Universitatea Bucureşti - Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul

Sensibil şi inteligibil în dogmatica Sfântului Ioan Damaschin

LUCRARE DE SEMINAR - TEOLOGIE DOGMATICĂ

BUCUREŞTI

2014

2

―Dumnezeul cel bun, a tot bun și mai presus de bunătate, care este în totul bunătatea, din pricina

bogăţiei covârşitoare a bunătăţii Sale, nu s-a mulţumit numai să fie bun, adică să existe numai

fiinţa Sa, fără ca să participe cineva la ea, ci pentru aceasta a făcut mai întâi puterile spirituale şi

cereşti, apoi lumea văzută și sensibilă, apoi din cea spirituală și sensibilă pe om.‖1

Abstract

Gândirea Evului Mediu apare în noile orientări ca făcând parte din practici

specifice în cadrul cerinţelor şi aşteptărilor reprezentative, în special teologice.

Caracteristici gândirii medievale sunt compuşii în care filosofia se transformă în

teologie. A filosofa (philosophein) în cadrul credinţei şi a medita în Evul Mediu, este

diferit în Răsăritul Europei, în cadrul comunităţii bizantine, faţă de Apus. Se poate spune

că cel mai bun exemplu de gânditor reprezentativ bizantin de tip răsăritean este Sfântul

Ioan Damaschin. În persoana şi activitatea sa se reunesc cele două elemente importante,

care fac distincţia faţă de profilul intelectual al gânditorilor occidentali din epoca

medievală: pe de o parte, Sfântul Ioan Damaschin demonstrează o încredere puternică şi

justificată în tradiţiile filosofice antice iar pe de altă parte, o ―derogare iconofilă a

oricărei forme de secularizare‖2.

Sfântul Ioan Damaschin a descoperit un sens al conceptelor teologice şi filosofice

elementare, dintre care amintim esenţă - natură, hypostasis – persoană –homousios,

lucru care ne conduce într-o zonă a definiţiilor filosofice şi teologice din Evul Mediu, ca

perioadă în care autorul s-a manifestat.

Întreaga Dogmatică este străbătută mai mult sau mai puţin de dualitatea celor

două naturi ale creaţiei – anume natura sensibilă, specifică creaţiei văzute, şi natura

inteligibilă, specifică creaţiei nevăzute. În anumite locuri însă, această dualitate este

pregnant pusă în lumină, iar în lucrarea de faţă vom încerca să identificăm câteva dintre

ele, respectiv să facem scurte comentarii, în modesta măsură a posibilităţilor de care

dispunem.

Sfântul Ioan Damaschin – “teologul recapitulării”

Sfântul Ioan Damaschin este întruchiparea unui gânditor bizantin care și-a însușit

şi a transformat moştenirea filosofiei antice creştine cu o uşurinţă uimitoare. De aceea a

1 Sf. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, Trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 142 2 Prof. Dr. Boris B. BRAJOVIĆ, "Sf. Ioan Damaschin – Experienţa gândirii", Revista Teologica, nr.1/2012, p.58-64

3

fost adesea numit „teologul recapitulării‖3 de către gânditorii bizantini. Eruditul istoric

creştin Jaroslav Pelikan face parte dintr-un grup de teoreticieni care califică opera lui

Damaschin ca „un conglomerat de elemente de filosofie şi patristică greacă‖. Legat de

acest subiect este chestiunea utilizării limbajului filosofic şi o nouă redefinire a

categoriilor filosofice. În mentalitatea bizantină societatea, politica, filosofia, arta, viaţa

de zi cu zi sunt o singură unitate istorică, iar omiterea acestui eveniment limitează

înţelegerea corectă a problemei.

Chestiunea originalităţii gândirii Sfântului Ioan Damaschin, precum şi

originalitatea tipului bizantin de gânditor, în general, reprezintă doar un aspect periferic

în acel discurs istorico-filosofic în care există un imperativ filosofic, faptul că este

permis a gândi şi a vorbi doar detaşat şi neimplicat în niciun fel de certitudine, chiar dacă

ar fi vorba despre certitudinea divină. Iar pentru un bizantin, ca şi Sfântul Ioan

Damaschin, implicarea a fost esenţială în cunoaşterea adevărului şi a vieţii:

„Dar de vreme ce rodul neascultării este moartea, iar discipolul ascultător şi modest al lui Hristos

devine exaltat şi primeşte Harul iluminării şi, deschizându-şi gura, devine plin de Duh, iar mintea

sa devine curată şi primeşte darul de a grăi de îndată ce îşi deschide gura, dar devine cel prin care

grăieşte Duhul Sfânt, pentru toate acestea, supunându-mă lui Hristos în favoarea ta, Cel care

stăpâneşte în mijlocul nostru, mă supun poruncii tale şi îmi deschid gura, sperând ca, prin

rugăciunile tale, se vor umple de Duh şi că nu voi grăi vorbe ce sunt rodul propriei mele minţi, ci

al Duhului Sfânt, Cel ce îi luminează pe cei orbi, grăind şi exprimând ceea ce El îmi va dărui

mie4‖

Ioan Damaschin este un teolog care exprimă în mod liturgic semnificaţia

Revelaţiei lui Dumnezeu, este un „liturghisitor al simţirii lui Dumnezeu‖. Există trei

proceduri metodologice care iau naştere din poziţionarea teologică a acestuia:

încrederea în experienţă;

evocarea tradiţiilor;

folosirea complementară şi selectivă a cunoaşterii filosofice.

Mai mult, opera Sfântului Ioan Damaschin oferă un studiu filosofic integral, deoarece

rezumă metodic tradiţiile teologice şi filosofice anterioare. Scrierile sale dezvăluie

―cunoaşterea cunoaşterii‖, precum şi cunoaşterea problemei relaţiei dintre cunoaştere,

tradiţie şi revelaţie.

3 Marcos EUGENICOS, About the other quotations to the Manuel Caleca (Canonicus Graecus 49, л. 64: Oxford, Boldleian

Library) 4 Sf. IOAN DAMASCHIN, Dialectica, 524 B

4

Sensibil şi inteligibil în gândirea filozofică

Eclectismul patristic prin care este caracterizat Sfântul Ioan Damaschin cuprinde

întreaga filosofie bizantină în diferenţierea sa dintre aristotelianism şi platonism, filozofie

care l-a condus pe Sf. Ioan Damaschin în mod repetat mai aproape de Aristotel, însă care,

uneori, l-a făcut să fie ―o excepţie platonică‖. Prin interpretările sale, a putut fi considerat

atât reprezentant al „neoplatonismului creştin‖ cât şi exemplu remarcabil de misticism şi

de logică aristoteliană în cadrul dogmei creştine. Dialectica este privită, deseori, ca un tip

de fundament filosofic al dogmei. Prima şi principala problemă este definirea filosofiei şi

diferenţierea sa de teologia creştină în discursul scriitorului sfânt:

„Deci, dacă această lucrare ar putea fi numită Fântâna Cunoaşterii, eu cu siguranţă nu voi spune

că este a mea, ci o voi aduna şi voi scoate ceea ce oamenii divini şi înţelepţii au vorbit pe alocuri.

Aşadar, ar trebui să cunoaştem definiţia exactă a ceea ce este filosofia5‖

Dacă trebuie să considerăm teologia patristică ca o teologie aristoteliană, atunci

putem considera că Aristotel şi Platon sunt în Constantinopol scriitori bizantini, iar nu

antici. ―Prezenţa lor permanentă în lumea bizantină a susţinut structural un sistem de

educaţie care va deveni universal şi bazat pe lingvistica antică generală şi pe tradiţia

filosofică6‖.

Astfel, la Aristotel, dialectica este metoda prin care se ajunge la cunoașterea ideii,

obiectul cunoașterii adevărate; procedeul prin care se ajunge din lumea sensibilă în lumea

suprasensibilă; în cunoașterea metafizică intervine intelectul analitic (dianoia) și intelectul

pur (nous).

Distincția existența sensibilă / existența inteligibilă este baza teoriei ideilor; planul

existenței sensibile este acela al realității aparente, accesibilă cunoașterii prin simțuri;

planul existenței inteligibile este acela accesibil doar cunoașterii de tip rațional, „lumea

Formelor Pure, a Ideilor‖, lumea metafizică a realității esențiale.

Ideile se caracterizează prin următoarele:

desemnează o existență absolută (sunt simple)

sunt o existență substanțială (există în sine și prin sine)

reprezintă o existență eternă

5 Sf. IOAN DAMASCHIN, Dialectica,532 A

6 Prof. Dr. Boris B. BRAJOVIĆ, ―Sf. Ioan Damaschin …", p.58-64

5

desemnează o existență universală (ideea închide în sine toate calitățile

particulare)

desemnează o existență imuabilă (neschimbătoare)

Lumea sensibilă este o ―copie palidă‖ a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au

realitate decât dacă participă (methexis) la Idei ca prototipuri (paradigma) ale lucrurilor.

Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaște lumea

inteligibilă printr-un proces de conversie a cărui forță o constituie erosul (iubirea — are

ca efect uitarea, în vederea dobândirii purității primare); cunoașterea Ideilor este doar o

reamintire („anamnesis‖) a sufletului încarcerat în corpul fizic; menirea sufletului este să

pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemuritor și întoarcerea în lumea

ideilor); condiția eliberării definitive a sufletului este o viață virtuoasă; filosofia este

pregătirea sufletului pentru recunoașterea imortalității sale.

Sensibil şi inteligibil în dogmatica Sfântului Ioan Damaschin

În scrisoarea introductivă care precede Dialectica, Sfântul Ioan Damaschin face

următoarea afirmaţie: ―Mai întâi voi pune înainte cele mai bune ale celor ce-au fost

înţelepţi la elini, bine ştiind că, dacă e ceva bun, acesta este dăruit oamenilor de sus de

Dumnezeu pentru că « toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând

de la Părintele Luminilor» (Iac, 1, 17) …‖ şi iarăşi ―Imitând deci felul de a fi al albinei,

mă voi alătura celor proprii adevărului şi voi culege roada mântuirii şi de la vrăjmaşi, însă

voi respinge tot ceea ce e rău şi care are cunoaşterea cea cu nume mincinos …‖ Practic,

autorul ne înştiinţează că va extrage ceea ce va fi de folos din filozofia greacă, în special

platonică şi aristotelică. Acesta e fost, de fapt, fundamentul gândirii teologice a acestuia,

fundament care va caracteriza toată opera Sfântului Ioan.

Pentru a putea depăşi lumea sensibilă, „pentru a ieşi din întunericul peşterii‖,

Sfântul Ioan ne pune în faţă condiţiile pe care trebuie să le îndeplinim (oferă practic

soluţia creştină la ceea ce Platon decât a prezentat). El spune:

„Pentru a face aceasta, pentru a avea cunoaşterea cea adevărată prin dumnezeieştile Scripturi ale

Învăţătorului celui nemincinos – Mântuitorul Hristos – este necesar să curăţim ochiul mintal al

sufletului de patimi, pentru că şi ochiul cel mai curat şi limpede abia dacă e în stare să atingă

adevărul ...‖

6

Astfel, Dumnezeu a creat lumea spirituală, inteligibilă, adică pe îngeri și pe toate

cetele cereşti, aceştia având o natură spirituală şi incorporală (în comparaţie cu grosolănia

materiei, căci numai Dumnezeirea este cu adevărat imaterială și necorporală). A creat

apoi lumea materială, sensibilă, adică cerul, pământul și cele care sunt aşezate în ele.

Lumea spirituală este înrudită cu El, „căci înrudită cu Dumnezeu este firea raţională care

se poate sesiza numai cu mintea7‖ iar lumea materială este cu totul depărtată de el, pentru

că ea cade sub simţuri. Însă, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul, „trebuia să se

facă o împreunare din cele două lumi, ca o dovadă a unei înţelepciuni mai mari și a

bogăţiei faţă de firi, ca să fie un fel de unire între natura văzută și cea nevăzută8‖.

În expunerea sa cu privire la creaţia văzută: de la cer până la paradis, Sfântul

Ioan avansează o teorie interesantă, şi anume aceea că pomul vieţii sau pomul cunoştinţei

binelui şi răului era un lucru bun în sine, dar pentru care Adam era nepregătit. Aici,

autorul sfânt evidenţiază cu putere cele două naturi ale creaţiei – sensibilă şi inteligibilă -

care, în starea primordială, fericită, subzistau perfect una cu cealaltă:

„Aşa cum omul a fost creat deodată sensibil şi inteligibil, tot aşa şi locaşul lui preasfânt avea o

înfăţişare dublă, sensibilă şi inteligibilă. Căci, după cum am istorisit, locuind cu trupul în acest

ţinut foarte dumnezeiesc şi suprafrumos, cu sufletul petrecea într-un loc foarte înalt şi

incomparabil, avându-l drept casă pe Dumnezeu care locuia în el, şi tot pe El ca pe o mantie

slăvită, îmbrăcat fiind în harul Lui şi desfătându-se ca un alt înger din rodul preadulce al vederii,

contemplării Lui şi hrănindu-se cu aceasta. Ceea ce se numeşte pe drept cuvânt pom al vieţii, căci

dulceaţa împărtăşirii de Dumnezeu comunică celor ce o gustă o viaţă neîntreruptă de moarte.‖

(Expos. 25, 42-51).

De asemenea, în capitolul 26 al Expunerii exacte a credinţei ortodoxe, Sf. Ioan,

inspirându-se din Sf. Grigorie de Nazianz şi Nemesiu al Emesei, prezintă persoana

umană, aşa cum spune pr. Andrew Louth, într-un „mişcător rezumat al învăţăturii

creştine9‖. Ideea principală, foarte interesantă şi atractivă, şi, în acelaşi timp, de o mare

profunzime, este că omul este o fiinţă care mediază între creaţia văzută, materială,

sensibilă, la o extremă, şi creaţia nevăzută, spirituală, inteligibilă, la cealaltă extremă,

unindu-le pe acestea, şi astfel dând sens deplin zidirii lui Dumnezeu. Cum existenţa

materială, sensibilă, a cerului şi a pământului, cu ceea ce este între ele, este departe sub

7 Sfântul IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, p. 58

8 Sfântul GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântul XXXVIII. La Teofanie, adică la Naşterea Mântuitorului, Colecția

Migne PG, 36, col. 321 C 9 Pr. Andrew LOUTH, IOAN DAMASCHINUL – Tradiţie şi originalitate în teologia bizantină, Traducere pr. Prof. Ioan Ică

sn şi diac. Ioan Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2010

7

existenţa intelectivă a lumii nevăzute (a îngerilor şi cetelor cereşti), caracteristică lui

Dumnezeu, era necesar să fie creat omul ca „un amestec de amândouă‖ şi ca „un fel de

legătură între natura văzută şi cea nevăzută‖. Astfel, trupul, cu simţurile sale, a fost creat

din natura sensibilă, din pământ, iar sufletul, raţional şi intelectual, de suflarea proprie a

lui Dumnezeu, „după chipul şi asemănarea Sa‖. Deci, trupul şi sufletul, sensibilul şi

inteligibilul, au fost create împreună, deodată, pentru ca omul să poată de la început să

împlinească menirea sa de desăvârşire a creaţiei, de unire a celor două părţi, văzută şi

nevăzută:

„Dumnezeu l-a făcut pe om fără răutate, drept, virtuos,fără întristare, fără griji, luminat de toată

virtutea, acoperit de toate cele bune, ca o a doua lume, mică în cea mare, un alt înger, închinător

mixt, văzător al creaţiei văzute şi iniţiat în cea gândită, împărat al celor de pe pământ şi împărăţit

de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi gândit, la mijloc între măreţie şi

umilinţă.‖(Expos. 26, 24-36)

Omul are sufletul simplu, necorporal, raţional şi intelectual, folosindu-se de trup

ca de un instrument. Omul are ceva în comun cu cu fiinţele neînsufleţite, participă prin

simţuri şi compoziţie a trupului la viaţa fiinţelor neraţionale, iar prin intelect la

activitatea intelectuală a fiinţelor raţionale.

În tratatul contra monofiziţilor, Sf. Ioan Damaschin face distincţia clară între

chipul lui Dumnezeu din oameni şi cel care este în îngeri. Îngerii şi oamenii împărtăşesc

chipul lui Dumnezeu, prin aceea că au viaţă, înţelegere şi voinţă, dar, caracteristic

omului este că sufletul manifestă chipul lui Dumnezeu şi în relaţia cu trupul, îl conduce

în chip liber ca pe un sclav natural. De aceea, omul este mai mult decât îngerii, care „nu

sunt stăpâni în chip natural‖. Mai mult, cum întreaga creaţie îşi găseşte unitatea atât în

Dumnezeu cât şi în om, chipul lui Dumnezeu se manifestă în om şi prin aceea că are

rolul de a fi liantul dintre creaţia inteligibilă şi cea sensibilă10

.

Toate consideraţiile de mai sus au ca centralitate „cununa creaţiei‖ - omul ca fiinţă

unică, ca fiu al lui Dumnezeu prin har, Sf. Ioan Damaschinul reliefând în mod foarte

reuşit rolul fiinţei umane în planul creaţiei, şi pecetluind ca nimeni altul dogmele

esenţiale ale credinţei noastre dreptmăritoare.

10

Pr. A. LOUTH, IOAN DAMASCHINUL ... P. 94

8

Concluzii

Întreaga scriere Expunere exactă a credinţei ortodoxe (Dogmatica) Sfântului Ioan

Damaschin, este străbătută de firul minunat împletit al gândirii filozofice a eruditului,

moştenită de la marii filozofi antemergători creştinimului, cu smerenia creştină autentică,

monahală, rezultând din aceasta o capodoperă a teologiei dogmatice, care a servit de-a

lungul veacurilor, până în zilele noastre, ca piatră e temelie a tratatelor şi studiilor

nenumăraţilor teologi. O astfel de scriere nu putea să se nască decât dintr-un suflet

curăţit de toată patima, al cărui „ochi spiritual este curat şi vede limpede‖ dincolo de

lumea sensibilă, percepe, înţelege ceea ce este de înţeles, inteligibil, cunoaşte ceea ce

este de cunoscut, cognoscibil. Sfântul Ioan Damaschin a îmbrăcat conceptele filozofice

de sensibil şi inteligibil în veşmântul de sărbătoare al Împărăţiei Cerurilor, a dat sensul

firesc mitului peşterii lui Platon, reuşind să răzbată dincolo de simplul exerciţiu

intelectual - filozofic uscat, fără finalitate, şi astfel „jucând un rol decisiv în fixarea

tradiţiei ortodoxe a epocii patristice şi în transmiterea ei lumii bizantine, dar şi celei

occidentale11

‖.

11

Pr. A. LOUTH, IOAN DAMASCHINUL ... P. 132

9

Bibliografie

Ediții ale Sfintei Scripturi

Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată şi

tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2009

Lucrări, studii şi articole

BRAJOVIĆ, Boris B., "Sf. Ioan Damaschin – Experienţa gândirii", Revista Teologica,

nr.1/2012, p.58-64;

CHIRA,Vasile, Problema participaţiei la Platon,

<http://vasilechira.wordpress.com/2012/02/03/problema-participatiei-la-platon/>,

04 iunie, 2014;

EUGENICOS, Marcos, About the other quotations to the Manuel Caleca (Canonicus Graecus

49, л. 64: Oxford, Boldleian Library);

LOUTH, Andrew, IOAN DAMASCHINUL – Tradiţie şi originalitate în teologia bizantină,

Traducere pr. Prof. Ioan Ică sn. şi diac. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2010

Sfântul IOAN DAMASCHIN, Dialectica, 524 B;

Sfântul IOAN DAMASCHIN, Dialectica, 532 A;

Sfântul IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, Trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti,

2005;