SENIN DE AUGUST

de Dumitru Radu Popescu

Cerul era înalt și albastru și copilul îl privea cu gura căscată, ținând palma deasupra frunții.

Dimineața limpede și răcoroasă îi învăluia obrajii arși de soare și tălpile înnegrite de praf. Undeva,

departe, la marginea câmpiei se auzeau în răstimpuri bubuituri înfundate, șterse. Nu era niciun nor

pe cerul senin și nici miros de ploaie nu aducea vântul. Copilul se oprise în poteca de lângă șosea

și privea necuprinsul albastru al cerului, cu gura căscată, scobindu-se cu un deget în ureche. Într-o

vreme se aplecă și, luând în mână un coș de nuiele, zise:

— Hai, fată, că ne-apucă seara.

Își târa picioarele prin iarbă, să-l ude roua. Fluiera privind întruna cerul albastru, iar din

când în când zicea:

— Lilo, fată grea ce ești. Prea te-ai îngrășat, fată.

Haina lui taică-său în care era îmbrăcat îi trecea până peste genunchi; mâinile nici nu i se

vedeau. Copilul era mic de statură, cu ochii albaștri, și nu avea mai mult de șapte-opt ani. Se

întorcea din satul vecin, de la bunică-sa, ducând în coșul de nuiele, ce-l ținea cu greutate în mână,

o gâscă albă și grasă pe care o botezase, pe drum, Lila. O acoperise cu foi late de brusturi, să nu

i-o vadă cineva.

Copilul fluiera, să-și dea curaj, deși nu era fricos din fire și nicio umbră de om nu se arăta

prin împrejurimi; fluiera din obișnuință și ca să nu pară gâsca atât de grea. Când trecu jumătatea

drumului ce despărțea cele două sate, puse coșul pe iarbă și se dezbrăcă de haină, respirând

adânc răcoarea caldă a verii. Aruncă foile de brusturi și scoase gâsca din coș; îi admiră bucata de

cârpă roșie ce i-o legase de gât, să nu se deoache, și-i zise, privind-o în ochi:

— Lilo, fată, o să mai mergi tu și pe jos, că nu te dor picioarele.

— Ga, ga, făcu gâsca, zbătându-se moale în brațele lui și făcându-l să râdă. Era grasă și

nu mai avea vioiciunea în mișcări.

— Lilo, fată, parcă ai fi o babă, zise copilul, legând-o de aripa dreaptă cu o sfoară de

cânepă și dându-i drumul pe potecă, înaintea lui.

Gâsca pășea rar, ciugulea iarbă și întorcându-și din când în când, spre băiat, ochii mici și

rotunzi. De câteva ori încercă să zboare, dar așa o ținu în loc.

Pe șosea, departe, copilul văzu un nor de praf înaintând spre el. Se așeză pe burtă, în

iarbă, acoperind gâsca cu pulpana hainei și prinzându-i ciocul în palmă. Camionul învăluit în praf

trecu pe lângă el și soldații nu-i ziseră nimic.

— Dacă nu tăceai, Lilo – vorbi el, pornind mai departe – cine știe unde erai acum

Găsi o jordea1

uscată și o ridică. De câte ori gâsca se abătea din potecă, o lovea încetișor

cu jordeaua, zicându-i:

— De ce ești proastă, n-ai ochi?

Gâsca nu-i răspundea, nici nu se mai uita la el. Își vedea de drum, leneșă. Nodul cârpei

roșii de la gât îi ajunse la ceafă și părea o fundă. Cerul era senin, copilul fluiera, ținând într-o mână

coșul și ața, iar în alta jordeaua uscată. Mergea cu haina lui taică-său pe umeri, ca un om mare.

Nu se grăbea. La cotitura șoselei, când să treacă râul, văzu înaintea podului o mașină nemțească,

așezată de-a douălea. Nu-i era frică de soldați, lui n-aveau ce să-i facă, dar se temea să nu-i ia

gâsca. O băgă degrabă în coș și-o înveli cu foi de brusturi. Puse și haina peste ea și înaintă

fluierând. Se opri în fața mașinii și dădu bună ziua.

— Mă lăsați să trec podu’? întrebă, scărpinându-se în ureche cu degetul cel mic și privind

pe cei doi soldați blonzi și tineri ce stăteau rezemați de roțile mașinii.

— Ce-ai în coș? întrebă unul.

— Nimic, iarbă, zise copilul convins.

— Dar parcă are cioc iarba …

— N-are cioc iarba, gâsca are cioc, dar e tare bolnavă, nici nu poate merge, așa-i de

bolnavă.

Cei doi soldați râseră, și unul, întinzându-i o bucată de ciocolată, îl întrebă cum îl cheamă.

— Emil – răspunse băiatul – și pe ea o cheamă Lila. E proastă ca Lila, aia de i-a murit omu’

pe front. Nici să meargă pe drum nu știe și tace. E tare proastă gâsca asta și …

— Și bolnavă, râse blondul ce-i dăduse ciocolată.

— Dar ce are, râie? întrebă celălalt soldat.

— Și râie, și păduchi, de toate.

— Nu se poate mânca?

— Nu, nici de ouat nu-i bună, zise Emil și-i păru bine că soldații râdeau și nu ziceau

niciunul că gâsca ar fi bună pe varză. „Tare proști sunt”, își zise el în gând, mulțumit că reușise să-i

înșele.

— Și unde te duci, Emile, cu Lila?

— Acasă, dacă mă lăsați să trec podu’.

— Te lăsăm, dar mai spune-ne de ce suferă Lila.

Copilul se scărpină în ureche și începu să le înșire ce-i trece prin minte. Soldații se

prăpădeau de râs și Emil se bucura că o să poată ajunge acasă cu gâsca. La un moment dat, pe

sub pod apăru un soldat, mânjit de noroi.

— Acum poți să treci, dar repede, foarte repede, zise blondul cel tânăr și-i mai dădu o

bucată de ciocolată. Emil îi mulțumi și plecă să treacă podul. Cei trei soldați se urcară în mașină și

porniră spre satul de unde venise copilul. Când ajunse pe la mijlocul podului, Emil se opri și,

mâncând ciocolată, îi dădu și Lilei o bucățică. Privi în urmă și văzu mașina ajunsă departe.

— Nu mănânci? întrebă. Nu mânca, Lilo, că tot tu păgubești.

Vru să mai spună ceva, dar simți cum Lila îi zboară din brațe și cineva îl lovește peste

urechi, asurzindu-l. Parcă podul se ridicase spre cer și se frânse.

— Lilooo…!

Gândurile i se fărâmițară în aer.

Departe, într-un alt nor de praf, mașina gonea. Peste câmpie și peste râu se așternu apoi,

ca un ecou șters, liniștea dimineții de august. Cerul era senin ca ochii copilului.