Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Şcoala Doctorală. Sociologie 2008-2009

Semestrul II

Prof. dr. Maria Larionescu

Structura socială.

Fundamente analitice.

Structura socială constituie o temă fundamentală a cunoaşterii sociologice cu implicaţii majore în practica socială. Conceptul de structură socială reflectă „ansamblul relaţiilor stabile ce caracterizează sistemul social al unei societăţi, alcătuit din colectivităţile, clasele, categoriile şi grupurile sociale existente la un moment dat” (Ioan Mărginean). Conceptul acoperă configuraţii de roluri sau „aşteptări cristalizate în jurul poziţiilor sociale”: „oriunde privim, scria sociologul R. Dahrendorf, societatea este structură, reguli şi gardian al regulilor, iar oamenii sunt agenţi ai structurii sociale chiar şi atunci când încalcă regulile”.

Se pot identifica două tradiţii fundamentale în abordarea structurii sociale: structura de clasă (K. Marx) şi structura de status (M. Weber).

Modelul marxist al structurii de clasă.Analiza pe care K. Marx a făcut-o claselor sociale pleacă de la criterii obiective, cum

sunt poziţia în cadrul relaţiilor de producţie, sursa de venit, rezultând un tip ideal de structură clasială alcătuit din combinaţia următoarelor trei dimensiuni dihotomice (Cherkaoui 1997:124-126): forţa de muncă, mijloacele de muncă (unelte, maşinării) şi obiectele muncii (minereu, pământ, lemn, apă etc.). Prin combinarea acestor dimensiuni dihotomice (semnificând că cineva le deţine sau nu) Marx a elaborat o schemă globală, cu valabilitate universală, care serveşte la identificarea claselor din societăţile industriale şi preindustriale. Calităţile euristice ale modelului au fost probate de Marx în analizele sale clasice asupra capitalului din ţările industriale dezvoltate. Analiza empirică a structurii sociale a Franţei de la mijlocul secolului al 19-lea l-a condus pe Marx la lărgirea schemei explicative prin includerea dimensiunilor politice (puterea, organizarea politică) şi simbolice (conştiinţa de clasă) în definiţia claselor. Cazul francez a fost lămuritor pentru Marx, determinându-l să trateze trecerea clasei din faza de latenţă în cea manifestă prin încorporarea dimensiunilor politice şi simbolice în schema iniţială.

Accentul pus de Marx pe conştiinţă şi acţiune politică corespunde ideii durkheimiene a clasei ca o comunitate susţinută de reprezentări colective şi solidaritate de grup (Burke 1999: 74). O poziţie similară o întâlnim la P. Sorokin, atunci când acesta distingea între colectivitate nominală, unificată prin statut economic, ocupaţional şi juridic asemănător şi clasă socială reală, care implică, pe lângă cele de mai sus, şi organizare, conştiinţă de clasă. semnificaţii, valori şi norme de grup.

Maria Larionescu 1

Verificarea istorică a teoriei marxiste a claselor sociale a pus în lumină invalidarea tezelor sale referitoare la pauperizarea capitaliştilor, pauperizarea absolută şi relativă a clasei muncitoare, abolirea proprietăţii private şi desfiinţarea antagonismelor de clasă, extinderea crizelor şi prăbuşirea capitalismului (Cherkaoui 1997: 127-131).

O serie de critici la adresa concepţiei marxiste a claselor a subliniat caracterul prea nefinisat, prea brut al proprietăţii ca indicator al apartenenţei de clasă. După Jon Elster definiţia marxistă a claselor trebuie completată cu date privind economiile de piaţă şi fără piaţă, comportamentul de piaţă şi puterea, întrucât “clasele se caracterizează prin activităţi în care membrii lor sunt siliţi să se angajeze în virtutea structurii dotării. Acestea sunt activităţile de a munci şi a nu munci, a cumpăra şi vinde putere de muncă, a da şi lua capital cu împrumut, a da şi lua pământ în arendă. Cu excepţia primelor, toate aceste perechi conceptuale implică relaţii între agenţii economici.”. Deci “orice caracterizare a clasei este cu necesitate relaţională” (Elster 1987/1994: 27).

Însă cea mai mare provocare la adresa teoriei marxiste a claselor o constituie rezistenţa şi dezvoltarea claselor de mijloc în societatea contemporană. Conceptul de clasă elaborat de Marx orientează investigaţia spre inegalităţile structurale, obiective ale societăţii, dovedindu-se prea strâmt şi incapabil de a oferi explicaţii satisfăcătoare unor fenomene şi procese fundamentale ale stratificării societăţii moderne, cum sunt clivajele din interiorul claselor sociale, persistenţa clasei de mijloc şi îndeosebi apariţia şi dezvoltarea noii clase de mijloc.

Alternativa lui Max Weber în evaluarea claselor sociale.Dacă la Marx funcţionarea structurilor obiective, în speţă a raporturilor de proprietate

şi de producţie, predetermină interesele, capacităţile şi comportamentele actorilor sociali, la Max Weber clasele sociale sunt părţi constitutive ale concepţiei sale asupra acţiunii sociale. Clasele sociale nu mai sunt produsul unor structuri obiective ci o formă specifică a acţiunii sociale care trebuie înţeleasă şi explicată în termenii sistemelor de semnificaţii (raţionale, tradiţionale, axiologice, carismatice) implicate în poziţiile comune deţinute de indivizi în cadrul pieţei. În timp ce Marx situa diferenţierea de clasă în relaţiile de producţie şi de proprietate, întrucât el considera că doar în producţie se află sursa exproprierii plusvalorii, piaţa însemnând schimburi libere şi egale, Max Weber localiza clasele în spaţiul pieţei unde se înfruntă motivele şi strategiile diferiţilor agenţi umani de a-şi spori recompensele pieţei. Este evident că pentru Weber doar în societatea industrială capitalistă clasa socială devine un principiu central al stratificării, în vreme ce la Marx există “diferite tipuri de societate de clasă, fiecare cu principiul său de clasă dominant” (Burris 1987: 68).

Dimensiunea economică a clasei este relativizată şi lărgită în concepţia weberiană. Alături de proprietate, care la Marx era categoria fundamentală a poziţiei de clasă, Weber introduce şi ale diferenţieri economice, considerate la fel de importante, cum sunt calificările, abilităţile, disponibilităţile care influenţează condiţiile şi tipurile de ocupaţii, nivelul veniturilor obţinute, securitatea slujbelor, controlul economic al pieţei şi mai ales capacitatea de a obţine monopolul unor activităţi, servicii, bunuri pe piaţă (Cherkaoui 1997: 137-143). Poziţia de clasă, în viziunea lui Weber, este orientată funciarmente de proprietate, avere, interesul pentru bunurile de schimb, şansele de viaţă ale membrilor clasei fiind reglementate de piaţa forţei de muncă, de legalitatea raţională şi impersonală.

Maria Larionescu 2

Concepţiei unidimensionale marxiste asupra claselor sociale ca pivot fundamental al stratificării, Weber îi contrapune o concepţie multidimensională în care raporturile de clasă se intersectează şi întrepătrund cu alte tipuri de asociere nonclasă, cum sunt statutul şi partidul (Burris 1987:68). Societatea de status este centrată pe prestigiu şi privilegii dobândite la naştere, codificate din punct de vedere legal, întărite prin educaţie, printr-un mod de viaţă şi ocupaţii specifice. Grupurile de status au la bază o viaţă comunitară relativ continuă şi stabilă, care asigură un minim de consens privind valorile şi normele sociale ce susţin identitatea acestor grupuri şi sporesc distanţa faţă de celelalte grupuri de status.

Clase-status. În concepţia weberiană există o interferenţă şi influenţă reciprocă între clase şi status, care nu semnifică raporturi de identitate între ele. Pe termen lung, observau A. Giddens (2000: 271) şi P. Burke (1999: 76-77), poziţia economică şi statutară sunt, în general, corelate, posesia averii conferind statut superior şi invers; pe termen scurt, statutul superior poate dăinui şi în lipsa proprietăţii, cum se întâmplă în cazul nobililor scăpătaţi, iar statutul inferior se poate asocia cu posesiunea averii, cum este cazul noilor îmbogăţiţi. De asemenea, persoanele fără proprietăţi şi cele recent împroprietărite pot aparţine aceluiaşi grup de status datorită consensului social general care persistă mai multă vreme. Totuşi, principial, cele două ierarhii nu se suprapun, autonomia lor având consecinţe importante în ceea ce priveşte “incongruenţa de status”: ordinea economică, stilul de viaţă şi puterea politică a actorilor sociali plasaţi pe o scară nu coincide cu poziţia acestora pe alte scări. Spre pildă, noii îmbogăţiţi sau noii săraci, parveniţii sau declasaţii au suferit transformări în condiţia social-economică fără a-şi pierde vechile maniere, comportamente, stil de viaţă şi fără să-şi însuşească stilurile de viaţă ale noii poziţii sociale (Cherkaoui 1997: 140).

Consecinţele incongruenţei de status asupra comportamentului indivizilor, a relaţiilor dintre grupuri pot fi evaluate în termenii unor aşteptări nesatisfăcute care dau naştere la frustrări, dezordini psihosociale, atitudini radicale.

Dimensiunea politică, exprimată în partide, grupuri de interese, birocraţii, influenţează stratificarea socială relativ independent de clasă şi status. Dacă la Marx diferenţele de statut şi organizare politică erau subsumate clasei, la Weber raporturile dintre clasă, status şi putere sunt de interdependenţă, fără însă a putea fi reduse unele la altele. Autonomia politicului implică, în viziunea weberiană, sublinierea importanţei relative a claselor, status-ului, puterii, absenţa privilegierii oriunde şi oricând a unei dimensiuni în defavoarea alteia, evitarea acordării unei importanţe egale a acestora atunci când nu e nici necesar şi nici dezirabil acest lucru şi, nu în ultimul rând, înlăturarea etnocentrismului din analizele stratificării sociale (Cherkaoui 1997: 140).

Abordările clasice ale structurii sociale ce implicau un “dialog prelungit cu fantoma lui Marx” au cedat locul, în ultimele decenii, unui “dialog prelungit cu fantoma lui Weber”. Neomarxiştii contemporani Paul Thompson, Olin Wright, Richard Scase, Val Burris, Adam Przeworski au făcut eforturi pentru a lărgi schema marxistă asupra claselor sociale prin încorporarea unor elemente din modelul weberian cum sunt: ideea oportunităţilor oferite de piaţă; tema raporturilor de autoritate şi putere în locul (sau alături) de relaţiile de exploatare; reconsiderarea opoziţiei dintre exploatare-dominaţie şi introducerea unor puncte de vedere meritocratice (legitimarea prin diplome, calificări); recursul la criterii care ţin de logica acţiunii sociale, etc. La rândul lor, neoweberieni precum A. Giddens, Frank Parkin au făcut eforturi

Maria Larionescu 3

de a articula mai bine structura cu acţiunea în teorii explicative ale stratificării sociale; admiţând poziţia dominantă a clasei în societatea capitalistă contemporană, A. Giddens va argumenta că această stare de lucruri este contingentă şi nu indică nimic din primatul clasei în general. Evoluţiile recente ale teoriilor neomarxiste şi neoweberiene atestă o reconciliere a opoziţiilor tradiţionale dintre teoria marxistă şi cea weberiană asupra claselor sociale (Burris, 1987; Giddens, 1979; Wright, 1985; Poulantzas, 1975): structură versus acţiune; perspectivă unidimensională versus perspectivă multidimensională; exploatare versus dominaţie; producţie versus relaţii de piaţă.

Prezentăm, în tabelul din anexa, o evaluare comparativă a caracteristicilor tipice ale celor două perspective teoretice asupra structurii sociale.

Abordări integrate ale structurii de clasă şi de status.Venind dinspre antropologie spre sociologie, Lloyd Warner şi echipa sa au fost

interesaţi de cercetarea structurii sociale a unor întregi comunităţi moderne, astfel încât factorii psihoculturali şi sociali, puşi în lumină de evaluările reciproce ale membrilor comunităţii, să aibă aceeaşi importanţă în stratificarea comunităţii ca şi poziţia economică. În consecinţă`, L. Warner şi colaboratorii săi au procedat la o reconceptualizare a stratificării de clasă care implică „o abordare esenţialmente subiectivă” a clasei, având în vedere evaluările subiective ale membrilor săi, bazate pe valori, atitudini, credinţe ce determină prestigiul clasei. Fiecare din cele cinci sau şase clase sociale descoperite în cele trei comunităţi urbane investigate de L. Warner (Iankee City, Old City şi Jonesville) este caracterizată printr-un stil de viaţă propriu, care se referă la factori obiectivi (venitul, ocupaţia), cât şi subiectivi (gustul indivizilor, modelele de consum, modalităţile de petrecere a timpului liber, obiceiurile şi cutumele familiale etc.).

Deplasarea accentului spre evaluările subiective ale membrilor unei comunităţi în vederea determinării structurii sale a avut două consecinţe în plan metodologic. Una priveşte încercarea lui Jon Elster de a demarca conceptual teoria clasei de stratificarea socială în funcţie de „scopul în care au fost construite”: stratificarea socială, susţine acesta, urmează „să explice mai ales proprietăţile şi comportamentele la nivel individual prin variabile de status”, în vreme ce teoria clasei „încearcă să explice acţiunea colectivă în termenii poziţiei de clasă a indivizilor angrenaţi în ea” (Elster, op. cit., p. 43). A doua consecinţă priveşte încercarea opusă, de a integra cele două teorii pentru a obţine o abordare inedită a structurii sociale: este vorba de eforturile făcute, îndeosebi, de tradiţia britanică dezvoltată de D. V. Glass şi colegii săi de la London School of Economics după cel de al doilea război mondial şi continuat` în zilele noastre de A. Giddens şi de reputata echipă de sociologi britanici în frunte cu John H. Goldthorpe, Catriona Llewellyn şi Clive Payne.

D. V. Glass şi colaboratorii săi au plecat de la ideile dezvoltate anterior în sociologia europeană şi americană cu privire la structura socială de status şi de clasă, concentrându-se însă asupra mobilităţii sociale ca proces de importanţă capitală în formarea claselor.

Structura socială şi mobilitatea socială.Sociologii de la London School of Economics au constatat, la nivel empiric, că

transmiterea status-ului social în societatea britanică tinde să opereze „în cadrul unui aşa-zis circuit închis” (Goldthorpe, Llewellyn, Payne, 1980, p. 22) care invalidează teza privind egalitatea oportunităţilor în societăţile industriale dezvoltate. Cu alte cuvinte, recrutarea

Maria Larionescu 4

indivizilor pentru poziţiile de vârf ale ierarhiei stratificării se face preponderent din rândul fiilor oamenilor care au ei înşişi status ridicat, în vreme ce şansele de acces ale fiilor de muncitori manuali, semicalificaţi sau necalificaţi erau neglijabile.

Abordarea propusă de sociologii britanici schimbă substanţial orientarea analizei structurii sociale. Nu este vorba doar de noutatea unor date empirice, ci de o schimbare de optică în conceptualizarea structurii sociale, formulată explicit de A. Giddens, care a şi propus un termen nou, cel de structurare. Noul mod de conceptualizare a structurii sociale renunţat la definirea acestuia în termeni „poziţionali”, demers de origine marxistă care separă, în linii mari, mobilitatea de structura de clasă, şi se concentrează pe încorporarea mobilităţii în procesul de formare a claselor sociale. Scopul cercetărilor lui Glass, formulat explicit de acesta, era de a investiga mobilitatea în termeni de status şi prestigiu social şi nu de a cerceta clasa în sensul clasic, marxist al termenului (Goldthorpe, Llewellyn, Payne, 1980, p. 22). La rândul său, Anthony Giddens respinge conceptualizarea poziţională a structurii de clasă şi vede clasele ca agregate de indivizi ce vor fi mai mult sau mai puţin indentificabili după gradul de „structurare” care există în chip empiric. După el, „procesul de structurare cel mai generalizat din societăţile avansate, cel puţin, rezultă, în fapt, din distribuţia şanselor mobilităţii care au loc în cadrul unei societăţi date”. Mai precis, „structurarea claselor este facilitată de gradul în care se produce închiderea mobilităţii în legătură cu orice formă specificată a capacităţii de piaţă” (Giddens 1973, p. 107). Argumentul invocat de Giddens se referă la faptul că efectul închiderii în termenii mişcării intergeneraţionale este de „a genera reproducţia experienţei comune cotidiene de-a-lungul generaţiilor şi, această omogenizare a experienţei este întărită, în măsura în care mişcarea indivizilor înlăuntrul pieţei muncii este limitată de ocupaţiile ce generează o ordine similară de rezultate” (Giddens, 1997, p. 107).

Cele mai semnificative rezultate teoretice obţinute de P. Sorokin, P. Blau, O.D. Duncan, D.V. Glass şi colaboratori, în urma cercetărilor care au situat ritmurile şi tipurile mobilităţii sociale în centrul preocupărilor pentru formarea structurii de clasă, sunt teza „închiderii” (The “Closure”Thesis), teza „zonei tampon” (The „Buffer Zone”) şi teza „compensaţiei” (The „counterbalance” Thesis) sistematizate de Goldthorpe, Llewellyn şi Payne (1980, p. 43-58).

Teza „închiderii” este constituită din trei enunţuri interdependente: a). mobilitatea are loc cu cea mai mare probabilitate între grupuri situate la nivel similar în ierarhia ocupaţională, în măsura în care ea este concepută ca fiind dezirabilă, prestigioasă sau conferind status socio-economic; b). mobilitatea va tinde astfel să fie cea mai ridicată la nivelurile intermediare ale ierarhiei şi cea mai redusă la extremele sale, întrucât la nivelurile intermediare există posibilitatea ca mobilitatea să se producă cu cea mai mare frecvenţă, atât în sus, cât şi în jos, în timp ce la extreme, una sau alta din aceste posibilităţi tind să fie înlăturate; c). cea mai mică mobilitate se va găsi la vârful ierarhiei, deoarece se poate presupune că acei care deţin poziţii superioare şi le menţin pentru ei şi copiii lor, şi, mai mult, ei au şi resursele care-i abilitează să facă acest lucru. Teza închiderii asumă existenţa unor obstacole în calea deschiderii nelimitate a şanselor în societăţile dezvoltate plasând discuţia în termenii unei mobilităţi relative a şanselor. Conform acestei teze există o consecvenţă amplă, cel puţin la nivelurile înalte, între ierarhia ocupaţională şi structura de clasă, în sensul unui grad

Maria Larionescu 5

semnificativ de închidere; adică, în compoziţia grupelor constituite la aceste niveluri (înalte) autorecrutarea şi inter-recrutarea intergeneraţională joacă un rol major. În cazul recrutării „din afară”, conform aserţiunilor a şi b, avem de-a face cu o recrutare de „distanţă scurtă”: elitele nu vor conţine decât o proporţie neglijabilă de indivizi proveniţi din clasa muncitoare, având tendinţa de a-şi conserva diferenţele culturale.

Teza „zonei tampon” stipulează următoarele: d). în timp ce fiii indivizilor situaţi la nivel mai ridicat, să zicem muncitori manuali calificaţi, vor dispune de şanse semnificativ mai mari de a obţine ocupaţii nonmanuale decât fiii muncitorilor necalificaţi, astfel de ocupaţii la care ei au acces vor fi în cea mai mare parte la baza ierarhiei nonmanuale; e). în vreme ce fiii muncitorilor nonmanuali situaţi la nivelul de jos, de exemplu vânzători, supraveghetori, chelneri, mici antreprenori etc., se vor găsi, mult mai probabil în situaţia de a obţine o muncă manuală decât fiii indivizilor plasaţi mai înalt în scara ocupaţiilor nonmanuale, astfel de mişcări vor fi în principal orientate mai degrabă către niveluri manuale calificate decât spre slujbe semi-calificate sau necalificate. Ca şi în cazul primei teze, autorii au simţit nevoia să atenueze consecinţele empirice ale tezei „zonei tampon”, atrăgând atenţia asupra caracterului ideal-tipic al modelului şi al probabilităţii existenţei unor fenomene care pot contrabalansa efectele tezei, ca de pildă aspectele, descoperite în cercetări ulterioare, privind o mobilitate ridicată a vieţii active a indivizilor petrecută într-o fază ulterioară începuturilor în ocupaţiile manuale, sau cazurile semnificative de indivizi care se întorc la clasa de origine.

Atenţia pe care cercetătorii structurii sociale au început s-o acorde tot mai mult factorilor complicaţi privind mobilitatea de-a lungul vieţii active sau fenomenelor care contrabalansează efectele mobilităţii exprimate prin cele două teze i-au condus la formarea celei de a treia teze.

Teza „compensaţiei” susţine că există forţe puternice care operează deja împotriva continuităţii mobilităţii. În mod concret, această teză exprimă ideea că împrejurarea în care se produce o ascensiune în decursul vieţii active a indivizilor devine sigur mai puţin probabilă, fie că este vorba de avansarea „indirectă” a unor indivizi cu origini joase, sau în cazurile de mobilitate inversă (counter-mobility) a unor indivizi cu origini superioare.

Cele trei teze prezentate, observă Golddthorpe şi Llewellyn, prezintă dificultăţi serioase întrucât conduc spre o subestimare a mobilităţii sociale. Propriile cercetări făcute de autori în 1972 au indicat o mai mare mobilitate, îndeosebi o mobilitate ascendentă, decât cea asumată de cele trei teze, care trebuie privite cu anumite rezerve. Este posibil, sugerează autorii menţionaţi, ca însăşi valoarea analizei clasiale să fie îndoielnică, întrucât, din pricina nivelului de mobilitate care predomină, formarea clasei este probabil să rămână la un nivel scăzut şi astfel poziţia de clasă împărtăşită ar trebui să aibă o importanţă diminuată ca bază a acţiunii socipolitice.

Cercetarea sociologică a structurii şi mobilităţii sociale din anii 70-80 din România a confirmat tendinţele generale amintite. Astfel, studiul mobilităţii sociale intergeneraţii (Mărginean, 1985) a identificat o tendinţă vizibilă de autoreproducere, de „închidere” a principalelor grupuri ocupaţionale din societatea românească spre finele deceniului al optulea. Muncitorii şi personalul cu studii superioare treceau printr-un proces similar: autoreproducerea categoriei de origine prin succesori a ajuns să le predomine pe cele de transfer social ale succesorilor în alte categorii. Autoreproducerea reprezenta cca

Maria Larionescu 6

două treimi faţă de numai o treime cât însumau transferurile. De asemenea, traiectoriile educaţionale ale tinerilor deveneau tot mai dependente de statusul moştenit (Mărginean, 1985). Sub presiunea politică a regimului totalitar s-au prăbuşit mecanismele de selecţie, s-a ajuns la diminuarea motivaţiei şi la ineficienţă.

Cercetări sociologice recente (Larionescu, Mărginean, Neagu, 2006) au pus în lumină faptul că Europa răsăriteană, în care se integrează şi societatea românească, cunoaşte o întârziere de circa 1-2 secole a relaţiilor feudale. O consecinţă paradoxală a acestei particularităţi istorice va fi utilizarea structurilor feudale ca suport în procesul de dezvoltare a pieţei capitaliste şi a instituţiilor moderne. Cercetarea a constatat că evoluţia economiei româneşti, îndeosebi dezvoltarea industrială şi a învăţământului, a stimulat stratificarea socială şi constituirea clasei de mijloc. În ceea ce priveşte agricultura românească, starea precară a productivităţii în această ramură va fi o resursă slabă pentru expansiunea clasei mijlocii. Cea mai vizibilă expresie a absenţei unor stimulente majore ale dezvoltării clasei de mijloc în agricultură este prezenţa unui germen exploziv – existenţa auxiliarilor în familia ţărănească - în structura socială rurală, unde era plasată marea majoritate (peste 80%) a populaţiei active; este vorba de cele două „maxime impresionante” care domină structura socioprofesională, în deceniul al patrulea al perioadei interbelice, descrise cu acurateţe de reputatul economist dr. Mitu Georgescu: majoritatea absolută (51,1%) a membrilor auxiliari ai familiilor de agricultori şi majoritatea relativă alcătuită din micii agricultori pe cont propriu (34,3%). Practicarea unei agriculturi de subzistenţă în sistem familial, cu o populaţie activă covârşitoare, alcătuită din membrii familiei care ajută capul gospodăriei la exploatarea primitivă a solului, restrânge drastic şansele constituirii şi consolidării unei clase de mijloc viguroase. Prezenţa unor mici întreprinzători agricoli, pe pământul lor sau al altora (arendaşi), nu schimbă esenţial potenţialul precar al agriculturii româneşti de a genera clasă de mijloc.

Destructurarea profundă a structurii sociale în perioada comunistă. În lucrarea menţionată (Larionescu, Mărginean, Neagu, 2006) sunt prezentate

momentele decisive care au provocat cea mai profundă destructurare a structurii sociale capitaliste româneşti: instituirea partidului-stat comunist şi socializarea proprietăţii private ca urmare a unei succesiuni de reforme de ordin legislativ, managerial şi mijloace de presiune şi constrângere economice şi extraeconomice. Consecinţa nemijlocită a politicilor economice şi manageriale puse în practică de noile instituţii a fost devalorizarea capitalului economic privat şi disoluţia antreprenorilor particulari. O întreagă categorie a clasei mijlocii a fost practic lichidată, amputându-se una dintre cele mai dinamice resurse umane şi economice ale structurii sociale a ţării. Lichidarea economică şi, nu de puţine ori, încarcerarea întreprinzătorilor privaţi, etichetaţi drept „duşmani de clasă” ce sabotează noul regim, a fost dublată de eliminarea acestei categorii reprezentative a clasei mijlocii din tematica de cercetare ştiinţifică a structurii sociale.

Instaurarea puterii politice a partidului – stat comunist, susţinută de lichidarea proprietăţii private ca principală formă de proprietate în economia românească şi instaurarea proprietăţii socialiste, de stat şi cooperatiste, a condus la o nouă ierarhie a valorilor şi a tipurilor de capital. Vechiul criteriu al averii îşi pierde din importanţă, devenind chiar un handicap în procesul de stratificare socială, producându-se fenomenul de contraselecţie în recrutarea actorilor sociali pentru poziţiile de conducere, administrare şi gestionare a

Maria Larionescu 7

resurselor (Eyal, Szelenyi, Townsley 2001: 37). În schimb apartenenţa la partidul comunist, loialitatea faţă de structurile noii puteri politice, deţinerea unei poziţii în aparatul de partid au devenit criteriile şi capitalul social politic indispensabil pentru a deţine roluri de conducere, un statut mai înalt în societate şi privilegii la vârful ierarhiei politice.

Raţionalizarea socialismului de stat din perioada poststalinistă şi ascendenţa competenţelor. Logica menţinerii sistemului comunist pe traiectoria modernizării, exigenţele raţionalităţii tehnico-ştiinţifice în condiţiile competiţiei pe piaţa internaţională au forţat puterea să recruteze competenţe. Noua clasă mijlocie a birocraţiei comuniste, tehnocraţia şi intelectualitatea, a început să penetreze structurile administraţiei centrale, regionale, locale, ale întreprinderilor şi serviciilor, creând reţele de solidaritate ce vor fi reactualizate după răsturnarea regimului comunist (Zamfir 2004).

De la modelul conflictual al structurii de clasă la cel integralist: reconstrucţia conceptului de structură socială, inventarea conceptului de omogenizare socială şi implicaţiile asupra clasei mijlocii .Lucrarea (Larionescu, Mărginean, Neagu, 2006) prezintă, în continuare, evoluţia cercetărilor sociologice asupra structurii sociale după reinstituţionalizarea sociologiei în 1966. Se arată că aceasta cunoaşte un adevărat reviriment. Încep să fie cercetate empiric felurite grupuri sociale - clase, pături, categorii socioprofesionale, rezidenţiale, de vârstă - de către instituţii şi grupuri de cercetare mai vechi şi unele nou înfiinţate.

Tranziţia postcomunistă. Renaşterea clasei mijlocii. În volumul privind Constituirea clasei mijlocii în România Ioan Mărginean a examinat procesele de privatizare şi beneficiarii acestora. Investigaţiile făcute arată că revenirea la proprietatea privată, cu toate sinuozităţile procesului, creează condiţiile apariţiei atât a clasei mijlocii tradiţionale cât şi a noii clase de mijloc. Noutatea absolută constă în inversarea secvenţelor apariţiei celor două categorii ale clasei de mijloc: întâi apare clasa mijlocie nouă a burgheziei educate (profesioniştii, tehnocraţia, intelectualitatea neproprietară sau burghezia culturală) şi abia ulterior se constituie antreprenorii privaţi (vechea clasă mijlocie, tradiţională).

Studiul efectuat de Ioan Mărginean face o serie de delimitări conceptuale în tratarea ocupaţiilor pentru a se asigura consistenţa clasificărilor statutului ocupaţional al populaţiei. Construcţia imaginii asupra profilurilor ocupaţionale şi profesionale ale clasei mijlocii în România de după 1989 a fost precedată de o analiză comparativă a structurii economice, demografice, educaţionale a populaţiei, relevantă pentru procesul de constituire a acestei clase intermediare, pe baza unor evidenţe empirice comprehensive oferite de datele din recensămintele populaţiei, anchetele privind forţa de muncă efectuată în gospodăriile populaţiei (AMIGO), diagnoza calităţii vieţii efectuată de ICCV precum şi alte publicaţii specializate.

Analiza comparativă întreprinsă de Prof. Mărginean pune în lumină câteva fenomene semnificative pentru contextul renaşterii clasei mijlocii: scăderea (între 1992-2002) ponderii populaţiei active, din totalul populaţiei în vârstă de muncă, în principal datorită pensionării timpurii, simultan cu o creştere semnificativă a numărului de studenţi; zonele cu surplus demografic pe categorii de ocupaţii apar la agricultori, muncitori necalificaţi şi operatori; în schimb se constată o scădere a valorilor procentuale deţinute de ocupaţiile cu un grad mare

Maria Larionescu 8

de complexitate a muncii, inclusiv a conducătorilor din unităţi economice, sociale şi politice, din administraţia publică.

O constatare importantă a cercetării priveşte evaluarea diferenţiată a celor două surse de recrutare a clasei mijlocii, proprietatea şi ocupaţia, pentru cazul României şi al altor ţări foste comuniste. Este vorba de importanţa relativ mai mare a ocupaţiei în structurarea clasei mijlocii decât a averii.

Circumstanţele concrete de acumulare şi diferenţiere a proprietăţii private a favorizat un model bipolar de distribuţie a proprietăţii în care se configurează o mare majoritate a populaţiei lipsită de proprietăţi, exceptând proprietatea asupra locuinţei, care se confruntă cu probleme de asigurare a subzistenţei şi un strat subţire de indivizi care au dobândit averi însemnate. Distribuţia proprietăţii funciare prezintă o polarizare şi mai accentuată: cu toate că peste o treime din gospodării au în proprietate teren agricol, doar 1% deţin suprafeţe de peste 10 ha.

Cercetarea celei de a doua surse de constituire a clasei mijlocii a reliefat că din punct de vedere ocupaţional pot fi identificate pragurile minime peste care se poate vorbi de apartenenţa la clasa mijlocie. Au fost identificate următoarele straturi tipice ale clasei mijlocii din perspectiva criteriului diferenţierii ocupaţionale şi al educaţiei: grupa de ocupaţie a funcţiilor de conducere, stratul format din specialiştii cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice, grupa de tehnicieni, maiştri şi asimilaţi, stratul alcătuit din funcţionari administrativi şi lucrători operativi în servicii, comerţ şi asimilaţi. Estimările făcute totalizează circa 30-35% din populaţia ţării aparţinând clasei mijlocii, peste jumătate (aproximativ 60%) alcătuiesc clasa de jos şi un procent infim (sub 5%) include clasa de sus. Peste 80% din totalul acestei clase intermediare este recrutat din mediul urban, iar aproape 60% din membrii săi sunt femei.

Datele cercetării sunt relevante şi pentru: analiza rolului educaţiei în structurarea socială, evaluarea macrosocială a fenomenului autopoziţionării de clasă, percepţia şi autoidentificarea de clasă. Studiile de caz pe care se sprijină concluziile permit formularea unor întrebări şi ipoteze de lucru pentru cercetări ulterioare.

BibliografieBădescu, Ilie, Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme, Ed. Porto-Franco, Galaţi,

1994.Burke, Peter, “Istorie şi teorie socială”, Humanitas, Bucureşti 1999Burris, V., “The Neo-Marxist Synthesis of Marx and Weber on class” in N. Wiley, “The

Marx – Weber Debate”, Sage Publications, London, 1987Cherkaoui, M., “Stratificarea”, în R. Boudon (coord.) “Tratat de sociologie”,Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1997Drăgan, Ioan şi Anastasiu Călin (coord.), Structura socială a României socialiste, Ed.

Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989.Elster, J. “Definirea claselor”, 1987, în Ion Drăgan coord., “Clasele sociale de mijloc”,

Ed. Universităţii Bucureşti, 1994Eyal, G. I. Szelenyi şi E. Townsley, Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare

din Europa de est, ed. Omega, Bucureşti, 2001.Giddens A., “Central Problems in Social Theory”, London, 1979Giddens, A. “Sociologie”, All, Bucureşti, 2000

Maria Larionescu 9

Giddens, A., “A Contemporary Critique of Historical Materialism”, University of California Press, Berkeley, 1981

Giddens, Anthony, The Class Structure of the Advanced Societies, Hutchinson, London, 1973.

Goldthorpe, H.J., Llewellyn Catriona, Payne Clive, Social Mobility and Class Structure in Modern Britain, Clarendon Press, Oxford, 1980.

Larionescu, M., “Structură şi mobilitate socială în România interbelică. Tradiţii sociologice”, în colab., în vol. “Structura socială a României socialiste”, I,. Drăgan (coord.), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989

Larionescu, M., Marginean I, Neagu G, Constituirea clasei mijlocii in Romania, Ed. Economica, 2006.

Marx, Karl., Contribuţii la critica economiei politice. În Marx, Engels, Opere, vol 13, Ed. Politică , Bucureşti, 1857-1858/1962.

Marx, Karl., Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte. În Marx, Engels, Opere, vol. 8, Ed. Politică, Bucureşti, 1853/1960.

Mărginean, I., “Tendinţe ale evoluţiei structurii sociale din România“ în Viitorul Social, Mai-Iunie, 1985.

Mărginean Ioan, Clasa mijlocie în fostele ţări socialiste, în Revista de cercetări sociale, nr. 3-4, 2000.

Poulantzas, N., “Classes in Contemporary Capitalism”, New Left Books, London, 1975Scase, R., Clasele sociale, Du Style, Bucureşti, 1998.Vlăsceanu, L. Sociologie şi modernitate. Tranziţii spre modernitatea reflexivă, Polirom,

Iaşi, 2007.Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureşti,

1920/1993.Wright, E. O., “Classes”, New Left Books, London, 1985Zamfir, Cătălin, Spre o paradigmă a gândirii socioloice, Ed. Cantes, Iaşi, 1999.Zamfir, Cătălin, O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi „după”, Polirom, Iaşi, 2004.

Maria Larionescu 10

ANEXA - TEORIA MARXISTĂ ŞI TEORIA WEBERIANĂ ASUPRA STRUCTURII SOCIALE

Criterii(1)

Teoria marxistă(2)

Teoria weberiană(3)

Tipul de teorie Macroteorie: evaluare globală a structurii sociale cu valenţe

universale (Legături impersonale la scară mare generate de

inegalitatea condiţiilor de muncă ca efect al economiei în

ansamblu).

Teorie regională adecvată societăţii capitaliste (mecanismele pieţii,

ale meritocraţiei; doar în capitalism clasa devine un principiu

central al stratificării).

Fundamente

analitice

Determinism obiectiv al structurii de clasă. Clasa =

structură obiectivă de poziţii sociale ce predetermină

interese, capacităţi, guvernare, drept. Se constituie situaţia

de clasă nu clasa ca grupare de indivizi.

Implicaţii funcţionaliste (logica modului de producţie ce

generează nevoi ale sistemului social; ex. şomajul ca

nevoie a sistemului de o rezervă de forţă de muncă).

Comprehensiune. Structura de clasă = rezultat al acţiunii sociale

semnificative în spaţiul pieţii capitaliste; clasele conceptualizează

poziţii comune în cadrul pieţei.

Importanţa

actorilor sociali în

explicaţia

Preeminenţa raporturilor de proprietate, modului de

producţie ce constrâng agenţii sociali să se comporte în

Preeminenţa agenţiilor umani: clasele = produs al

comportamentului motivat al actorilor sociali (formă

Maria Larionescu 11

fenomenelor

sociale

moduri predictibile (clasele = efect al structurii obiective)

Actori sociali = purtători pasivi de cerinţe ale sistemului,

lipsiţi de intenţionalitate, de cunoaştere a propriei poziţii.

specifică a acţiunii sociale semnificative)

Actorii sociali = agenţi activi care îşi construiesc strategii

de comportament pe piaţa muncii, talentelor, etc. (controlul

sau lipsa controlului pieţei, monopol asupra serviciilor, etc)

Agenţii sociali sunt dotaţi cu raţionalitate, semnificaţii

axiologice, afective, tradiţionale.

Conţinutul teoriei Tip ideal al structurii sociale (nu axiologic – datoria de a fi):

Clasele sociale sunt generate de relaţiile de producţie şi

proprietate determinate de forţele de producţie (doar aici,

în producţie, se află sursa exproprierii plusvalorii, în timp

ce la piaţă avem schimburi libere şi egale). Relaţiile de

producţie (obiective, materiale) se stabilesc între oameni în

procesul de producţie, schimb, repartiţie.

Forţele de producţie constituie o combinaţie dihotomică

între Forţa de muncă şi Mijloacele de producţie ( Obiecte

ale muncii + Mijloace de muncă). Exemple: 1)Capitalistul

deţine obiectul muncii şi mijloace de muncă, şi cumpără

Tip ideal al structurii sociale (nu axiologic – datoria de a fi):

Clasele sunt localizate în spaţiul pieţei,

Clasele = definite prin motivele şi strategiile diferiţilor

agenţi de a-şi adjudeca recompensele pieţei (calificările şi

abilităţile indivizilor influenţează condiţiile şi tipurile de

ocupaţii, nivelul veniturilor, securitatea slujbelor,

mecanismele de control ale pieţii).

Maria Larionescu 12

forţa de muncă, 2) Muncitorul deţine forţa de muncă şi nu

deţine obiectul muncii şi mijloacele de muncă.

Natura evidenţei

empirice

Analiza capitalismului occidental dezvoltat

Analiza empirică a structurii sociale a societăţii franceze de

la mijlocul sec. 19 (ţăranul, familia, parcela de pământ

generează condiţii economice asemănătoare specifice,

precum cartofii într-un sac. Legăturile între familii sunt

locale; identitatea intereselor nu generează conştiinţă de

clasă şi nici organizare şi acţiune politică.

Analiza societăţilor în care capitalismul a eşuat + analiza

societăţii occidentale capitaliste.

Analiza istorico-comparată a societăţilor asiatice,

europene, antice, medievale şi contemporane în care s-au

dezvoltat premisele capitalismului

Rezultate ale

cercetării

structurii sociale

Viziune unidimensională: clasele sociale – factorul fundamental al

structurii sociale.

Tipologie: clase sociale manifeste şi clase sociale latente. Mica

burghezie şi ţărănimea deţin o poziţie intermediară.

Lărgirea schemei iniţiale: dimensiunea puterii şi dimensiunea

simbolică (conştiinţa de clasă).

Relaţia dintre clase – status – putere: clasele predetermină

poziţiile de status şi de putere

Viziune multidimensională: clasele se intersectează cu moduri de

asociere nonclasă – statut (poziţie definită legal, dezvăluită prin

stilul de viaţă, prin onoarea acordată de alţii, poziţia la naştere),

partid, birocraţii, grupuri de interese

Tipologie: clase, societăţi de status (viaţă comunitară continuă,

minim de consens), grupuri de putere. Importanţa lor relativă:

absenţa priviligierii oricând şi oriunde a unei categorii.

Maria Larionescu 13

Relaţia dintre clase – status – putere: relaţii de autonomie,

interdependenţă şi influenţă reciprocă. Incongruenţă de status.

Relaţia dintre

clase

Relaţii de exploatare (capacitatea unor indivizi sau grupuri de a-şi

însuşi plusvaloarea altora). În feudalism are loc un transfer direct

de produse şi de muncă; în capitalism plusvaloarea (sursa

profitului) este produs al muncii peste contravaloarea muncii

depuse.

Statul, dreptul, mass media etc sunt considerate

instrumente de reproducere şi stabilizare a relaţiilor de

exploatare; legile garantează proprietatea privată.

Nu se pot explica formele subsidiare de exploatare ce

decurg din distribuţia inegală a altor bunuri decât

proprietatea, cum sunt expertiza, diplome, controlul

organizării muncii. Vezi noua clasă de mijloc.

Relaţii de dominaţie (dominaţia priveşte motivaţia obedienţei

majorităţii de către o minoritate). Abilitatea de a comanda,

obedienţa altora, sistemul de semnificaţii ce întăresc autoritatea

(legală, tradiţională, carismatică) sunt considerate mai importante

decât exploatarea.

Dominaţia poate include exploatarea (exploatarea =

subspecie a dominaţiei) dar nu se reduce la aceasta.

Dominaţia se referă şi la prestigiu sau este căutată ca scop

în sine.

Adoptă un punct de vedere cultural (ţine seama de motive)

prin referinţe la mecanisme credenţiale, meritocraţie.

Relaţiile nonclasă (gen, rasă, etnie) plus practicile

noneconomice (dominaţie politică, religioasă, ideologică)

au un grad sporit de autonomie şi eficienţă în

Maria Larionescu 14

transformarea istorică a societăţii de clasă.

Validitate

universală/parti-

culară a structurii

de clasă

Primatul clasei în structura socială de ansamblu a societăţii. Centralitatea clasei în societatea capitalistă industrială este o stare

de lucruri contingentă care nu spune nimic despre prioritatea clasei

în general

Statutul teoriei

claselor la

discipoli

Neomarxiştii contemporani (Paul Thompson, Olin Wright,

Richard Scase, Val Burris): nuanţări, relativizări prin preluarea

unor argumente weberiene.

O anume indeterminare structurală a relaţiilor de clasă ( ce

impun o direcţie generală a dezvoltării) dar ritmul şi forma

concretă a proceselor sunt influenţate de lupta de clasă

purtată de agenţii uman (lupte istorice concrete). Se poate

identifica o condiţionare reciprocă a structurii obiective şi

agentului uman.

Sunt încorporate criterii meritocratice.

Agentul uman este încorporat într-un cadru de referinţă

structural mai larg ce include şi oportunităţile oferite de

Neoweberienii (Frank Parkin, Anthony Giddens): sensibilitate

pentru tema inegalităţilor structurale din societăţile dezvoltate

Receptivitate la tema izomorfismului dintre economic şi

politic în societăţile cu democraţie pluralistă.

Maria Larionescu 15

piaţă.

Adoptarea criteriului dominaţiei, mai ales pentru explicarea

localizării poziţiei contradictorii de clasă a profesioniştilor

(noua clasă de mijloc).

Explicaţii mai specifice asupra mecanismelor prin care

sunt create şi reproduse instituţiile şi practicile: apel la

intenţionalitatea agenţilor sociali (implicaţi în lupta de

clasă) care îşi trăiesc propria istorie.

Maria Larionescu 16