 9:16.(Darby)Cuvintele acestea ale apostolului Pavel ar trebui să fie experienţa fiecărui copil al lui Dumnezeu. Dacă lucrarea de apostol a luat sfârşit cu prima generaţie a Bisericii, preoţia mărturiei continuă: în vremea harului, fiecare credincios s-a angajat înt-un fel să facă faţă acestei răspunderi."O trebuinţă care mi-a fost impusă."' Această trebuinţă ne este impusă prin prezenţa Domnului însuşi în viaţa noastră. Dacă prezenţa Sa nu este afectată de greşelile noastre, vom simţi nevoia de a da şi altora ceea ce am primit şi noi de la El. Simţim noi aceasta? Dacă nu, atunci care este pricina? Care este piedica în viaţa noastră? Îngerii din ceruri ar fi vrut să aibă acest privilegiu pe care-1 avem noi; demonii din iad se tem de acest privilegiu al celui credincios şi fac totul ca să împiedice să simtă această răspundere.Trebuinţa ne este impusă de lumea care ne înconjoară. Nu ne simţim vinovaţi când am fost în legătură cu un necredincios şi nu i-am spus nimic despre Domnul Isus? Şi câte ocazii din acestea am pierdut! Ieremia spunea: "Dacă zic: "Nu voi mai pomeni de El, şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!", iată că în inima mea este un foc mistuitor, închis în oasele mele. Mă silesc să-l opresc dar nu pot" (Ier.20:9) În marea ei amărăciune, lumea are nevoie de credincioşi convinşi, în inima cărora arde focul dragostei lui Dumnezeu. Inima şi mâinile noastre să nu rămână închise înaintea aceluia pentru care a murit Domnul Hristos atâta vreme cât el este în primejdia de a apărea înaintea judecăţii lui Dumnezeu, fără să cunoască mântuirea Lui. Noi am primit atât de îmbelşugat harul lui Dumnezeu; mâinile noastre au fost umplute de bogăţii şi de mijloace de ajutor... Ar trebui să ne simţim vinovaţi să păstrăm totul pentru noi.Satan nu se teme nici de doctrina noastră nici de profesiunea noastră de creştini; de ce se teme el, este focul care arde în noi şi care trebuie să se întindă peste tot şi cu orice preţ. Arde în noi focul dragostei Lui? "Trebuinţa mi-a fost impusă" pentru că va trebui să apar înaintea scaunului de judecată al lui Hrislos ca să-I dau socoteală de tot ce nu am făcut. Atunci, "El va da fiecăruia după faptele lui." (Matei 16:27)

23 SEPTEMBRIE "Nu am fost neascultător vedeniei cereşti."

FAPTELE APOSTOLILOR 26:19Vedenia cerească a fost baza şi punctul de plecare al slujirii apostolului Pavel. Acest rebel, acest om violent, cel mai îndârjit dintre vrăjmaşii lui Dumnezeu, s-a hotărât să-L asculte de îndată ce a văzut pe drumul Damascului pe Domnul Isus slăvit. Şi el a ascultat până la sfârşitul vieţii, cu rezultatele pe care le cunoaştem din Cuvânt.Sunt atâţia creştini care nu au roadele Duhului! Mărturia lor nu este efectul ascultării de "viziunea cerească." Ei trăiesc, sau mai degrabă vegetează pe loc şi se învârtesc în jurul lor înşişi. Şi voi? Poate n-aţi ascultat; păstrând o parte din "preţ" ca Anania şi Safira, poate n-aţi fost sinceri faţă de Dumnezeu şi aţi menţinut reticienţe şi rezerve. Sunteţi cumva din aceia care trăiesc în ziua închipuirilor false, a gândurilor lor proprii, într-un miraj înşelător? Astfel de înşelăciuni există numai acolo unde este neascultare de voia Lui Dumnezeu pe care ne-o descopere El în Cuvântul Lui sfintelor Scripturi."Nu am fost neascultător de vedenia cerească." Opriţi-vă astăzi la acest cuvânt, lăsaţi-L în sfârşit pe Dumnezeu să pătrundă până în adâncul fiinţei voastre. Cedaţ-I Lui lucrul acela deosebit la care ţineţi cu preţul neascultării de Cuvântul Lui şi care este pricina inimii voastre împărţite, fapt care vă împiedică să vă consacraţi în întregime viaţa pentru slava lui Dumnezeu. Care ar putea să fie lucrul acela la care ţineţi? Poate ambiţia firească chiar în lucrurile religioase; poate duhul de întâietate; poate lumea care a pătruns bine în viaţa voastră, poate chiar păcatul sub o formă sau alta şi care vă împiedică să aveţi o reală părtăşie cu Domnul Isus. Dacă este ceva de soiul acesta, recunoaşteţi imediat înaintea lui Dumnezeu, cereţi-I iertare şi faceţi un început nou.încredinţat deplin că avea de a face cu Domnul Isus pe care îl prigonise, Saul îl întreabă îndată: "Doamne, ce vrei să fac?" De atunci înainte, aceasta a fost deviza vieţii lui. Întâlnirea noastră personală cu Domnul Isus să nu fie o emoţie trecătoare ci o experienţă ale cărei efecte să se cunoască până la sfârşitul vieţii şi slujirii noastre de credincioşi. Şi în sânul unei lumi nestatornice şi împotrivitoare, Dumnezeu să ne dea harul unei stăruinţe depline până la capăt.O, de-am avea şi noi această deviză care să ne determine să fim hotărâţi şi serioşi! "Domne, ce vrei să fac?" Cândva un grup de credincioşi s-a hotărât ca să întrebe mereu: "Doamne, ce-ai face Tu în locul meu?" Şi dacă am trăi sub imperiul aceste întrebări, de câte lucruri rele şi dezonorante pentru Domnul, am fi scutiţi!Prea puţin înseamnă să propovăduim sau să apărăm adevărul lui Dumnezeu, dacă nu reuşim să-l demonstrăm în viaţa noastră. Cea mai grea din toate pedepsele este când Domnul ne lasă să umblăm în căile noastre ca să ne culegem roadele. Libertatea voinţei noastre este sclavie faţă de diavol.

SEPTEMBRIE 24"Preaiubiţilor, dacă Dumnezeu ne-a iubit astfel, trebuie să

ne iubim şi noi unii pe alţii." 1 IOAN 4:11Cel mai bun lucru în viaţa unui adevărat creştin este de a învăţa să iubească. Este foarte adevărat că viaţa cu toate experienţele ei este chiar o şansă de a învăţa iubirea. Lecţia aceasta ne-a fost deja prezentată în Scriptură în multe

locuri şi în diferite aspecte şi în Vechiul cât şi în Noul Testament. Dar cuvintele personale ale Domnului Isus sunt cele mai concludente: "Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu..." şi El o spune ca pe o poruncă nu ca pe un sfat cu caracter facultativ. Noi nu am venit în lumea aceasta ca să ne îmbogăţim, să câştigăm putere şi prestigiu, să devenim învăţaţi sau să facem lucruri mari în orice privinţă ar fi. Nu suntem aici numai să ne străduim în activităţile noastre zilnice oricât de drepte şi de necesare ar fi ele. Nu suntem aici numai ca să predicăm Evanghelia, să mângâiem în necaz, să vizităm pe bolnavi şi să împlinim fapte de caritate. Toate acestea sau fiecare din aceste lucruri, pot face parte din datoriile noastre care să umple activitatea noastră umană şi sunt de dorit, ele făcând parte din tot ce poate cuprinde înţelesul de "om". Dar în toate ocupaţiile noastre, adevăratul scop al vieţii pe care trebuie să-l urmărim totdeauna şi cu tot dinadinsul, dacă am înţeles adevăratul sens al vieţii, este de a învăţa să iubim, să creştem în dragoste şi aceasta să formeze caracterul nostru de ucenici ai Domnului Isus care ne oferă adevăratul înţeles şi model de ceea ce înseamnă a iubi. Putem să învăţăm arta cea mai frumoasă a vieţii - muzică, pictură, literatură sau ştiinţele cele mai înalte şi profesiunile cele mai instructive, putem să fim angrenaţi şi devotaţi în cele mai alese şi nobile activităţi, dar dacă în toate acestea nu învăţăm dragostea, şi nu devenim, ca un efect al iubirii, mai tandri în duh şi în fapte, ne lipseşte adevăratul sens de a trăi. Dacă în mijlocul tuturor datoriilor noastre, a grijilor, încercărilor, bucuriilor şi necazurilor, nu creştem zi de zi în blândeţe, în amabilitate, în altruism şi în gingăşie şi în orice ar putea să izvorască din dragoste, nu am învăţat marea lecţie, în această şcoală a vieţii, pe care Domnul Isus însuşi ne-a prezentat-o în viaţa Sa, în cei trei ani şi jumătate ai lucrării Lui misionare pe pământ. Dumnezeu în îndurarea Lui cea foarte mare, ne-a arătat ce însemnează a iubi cu adevărat, în Persoana singurului Său Fiu pe care L-a dat la moarte pentru noi. Nu este altă cale de a învăţa iubirea decât de a privi necurmat la Domnul Isus şi de a-L urmări în toate amănuntele vieţii Lui pământeşti, şi apoi de a mă întreba: Doamne, iubesc eu ca Tine? Dacă ne-am pune această întrebare cu toată sinceritatea vom fi nevoiţi să plecăm capul ruşinaţi. Dumnezeu ne-a format, păcatul ne-a deformat dar Hristos ne-a transformat. Fie ca această transformare să se reflecte şi în asemănarea noastră cu El în ce priveşte faptul de a iubi cum a iubit El.

25 SEPTEMBRIE "Căutaţi o dovadă că Hristos vorbeşte în mine......El a fost

răstignit prin slăbiciune; dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi suntem slabi în El, dar prin puterea lui Dumnezeu, vom trăi împreună cu El faţă de

voi." 2CORINTENI 13:3,4Lumea caută o dovadă a prezenţei Domnului Hristos în noi. Ea ştie că-I purtăm Numele şi că pretindem că suntem copii ai lui Dumnezeu, dar vrea să vadă în noi o dovadă vizibilă.În textul nostru apostolul răspunde la această

dorinţă îndreptăţită, dar nu în felul cum ar place lumii şi inimilor noastre fireşti. Noi am dori să arătăm ceva strălucit, spectaculos; dar să nu ne lăsăm înşelaţi de gândul că succesele impresionante apreciate de lumea superficială în care trăim ar fi dovada prezenţei Domnului Hristos în noi. Aleargă oamenii după vorbitori iscusiţi şi ieşiţi din comun dar deşi îi ascultă cu plăcere şi interes, nu se vede nici o schimbare în viaţa lor.Care este dovada că Hristos vorbeşte în noi? Este aceea manifestată în putere, când Fiul lui Dumnezeu a primit de bunăvoie smerirea şi slăbiciunea? Nicidecum! Stările acestea nu plac lumii şi inimilor noastre. "El a fost răstignit prin slăbiciune,..." deci numai această slăbiciune a crucii în noi, declanşează marea putere a Domnului Isus slăvit. El a luat asupra Lui forma unui rob. Slăbiciunea crucii L-a caracterizat de la Betleem la Golgota. Deşi ca Dumnezeu atotputernic, El a dat pilda unei totale dependenţe de Tatăl Său, pentru ca noi să călcăm pe urmele Lui. Şi în felul acesta prin tot ce făcea şi spunea, a dovedit că Dumnezeu, Tatăl Său, vorbea în El. Răstignirea Lui a fost punctul culminant al acestei slăbiciuni declanşînd puterea care a biruit moartea şi a nimicit lucrările diavolului. Iată dovada că Dumnezeu lucra şi vorbea prin El. Poate şi viaţa noastră să dea dovadă de aceasta? Slăbiciunea fizică, însoţită de viaţa de smerenie şi mai ales întărită de o adevărată părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său, Domnul Isus, poate să producă efecte şi binecuvântări asupra altora, din cele mai nebănuite. Slăbiciunea aceasta care vine de la Dumnezeu este mai tare decât oamenii. Să nu dorim nimic mai mult! Dacă suntem slabi în El, vom trăi împreună cu El, prin puterea lui Dumnezeu care va binecuvânta astfel de vieţi, pentru slava Lui şi pentru satisfacerea acelora care vor să vadă o dovadă că El Se manifestă în noi.

26 SEPTEMBRIE "Ci după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră; căci este scris: "Fiţi sfinţi căci

eu sunt sfint." 1PETRU 1:15,16Iată unul din cele mai solemne subiecte ale Cuvântului Lui Dumnezeu care ar trebui să ocupe în modul cel mai serios pe orice copil al Lui. Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament sunt numărate locurile care ne vorbesc despre sfinţenia Lui Dumnezeu adeseori legată de întâmplări care ar trebui să ne facă să "...ne cutremurăm şi să nu păcătuim..." ci să umblăm într-o sfinţenie comparată cu a Lui, care ne-o spune textul nostru. În epistola către Evrei, 12:10, ni se spune că Dumnezeu ne disciplinează "... ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui". Este singurul loc folosit în Scriptură pentru calitatea însăşi a sfinţeniei, adică desăvârşită aşa cum este a lui Dumnezeu. Este aşa sfinţenia noastră? Este bine să observăm distincţia care este între sfinţire şi sfinţenie. Sfinţirea noastră a fost realizată de Domnul Isus cum vedem la Evrei 10:10 "Prin această voie am fost sfinţiţi noi şi anume, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna." Deci aici nu încape un progres. Este imensul har al lui Dumnezeu care ne socoteşte sfinţi datorită jertfei Fiului Său şi asta pentru întreaga veşnicie. Cât priveşte sfinţenia

noastră, aceasta se referă la vieţuirea noastră de zi de zi şi ceas de ceas, şi aceasta nu ca să ne asigurăm acea poziţie pe care o avem deja înaintea Lui Dumnezeu în Hristos ci ca să-L onorăm pe deoparte pe Acela care ne-a sfinţit prin moartea Lui şi pe de altă parte să prezentăm înaintea lumii şi înaintea domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti o dovadă vie despre înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. Şi această sfinţenie este în progres "...până vom ajunge toţi......la înălţimea staturii plinătăţii Lui Hristos." (Efes.4:13), şi este lucrată de Dumnezeu prin Cuvântul Lui. "Sfinţeşte-i prin Cuvântul Tău." (Ioan 17:17) şi prin Duhul Sfânt. Răspunderea noastră este, după cum spune textul de astăzi, să fim sfinţi în toată purtarea noastră. Cum este viaţa noastră în privinţa aceasta? Poartă ea într-adevăr amprenta faptului că am fost sfinţiţi (puşi deoparte) de El şi pentru El? Dacă nu, să nu ne mirăm dacă Dumnezeu va folosi disciplinarea Lui, nu pentru ca să ne pedepsească ci pentru scopul măreţ de a ne face părtaşi sfinţeniei Lui.Ce minunată şi desăvârşită este în întregime lucrarea Dumnezeului nostru care ne-a ales înainte de veşnicii, iar apoi ne-a atras la Domnul Isus, ne-a sfinţit în El, a lucrat şi lucrează ca să fim sfinţi ca El!

27 SEPTEMBRIE "Să ieşim dar afară din tabără la El şisă suferim ocara Lui."

EVREI 13:13 Un credincios participă la o scurtă conferinţă, educaţională la o universitate în New England. În timpul primei sesiuni a grupului, pentru a cunoaşte activitatea care îi interesa pe fiecare, membrii grupului au fost rugaţi să prezinte fiecare titlul cărţii favorite. Pentru aceasta, fiecare pe rând trebuia să se ridice, să se prezinte, împreună cu cartea respectivă, să spună ce cuprinde şi de ce este cartea lui favorită. Credinciosul de care este vorba s-a identificat cu Biblia. Pentru el, Biblia era Cuvântul Lui Dumnezeu care i-a adus făgăduinţa mântuirii prin persoana Domnului Isus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu. Desigur că au urmat câteva lucruri interesante. Mai întâi, a fost poreclit "predicatorul" pentru toată durata conferinţei. Apoi, ori de câte ori vreuna din cărţile celorlalţi membri conţineau vreo aluzie biblică sau o referinţă, el era chemat să le explice. În al treilea rând, în timp ce grupuri se întâlneau în fiecare noapte să meargă la băutură, el nu trebuia niciodată să se îngrijoreze să aducă vreo scuză fiindcă nu era invitat nicodată. Al patrulea, fiind cunoscut ca unul care crede în Biblie, a fost recomandat altor creştini din grup. Şi în sfârşit, luînd în mod smerit o poziţie de partea Domnului Hristos, a avut câteva ocazii în timpul conferinţei să vorbească altora despre Mântuitorul lui. În timp ce mulţi credincioşi se străduiesc din greu să se separe de lume, acest om al lui Dumnzseu a găsit cheia de a realiza aceasta: Identificarea cu Domnul Isus duce la despărţirea de lume. Când îţi iei locul alături de El, cei ce urăsc lumina se vor separa de tine, dar cei ce iubesc lumina însă se vor uni cu tine (1 loan 1:5-7).Dar ieşirea afară din tabără la El, mai însemnează să ieşim dintr-un sistem religios lgalist având doar o formă de evlavie dar fără putere, şi în care Domnul Isus ca Persoană este dat la o

parte şi înlocuit cu "să faci şi să nu faci" şi cu forme religioase. Şi vai, lucrurile acestea se întâmplă şi în adunări unde se găsesc scumpi copii ai lui Dumnezeu. Şi dacă ieşim afară dintr-o astfel de tabără să nu ne închipuim că ne aşteaptă mai multă linişte, apreciere şi pace, ci mai degrabă, suferinţe şi ocară. Dar am ieşit "la El" şi la El şi numai la El găsim apreciere, dragoste, mângâiere, încurajare şi orice am mai avea nevoie în mersul nostru pe calea îngustă dar care duce la viaţă şi la o viaţă veşnică împreună cu El.

28 SEPTEMBRIE "Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare şi la

învăţătură......Meditează la aceste lucruri..." 1 TIMOTEI 4:13,15 (Versiunea KJ.)

Sunt taine ale harului şi dragostei lui Dumnezeu în fiecare pagină a Bibliei, altfel nu ne-ar fi fost lăsate scrise; numai un suflet care propăşeşte, găseşte Cuvântul Lui Dumnezeu tot mai scump. Un cititor neglijent al Scripturii nu realizează niciodată o umblare tot mai aproape cu Dumnezeu. Nici un credincios nu poate prospera pe calea Domnului Hristos dacă nu şi-a făcut obiceiul de a sta cu Dumnezeu de vorbă prin Cuvânt şi prin rugăciune, în intimitate cu El. Desfăşoară-ţi Biblia înaintea Domnului; recunoaşte-ţi nepriceperea şi cere înţelepciunea ca să înţelegi Cuvântul.Meditarea asupra Cuvântului Lui Dumnezeu este cel mai important mijloc în creşterea noastră în Har fără aceasta, chiar rugăciunea însăşi nu va fi altceva decât o formă goală. Meditaţia alimentează credinţa şi credinţa şi rugăciunea sunt cheile care deschid comorile ascunse ale lui Dumnezeu în Cuvântul Său. Avem o mare nevoie să fim pregătiţi pentru încercări ale credinţei şi răbdării de aceea trebuie să citim Scripturile cu o inimă care să înţeleagă. Numai prin credinţă, răbdare şi meditaţie cu rugăciune asupra Cuvântului suntem izbăviţi de închipuirile firii noastre cu privire la multe adevăruri de temelie ale Scripturii. Marele scop al Bibliei este să ne deschidă inima pentru a cunoaşte pe Dumnezeu: ferice de cititorul care face din aceasta un scop al vieţii lui! Cunoaşterea Lui Dumnezeu şi a Domnului Isus ne înmulţeşte harul şi pacea. (2Petru 1:2).Biblia este totdeauna o carte nouă pentru aceia care sunt bine obişnuiţi cu ea şi care o citesc cu interes şi cu rugăciune.Ca să fim bine întăriţi în har trebuie să considerăm întotdeauna că Dumnezeu Însuşi ne vorbeşte în Cuvântul Lui.Satan are multe mijloace ca să ne îndepărteze de Cuvânt: treburile zilnice, grija de a ajunge la timp la serviciu, oboseala trupească şi chiar sufletească şi de multe ori, vai, chiar participarea la lucrările neroditoare ale întunericului pe care nu le osândim: televizor, radio, sport, şi câte altele, şi astfel ne trezim nefolositori, slabi, uşor dispuşi la căderi şi cu candele aproape stinse dacă nu chiar stinse de tot. Dacă asta este situaţia, suntem în plasa lui, şi, deşi Dumnezeul nostru plin de har, nu ne lasă să cădem de ruşine prin vreo păcătuire grosolană din afară, vom deveni neroditori şi nefolositori pentru orice lucrare bună.

29 SEPTEMBRIE

"Adevărat, adevărat, vă spun, că, cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba va face altele mai

mari decât acestea." IOAN 4:12

Domnul Isus făgăduieşte aici că fiecare credincios va face lucrări mai mari decât El. Dumnezeu ne va da puterea necesară ca să împlinim astfe de lucrări. Slujitorul Domnului nu trebuie să fie niciodată cuprins de teama că nu va primi puterea să facă ceea ce i se cere prin situaţia în care îl aşează Dumnezeu.Un misionar lucra cu membrii unui trib şi încerca să înveţe limba lor. Deodată Domnul i-a deschis o oportunitate ca să vorbească la o înmormântare importantă la care aveau să vină mulţi. El sa dus chiar dacă vorbea limba lor cu multă greutate. Spre surprinderea lui, i s-a dat putinţa să vorbească curgător o oră şi jumătate despre vestea bună a iertării prin credinţa în moartea şi învierea Domnului Hristos. Deasemenea a constatat că la întoarcerea de la acea procesiune, din nou el nu putea vorbi decât cu greutate. Vorbirea fluentă s-a dus!Dar să nu confundăm ceea ce este spectaculos cu ceea ce consideră Dumnezeu că este important. De pildă, Dumnezeu socoteşte ca lucrări însemnate, măreţe, următoarele întâmplări reale: O soră a început în casa ei o mică şcoală duminicală care însă s-a transformat într-o adunare efectivă; un frate foloseşte un aeroplan ca să ducă Cuvântul la mii de oameni zburând peste o suprafaţă de sute de mii de kilometri pătrati, un credincios s-a rugat pentru un frate ca să fie vindecat de cancer şi boala a dispărut spontan.Dacă nu vezi să faci o lucrare mare, începe cu una mică, şi cere în Numele Domnului Isus în mod special să fie făcută. El a făgăduit s-o facă "pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul." Adeseori au crescut lucrări mari cu începuturi mici. De pildă, lucrarea lui George Muller care s-a ocupat la început de creşterea a două sute de orfani şi a ajuns la câteva mii, neavând alt suport decât rugăciunea cu credinţă în ajutorul Domnului. "Orice veţi cere cu credinţă prin rugăciune, veţi primi." (Matei 21:22) Să fim însă întotdeauna încredinţaţi că ceea ce cerem este după voia şi spre slava Lui şi să avem şi noi gândul şi dorinţa lui Ioan Botezătorul: "El să crească iar eu să mă micşorez." (Ioan 3:30)

30 SEPTEMBRIE "Isus care ştia că Tatăl îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce,... ...a luat

un ştergar..." IOAN 13:3-4Isus a luat un ştergar în ultimile ceasuri ale vieţii Sale, înainte de a fi vândut, Domnul şi învăţătorul nostru Se scoală, nu pentru a-Şi apăra pricina sau pentru a-Şi afirma dumnezeirea, ci Se ridică... pentru a lua un ştergar ca să şteargă picioarele ucenicilor Săi. Numai Biblia poate prezenta tablouri atât de profunde; numai din ea pot ieşi astfel de contraste. Ştergarul acesta, simbolul slujirii altora, treaba cea mai smerită, iată-l în mâinile binecuvântate ale Aceluia Căruia Tatăl I-a dat toate lucrurile în mâini. Plinătatea dumnezeirii este în El... şi totuşi El Se pregăteşte să spele picioarele ucenicilor, şi ce

ucenici! Ei erau aceia care se certaseră pentru ca să ştie cine are să fie mai mare şi L-au părăsit când a mers să moară pentru ei. Dar Stăpânitorul cerului şi al pământului, care avea toată puterea, în loc să-Şi impună autoritatea Sa, Se coboară până acolo de a spăla picioarele ucenicilor.Mâinile tale care uneori mânuiesc sabia Duhului, ştiu ele să ia şi un ştergar ca să slujească altora cu toată smerenia? Mâinile acestea care ştiu să răsfoiscă studiind Biblia - uneori în mod egoist - ştiu ele să şi lucreze pentru a ajuta şi uşura pe alţii, ca să uşureze purtând poverile lor prea grele? Acea inimă care clocoteşte pentru Domnul, este gata să arate dragostea sa în slujirea cea mai umilă pentru alţii? Eşti tu un ucenic al Aceluia care a fost numit în mod ironic, Fiul tâmplarului, sau eşti susceptibil pentru orice vorbă? Treci la lucru, oferă-te Domnului pentru orice slujire, dăruieşte-te Lui, dar într-un mod ascuns. Ia ştergarul fără să faci zgomot; slujeşte ucenicilor Lui şi fraţilor tăi în acelaşi timp, fără să atragi atenţia. Lasă-te învăluit de acea dragoste cu care El ne-a iubit până la capăt. Nu trăi într-o atmosferă de egoism, căci avem totul deplin în Domnul Isus. Deaceea, scoală-te şi urmează-I pilda. "Eu v-am dat o pildă pentru ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu." (vs. 15) Avem nevoie "să ne spălăm picioarele unii altora". Cum? în loc să ne judecăm şi să ne criticăm unii pe alţii, mai degrabă să fim gata să ne smerim şi să recunoaştem că, nu numai că nu ne-am "spălat" picioarele unii altora până acum dar că ne-am şi purtat lipsiţi de dragoste. Domnul numeşte fericiţi pe cei ce fac ce le spune El. (vs. 17).