1

Nume proprii în lumea actuală vs nume proprii în lumile ficționale

1. Definiții

Numele proprii sunt etichetele atașate indivizilor printr-un botez inițial, conexiunile astfel

stabilite propagându-se în cadrul comunității lingvistice din aproape în aproape. Legătura

numelui cu individul (=referentul) este necesară și independentă de proprietățile individului

respectiv sau de istoria vieții lui. (Oltean 2006)

Numele ficționale sunt reprezentate de expresiile prin care sunt denumite personajele unei

opere ficționale. Aceste expresii sunt nume proprii în lumea ficțională din care fac parte

personajele pe care le denumesc, nume desemnate de autor în momentul producerii textului.

(Currie, 1990)

2. Trăsături comune

Deși există multe trăsături care le diferențiază, numele proprii se aseamănă cu numele

ficționale prin aceea că amândouă sunt expresii nestructurate semantic și denotă presupuse

persoane sau entități: numele proprii din lumi posibile ale realității, iar numele ficționale din

lumi compatibile cu textele literare.

3. Deosebiri

Cu toate că atât numele proprii, cât și numele ficționale sunt expresii nestructurate

semantic, fără sens inerent, modul în care acestea semnifică este diferit. Astfel, în cazul

numelor proprii, sensul stă în referentul pe care îl denotă:

(1) Lavinia pregătește o prezentare. – „Lavinia” alege un individ unic din lumea actuală

pentru care (1) este adevărată. Înțelegerea sensului propoziției depinde în mare măsură

de identificarea referinței lui „Lavinia”.

Există, în acest caz, două direcții de interpretare. Pentru Kripke, indivizii desemnați de

numele proprii nu pot fi identificați prin descrieri: este o lume posibilă în care individul

Lavinia, identic cu sinele din lumea în care (1) este adevărată, să nu pregătească o prezentare

– asta nu înseamnă, însă, că termenul „Lavinia” nu are aceeași referință în ambele lumi.

Frege și Russell, pe de altă parte, consideră că numele proprii pot fi reduse la un fascicol de

descripții definite: ”Walter Scott”=”autorul lui Waverley”. Este necesar, în concepția lor, ca

referința unui nume propriu să se definească prin cel puțin câteva dintre descrierile definite

unice pe care le-ar invoca oamenii în momentul în care folosesc numele propriu respectiv în

2

propoziții. Acest mod de a privi numele proprii ca fascicole de descripții definite este

amendabil din mai multe puncte de vedere1 și, de aceea, preferăm interpretarea lui Kripke,

abordare care diferențiază, în aspectul privind modul de semnificație, numele proprii de

numele ficționale.

În cazul numelor ficționale, așadar, sensul lor este dat de suma descrierilor cu care se

asociază acestea:

(2) Ion citește ziarul dimineața. – Într-o operă ficțională, sensul propoziției care conține

un nume ficțional este dependent de sensul celorlalte propoziții. Doar întreaga

povestire ficțională exrimă un sens: „Ion” nu poate fi înțeles în afara propozițiilor

despre el (comportament, atitudini, gesturi, sentimente etc.).

În al doilea rând, numele proprii se deosebesc de numele ficționale prin aceea că primele

sunt designatori rigizi, iar celelalte sunt designatori nonrigizi. Numele proprii desemnează

același individ în toate lumile posibile: indiferent dacă Cristofor Columb sau vikingii au

descoperit America, cei care, deși poate greșit, se referă la Columb ca la descoperitorul

Americii, folosesc numele respectiv pentru a se referi la figura istorică numită astfel:

convingerile lor, greșite sau nu, nu modifică denotația numelui propriu, care se referă direct,

nemediat, la purtătorul lui. (Kripke 1992) 2

Pe de cealaltă parte, numele ficționale, asemenea descripțiilor definite, sunt designatori

nonrigizi, în sensul că ele pot desemna entități diferite în lumi posibile diferite:

(3) Susan Rawlings avea patru copii.

w1: ”Susan Rawlings”=a, a are patru copii (p1)

w2: ”Susan Rawlings”=b, singurul individ care are patru copii (p2)

w3: ”Susan Rawlings”=a, niciun individ nu are copii în w3 (p1)

p1= w1 1

w3 0

p2= w2 1

Prin urmare, ”Susan Rawlings” nu desemnează un idivid identic cu sine în toate lumile

posibile, ci indivizi diferiți, fiind un designator nonrigid. (Oltean 2006)

1 Vezi exemplele: (1)Walter Scott nu este autorul lui Waverly. Această propoziție, fiind adevărată, nu o implică

pe (2) Walter Scott nu este Walter Scott.

2 Asta nu înseamnă că nu pot exista indivizi care să poarte același nume în aceeași lume posibilă (nume

omofone).

3

O altă deosebire între numele proprii și cele ficționale constă în faptul că, în timp ce, la

nivelul formei logice, entitățile asociate cu numele proprii se comportă ca niște constante,

numele ficționale pot fi înțelese doar ca niște variabile, cum ar fi cineva, legate de

cuantificatorul existențial. Noi procesăm, așadar, enunțul (3) în același mod în care l-am

procesa pe următorul:

(4) Cineva avea patru copii.

Propoziția (3) se poate înțelege, fără a identifica un anumit individ la care se referă

”Susan Rawlings”, ci presupunând doar că există un individ, cineva, care are proprietățile lui

Susan Rawlings și desfășoară activitățile descrise de opera ficțională. (Oltean 2006: 105).

În altă ordine de idei, trebuie menționat că numele proprii diferă de numele ficționale și

din punctul de vedere al situațiilor în care acestea se folosesc. Astfel, numele proprii se

utilizează în enunțuri despre indivizi existenți în lumea actuală:

(5) Diana fumează. – „Diana” = expresie cu referință directă, numele ei semnifică, are

sens întrucât desemnează un individ existent în lumea reală;

Putem însă crea și texte ficționale despre indivizii reali, numele proprii putând fi folosite și în

acte de ficționalizare:

(6) Diana avea patru copii. – „Diana” rămâne rigid la transpunerea din aserțiune în

ficțiune, desemnând același individ.3

În ceea ce privește numele ficționale, vorbim de trei situații de utilizare: în actul de

ficționalizare al autorului (fictive use), în actul de interpretare al cititorului (metafictive use)

sau în enunțuri care tratează personajul ca un obiect autonom de studiu (transfictive use).

(Currie 1990). Cum înțelegem, așadar, sensul lui ”Susan Rawlings” din enunțul lui Doris

Lessing: Susan Rawlings avea patru copii.?

Am specificat mai devreme că numele ficționale se comportă ca niște varaiabile. Prin

urmare, enunțul de mai sus este înțeles astfel:

(7) Există o persoană (cineva) pe nume Susan Rawlings care avea patru copii.

Fiind nume proprii în ficțiune, numele ficționale trebuie să desemneze, în cadrul aceleiași

opere ficționale, același individ. Condiția de unicitate este respectată dacă înțelegem enunțul

astfel:

(8) Există o singură persoană pe nume Susan Rawlings care avea patru copii.

3 Vezi exemplul folosirii personajului Napoleon în Război și pace. Aici „Napoleon” nu funcționează ca un nume

ficțional, ci ca un designator rigid, ca nume propriu al cărui referent este un individ existent în lumea reală.

4

Atitudinea de implicare imaginativă la care îi invită pe cititori autoarea textului presupune

ca aceștia să înțeleagă textul ficțional ca fiindu-le povestit ca un fapt știut de cel ce narează, să

recunoască, așadar, existența unui autor ficțional al textului, responsabil pentru textul produs.

Astfel, enunțul (8) devine:

(9) Există exact două persoane, dintre care prima se numește Susan Rawlings și avea

patru copii, iar a doua povestește despre activitățile celei dintâi, producând acest text.

(Currie 1990: 154)

În situația în care un vorbitor obișnuit spune același enunț folosit de Doris Lessing

(„Susan Rawlings avea patru copii.”), acesta nu mai are aceeași semnificație ca atunci când a

fost produs de autoare. În cazul acesta vorbim de cea de-a doua situație de folosire a numelor

ficționale, în interpretarea cititorului (metafictive use). Enunțurile de tipul acesta sunt

aserțiuni, primesc valoare de adevăr în lumea reală, întrucât ele exprimă ceea ce cititorul

consideră adevărat, fiind înțelese ca prefixate de operatori intensionali (Currie 1990):

(10) Este adevărat în textul ficțional T că/În textul ficțional T se spune că/Este în textul

ficțional T că Susan Rawlings avea patru copii.

Numele ficțional funcționează tot ca un designator nonrigid și în aceste situații, întrucât

atunci când îl folosesc, cititorii au în vedere diferite descrieri din textul ficțional. Unii pot

avea în minte descrierea potrivit căreia Susan Rawlings este mama a patru copii care,

devenind suferindă de depresie în urma constrângerii de a renunța la slujbă pentru a-și

îngriji copiii, se sinucide într-o cameră de hotel sau descrierea potrivit căreia Susan Rawlings

este mama a patru copii, care, din cauză că suferă de schizofrenie, se sinucide într-o cameră

de hotel. (Oltean 2011)

Mai există și situația în care numele ficționale sunt folosite în enunțuri care tratează

personajul ca un obiect autonom de studiu (transfictive use), situație asupra căreia nu vom

insista, ci doar o vom exemplifica în contextul acestei lucrări:

(11) Metodele lui Holmes sunt diferite de cele ale lui Poirot.

4. Situații speciale

Există anumite situații problematice în ceea ce privește uzul numelor ficționale și a

interpretării acestora. Una dintre acestea este semnalată de Kripke, care ridică problema

posibilității ca, accidental, numele ficționale să desemneze indivizi din lumea reală. Să

presupunem așadar că ar exista un individ în w@ (lumea actuală), S@=Susan Rawlings,

5

pentru care totul din textul lui Doris Lessing e adevărat. Pentru ca echivalența să fie posibilă

este necesar să presupunem că există și în w@ un autor, altul decât Doris Lessing, care scrie

un text ficțional, T2, identic din punct de vedere lexical cu T1 (textul scis de Doris Lessing

despre Susan Rawlings), despre S@. Cu toate acestea, fiind produse ale unor acte

comunicative diferite, T1 nu poate fi, sub nicio formă, identic cu T2. Prin urmare, ipoteza de

la care pleacă Kripke este una falsă: un nume ficțional nu poate avea referent un individ din

lumea reală.

5. Concluzii

Numele proprii diferă de cele ficționale prin modul în care acestea sunt înțelese: în cazul

celor proprii, sensul stă în referentul pe care îl desemnează, în timp ce „sensul” numelor

ficționale este dat de suma descrierilor cu care se asociază acestea. O altă deosebire între cele

două categorii constă în faptul că numele proprii desemnează același individ în toate lumile

posibile, fiind, așadar, designatori rigizi, iar numele ficționale pot desemmna entități diferite

în lumi posibile diferite, fiind designatori nonrigizi. În plus, în timp ce numele proprii se

comportă ca niște constante la nivelul formei logice, numele ficționale pot fi înțelese ca niște

variabile, precum cineva. Cele două categorii diferă și din punctul de vedere al situațiilor în

care se folosesc: numele proprii se utilizează în enunțuri reale sau în texte ficționale despre

indivizi existenți în lumea reală, iar numele ficționale apar în următoarele trei contexte: în

actul de ficționalizare al autorului (fictive use), în actul de interpretare al cititorului

(metafictive use) sau în enunțuri care tratează personajul ca un obiect autonom de studiu

(transfictive use).

6

Bibliografie

CURRIE, Gregory (1990) – The Nature of

Fiction, Cambridge, Cambridge University Press.

KRIPKE, Saul (1982) – Naming and Necessity,

Oxford, Blackwell.

OLTEAN, Ștefan (1997) – „Possible Worlds and Truth in Fiction”, Journal of Literary

Semantics, XXVI/3, pp. 173-190.

OLTEAN, Ștefan (2006) – Introducere în

semantica referențială, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană.

OLTEAN, Ștefan (2011) – Cursul Possible

World Semantics, ținut la Facultatea de Litere,

Universitatea Babeș-Bolyai, an universitar 2010-2011.