herbert george wells - razboiul lumilor

8/19/2019 Herbert George Wells - Razboiul Lumilor

1/81

Herbert George Wells

RĂZBOIUL LUMILORwww.cartipdf.wordpress.com

Dar dacă aceste lumi sunt locuite, cine le locuieşte?...Suntem noi, sau sunt ei stăpânii lumii?... Şi cum î nţelege omulnatura Lucrurilor?KEPLER

CARTEA ÎNTÂI

SOSIREA MAR ŢIENILOR

Capitolul I

AJUNUL RĂZBOIULUI

Nimeni n-ar fi crezut, î n ultimii ani ai secolului al nouă sprezecelea, că inteligenţe mai puternicedecât cele omeneşti, deşi la fel de muritoare, cercetau cu pătrundere şi atenţie lumea noastră, că î n timpce se preocupau de diferitele lor treburi, oamenii erau urmă riţ i şi examinaţi, poate tot atât de minuţioscum, la microscop, un om examinează viet ăţile efemere care mişunăşi se î nmulţ esc î ntr-o pică tură deapă . Extrem de mulţ umiţ i de ei î nş şi i, oamenii alergau î ncoace ş i î ncolo pe acest glob, după mă runtele lor interese, socotind cu seninătate că sunt stăpâni asupra materiei. S-ar putea ca infuzorii de sublentila microscopului să creadă la fel. Nimeni nu se gândea la toate celelalte planete din spaţiu cala nişte surse de primejdie pentru omenire, sau, dacă oamenii se gândeau la ele, o f ăceau numai pentrua elimina de acolo ideea vieţii, ca imposibilă sau improbabilă. Amintindu-ni-le, ideile curente aleacestor zile î ndepă rtate ni se vor pă rea stranii. Oamenii de pe Pământ î ş i î nchipuiau că , î n cel maibun caz, dacă pe Marte ar putea să existe alţ i oameni, probabil inferiori pământenilor, ei ar fi dispuşide a primi cu bunăvoinţăo expediţie misionară. Şi totuşi, dincolo de prăpastia spaţiului, minţi caresunt faţăde minţile noastre aşa cum sunt ale noastre faţăde ale vietăţilor ne î nsemnate, inteligenţ evaste, reci şi nemiloase, priveau Pământul cu ochi invidioşi, şi î ş i f ă ureau î ncet ş i sigur planurile î mpotriva noastră .Ş i, la î nceputul secolului al două zecilea, veni marea deziluzie. Cred că nu mai estenevoie să-i reamintesc cititorului că planeta Marte se î nvârteş te î n jurul Soarelui la o distanţă mediede 140.000.000 de mile, iar lumina şi căldura pe care le primeşte de la el reprezintă abia jumătate din

ceea ce primim noi. S-ar putea, dacă ipoteza nebuloaselor conţine vreun adevăr, ca planeta Marte să fie mai bătrână decât lumea noastră; pe suprafa ţa ei via ţa trebuie să-şi fi î nceput cursul cu mult timp î nainte ca Pă mântul să î nceteze de a mai fi o masă topită. Faptul că are abia o şeptime din volumulPământului i-a accelerat probabil răcirea până la temperatura la care viaţa poate să apar ă. Planeta areaer şi apă, şi tot ceea ce este necesar pentru susţinerea unei existenţe î nsufleţ ite. Omul este, î nsă , atâtde vanitos ş i atât de orbit de vanitatea lui, î ncât, până la sf âr şitul secolului al nouăsprezecelea, nici unscriitor nu a exprimat ideea că viaţa raţională, dacă exista, s-ar fi putut dezvolta pe Marte mai presusde nivelul ei pământesc. Şi, î n general, nici nu se ş tia că Marte, având î n vedere că este mai bătrândecât Pământul, c ăreprezint ăabia un sfert din suprafa ţa acestuia şi c ă este mai depărtat de Soare, seaflă î n mod necesar nu î nainte de apariţ ia vieţ ii, ci mai aproape de sf ârşitul ei.

Răcirea seculară, care va trebui să pună cândva stăpânire şi pe pla neta noastră, î naintase considerabil pe planeta vecină . Datele fizice ale lui Marte sunt î ncă î n mare parte unmister, dar noi acum ştim că, pânăşi î n regiunea ecuatorială , temperatura de la amiază abiase apropie de aceea din iernile noastre cele mai friguroase. Aerul este mult mai rarefiat


2/81

decât al nostru, oceanele s-au retras şi au ajuns să acopere doar o treime din su prafaţa globului şi,pe măsură ce se succed lentele anotimpuri, imense grămezi de zăpadă se strâng şi se topesc î n

jurul fiecă rui pol ş i inundă , î n mod periodic, zonele temperate. Această treaptă ultimă deepuizare, care pentru noi este î ncă ne î nchipuit de î ndepă rtată , devenise o problemă actuală pentru locuitorii de pe Marte. Presiunea necesităţii imediate le-a ascuţit inteligenţele, le-a dezvoltatenergiile şi le-a î ntă rit inimile. Ş i, privind î n depă rtă rile spaţiului cu ajutorul unor instrumenteşi unor cunoştinţe pe care noi nici nu le visam î ncă, ei au văzut, la distanţa cea mai apropiată, lanumai 35.000.000 de mile de ei, î nspre Soare, ca pe un luceaf ăr de dimineaţăal speranţei, proprianoastră planetă, mai caldă ca a lor, cu vegetaţie verde şi ape cenuşii, cu atmosfera î nnorată,dovedind fertilitatea, iar printre nori, f âşiile î ntinse ale ţărilor populate ş i ale marilor î nguste, î nţ esate de vase.

Probabil că printre ei, noi, oamenii, fiinţele care locuiesc pe acest pământ, suntem cel puţinla fel de străini şi de reevoluaţi precum sunt pentru noi maimuţele şi lemurienii. Raţiuneaomenească admite că viaţa este o luptă ne î ncetată pentru existenţă, ş i se pare că la fel gândescşi cei de pe Marte. Planeta lor este foarte aproape de răcire, iar lumea noastră e î ncă plină deviaţă, populată î nsă numai cu ceea ce ei privesc drept animale inferioare. Într-adevăr, singura lorscăpare de distrugerea care, generaţie după generaţie, se furişează spre ei este să se apropie cuorice preţ de soare.

Şi, î nainte de a-i judeca cu prea multă asprime, trebuie să ne amintim câte distrugeri nemiloase şi totale a î nf ă ptuit specia noastră, nu numai asupra animalelor, cum ar fi bizonul şi"dodo"-ul, care au dispărut, dar cum chiar asupra propriilor rase inferioare. Tasmanienii au fost cutotul şterşi de pe faţa pământului, cu toată î nf ăţşi area lor omenească, î ntr-un război deexterminare dus de emigranţii europeni, î ntr-un interval de numai cincizeci de ani. Oare suntem noinişte apostoli ai milei, ca să ne plângem de faptul că marţienii s-au războit cu noi î n acelaşi spirit?

Se pare că marţienii şi-au calculat coborârea cu o preciziune uimitoare — ştiinţa lormatematică este, evident, mult mai avansată decât a noastră — şi şi-au dus până la capătpregătirile cu o asiduitate exemplară. Dacă instrumentele noastre ne-ar fi permis, am fi pututprevedea, î ncă din secolul al nouă sprezecelea, nenorocirile care ne aşteptau. Oameni caSchiaparelli au examinat planeta roşie — î n treacă t fie zis, este ciudat că de nenumărate secoleMarte a fost steaua războiului — dar nu au reuşit să interpreteze fluctuaţiile pe care le vedeau şipe care le-au î nregistrat atât de bine pe hă rţ i. Probabil că, î n tot acest timp, marţienii sepregăteau.

În timpul opoziţ iei din 1894, pe partea luminată a planetei a fost zărită o strălucireputernică, mai î ntâi la Observatorul din Lick, apoi de Perrotin din Nisa, apoi de alţi observatori.Cititorii din Anglia au aflat pentru prima dată aceasta î n numărul din 2 august al revistei Natura.Eu sunt î nclinat să cred că strălucirea n-a fost decât topirea, î n uriaş ul puţ scobit î n scoarţ aplanetei, a imensului tun din care marţ ienii î ş i trimiteau spre noi proiectilele. În timpul urmă toarelor două opoziţii au fost observate, lângă locul acestei explozii, unele semne particulare, pânăacum neexplicate.

Furtuna s-a abătut asupra noastră acum şase ani. În timp ce Marte se apropia de opoziţie,Lavelle din Java a f ăcut ca firele comunicaţiilor dintre observatoarele astronomice să palpite devestea uluitoare a unei uriaşe explozii de gaze incandescente pe această planetă. Faptul se î ntâmplase la 12 ale lunii, spre miezul nopţii; spectroscopul, la care el a recurs imediat, indica omasă de gaze aprinse, mai ales hidrogen, care gonea cu o viteză enormă spre pământ. Cam la unsfert de oră după douăsprezece jetul de foc se f ăcuse nevăzut. El l-a comparat cu o rafală gigantică de flăcări, izbucnită brusc şi violent de pe planetă, "ca nişte gaze aprinse ieşite dintr-un tun".

Fraza se dovedi foarte nimerită. Şi totuşi, a doua zi nu apăru nimic despre aceasta î n ziare, î nafară de o notiţă din Daily Telegraph, ş i lumea ră mase î n ignoranţă asupra uneia dintre cele maigrave primejdii care a ameninţat vreodată rasa omenească. Probabil că nici eu n-aş fi auzit nimicdespre erupţie, dacă nu l-aş fi î ntâlnit la Ottershaw pe binecunoscutul astronom Ogilvy. Extrem deagitat de vestea primităşi, pradă emoţiei, m-a invitat să-l î nsoţ esc, î n noaptea aceea, la cercetareaplanetei roş ii.

Îmi amintesc şi azi foarte bine, î n ciuda tuturor celor î ntâmplate de atunci, noapteaaceea de veghe: observatorul î ntunecat ş i tă cut, lanterna oarbă care arunca î ntr-un colţ o


3/81

lumină slabă, pe podea, ţăcănitul regulat al mecanismului de ceasornic de la telescop, micadeschidere lunguiaţădin tavan — un abis presărat cu stele. Ogilvy se plimba de colo-colo; î lauzeam, f ără să-l văd. Prin telescop se vedea un cerc albastru î nchis ş i mica planetă rotundă care plutea î n acest câmp. Pă rea atât de mică, atât de strălucitoare, minusculăşi liniştită,brăzdată uşor de f âşii transversale, şi cu circumferinţa uşor turtită. Era mică, argintie, doar ogămălie de lumină! Părea că tremură, dar de fapt aceasta se datora telescopului care vibra, dincauza activităţii mecanismului de ceasornic care menţinea imaginea î n raza vizuală.

În timp ce o priveam, planeta pă rea că se mă reş te ş i se micş orează , se apropie şi se î ndepă rtează,dar nu era decât o impresie a ochilor mei obosiţi. Marte plutea la patruzeci de milioane de mile depărtare — unspaţiu de peste patruzeci de milioane de mile. Puţini oameni î şi pot î nchipui imensitatea vidului î n care î noată praful universului material.

Aproape de planetă, î n câmpul vizual, î mi amintesc că erau trei puncte slabe de lumină, treistele minuscule, pierdute î n infinit; î n jurul ei, bezna f ără fund a spaţiului gol. Ştiţi cum aratăaceastă beznă î n timpul unei nopţ i reci ş i î nstelate. Privită prin telescop, ea pare mult maiprofundă. Şi, invizibil pentru mine, din cauză că era atât de î ndepă rtat şi mic, zburând ne î ncetatcă tre mine, cu repeziciune, de-a curmeziş ul distanţelor de necrezut, apropiindu-se î n fiecareclipă cu multe mii de mile, venea Obiectul pe care ni-l trimiseseră, Obiectul care avea să aducă atâtea lupte şi nenorociri, şi atâta moarte pe pământ. Nici nu visam la el, î n timp ce priveam printelescop; ş i pe Pământ, nimeni nu visa la proiectilul fatal.

În noaptea aceea s-a produs pe planeta î ndepă rtată î ncă o erupţ ie de gaze. Am vă zut-o. Ostrălucire cu marginile roşcate, o uşoară proiectare a conturului, chiar când cronometrul arătamiezul nopţii; atunci l-am anunţat pe Ogilvy, care mi-a luat locul. Noaptea era călduroasăşi mi-era sete; m-am dus, călcând cu stângăcie şi căutându-mi drumul pe î ntuneric, până la măsuţaunde se afla sifonul, î n timp ce Ogilvy, văzând dâra de gaze care venea către noi, scoteaexclamaţii de surpriză.

Iar î n noaptea aceea, un alt proiectil invizibil pornea, cam la o secundă sau două peste douăzecişi patru de ore de la primul, pe drumul de la Marte către Pământ. Îmi amintesc cum m-am aşezat acolola masă, î n î ntuneric, şi cum pete verzi şi roşii pluteau prin faţa ochilor mei. Nebănuind semnificaţialicăritului minuscul pe care î l ză risem şi tot ce-mi va aduce după aceea, nu-mi doream decât să mă aşez lângă luminăşi să fumez. Ogilvy privi î n telescop până la ora unu, apoi renunţă; am aprinslanterna şi am plecat către locuinţa lui. Jos, î n î ntuneric, se vedeau Ottershaw ş i Chertsey, unde sute de

oameni dormeau î n pace.Tot restul nopţii, Ogilvy f ăcu î ndelungate speculaţ ii asupra condiţ iilor de viaţă pe Marte,

râzând de ideea vulgară c ă acolo ar exista locuitori care ne trimit semnale. El credea sau că peplanetă s-a abătut o ploaie deasă de meteoriţi, sau că se dezlănţuise o explozie vulcanică uriaşă. Mi-a demonstrat că era imposibil ca evoluţia organică să fi luat pe două planete alăturateaceeaşi direcţie.

— Şansele î mpotriva unei existenţ e asemă nătoare omului pe Marte sunt un milionla una, zise el.

Sute de observatori văzură flacăra din noaptea aceea şi din noaptea următoare, pe lamiezul nopţii, apoi din nou î n noaptea urmă toare; ş i la fel timp de zece nopţ i, o flacă ră î nfiecare noapte. De ce au î ncetat exploziile după cea de a zecea noapte, nici un pământean nu a î ncercat să explice. S-ar putea ca gazele exploziei să fi provocat marţienilor unele inconveniente.Nori deşi de fum sau praf, vizibili de pe pământ printr-un telescop puternic ca nişte pete mici,cenuşii, schimbătoare, se răspândiră peste limpezimea atmosferei planetei, î ntunecându-i tră săturile cunoscute.

În cele din urmă , aceste perturbaţ ii treziră chiar ş i ziarele ş i ici ş i colo apă rură articole depopularizare î n legă tură cu vulcanii de pe Marte. Îmi amintesc că periodicul satiric Punch a folosit î n modfericit ş tirea pentru o caricatură politică . Şi, cu totul nebiruite, proiectilele pe care marţienii le î ndreptaseră spre noi se apropiau de pământ, gonind acum prin abisul gol al spaţiului, cu o viteză de mai multe mile pesecundă, oră de orăşi zi de zi, din ce î n ce mai aproape. Astă zi mi se pare uimitor şi aproape de necrezutfaptul că oamenii puteau să-şi vadă de treburile lor mărunte, aşa cum au f ăcut-o, deşi acest destin iminentatârna deasupra noastră. Îmi amintesc de triumful lui Markham, când a reuşit să obţină o


4/81

nouă fotografie a planetei pentru ziarul ilustrat pe care î l edita pe atunci. Oamenii de astăzi î ş i dau cugreu seama de abundenţ a ş i de spiritul î ntreprinză tor al ziarelor noastre din secolul alnouăsprezecelea. În ceea ce mă priveş te, eram ş i foarte ocupat să î nvăţ să merg pe bicicletăşiabsorbit de o serie de articole î n care discutam despre evoluţ ia probabilă a ideilor morale î n raport cuprogresul civilizaţiei.

Într-o seară (primul proiectil se afla atunci abia la 10.000.000 de mile depă rtare) am ieşit cusoţia mea să mă plimb. Îi explicam semnele zodiacului pe cerul î nstelat ş i î i ară tam planeta Marte, unpunct strălucitor de lumină ridicându-se la zenit şi către care se î ndreptau atâtea telescoape. Era onoapte călduroasă. Venind către casă, un grup de excursionişti de la Chertsey sau Islewortt trecură pelângă noi, cântând din gur ăşi din instrumente. Luminilese aprindeau la ferestrele de sus ale caselor î n timp ce oamenii se duceau la culcare. Dinspregară, din depărtare, se auzeau trenurile răsunând şi huruind, la macazuri, zgomot pe care

distanţa î l transforma aproape î ntr-o melodie. Soţ ia mea î mi ară ăt stră lucirea semnalelorroşii, verzi şi galbene care atârnau î ntr-un cadru proiectat pe cer. Totul respira siguranţăşilinişte.

Capitolul II

STEAUA CĂ Z ĂTOARE

Apoi, veni noaptea primei stele căzătoare. Ea fu zărită dis -de-dimineaţă, ca o linie de foc, î n î naltul vă zduhului, trecând peste Winchester, că tre ră să rit. Probabil că au vă zut-o sute de oameni,socotind-o o stea căzătoare obişnuită. Albin, descriind-o, afirma că lăsa î n urma ei o dâră verzuie, carestrălucea timp de câteva secunde. Denning, cea mai mare autoritate a noastră î n problema meteoriţ ilor, adeclarat că a fost vă zută prima oară la î nă lţ imea de nouă zeci sau o sută de mile. Lui i s-a pă rut că a atins Pământul cam la vreo sută de mile

către răsărit.La ora aceea, eu eram acasă, î n camera mea de lucru, ş i scriam; cu toate că ferestrele meledădeau spre Ottershaw, iar oblonul era ridicat (pe atunci î mi plă cea să privesc cerul nocturn), nuam văzut nimic. Şi totuşi, probabil că acest obiect, cel mai ciudat dintre toate cele care au venitvreodată pe Pământ, din spaţiu, a căzut chiar î n timpul când eu şedeam acolo şi — doar să firidicat privirea — l-aş fi putut vedea. Unii dintre cei care i-au observat zborul susţin că era î nsoţ itde un fel de ş uierat. Dar eu nu am auzit nimic. Bă nuiesc că mulţi oameni din Berkshire, Surrey şiMiddlesex l-au văzut căzând şi au crezut, î n cel mai bun caz, că e un meteorit. Se pare că nimeninu s-a gândit să caute î n noaptea aceea obiectul căzut.

Dar, dis-de-dimineaţă, bietul Ogilvy, care văzuse steaua căzătoare şi era convins că peundeva pe câmpul dintre Horsell, Ottershaw şi Woking zăcea un meteorit, s-a trezit devreme, cugândul să-l găsească. Ceea ce s-a şi î ntâmplat, î ndată după ivirea zorilor, nu departe de carierelede nisip. Căderea proiectilului provocase o gaură enormă, iar nisipul şi pietrişurile fuseseră aruncate cu putere î n toate direcţ iile, peste buruieni, formând grămezi care se vedeau de la omilăşi jumătate depărtare. Buruienile luaseră foc, şi un fum subţire şi albastru se ridica î n parteade ră sărit.

Obiectul zăcea acolo, î ngropat aproape î n î ntregime î n nisip, printre şa chiile unui brad pecare î l sf ă râmase î n că dere. Suprafaţ a descoperită pă rea a face parte dintr-un cilindru imens,acoperit cu o crustă groasă, solzoasă, de culoare î nchisă. Avea un diametru cam de treizeci demetri. Ogilvy se apropie de obiect, surprins şi de dimensiuni, dar mai ales de forma lui, deoareceştia că majoritatea meteoriţilor sunt mai mult sau mai puţin rotunjiţi. Dar obiectul era î ncă atâtde fierbinte, din cauza zborului, î ncât el nu putu să se apropie prea mult. Din interiorul cilindruluise auzeau nişte zgomote, o mişcare, pe care el le atribui răcirii inegale a suprafeţei cilindrului;nici nu-i trecu prin minte că obiectul n-ar avea interiorul compact.

Rămase î n picioare pe marginea gropii, pe care o scobise obiectul, privindu-i atentaspectul ciudat, uimit mai ales de forma şi culoarea neobişnuită, şi î ntreză rind nelămurit,chiar de atunci, evidenţa unei intenţionalităţi care l-a condus. Dimineaţa era minunat de


5/81


6/81

Către ora opt, câţiva băieţi şi oameni f ără ocupaţie o şi porniseră spre câmp să vadă "oamenii morţi din Marte". Aceasta era forma pe care o luase ştirea. Eu am auzit-o mai î ntâi dela băiatul cu ziare, pe la nouă f ără un sfert, când am ieşit să iau Daily Chronicle. Am fost,desigur, uimit şi, f ără să mai pierd timpul, m-am î ndreptat, peste podul de la Ottershaw, cătrecarierele de nisip.

Capitolul III

PE CÂMPUL DIN HORSELL

Am găsit, î n jurul găurii enorme î n care se afla cilindrul, un mic grup cam de douăzecide oameni. Am descris mai î nainte aspectul acestui corp uriaş , î ngropat î n pă mânt. Iarba şipietrişul din jurul lui păreau carbonizate ca î n urma unei explozii neaşteptate. Ciocnireaprodusese, f ără î ndoială, o ţâşnire de flăcări. Henderson şi Ogilvy nu erau acolo. Cred că,dându-şi seama că deocamdată nu era nimic de f ăcut, plecaseră să ia micul dejun acasă laHenderson.

Patru sau cinci băieţi şedeau pe marginea gropii, cu picioarele atârnate, şi se amuzau— până când i-am oprit eu — aruncând pietre asupra cilindrului. Dup ăce le-am spus câteva cuvinte, î ncepură să se joace de-a prinselea, î n mijlocul grupului de spectatori.

Printre aceştia se aflau doi ciclişti, un grădinar cu ziua, ale cărui servicii le foloseam uneori şieu, o fatăţinând î n braţ e un copilaş , Gregg măcelarul, î mpreună cu bă ieţ aşul lui, doi sau treipierde-varăşi băieţi care serveau mingile la jocul de golf şi care obişnuiau să-şi petreacă vremea î npreajma gă rii. Nu se prea vorbea. Pe atunci puţini dintre oamenii de rând din Anglia aveau vreo ideecât de vagă despre astronomie. Cea mai mare parte dintre cei prezenţi priveau liniştiţi extremitateacilindrului, de forma unei mese mari, care se afla la fel cum o lăsaseră Ogilvy şi Henderson. Îmi î nchipui că speranţ a oamenilor de a gă si un morman de cadavre carbonizate era dezamăgită deaceastă masă ne î nsufleţ ită. Cât timp am rămas acolo, oamenii plecau şi veneau. Am coborât î ngroapăş i mi s-a pă rut că aud o mişcare uşoară sub picioare. Capătul de sus î ncetase să se mai

rotească.Ciudăţenia acestui obiect deveni evidentă pentru mine abia atunci când m-am apropiat de el. Laprima privire nu era, î ntr-adevăr, mai impresionant decât o căruţă răsturnată sau un copac doborât de-acurmezişul drumului. Poate chiar nici atât. Părea o geamandură ruginită. Era nevoie de o anumită educaţie ştiinţifică pentru a-ţi da seama că zgura cenuşie care acoperea obiectul nu era un oxidobişnuit, că metalul alb-gălbui care strălucea î n cră pă tura dintre capac ş i cilindru avea o nuanţă neobiş nuită. Dar pentru cea mai mare parte a spectatorilor, noţiunea de extraterestru nu spunea nimic.

În clipa aceea am fost extrem de sigur că Obiectul acela venise de pe planeta Marte, dar nu socoteamposibil să conţină vreo fiinţăvie. Mă gândeam că deşurubarea putea să fie automată. În ciuda pă rerii luiOgilvy, eu continuam să cred că pe Marte existau oameni.Gândul mi se ducea la posibilitatea ca Obiectul să conţină vreun manuscris, la dificultăţile ce vorapare î n privinţ a traducerii, la faptul că am putea gă si î n cilindru monede ş i figurine, şi aşa maideparte. Totuşi, cilindrul era puţin cam prea mare pentru a-mi confirma aceste presupuneri. Eramnerăbdător să-l văd deschis. Pe la unsprezece, văzând că nu se î ntâmplă nimic, m-am î ntors, plin deasemenea gânduri, spre locuinţa mea din Maybury. Dar mi-a fost greu să mă apuc din nou deabstractele mele cercetări.

După-amiază, aspectul câmpului se schimbase foarte mult. Primele ediţii ale ziarelorde seară uimiseră Londra cu titlurile lor enorme:

"UN MESAJ PRIMIT DIN MARTE" "ÎNTÂMPLAREASENZA ŢIONAL Ă DIN WOKING"

şi altele de acelaşi gen. Pe deasupra, telegrama lui Ogilvy către Observatorul Astronomicpusese î n miş care toate observatoarele din ţ ară .

Pe drumul de lângă carierele de nisip se aflau vreo şase trăsuri de la gara din Woking, ocabrioletă de la Chobham, şi o trăsură mai mare. Lângă ele erau o mulţime de biciclete. În plus,cu toată căldura din ziua aceea, foarte mulţi oameni veniseră pe jos de la Woking şi


7/81

Chertsey, aşa î ncât se adunase aici o mulţ ime considerabilă , printre care se aflau şi câteva doamne î mbră cate elegant.

Era o căldură arzătoare, nici un nor pe cer şi nici o suflare de vânt; singura umbră o aşterneaucâţiva pini rari. Buruienile care luaseră foc fuseseră stinse, dar, cât vedeai cu ochii, terenul neted dinspreOttershaw era î nnegrit ş i de pe el continuau să se ridice ş uviţe verticale de fum. Un negustor de dulciuridin Chobham Road, mai î ntreprinză tor, î ş i trimisese băiatul cu o î ncă rcă tură de mere verzi ş i sticle debere.

Apropiindu-mă de groapă, o găsii ocupată de un grup de vreo jumătate duzină de oameni— Henderson, Ogilvy şi un bărbat î nalt ş i blond — am aflat mai târziu că era Stent, de laObservatorul Regal — î mpreună cu câţiva muncitori care mânuiau sape şi târnăcoape. Stentdădea ordine, cu un glas limpede şi ascuţit. Probabil că acum cilindrul era mult mai rece, deoareceStent şedea pe el, î n picioare; faţ a î i era roş ie,ş iroind de transpiraţ ie, ş i se pare că î l enervaseceva.

O mare parte a cilindrului fusese degajată, dar partea de jos era î ncă î ngropată . De î ndată ce Ogilvy mă vă zu î n mulţ imea de oameni care priveau de la marginea gropii, î mistrigă să cobor şi mă î ntrebă dacă n-aş vrea să-l caut pe lordul Hilton, proprietaruldomeniului.

Mulţimea care se tot aduna, şi mai ales băieţii, î mi zise el, deveneau o piedică serioasă pentru săpături. Ei vroiau să instaleze o uşoară balustradă, care să-i ajute să menţină oamenii ladistanţă. Îmi mai spuse că din când î n când se auzeau uş oare miş cări din interiorul cutiei, dar că muncitorii nu reuşeau să deşurubeze capacul, neavând de unde să-l apuce. Pereţii cutiei păreau săfie de o grosime considerabilăşi era posibil ca slabele sunete pe care le auzeam să reprezinte defapt un adevărat tumult interior.

Am acceptat bucuros cererea lui, dobândind astfel dreptul de a fi unul dintre spectatoriiprivilegiaţi î n interiorul acelui spaţ iu. Nu am reuş it să -l găsesc pe lordul Hilton acasă, dar mi s-a spus că era aşteptat să vină de la Londra cu trenul care pleca din gara Waterloo la ora şase; şicum era abia cinci şi un sfert, m-am dus acasă, mi-am băut ceaiul şi am plecat spre gară să-laştept.

Capitolul IV

CILINDRUL SE DESCHIDE

Când m-am î ntors pe câmp, soarele apunea. Dinspre Woking veneau î n grabă grupurirăzleţe. Câţiva inşi se î ntorceau. Mulţ imea din jurul gropii crescuse cam la vreo două sute depersoane şi se detaşa, neagră, pe galbenul de lămâie al cerului. Se auzeau glasuri ridicate şipărea că î n jurul gropii î ncepuse un fel de luptă . În timp ce mă apropiam, auzii glasul lui Stent:

— Daţi-vă î napoi! Daţ i-vă î napoi! Unbăiat veni către mine î n fugă .

— Se miş

că

, î mi zice din treac

ă t, se de

ş urubeaz

ă de tot. Asta nu-mi place. O

ştergacasă.

Mi-am continuat drumul către grupul de oameni. Erau î ntr-adevă r, î mi î nchipui, două sau trei sute deoameni, care se î nghionteau şi se î mbulzeau unii î ntr-alţii, cele câteva femei nefiind î n nici un caz cele mai puţinactive.

— A căzut î n groapă ! strigă cineva.— Daţi-vă î napoi! strigară mai mulţi.Mulţimea se agita, şi mi-am croit drum prin mijlocul ei. Toţi păreau extrem de surescitaţi. Un

bâzâit neobi şnuit venea din groapă.— Ascultă! î mi zise Ogilvy. Ajută -ne să -i dă m î napoi pe idioţ iiăş tia. Nu ş

tim ce poate fi î n Obiectul acesta blestemat!Un tânăr, cred că era un băiat de prăvălie din Woking, şedea pe cilindru, î ncercând să se caţăre din nou

afară din groapă.Mulţimea î l î mpinsese acolo.Capătul cilindrului continua să se deşurubeze din interior. Apăruse aproape o

jumătate de metru de ghivent strălucitor. Cineva se î mpiedică de mine, ş i eram gata să fiu


8/81

aruncat pe capacul cilindrului. M -am î ntors, ş i probabil î n acelaş i timp ghiventul ajunsese la capăt,căci capacul cilindrului căzu pe pietriş, cu un zgomot puternic. M-am proptit cu cotul î n omul dinspatele meu ş i mi-am î ntors din nou capul spre Obiectul acela. O clipă , deschiderea circulară păruperfect neagră. Aveam soarele î n ochi.

Cred că toţi se aşteptau să vadă ieşind un om — poate oarecum diferit de oameniipământeni, dar totuşi, î n pă rţ ile sale esenţ iale, un om. Eu, cel puţ in, aşa credeam. Dar, privind,am văzut imediat mişcându-se ceva î n umbră : niş te miş că ri agitate ş i nelămurite, unadeasupra celeilalte, şi două discuri luminoase, ca nişte ochi. Apoi din mijlocul î ncolăcit sedesf ăşură ceva care semăna cu un mic şarpe cenuşiu, cam de grosimea unui baston, şi şerpui î naer spre mine — ş i apoi î ncă unul.

M-a cuprins deodată un fior. Se auzi, î n spatele meu, ţ ipătul puternic al unei femei. M-am î ntors pe jumă tate, continuând să -mi ţ in ochii fixaţi asupra cilindrului, din care ieşeau altetentacule, şi am î nceput să-mi croiesc drum î napoi de la marginea gropii. Pe feţele oamenilor din

jurul meu uimirea f ăcea loc groazei. Se auzeau î n toate pă rţ ile exclamaţii nearticulate. Toată lumea se dădea î napoi. Bă iatul de pră vă lie se forţ a să iasă de pe marginea gropii. M-am trezitsingur, şi am văzut oamenii alergând, pe partea cealaltă a gropii, şi Stent printre ei. Am privit din

nou spre cilindru şi m-a cuprins o groază de nestăpânit. Am rămas î mpietrit, cu ochii aţ intiţi î ntr-acolo.

O masă rotundă, mare şi cenuşie, cam de mărimea unui urs, se ridica î ncet şi cu dificultate dincilindru. Când ajunse afar ă, î n lumină , străluci ca o piele udă.

Doi ochi mari, de culoare î nchisă , mă priveau ţ intă . Masa care î i î nconjura, capulacelei fiinţe, era rotundăşi avea, s-ar putea spune, o faţă. Sub ochi era o gură, ale căreimargini f ără buze tremurau, se agitau, lăsând să picure salivă. Întreaga creatură palpita şigâf âia convulsiv. Un a pendice slab şi tentacular se şi î ncleştase de marginea cilindrului, iaraltul se legăna î n aer.

Cei care nu au văzut niciodată un marţian viu cu greu î şi pot imagina groaza neasemuită pecare o producea aspectul lui. Gura ciudată, î n formă de V cu buza de sus ascuţită, absenţa frunţii,absenţa unei bărbii sub buza inferioară î n formă de colţ, tremurul ne î ncetat al acestei guri, grupultentaculelor de meduză , respiraţ ia agitată a plămânilor î ntr-o atmosferă străină, dificultateaevidentăşi chinuitoare a mişcărilor, din cauza forţei mai mari de gravitaţie a pământului — şimai ales extraordinara intensitate a ochilor imenşi — toate erau vii, intense, neomeneşti, diforme

şi monstruoase. Pielea brună, ca unsă cu grăsime, părea spongioasă, şi î n prudenţa stângace amişcărilor î ncete era ceva extrem de scârbos. Încă de la această primă î ntâlnire, de la primaaruncă tură de ochi, am fost copleşit de dezgust şi teamă.

Deodată, monstrul dispăru. Se clătină pe marginea cilindrului şi alunecă î nă untru, cu un zgomot ca şicând ar fi căzut o masă mare de piele. L-am auzit scoţând un ţip ăt ascu ţit şi ciudat, şi imediat î n umbradeschizăturii apăru o altă creatură asemănătoare.

M-am î ntors ş i, alergând nebuneş te, m-am î ndreptat că tre primul grup de copaci, cam la osută de metri distanţă; dar alergam oblic şi poticnindu-mă, căci nu puteam să-mi dezlipescprivirile de la acest spectacol.

M-am oprit acolo, printre câţiva pini tineri şi drobiţe, gâf âind şi a ştep tând să văd ce se va mai î ntâmpla. Câmpul din jurul gropilor de nisip era presărat de oameni, care şedeau ca şi mine î ngroziţ i ş i pe jumătate fascinaţi, privind ţintă la aceste f ăpturi sau mai curând la grămada de pietriş de pemarginea gropii î n care se aflau ele. Ş i atunci, î ngrozindu-măş i mai mult, am văzut un obiect negru şirotund mişcându-se î n sus şi î n jos pe marginea gropii. Era capul băiatului de prăvălie care căzuse î năuntru, dar î n lumina cerului de apus arăta ca un obiect mic şi negru. Reuşi să-şi scoată din groapă un umăr şi un genunchi, apoi alunecă din nou pân ă când i se văzu numai capul. Deodată dispăru, şimi s-a părut că aud un ţipăt slab. Am simţit pentru o clipă pornirea să mă î ntorc ş i să-l ajut, darfrica m-a oprit.

Apoi totul dispăru din vedere, ascuns î n groapa adâncăş i după grămada de nisip pe care oridicase căderea cilindrului. Cineva care ar fi venit pe drumul de la Chobham sau Woking ar fi rămasuimit văzând o mulţime de aproape o sutăşi ceva de oameni care stăteau î ntr-un cerc mare şineregulat, î n ş anţ uri, î napoia tufiş urilor, î n dosul porţ ilorş i gardurilor, vorbind prea puţin unii cualţii, doar cu strigăte scurte şi nervoase, şi privind cu ochii ţintă spre câteva grămezi de nisip.Căruciorul cu bere rămăsese ca o epavă ciudată,


9/81

negru î n lumina soarelui arză tor, iar î n gropile de nisip se afla un ş ir de vehicule pă ră site, aicăror cai mâncau din sacii atârna ţi de după gât, sau b ăteau cu copita î n pământ.

Capitolul V

RAZA ARZĂTOARE

După ce î i privisem o clipă pe marţ ieni ieşind din cilindrul î n care veniseră de pe planetalor pe Pământ, un fel de hipnoză î mi paraliză acţiunile. Am rămas acolo, cufundat până lagenunchi î n buruieni, privind fix la movila care î i ascundea. Oscilam î ntre fricăş i curiozitate.

Nu î ndră zneam să mă î ntorc la groapă , dar simţ eam o dorinţă fierbinte să privesc î nă untrul ei. De aceea, am î nceput să merg dând un larg ocol, că utând un unghi avantajos şiprivind ne î ncetat la gră mezile de nisip după care se ascundeau nou-veniţ ii pe Pământul nostru.La un moment dat apăru brusc î n lumina soarelui un mă nunchi de curele negre şi î nguste, catentaculele unei caracatiţ e, dar se retrase imediat, ş i apoi se ridică o tijă subţire, formată dinarticulaţii, purtând î n capă t un disc circular care se î nvârtea cu o mişcare neregulată. Oare ce sepetrecea acolo?

Cei mai mulţi spectatori se strânseseră î n două grupuri — unul, ceva mai numeros, î nspreWoking, celă lalt, o mână de oameni, î nspre Chobham. Cu siguranţă căşi ei erau frământaţi deaceleaşi î ntrebă ri. Câţiva se aflau chiar lângă mine. M-am apropiat de unul dintre ei — l-amrecunoscut ca fiindu-mi vecin, dar nu î i cunoş team numele — şi m-am oprit. Nu era momentulpentru o conversaţie obişnuită.

— Ce brute scârboase! zise el. Doamne sfinte! Ce brute scârboase! Repetă fraza de câteva ori.— Ai văzut că un om a alunecat î n groapă ? l-am î ntrebat eu; dar el nu mi-a ră spuns. Am rămas tăcuţicâtva timp, alături, privind şi resimţind, cred, oarecare consolare

unul î n tovă răşia celuilalt. Apoi mi-am schimbat locul, suindu-mă pe o mică ridicătură care î mioferea avantajul de a fi cu un metru ş i ceva mai sus, ş i când am privit din nou către vecinul meu l-am

văzut î ndrept

ându-se spre Woking.Amurgul î ncepuse să se transforme î n î nserare,ş i nu se mai î ntâmpla nimic . Mulţimea de

departe, din stânga, către Woking, părea să crească, şi auzeam acum venind dintr-acolo un murmur slab.Micul grup de oameni dinspre Chobham se risipise. Dinspre groapă nu se mai auzea aproape nici un felde mişcare.

Faptul acesta, mai mult decât orice, î i f ă cu pe oameni să capete curaj, ş i cred că nou-sosiţii de la Woking au contribuit de asemeni la restabilirea î ncrederii. În orice caz, î n timp ce selăsa î nserarea, mulţ imea î ncepu să se miş te î ncet, oprindu-se din când î n când printre gropile denisip, şi această mişcare părea să capete tot mai multă forţăpe măsură ce î n jurul cilindruluiliniştea serii rămânea netulburată. Forme verticale, negre, î n grupuri de câte două sau trei, î naintau, se opreau, observau ş i î naintau din nou, ră spândindu-se î n acelaşi timp î ntr-un semicerc î ngust ş i neregulat, care căuta să cuprindă, î ntre capetele sale, groapa. Am pornit şi eu să mă apropii de groapă.

Atunci am văzut câţiva vizitii care î naintau cu î ndră zneală prin gropile de nisip şi am auzit zgomotulcopitelor şi scârţâitul ro ţilor.

Un băiat î mpingea că ruciorul cu mere. Ş i apoi, la treizeci de metri de groapă, venind dinspre Horsell, aapărut un mic grup de oameni; cel din fruntea lor flutura un steag alb.

Aceasta era delegaţia. Se ţinuse î n grabă un consiliu, şi deoarece marţienii erau, î n ciuda aspectului lorrespingător, fiinţe î nzestrate cu raţiune, se luase hotărârea de a li se arăta, apropiindu-ne de ei cu semne deprietenie, căşi noi eram fiinţe raţionale.

Steagul se mişca î ntâi spre dreapta, apoi spre stânga. Eram prea departe pentru a recunoaşte pevreunul dintre ei, dar am aflat mai târziu că Ogilvy, Stent şi Henderson erau şi ei, î mpreună cu alţ ii, î naceastă tentativă de comunicare. Micul grup trăsese după el grupul de oameni dimprejur, astfel că seformase acum un cerc aproape î ntreg; câteva forme negre, nelămurite, urmau de la o mică distanţă.

Deodatăţâşni un fulger de luminăşi o mas ă de fum verzui şi luminos ieşi din groapă î n trei ră bufniri distincte, ridicându-se, una după alta, î n vă zduhul liniş tit.


10/81

Fumul (sau, poate, cuvântul mai nimerit ar fi flacăra) era atât de strălucitor, î ncât cerul albastru- î nchisde deasupra capetelor noastre şi î ntinderea câmpiei î ntunecate dinspre Chertsey, presărată cu pini negri,parcă se î ntunecară deodată , concomitent cu ră bufnirile, şi rămaserăşi mai î ntunecate după dispariţia lor.În acelaş i timp se auzi un şuierat slab.

Dincolo de groapă, micul grup de oameni, care aveau î n frunte steagul alb, fu oprit î n loc deacest fenomen; părea o mică pată de siluete verticale, mici şi negre, pe pământul î ntunecat. Cândfumul verde se ridică , feţ ele oamenilor se luminară de un verde palid, î ntunecându-se din nou,când fumul dispăru. Atunci, î ncet, ş uieratul se transformă î ntr-un bâzâit lung şi puternic. O formăghemuită se ridică î ncet din groapă, şi din ea părea că licăreşte urma unei raze de lumină.

Imediat, ţâşniri de adevărată flacără, o lumină strălucitoare, care sărea de la unul la altul,izbucniră din grupul de oameni î mprăştiaţ i. Era ca şi cum un jet invizibil se ciocnea de ei, izbucnindapoi î ntr-o flacă ră albă . Era ca ş i cum fiecare om era transformat deodată, î ntr-o clipă , î n flă că ri.

Şi atunci i-am văzut clătinându-se şi căzând î n lumina propriei lor distrugeri, iar cei care î i î nsoţ eau se î ntoarserăş i o luară la fugă .Am rămas ţintuit locului, nedându-mi î nsă seama că î n faţ a mea, sărind de la om la om î n acel mic grup î ndepă rtat, era moartea. Nu simţ eam decât că asist la un fenomen foartestraniu. Un fulger de lumină, orbitor, şi aproape f ără zgomot — şi un om cădea la pământ,rămânând nemi şcat; şi î n timp ce raza nevăzutăşi arzătoare trecea peste ei, pinii izbucneau î nflăcări, iar tufişurile uscate deveneau, cu o pocnitură î nă buş ită , o masă de văpăi. Departe,către Knaphill, se vedea lumina copacilor, buruienilor şi clădirilor de lemn care izbucneau brusc î n flă cări.

Această moarte arzătoare se rotea iute şi ne î ncetat, ca o sabie de foc, invizibilăşi inevitabilă.Am văzut-o venind către mine, după tufişurile aprinse pe care le atingea, şi eram prea uimit şi stupefiatpentru a mă putea mişca. Am auzit trosniturile focului î n gropile de nisip şi nechezatul unui cal, î ncetând tot atât de brusc precum izbucnise. Era ca şi cum un deget de flacără intensă, şi totuşiinvizibil, ar fi fost î ntins peste mă ră cinişul dintre mine şi marţieni, de-a lungul unei linii curbe;dincolo de gropile de nisip, pământul î ntunecat scotea fum ş i trosnea. Ceva că zu cu zgomot, departe,spre stânga, acolo unde drumul dinspre gara de la Woking intră î n câmpie. Îndată după aceea, ş uieratulşi zbârnâitul î ncetară , iar obiectul negru î n formă de cupolă se cufundă î ncet, dispă rând î n groapă .

Toate acestea se î ntâmplaseră cu atâta repeziciune, î ncât am ră mas nemişcat, nedumerit şi uluit

de fulgerele de lumină. Dacă această moarte s-ar fi rotit î ntr-un cerc complet, cu siguranţăcă aş fi fostucis prin surprindere. Dar ea a trecut şi m-a ocolit, şi a lăsat deodată noaptea î n jurul meu, neagrăş iostilă.

Câmpia ondulată era acum î ntunecată , aproape î n beznă , î n afară de drumurile care sedesf ăşurau cenuşii şi palide sub cerul albastru- î ntunecat al nopţii. Totul era sumbru, lipsit desuflare omenească. Deasupra capului, stelele î ncepeau să apară , şi spre apus cerul era î ncă de unalbastru palid, verzui, luminos. Vârfurile pinilor ş i acoperişurile din Horsell se profilau ascuţite, î ntunecate, pe lumina ş tearsă dinspre apus. Marţienii, cu aparatele lor, erau complet ascunşivederii, î n afară de acel stâlp subţ ire pe care oglinda lor se miş ca ne î ncetat. Câteva tufiş uri ş icopaci izolaţ i, ici ş i colo, continuau să mai fumege ş i să ardă, iar casele dinspre gara din Wokingtrimiteau î n sus spirale de flă că ri î n liniş tea î nceputului de noapte.

În rest, ş i î n afară de uimirea mea teribilă , nu se schimbase nimic. Micul grup de pete negrecare purtau steagul alb, fusese şters de pe faţa pământului, şi se părea că liniştea serii nici nu fusese î ntreruptă.

Mi-am dat seama că mă aflam f ără ajutor, f ără apărare şi singur pe acest câmp î ntunecat. Ş ideodată , de parc-ar fi că zut asupra mea ceva din afară , m-a nă pădit frica.Făcând un efort, m-am î ntors ş i am î nceput să alerg, poticnindu-mă , printre tufiş uri. Frica pe care osimţeam nu era o frică raţională, ci panică, teroare; mă î ngrozeau nu numai marţienii, dar şi î ntunericul ş

i liniştea din jurul meu. Groaza produse asupra mea unefect atât de extraordinar de descurajare, î ncât alergam plângând î n tă cere, ca un copil. Şi după ce m-am î ntorscu spatele n-am mai avut curajul să privesc î napoi.

Îmi amintesc că aveam impresia bizară că ei î ş i bă teau joc de mine, că , de î ndată ce


11/81

voi fi pe punctul de a mă afla î n siguranţă, această moarte misterioasă — tot atât de rapidă ca şi fulgerul — va sări după mine, din groapa din jurul cilindrului, şi mă va culca lapământ.

Capitolul VI

RAZA ARZĂTOARE PE DRUMUL SPRE CHOBHAM

Este î ncă de ne î nţ eles cum pot marţ ienii să ucidă oamenii, atât de iute şi de liniştit. Mulţi

cred că ei reuşesc să producă î ntr-un fel oarecare o că ldură intensă

î ntr-un spaţ iu deinconductibilitate practic absolută. Această căldură intensă este proiectată printr-o rază, î n liniedreaptă, î mpotriva oricărui obiect pe care şi-l aleg drept ţintă, cu ajutorul unei oglinzi parabolice

lustruite, dintr-o compoziţie necunoscută, aproape la fel cum oglinda parabolică a unui farproiectează razele de lumină. Dar nimeni nu a stabilit î n mod cert aceste amănunte. Oricare ar fifost procedeul, este sigur că esenţa acestei arme consta î ntr-o rază de căldură. Căldurăşi lumină invizibilă, î n loc de lumină vizibilă . Tot ceea ce poate să ardă izbucneşte î n flă cări la atingereaacestei raze, plumbul curge ca apa, fierul se î nmoaie, sticla plesneşte şi se topeşte, iar apa fierbebrusc, transformându-se î n aburi.

În noaptea aceea, aproape patruzeci de oameni zăceau sub lumina stelelor, î n jurul gropii, carbonizaţişi desfiguraţi, deveniţi de nerecunoscut, şi tot timpul nopţii câmpul dintre Horsell şi Maybury a rămas pustiu, î nnegrit de flă cări.

Ştirea masacrului a ajuns la Chobham, Woking şi Ottershaw probabil cam î n acelaşi timp. Când s-a î ntâmplat tragedia, î n Woking magazinele erau î nchise ş i un grup de oameni,atraşi de cele auzite, trecuseră peste podul de la Horsell şi î naintau pe drumul dintre mărăcinicare duce până la câmpie. Vă puteţi î nchipui tinerii, gătiţi după terminarea zilei de lucru şif ăcând din această î ntâmplare, cum fac de altfel î n orice ocazie, un pretext pentru a se plimba î mpreunăş i a se distra. Vă puteţi î nchipui murmurul glasurilor de-a lungul drumului.

Până atunci, desigur, puţini oameni din Woking ştiau despre deschiderea cilindrului, cu toate că

bietul Henderson trimisese la Oficiul poştal un curier pe bicicletă, cu o telegramă specială către un ziar deseară.

Pe măsură ce aceşti curioşi veneau, câte doi sau trei, pe câmp, î ntâlneau grupuri mici de oameni vorbindcu î nsufleţ ire şi privind la oglinda rotitoare de deasupra gropilor de nisip. Nou-veniţii erau, f ără î ndoială,cuprinşi î ndată de aceeaş i agitaţie.

Pe la opt şi jumătate, când delegaţia fu distrusă, se aflau acolo o mulţime cam de trei sute deoameni, sau chiar mai mult, î n afară de cei care pă ră siseră drumul pentru a se apropia şi mai mult demarţieni. Erau şi trei poliţişti, dintre care unul călare, care f ăceau tot posibilul, conform instrucţiunilor luiStent, să-i ţină pe oameni la distanţăşi să-i î mpiedice să se apropie de cilindru. Se iscarăşi câtevaproteste, din partea celor mai necugetaţi şi mai nervoşi, pentru care o adunare este î ntotdeauna o ocazie descandal ş i de debandadă.

Stent şi Ogilvy, temându-se de posibilitatea unei ciocniri, telegrafiaseră la cazarma dinHorsell, de î ndată ce apă ruseră marţienii, cerând ajutorul unei companii de soldaţi pentru aproteja aceste fiinţe ciudate î mpotri-va violenţ elor. Apoi ei se î napoiaseră , pentru a conduce aceanefericită delegaţie. Descrierea morţii lor, aşa cum fusese văzută de mulţime, concorda foartebine cu impresiile mele: cele trei răbufniri de fum verde, zbârnâitul profund şi izbucnirile deflăcări.

Această mulţime de oameni scăpase dintr-o primejdie mai gravă decât aceea ce mă pândise pe mine. Salvarea lor fusese o movilă de nisip acoperită de buruieni, care interceptasepartea inferioară a razei arzătoare. Dacă î nă lţimea oglinzii parabolice ar fi fost cu câţivametri mai mare, nimeni n-ar fi scăpat cu viaţă, pentru a mai putea să povestească î ntâmplarea. Ei au vă zut flă că rile, oameni că zând, şi o mână invizibilă, ca să spunemaşa, incendiind tufişurile şi î naintând că tre ei, î n umbra î nseră rii. Atunci, cu unş uierat maiputernic decât zbârnâitul din groap ă, raza trecu chiar pe deasupra capetelor lor, aprinzândvârfurile fagilor ce mărgineau drumul, f ăcând s ă plesnească c ăr ămizile, spărgândgeamurile, aprinzând ramele ferestrelor şi sf ărâmând î n bucăţi o porţiune din frontonul uneicase de lângă colţul drumului.


12/81

La auzul acelui zgomot î nă buş it, al ş uieratului, ş i văzând lumina copacilor aprinşi, mulţimea,cuprinsă de panică, rămase nedecisă câteva clipe. Pe drum î ncepură să cadă scântei, aşchii aprinse şifrunze, ca ni şte fulgi de fl ăcări. Pălăriile şi hainele luau foc. Apoi, venind de pe câmp, se auzi un strigăt.Răsunarăţipete şi strigăte şi, deodată, un poliţist călare veni î n galop prin mulţ ime, cu mâinile î ncleş tate deasupra capului, urlând.

— Vin spre noi! ţipă o femeie, şi imediat toţi se î ntoarserăşi, î mpingându-i pe cei dinspate, î ş i croiră din nou drum spre Woking. Se î mbulzeau orbeşte, ca o turmă de oi. În loculunde drumul deveni mai î ngust ş i mai î ntunecos, î ntre taluzurile î nalte, mulţ imea se î nghesuiş i se iscă o luptă disperată . Nu reuş iră să scape toţ i; cel puţ in trei fugari, două femei şiun băieţaş, fură trântiţi şi călcaţi î n picioare, ş i lă saţ i să moară acolo, î n spaimăş i î ntuneric.

Capitolul VII

CUM AM AJUNS ACASĂ

În ceea ce mă priveş te, nu-mi amintesc din toată această fugă decât că mă izbeam de copaci şimă poticneam printre tufişuri. În jurul meu totul era cuprins de teroarea invizibilă a marţienilor; ne î ndură toarea sabie de foc pă rea că se ră suceş te î n toate pă rţ ile, deasupra capului meu, î nainte de a cobor î ş ide a mă lovi de moarte. Am ajuns pe drumul dintre răs-cruce şi Horsell şi am alergat pe el până larăscruce.

În cele din urmă , n-am mai putut face nici un pas; epuizat de violenţ a emoţ iilor şi a fugii, m-ampoticnit şi am căzut pe marginea drumului. Era lângă podul care trece peste canalul de la uzina de gaz. Amcăzut şi am rămas nemişcat.

Probabil că am zăcut acolo o bucată de vreme.M-am ridicat, apoi, foarte nedumerit. O clipă, poate, n-am reuşit să î nţeleg cum de ajunsesem

lângă pod. Spaima căzuse de pe mine, ca o haină. Îmi pierdusem pă lăria, iar gulerul era desf ăcut.Cu câteva minute mai î nainte pentru mine existară doar trei lucruri reale — imensitatea nopţii, aspaţiului şi a naturii, propria mea neputinţăşi groază, şi iminenta apropiere a morţii. Acum, ca şicum se răsturnase ceva, punctul de vedere se schimbase brusc. Nu avusese loc o trecere perceptibilă de la o stare de spirit la alta. Eram din nou, nemijlocit, fiinţa de fiecare zi — un cetăţean cumsecadeşi obişnuit. Câmpul liniştit, cauza fugii mele, izbucnirea flăcărilor, î mi pă reau ca un vis. M-am î ntrebat dacă toate acestea se î ntâmplaseră î ntr-adevă r. Nu-mi venea să cred.

M-am ridicat şi am suit, cu paşi nesiguri, panta abruptă a podului. În gânduri î mistăruia nedumerirea. Muşchii şi nervii păreau storşi de vlagă. Pot să spun că mă poticneamca un om beat. Un cap se ridică peste umbra podului, apoi apăru un muncitor care ducea uncoş. Lângă el alerga un băieţaş. Trecu pe lângă mine, urându-mi bună seara. Eram gata să-ivorbesc, dar am tăcut. I-am răspuns la salut printr-un mormăit nearticulat şi mi-am continuatdrumul.

Peste podul de la Maybury trecu î n goană, spre sud, un tren, vârtej de fum alb, colorat de flăcări,omidă lungă de ferestre luminate, f ăcând un vacarm asurzitor şi dispărând. Câţiva oameni vorbeau î n î ntuneric, la poarta uneia dintre casele de pe mica stră duţă numită Oriental Terrace. Totul era atât de real şide obişnuit! Iar ceea ce lăsasem î n urmă era atât de î nnebunitor, de fantastic! Astfel de lucruri, î mi spuneam,nu pot să existe.

Probabil că sunt un om cu reacţii ieşite din comun. Nu ştiu î n ce măsură senzaţiilemele sunt comune. Uneori, î ncerc o stare foarte ciudată , o detaş are de mine î nsumi ş i delumea din jur; am impresia că o privesc din exterior, dintr-un loc ne î nchipuit de î ndepă rtat, î nafară de timp, î n afară de spaţ iu, î n afară de fră mântă rileş i tragedia tuturor fenomenelor.Acest sentiment trăia deosebit de intens î n mine î n noaptea aceea. Era un alt aspect al visuluimeu.

Simţeam, ceea ce era şi mai rău, absurditatea totală a seninătăţii mele şi a morţii fulgerătoare ceplutea acolo, la nici două mile depărtare. Se auzeau zgomotele uzinei de gaz; şi toate lămpile electrice erauaprinse. M-am oprit lângă grupul de oameni.

— Aveţi veşti de pe câmpie? zisei eu.La poartă erau doi bărbaţi şi o femeie.


13/81

— Ce? zise unul dintre bărbaţi, î ntorcându-se.— Ce veşti aveţi de pe câmpie? zisei eu.— Nu vii dintr-acolo? î ntrebară oamenii.— Oamenii care vin de pe câmpie parcă au î nnebunit, zise femeia, pe deasupra porţii.— N-aţi auzit despre oamenii din Marte, î ntrebai eu, despre creaturile acelea din

Marte?— Mulţam. Am auzit destule. Şi toţi trei î ncepură să râdă.Mă simţeam ridicol, şi nervos. Am î ncercat să le spun ceea ce văzusem, dar n-am reuşit. Au î nceput

să râdă din nou de frazele mele î ntretă iate.— Veţi auzi î n curând mai multe, zisei eu, continuându-mi drumul către casă.Când am ajuns î n pragul uş ii, soţ ia mea tresă ri, vă zându-mi figura răvăşită. Am intrat î n

sufragerie, m-am aş ezat, am bă ut puţ in vin şi de î ndată ce mi-am mai revenit puţin, i-am povestit ceea cevăzusem. Cina, alcătuită din mâncare rece, mă a ştepta pe masă, dar a rămas acolo, f ără să-i dăm vreoatenţie, î n tot timpul cât am povestit cele î ntâmplate.

— Un lucru este sigur, i-am spus soţiei, pentru a-i î ndepărta teama ce i-o inspirasem, ei suntcreaturile cele mai ne î ndemânatice pe care le-am vă zut târându-se vreodat ă. Pot să se ascundă î ngroapăş i să ucidă oamenii care se apropie de ei, dar nu pot să iasă afară... Dar cât de î ngrozitorisunt!

— Nu te mai gândi, dragul meu! zise soţia mea, î ncreţ indu-şi sprâncenele şiluându-mi mâna î ntr-a ei.

— Sărmanul Ogilvy! zisei eu. Când te gândeşti că zace acolo mort! So ţia mea, cel puţin, nu găseacă î ntâmplă rile relatate sunt de necrezut.

Când am văzut c ă faţa ei devine albă ca varul, m-am oprit brusc.— S-ar putea să vinăşi aici, spunea ea mereu.Am insistat să bea puţin vin şi am î ncercat s-o liniştesc.— Abia dacă se pot mişca, zisei eu.Am î nceput să o î ncurajez, pe ea ş i pe mine, repetând tot ceea ce î mi spusese Ogilvy despre

imposibilitatea adaptării marţienilor pe Pământ. Am pus accentul mai ales pe dificultateaprovocată de gravitaţie. Pe suprafaţa Pământului forţa gravitaţiei este de trei ori mai mare decât

aceea de pe suprafaţa lui Marte. Un marţian va cântări, deci, de trei ori mai mult dec

ât pe Marte,cu toate c ă forţa lui musculară va rămâne aceeaşi. Propriul lui corp va deveni pentru el ca un î nveliş de plumb. Aceasta era, î ntr-adevă r, pă rerea generală. A doua zi dimineaţă, atât The

Times, cât şi Daily Telegraph, de exemplu, insistau asupra acestui fapt, şi amândouă treceau cuvederea, cum am f ăcut şi eu, două influenţe care modificau, î n mod evident, situaţia.

Atmosfera Pământului, acum o ştim, conţine mai mult oxigen sau mai puţin argon (oricumam vrea s-o luăm) decât aceea de pe Marte. Influenţa î ntăritoare a acestui exces de oxigen asupramarţienilor a f ăcut indiscutabil mult pentru a contrabalansa greutatea mărită a trupului lor. Şi, î nal doilea rând, noi am trecut cu vederea faptul că inteligenţ a cu aplicaţii deosebite la mecanică pecare o aveau marţienii era î n stare să se dispenseze la nevoie de activitatea musculară.

Pe atunci, eu nu ţineam seama de aceste lucruri, astfel î ncât raţiunea mea elimina cutotul şansele invadatorilor. O dată cu vinul şi mâncarea, cu î ncrederea pe care mi-au dat-omai î ntâi masa şi apoi nevoia de a-mi linişti soţia, am devenit pe nesimţite mai curajos şimai calm.

— Au procedat prosteşte, zisei eu, ţinând î n mână paharul cu vin. Sunt periculoşi pentrucă sunt, f ără î ndoială , î nnebuniţ i de spaimă . Probabil că nu se aşteptau să găsească fiinţe —

î n nici un caz fiinţ e raţ ionale. În cel mai ră u caz, un obuz aruncat î n groapă , zisei eu, î i vaucide pe toţi.Surescitarea intensă provocată de aceste î ntâmplă ri î mi tulburase, f ă ră î ndoială , facultăţile

perceptive. Îmi amintesc şi acum, cu o claritate extraordinară, masa din seara aceea. Figura blândă,dar neliniştită a iubitei soţii mă privea pe sub abajurul roz al lămpii, faţa de masă albă, tacâmurilede argint şi paharele de cristal — deoarece pe vremea aceea chiar şi autorii de eseuri filozofice î şipermiteau câte un mic lux —, vinul purpuriu din pahar, toate î mi apar desluş it, ca î ntr-o fotografie.După sf ârş itul mesei am mai ră mas de vorbă, mâncând nuci şi fumând o ţigar ă, regretând imprudenţa lui Ogilvy şi deplângând


14/81

laşitatea mioapă a marţienilor.La fel ar fi putut să privească lucrurile vreun respectabil "dodo" 1 din insula Mauritius, stând

î n cuibul lui şi discutând despre sosirea unor marinari nemiloşi, î n căutare de vânat. "Mâine î i vomucide cu pliscul, draga mea".

Nu ştiam că era ultima masă civilizată pe care o luam, î naintea multor zileneobişnuite şi teribile.

Capitolul VIII

VINERI NOAPTEA

Pentru mine, dintre toate faptele ciudate şi uimitoare care s-au petrecut î n vinerea aceea,faptul cel mai extraordinar a fost î mbinarea obiceiurilor curente ale ordinei noastre sociale cuprimele manifestări ale seriei de evenimente care aveau să răstoarne cu totul această ordine. Dacă vineri seara ai fi trasat, cu compasul, un cerc cu o rază de cinci mile î n jurul gropilor de nisip de laWoking, mă î ndoiesc că ai fi găsit dincolo de el o singură fiinţă omenească ale cărei emoţii sauobiceiuri să fie cât de puţin afectate de către aceşti nou-veniţi, cu excepţia vreunei rude a lui Stentsau rudelor celor trei sau patru ciclişti şi londonezi care zăceau morţi pe câmpie. Mulţi dintreoameni auziseră despre cilindru, desigur, şi discutaseră despre el î n clipele de ră gaz, dar desigur,căştirea nu produsese senzaţia pe care ar fi produs-o un ultimatum adresat Germaniei.

Telegrama sărmanului Henderson, care descria deşurubarea treptată a proiectilului, a fost socotită la Londra, î n seara aceea, drept o farsă , iar ziarul respectiv, după ce telegrafiase pentru a primi oconfirmare din partea lui şi nu căpătase nici un răspuns — omul era mort — hotărâse să nu tipărească oediţie specială.

Chiar şi î năuntrul acestui cerc de cinci mile, marea majoritate a oamenilor rămăseseră indiferenţi. Am arătat, mai î nainte, cum au ripostat bă rbaţ ii ş i femeia cărora le vorbisem. În tot

districtul, oamenii î ş i luau masa de pr

ânz şi de seară; muncitorii după orele de muncă ale zilei, seocupau de grădină, copiii erau trimişi la culcare, tinerii î ndră gostiţ i ră tăceau pe străzi, studioşii

şedeau aplecaţi asupra cărţilor.Poate că apăruse un zvon pe străzile satului, un nou şi dominant subiect de discuţie prin cârciumi şi, ici-

colo, câte cineva care auzise, sau chiar vreun martor ocular al ultimelor î ntâmplă ri, mai provoca puţ ină agitaţie,exclamaţii, oarecare alergătură î ncoace şi î ncolo; dar, pentru cea mai mare parte a oamenilor, obişnuinţa zilnică de a munci, de a mânca, de a bea, de a dormi, continua la fel ca î ntotdeauna — ca şi cum pe cer n-ar fi existat nicio planetă Marte. Chiar la gara din Woking, din Horsell sau Chobham, situaţia era aceeaşi.

În gara Woking, până la ore târzii, trenurile se opreau şi î şi continuau drumul, altele erau trase pelinii laterale, pasagerii coborau şi aşteptau, şi totul î ş i urma cursul obişnuit. Un băiat din oraş, î ncă lcând monopolul lui Smith, vindea ziare cu ş tirile după-amiezii. Zgomotul tamponării vagoanelor,şuieratul ascuţit al locomotivelor din gară se amesteca cu strigătele de "oameni din Marte!". Pe la oranouă veniră î n gară câţ iva oameni agitaţi, cu veşti de necrezut, dar nu pricinuiră o tulburare mai maredecât ar fi f ăcut-o nişte beţivi. Călătorii către Londra priveau prin ferestrele vagonului î n î ntunericulde afară ,ş i vedeau doar rare scântei care licăreau şi dispăreau î nspre Horsell, câte o lumină roşiatică sau o şuviţă subţire de fum ridicându-se spre cer, şi se gândeau că nu se î ntâmplase nimic deosebit, î nafară de vreun incendiu al buruienilor. Abia pe la marginea câmpiei se putea observa o oarecaretulburare. Acolo, ardeau vreo şase case î nspre Woking. Luminile erau aprinse î n toate cele trei sate, î ncasele care dă deau spre câmp, ş i oamenii ră maseră treji până î n zori. O mulţ ime de curioşi continuasă stea ne î ncetat — oamenii veneau şi plecau, dar mulţimea rămânea — atât pe podul din Chobham, câtşi pe cel din Horsell. Unul sau doi oameni mai temerari au pornit prin î ntuneric, după cum s-a aflat maitârziu, ş i s-au furişat până aproape de marţieni; dar nu s-au mai î ntors niciodată ; deoarece o rază luminoasă, ca raza reflectoarelor unui vas de război, mătura câmpia, iar raza arzătoare venea imediatdupă ea. În rest, suprafaţa î ntinsă a câmpiei era tăcutăşi pustie, iar cadavrele carbonizate rămaseră acolo, î n timpul nopţ ii î nstelate, ş i a doua zi. Mai mulţ i oameni auziră venind

1 Pasăre uriaşă. Nume ştiinţific: dichis ineptus.

http://var/www/apps/conversion/tmp/scratch_1/HYPERLINK%23page14http://var/www/apps/conversion/tmp/scratch_1/HYPERLINK%23page14http://var/www/apps/conversion/tmp/scratch_1/HYPERLINK%23page14http://var/www/apps/conversion/tmp/scratch_1/HYPERLINK%23page14


15/81

dinspre groapă nişte ciocănituri.Astfel se prezentau lucrurile vineri noaptea. În centru, î nfipt ca o săgeată otrăvită î n pielea

bătrânei noastre planete, se afla cilindrul. Dar otrava abia î ncepuse să acţioneze. În jurul cilindrului se î ntindea câmpul tăcut, î nsă fumegând pe alocuri, presărat cu câteva forme î ntunecate, care abia se ză reau, ici ş i colo, zăcând î n atitudini contorsionate. Din loc î n loc mai ardea câte un tufiş sau copac. Maideparte, un cerc de oameni care î ncepuseră să se agite; flăcările î ncă nu ajunseseră dincolo de acestcerc. În restul lumii, viaţ a î ş i continua cursul ei, cum f ăcea de nenumăraţi ani. Febra războiului, careva î nchide vinele şi arterele, care va ucide nervii şi va distruge creierii, î ncă nu-şi spusese cuvântul.

În tot cursul nopţ ii marţ ienii ciocă nirăş i se agitară , neobosiţ i, f ă ră să doarmă,lucrând şi pregătindu-şi maşinile; din când î n când se ridica către cerul î nstelat o răbufnire de fumalb-verzui.

Pe la ora unsprezece, o companie de soldaţi trecu prin Horsell şi se desf ăşură la marginilecâmpiei, pentru a forma un cordon. Mai târziu, o a doua companie trecu prin Chobham pentru a sedesf ăşura pe partea de nord a câmpiei. Mai mulţi ofiţeri de la barăcile din Inkerman veniseră pecâmp mai devreme, î n cursul dimineţ ii, ş i se vorbea că unul dintre ei, maiorul Eden, dispăruse.Colonelul care comanda regimentul veni pân ă la podul dinspre Chobham şi, pe la miezul nopţii, î ncepu să strângă informaţ ii de la mulţ ime. Autorităţile militare î ş i dădeau seama, desigur, deseriozitatea lucrurilor. Pe la ora unsprezece, spuneau ziarele de a doua zi dimineaţa, porniseră de laAldershot un escadron de cavalerie, două de puşcaşi, şi cam patru sute de oameni din regimentulde la Cardigan.

Câteva secunde după miezul nopţii, mulţimea de pe drumul dinspre Chertsey şi dinspreWoking văzu o stea căzând din văzduh î n pădurea de pini dinspre nord-vest. Avea o culoareverzuie şi strălucea ca un fulger de vară. Era cel de al doilea cilindru.

Capitolul IX

LUPTA ÎNCEPE

În amintirea mea ziua de sâmbătă trăieşte ca o zi de aşteptare. De fapt, a fost o zi demoleşeală, caldă, î nnoratăş i, după câte mi s-a spus, cu fluctuaţii rapide ale barometrului.Dormisem puţin, cu toate că soţia mea reuşise să doarmă, şi m-am sculat devreme. M-am dus î ngră dină, î nainte de micul dejun, î ncordându-mi auzul, dar dinspre câmp nu se auzea decât ociocârlie.

Lăptarul veni ca de obicei. Auzindu-i zgomotul căruţei, m-am dus până la gard, să-l î ntrebdespre ultimele veş ti. Mi-a spus că î n timpul nopţ ii marţ ienii fuseseră î nconjuraţ i de trupe şică se aşteptau tunurile. Apoi, ca o notă familiarăşi liniştitoare, am auzit trenul care se î ndreptaspre Woking.

— Nu vor fi ucişi, zise lăptarul, dacă aceasta se va putea evita.Cum vecinul meu intra î n gră dină , am stat câtva timp de vorbă cu el, apoi am intrat î n casă pentru micul

dejun. Era o dimineaţădintre cele mai obişnuite. Vecinul meu era de părere că î n cursul zilei trupele vor reuş i să -i captureze sau să -i distrugă pe marţieni.

— Păcat că este atât de greu să te apropii de ei, zise el. Ar fi interesant să aflăm cum

trăiesc ei pe altă planetă; am putea să î nvăţămc

âte ceva.Veni până la gard, î ntinzându-mi o mână de fragi, căci era un grădinar nu numai

pasionat, dar î n aceeaş i mă surăş i generos. Totodată , î mi vorbi despre incendiul pă durilor depini de lângă Byfleet Golf Links.

— Se spune, zise el, că acolo a mai căzut unul dintre Obiectele acelea blestemate, numărul2. Dar şi unul era prea destul! Cei de la asigurări vor avea de plătit, nu glumă, până se va restabiliordinea. Vorbind, el râdea cu aerul celei mai bune dispoziţii. Adăugă c ă pădurile continuau să ardăşi î mi ară tă un nor de fum. Pământul va frige sub picioare zile î ntregi, din cauza covoruluigros al acelor de pini şi al ierbii, zise el, apoi, redevenind serios murmură: Bietul Ogilvy!

După dejun, î n loc să lucrez, m-am hotă rât să cobor către câmp. Sub podul de cale ferată, am î ntâlnitun grup de soldaţ i — cred că erau geniş ti —, oameni cu chipie mici şi rotunde, cu tunici roşii, murdare şidescheiate, lăsând să se vadă c ămăşile albastre, cu


16/81

pantaloni de culoare î nchisăş i cu ghete care ajungeau până la pulpe. Mi-au spus că nimeni nu eralăsat să treacă peste canal şi, privind de-a lungul drumului, spre pod, am văzut pe unul dintre oameniiregimentului de la Cardigan stând acolo de santinelă. Am stat de vorbă câtva timp cu soldaţii; le-ampovestit cum î i văzusem cu o seară î nainte pe marţieni. Nici unul dintre ei nu-i văzuse şi nu aveaudecât idei vagi despre ei, aşa că m-au asaltat cu î ntrebă ri. Mi-au spus că nu ş tiau cine ordonase miş că rile de trupe; credeau că se iscase o ne î nţelegere la Horse Guards. Un genist obişnuit este î n generalmai bine instruit decât ceilalţi soldaţi, şi ei au pornit să aprecieze, cu oarecare competenţă, condiţiileparticulare ale unei eventuale lupte. Le-am descris raza arzătoare, şi au î nceput să discute î ntre ei.

— Eu cred că trebuie să ne furişăm, adăpostiţi, şi apoi să sărim pe ei, zise unul.— Ia mai taci! zise altul. La ce bun să te mai adăposteşti î mpotriva razei arzătoare? Ai să

te pră jeşti! Noi trebuie să ne apropiem atât cât ne per mite terenul, şi apoi să săpăm o tranşee.— Ia mai lasă-mă cu tranşeele tale! Tu nu vezi decât tranşee; ar fi trebuit să te naşti

iepure, Snippy.— Şi chiar n-au gât deloc? zise un al treilea, pe neaşteptate, un om mărunt, brunet şi taciturn,care fuma dintr-o pipă.

Mi-am repetat descrierea.— Caracatiţe, zise el, asta cred eu că sunt. Se spune că pescuiesc oameni... De data asta ne

vom lupta cu peştii!— Nu este nici o crimă să ucizi asemenea animale, zise cel care vorbise primul.— De ce să nu bombardăm imediat creaturile astea blestemate şi să terminăm cu ele? zise omuleţul

brunet. Nu putem şti ce sunt î n stare să facă.— Unde sunt obuzele tale? zise cel care vorbise primul. Nu mai este vreme

de pierdut. Trebuie să ne năpustim asupra lor, asta e părerea mea, şi cât maicurând.

Cam acestea erau discuţiile lor. I-am părăsit, după câteva clipe, şi m-am dus la gară, să cumpăr toateziarele de dimineaţă pe care le puteam găsi.

Dar nu voi plictisi cititorul cu o descriere a acelei dimineţi şi a după-amiezii şi mai lungi. Nu amreuşit să arunc o privire asupra câmpului, deoarece pânăşi turnurile bisericilor din Horsell şi Chobham erau î n mâinile autorităţilor militare. Soldaţ ii cărora m-am adresat nu ştiau nimic; ofiţerii erau enigmatici şipreocupaţi. I-am găsit pe oamenii din oraş î n deplină siguranţă, din cauza prezenţei militarilor, şi am auzitpentru prima dată de la Marshall, tutungiul, că fiul lui era printre morţii de pe câmp. Soldaţii i -au obligat peoamenii de la marginea satului Horsell să-şi î ncuie ş i să -ş i pă ră sească locuinţele.

M-am î ntors cam pe la ora două , pentru masa de prânz, foarte obosit, deoarece, după cum ammai spus, ziua era extrem de călduroasăşi î năbuşitoare; ca să mă răcoresc, am f ăcut după-amiază obaie rece. Pe la patru şi jumătate m-am dus la gară să cumpăr un ziar de seară, căci ziarele dedimineaţă nu dăduseră decât o descriere foarte inexactă a morţii lui Stent, Henderson, Ogilvy şi acelorlalţi. Dar am găsit prea puţine date pe care nu le ştiam. Marţienii nu se arătau deloc. Păreauocupaţi acolo, î n groapa lor, de unde se auzeau ciocănituri şi ieşeau dâre de fum. Probabil că sepregăteau de luptă. "S-a î ncercat din nou să li se semnalizeze, dar f ără succes", era formula stereotipă a ziarelor. Un genist mi-a spus că aceste î ncercă ri au fost f ă cute de un om, adă postit î ntr-un ş anţ , cuo flamură aş ezată î n vârful unei pră jini lungi. Marţienii au acordat acestor avansuri tot atâta aten ţiecât ăam acorda noi mugetelor unei vaci.

Trebuie să mărturisesc că, văzând armata, pregătirile de luptă, mă simţeam din ce î nce mai curajos. Imaginaţia mea, devenind războinică, î i zdrobi pe invadatori î n diferite

chipuri; î mi reveniseră visele de bă tă lii ş i de eroism ale copilăriei.

În momentul acelacredeam că lupta este inegală. Marţienii păreau extrem de neputincioşi î n groapa aceea alor.

Pe la ora trei, se auziră lovituri de tun, la intervale regulate, dinspre Chertsey sau Addlestone.Am aflat că pădurile aprinse de pini, î n care căzuse cel de-al doilea cilindru, erau bombardate, î nsperanţ a că Obiectul va putea fi distrus î nainte de a se deschide. Totuş i, abia pe la ora cinci un tunde câmp fu adus la Chobham, pentru a fi folosit î mpotriva primului grup de marţieni.

Pe la ora şase seara, î n timp ce luam ceaiul î mpreună cu soţ ia mea, pe verandă ,


17/81

discutând cu aprindere despre bătălia care ne ameninţa, am auzit un bubuit î nă buşit venind, de pecâmp, şi, imediat după el, o izbucnire de foc. La scurt timp se auzi, foarte aproape de noi, untrosnet puternic, prelung, care zgudui pământul; repezindu-mă afară pe pajişte, am văzut vârfurilecopacilor de pe lângă Oriental College izbucnind î n flăcări ro şii şi fum şi turnul bisericuţei dealături prăbuşindu-se î n ruine. Turla unei clădiri de alături dispăruse, iar acoperişul colegiuluiarăta ca după bombardamentul cu un tun de o sută de tone. Unul dintre hornurile casei noastreplesni, ca atins de o schijă, se sparse, şi o bucată din el căzând peste ţigle î mprăş tie o gră madă de sf ă râmă turi roş ii pe stratul de flori de lângă fereastra odăii mele de lucru.

Am rămas, soţia mea şi cu mine, uluiţi. Apoi, mi-am dat seama că toată creasta dealului Mayburyputea să fie acum atinsă de raza arzătoare a marţienilor, deoarece Oriental College fusese î nlăturat dincale.

Am apucat-o atunci pe soţia mea de braţ şi, f ără nici o explicaţie, am târât-o după mine afară, pe

drum. Apoi am scos-o şi pe servitoare, spunându-i că mă voi duce eu sus să-i aduc lada pe care o cerea cuinsisten-ţă.

— Nu mai putem să rămânem aici, i-am spus; şi, î n timp ce vorbeam, focul re î ncepu,pentru o clipă, pe câmp.

— Dar unde ne vom duce? zise soţia mea, î ngrozită.1ă gândeam, năucit. Apoi mi-am amintit de verii ei din Leatherhead.

— La Leatherhead! am strigat, peste zgomotul care se auzea din nou.Ea î ş i î ntoarse privirile î n josul dealului. Oamenii ieş eau, nedumeriţ i, din caselelor.— Cum vom ajunge la Leatherhead? zise ea.La poalele dealului, nişte ostaşi treceau călare pe sub podul de cale ferată; trei intrară, î n galop, prin

porţ ile deschise de la Oriental College; alţ i doi descă lecarăş i î ncepură să alerge din casă î n casă .Soarele strălucind prin fumul care se ridica din vârful copacilor părea sângeriu şi arunca o lumină sinistrăşineobişnuită peste toate lucrurile.

— Stai aici, zisei eu; aici eşti î n siguranţă; ş i am pornit î n grabă spre Spotted Dog, deoareceştiam că hangiul avea un cal şi un docar. Alergam, dându-mi prea bine seama că î ntr-o clipă toată lumea de pe această parte a dealului se va pune î n miş care. L-am gă sit pe hangiu la tejghea, cu totulneştiutor de ceea ce se petrecea dincolo de hanul lui. Un om, stând cu spatele la mine, vorbea cu el.

— Trebuie să-mi daţi o liră, zise hangiul, şi nu am pe nimeni care să conducă docarul.

— Îţ i dau două lire, zisei eu, peste umă rul străinului.— De ce?— Şi ţi-l aduc î napoi că tre miezul nopţii!— Doamne! zise hangiul; dar ce-i graba asta? Este o afacere pe cinste pentru mine. Două lire şi

mi-l aduci î napoi? Dar ce s-a î ntâmplat?I-am explicat î n grabă că trebuia să -mi pă ră sesc casa, ş i am obţinut astfel docarul. În

clipa aceea, nu mi se părea atât de urgent ca hangiul s ă-şi părăseascăşi el casa. Am avut grijă să obţin docarul imediat, am adus calul de căpăstru de-a lungul drumului şi, lăsându-l î n grijasoţiei mele şi a servitoarei, m-am repezit î n casăşi am î mpachetat câteva lucruri de valoare,

argintă

riaş

i altele.În acest timp, fagii de l

âng

ă cas

ă ardeau, iar din gardurile de pe drum seridicau limbi roşii de flăcări. În timp ce eram ocupat cu aceste treburi, apăru î n goană unul dintreostaşii care descălecaseră. El umbla din casă î n casă, prevenind pe oameni să plece. Tocmai

trecea, când am ieşit pe uşa din faţă, c ărându-mi comorile î nf ăş urate î ntr-o faţă de masă . Amstrigat după el:

— Ce noutăţi?Se î ntoarse, cu ochii holbaţ i, î ngână ceva "că au ieş it cu un fel de capac de oală", şi continuă să

alerge spre poarta casei din vârful dealului. Un vârtej nea şteptat de fum negru, trecând de-a curmezişuldrumului, î l ascunse pentru o clipă vederii. Am alergat la poarta vecinului, am bătut şi am descoperit ceeace ştiam de altfel de mai î nainte, anume că plecase î mpreună cu soţia lui la Londra şi î ş i î ncuiaseră casa.Am intrat din nou la mine acasă, după cum promisesem, să aduc lada servitoarei; i-am târât-o afar ă, i-ama şezat-o alături, la spatele docarului, apoi am apucat hăţurile şi m-am urcat alături de soţia mea, î n faţă.După o clipă, ieşisem din goana fumului şi zgomotului şi coboram panta opusă a


18/81

dealului Maybury, către Old Woking.În faţ a noastră se î ntindea o priveliş te liniş tităş i î nsorită , cu holde de grâu de fiecare parte a

drumului: firma hanului Maybury se legăna uşor. Ajuns la poalele dealului, mi-am î ntors capul să privesc la panta pe care o pă ră seam. În aerul liniş tit se ridicau nori groş i de fum negru, î ntrerupţ ide limbi roşii de foc, aruncând umbre negre pe vârfurile copacilor î nverziţi. Fumul se şi î ntinsesedeparte, spre ră să rit ş i apus, spre pădurile de pini de la Byfleet de la răsărit, şi spre satul Woking,de la apus. Drumul era presărat de oameni care alergau către noi. Foarte slab, dar foarte desluşit seauzeau acum, prin aerul liniştit şi fierbinte, bubuitul unui tun, care apoi î ncetă, şi pocniturileintermitente ale puştilor. Probabil că marţienii incendiau tot ceea ce şedea î n calea razei lor arzătoare.

Cum nu sunt un vizitiu î ncercat, am fost silit să -mi î ndrept imediat atenţ ia asupra calului.Când m-am î ntors din nou să privesc, fumul negru se ascunsese după cel de al doilea deal. Am î ndemnat calul cu biciul, apoi i-am dat frâul liber, până când am lăsat Woking şi Send î ntre noi ş irăfuirea aceea violentă. Între Woking şi Send am ajuns din urmăşi am î ntrecut trăsura medicului.

Capitolul X

ÎN FURTUNĂ

Leatherhead se află cam la douăsprezece mile depărtare de Maybury Hill. În aer pluteamirosul de f ân, deasupra păşunilor bogate de dincolo de Pyrford, şi, de fiecare parte a drumului,gardurile vii erau î mpodobite, vesel, cu o mulţime de măcieşi. Tirul masiv care izbucnise î n timpce coboram dealul Maybury î ncetase tot atât de brusc precum î ncepuse, lăsând seara liniştităşiplină de pace. Am ajuns f ărănici o piedică la Leatherhead, pe la ora nouă, şi calul s-a odihnit ooră, î n timp ce am luat cina î mpreună cu verii mei, lă sându-le-o pe soţia mea î n grijă.

În tot timpul că lă toriei, soţ ia mea fusese neobiş nuit de tă cutăş i pă rea copleş ităde prevestiri rele. I-am vorbit, î ncercând s-o liniş tesc, ară tându-i că marţienii erau legaţide acea groapă prin greutatea lor excesivăşi că, î n cel mai ră u caz, nu puteau decât să setârască puţin afară din ea; dar ea î mi ră spundea numai î n monosilabe. Dacă n-ar fi fostpromisiunea pe care i-o f ăcusem hangiului, cred că m -ar fi rugat să rămân peste noapte î nLeatherhead. O, de aş fi rămas! Când ne-am despăr ţit, faţa ei — î mi amintesc bine — eraextrem de albă.

În ceea ce mă priveş te, tră isem toată ziua î ntr-o surescitare febrilă . Îmi pă trunsese î nsânge ceva foarte asemănător cu febra războinică care cuprinde uneori o comunitate civilizatăşi, î n sinea mea, nu eram prea supărat că trebuia să mă î ntorc î n noaptea aceea la Maybury. Îmi erachiar teamă că î mpuş că turile pe care le auzeam ar fi putut î nsemna exterminarea invadatorilordin Marte. Pot să-mi exprim mai bine starea de spirit, spunând că doream să fiu de faţăla moartealor.

Când am pornit la drum, ceasul arăta aproape unsprezece. Noaptea era neobişnuit de î ntunecoasă ; pentru mine, care ieşeam din casa luminată a verilor mei, părea cu adevărat neagrăşitot atât de fierbinte şi î nă buşitoare ca şi ziua care trecuse. Norii zburau î n goană pe cer, cu toate că nici o adiere nu mişca arbuştii din jur. Servitorul verilor mei aprinsese amândouă felinarele. Dinfericire, cunoşteam foarte bine drumul. Soţia mea rămase î n lumina din pragul uşii şi mă privi până când m-am suit î n docar. Apoi se î ntoarse brusc şi intră î n casă , lă sându-i pe verii mei să-mi urezedrum bun.

M-am simţit puţin cam deprimat, la î nceput, fiind molipsit de temerile soţiei mele, dar î n scurttimp gândurile mi s-au oprit din nou asupra marţienilor. În clipa aceea, nu ştiam absolut nimic despreevoluţia luptei din timpul serii. Nu cunoşteam nici măcar î mprejurările care precipitaseră conflictul. Întimp ce treceam prin Ockham (acesta era drumul pe care mă î ntorceam, nu prin Send Old Woking), amvăzut, de-a lungul orizontului, spre apus, o lumină sângerie, care, î n timp ce mă apropiam, se ridica î ncet pe cer. Norii miş că tori ai furtunii care se apropia se amestecau acolo cu mase de fum negru şiroşu.

Strada Ripley era pustie şi, î n afară de câteva ferestre luminate, satul nu arăta nici unsemn de viaţă; abia am reuşit să evit un accident, la cotitura drumului spre Pyrfold, unde un


19/81

grup de oameni şedeau cu spatele la mine. Nu mi-au spus nimic, când am trecut pe lângă ei. Nu ştiudacă ei aveau cunoştinţăde cele î ntâmplate dincolo de deal ş i nu ş tiu dacă locuinţe-le tăcute pelângă care treceam î n drumul meu dormeau î n pace, sau erau părăsite, pustii, sau erau bântuite deteroarea nopţii.

De la Ripley până la Pyrford nu am putut să mai văd lumina roşie, deoarece am trecut prin valea Wey.Când am urcat micul deal de după biserica din Pyrford, lumina mi-a apărut din nou, iar copacii din jurul meufremătau la primele semne ale furtunii care se apropia.Atunci am auzit bătând miezul nopţii, apoi mi-a apărut silueta dealului Maybury, cu vârful copacilor şi aleacoperişurilor profilându-se negre şi precise pe cerul î nroşit.

Chiar î n timp ce priveam la aceste contururi, o flacără verzuie, sinistră, lumină î n jurul meu drumul,lăsând să se vad ă p ădurile î ndepă rtate dinspre Addlestone. Am simţit hăţurile smucindu-se. Norii grăbiţi furăparcă sf âşia ţi de o f âşie verde de foc, care le ilumină î nvolburarea că zând apoi pe câmp, î n stânga mea. Era cea

de a treia stea că

ză

toare!După o clipă, izbucni un violet orbitor, prin contrast, şi se aprinse primul fulger al furtunii care seapropia; tunetul izbucni deasupra capului meu ca o rachetă. Calul, luând zăbala î ntre dinţ i, o porni î n goană .

Am pornit pe panta uşoară care coboară pân ă la poalele dealului Maybury. Fulgerele,odată pornite, continuară î ntr-o succesiune rapidă , cum nu mai vă zusem niciodată.Bubuiturile succesive ale tunetelor, cu acompaniament de trosnituri ciudate, păreau maicurând zgomotele unei gigantice maşini electrice decât ecourile unor tunete obişnuite.Izbucnirile de lumină erau orbitoare şi mă năuceau, iar o grindină măruntă î mi biciuiaobrajii, î n timp ce coboram panta.

La î nceput, n-am privit nimic altceva decât drumul din faţa mea, dar apoi, deodată, atenţia mi-a fostatrasă de o formă care se mişca cu repeziciune, î n jos, pe coasta opusă a dealului Maybury. Am crezut, mai î ntâi, că este acoperişul ud al unei case, dar un fulger, venind imediat după un altul, î mi ajută să vă d căforma avea o miş care rapidă de rotaţie.Probabil că era o iluzie optică — o clipă de î ntuneric care te năucea, apoi, î ntr-un fulger ca lumina zilei, clădirearoşie a Orfelinatului, lângă vârful deal ului, crestele verzi ale pinilor, şi acest obiect necunoscut, ivindu-se clar,precis, strălucitor.

Ce mi-a fost dat să văd! Cum aş putea să-l descriu? Un tripod monstruos, mai î nalt decât ocasă cu mai multe etaje, păşea peste pinii tineri, strivindu-i î n drum; o maş ină mişcătoare, demetal lucitor, î naintând peste tufişuri; din corpul ei atârnau cabluri articulate, de oţel, şi zăngănitulasurzitor se amesteca cu zgomotul tunetelor. Un fulger, şi maşina î mi apăru limpede, păşind cudouă picioare deodată, pentru a dispărea şi a reapărea din nou aproape imediat, la o sută de metrimai aproape, o dată cu fulgerul următor. Vă puteţi î nchipui un taburet cu trei picioare care seapleca ş i păşea zgomotos pe suprafaţa pământului? Era impresia pe care am avut-o atunci, î nlumina fulgerelor. Dar, î n locul unui taburet, î nchipuiţ i-vă un uriaş trup mecanic, aşezat pe treipicioare.

Apoi, deodată, pinii pădurii din faţa mea fură daţi de o parte şi de alta, ca nişte trestiisubţiri printre care şi-ar deschide drumul un om; fură smulşi şi culcaţi la pământ, şi apăru un aldoilea tripod uriaş, năpustindu-se, după cum mi se părea, de-a dreptul către mine. Iar eu goneam, î n galopul calului, drept către el! La vederea celui de al doilea monstru, mi-am pierdut calul de-abinelea; f ără să mă opresc, pentru a mai privi, am smucit cu putere hăţurile ca să î ntorc calulspre dreapta şi î n clipa următoare docarul s-a rostogolit peste cal; hulubele s-au sf ărâmat cuzgomot, iar eu am fost aruncat î ntr-o parte, căzând î ntr-o băltoacă.

M-am ridicat aproape imediat şi m-am ghemuit, cu picioarele î ncă î n apă , sub unboschet de grozamă. Calul zăcea nemişcat ( î ş i frânsese gâtul, bietul animal!) şi la luminafulgerelor vedeam masa neagră a docarului răsturnat şi conturul unei roţi care se mai

î nvârtea î ncet. În clipa urmă toare, uriaşa maşină trecu pe lângă mine şi urcă dealul cătrePyrford.Văzut de aproape, colosul avea o î nf ăţşi are extrem de stranie, căci nu era un simplu mecanism

insensibil, î naintând pe drum. Ş i totuşi, era o maşină, cu un zăngănit metalic şi răsunător, şi avândnişte tentacule lungi, flexibile şi lucitoare (una dintre ele ţinea un pin tână

herbert george wells - razboiul lumilor

Documents