Workshop documentatie

Şcoala centrală de fete – 1890(Str. Icoanei, nr. 3-5)

Şcoala Centrală a fost comandată de Titu Maiorescu (prin intermeniul lui N. Petraşcu) în ideea de a construi o şcoală-internat, pentru fetele cu rezultate bune la învăţătură, provenite din toate mediile sociale. Pentru Mincu este o nouă ocazie de a inova şi de a dezvolta elementele folosite anterior la celelalte proiecte. Curtea interioară a şcolii are ca inspiraţie incinta mănă-stirească. Între corpul central şi cele laterale se află grădina interioară. Ansamblul se remarcă prin echilibru şi armonie.

Are la bază o concepție clasică, care amintește de imaginea și formele regulate, simetrice, ale unor ansambluri mănăstirești de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea (Mănăstirea Hurezi, Mănăstirea Antim). Planul, de forma dreptunghiulara este compus din 4 aripi, cu parter și etaj fiecare, dispuse simetric în jurul unor curți interioare. Circulația și accesele la toate încăperile se fac printr-o suita de coridoare largi care înconjoară curtea interioara. În partea din spate a curții se afla un mic amfiteatru, iar la etaj se află internatul. Curtea interioara este mărginită la parter de o suită continuă de arcade trilobate în acoladă, sprijinite pe colonete de piatra. Zidul de deasupra arcadelor este tapisat cu ornamente florale realizate din ceramică colorată.

“Personalitatea lui Ion Mincu se contureaza in cadrul perioadei de formare a arhitecturii moderne romanesti”. Primul arhitect in ale carui opere, trasaturile specifice nationale erau prezente in detrimentul limbajului eclectic specific acelei perioade, este Ion Mincu. “Ion Mincu,mintelectual sensibil si profund legat de idealurile generatiei sale, plecase la Paris cu imaginea frumusetilor ro-manesti, gandind probabil ca si arhitectura, ca modalitate artistica, poate servi idealului national, ca si pictura sau literatura.”

Scoala Centrala de Fete, cladire desfasurata pe parter si un etaj, este una din cele mai reusite opere ale arhitectului Ion Mincu. Situata pe strada Icoanei, aproape de intersectia cu strada Jean Luis Calderon, cladirea este deschisa foarte putin catre spatiul public inconjurator, fiind orientata mai degraba spre spatiul intim care ii este oferit de curtea interioara.

Scoala Centrala de Fete a fost infiintata in 1851 ca pension pentru fetele de vita nobila, fi-icele ofiterilor, boierilor si inaltilor functionari. Scoala a inceput sa functioneze abia in 1852, din lipsa de fonduri, si s-a desfasurat in casa Manuc din Calea Mosilor, apoi in imobilul Turnescu. Cu toate acestea se dorea ca institutia sa beneficieze de un local propriu. In 1885 sarcina dificila de concepere a proiectului pentru cladirea Scolii Centrale este incredintata arhitectului Ion Mincu. In 1889 este pusa piatra de temelie, iar in 1890 cladirea este finalizata, dupa cum a ramas ca dovata in-scriptia: “CLADIT IN ANU 1890” aflata pe fatada dinspre Nord a aripii Sudice. Trei ani mai tarziu, in 1893, Ion Mincu a elaborat proiectul pentru inchiderea spatiilor destinate circulatiilor de la parter.

In 1898 institutia devine scoala secundara de gradul al II-lea, iar mai tarziu, in jurulanului 1911, sunt efectuate asupra cladirii reparatii si probabil extinderi. In timpul Primului

Razboi Mondial cladirea este transformata in spital, fapt datorat si functiunii sale de internat cu in-firmerie proprie. Dupa aceasta perioada, institutia capata statutul de liceu, cladirea fiind modern-izata pentru a se conforma noilor cerinte functionale.

Dupa al Doilea Razboi Mondial denumirea oficiala a liceului este schimbata in:“Liceul Zoia Kosmodemianskaia”, dar dupa 1989 denumirea a revenit la “Scoala Centrala”,nume ce subliniaza calitatea de reper a institutiei.

Un aspect definitoriu al caracterului cladirii proiectate de Ion Mincu este integrareaspatiului exterior cu ajutorul unei structuri si a unor spatii specifice arhitecturii romanesti:

foisorul, pridvoare, acoperisul inalt, streasina larga, etc. Astfel exteriorul este intr-o relatie de comu-nicare directa cu interiorul, cadrul natural si cadrul construit fiind strans legate intre ele.

Arhitectul vine cu elemente inovatoare atat la nivel stilistic (cautarile pentru o arhitectura moderna in trecutul istoric national), cat si la nivel functional, rezolvarea spatiala fiind asemana-Ion Madalina

Workshop documentatie

toare cu cea a manastirilor. Scoala Centrala are la baza compozitiei o conceptie clasica, intalnita in imaginea ansamblurilor manastiresti de la sfarsitul secolului al XVII-lea:

Planul cladirii este de forma dreptunghiulara si este alcatuit dintr-o curte interioara inconju-rata pe toate laturile de cele patru aripi, cu parter si etaj fiecare, dispuse simetric fata de aceasta. Planul are forma asemanatoare literei “H”, cu o a doua bara orizontala la partea de jos reprezentand fatada principala. Spatiile interioare sunt asezate dupa o schema simpla: la parter, in cele doua aripi laterale sunt asezate salile de clase, iar in bara orizontala din mijloc se afla amfiteatrul si labora-toarele. La etaj, deasupra salilor de clasa din cele doua aripi laterale, se afla amenajat internatul, compus din sase dormitoare comune, fiecare dormitor  dispunand de anexe si intrari separate.

Circulatia la parter si accesele in toate spatiile interioare de la parter se fac prin

intermediul unor galerii largi cu arcade, ce inconjoara curtea interioara cat si bara orizontala ce con-tine amfiteatrul, accesibil si el din aceleasi coridoare. Curtea interioara este tratata cu o atentie deosebita, asemanator cu cele din incintele manastiresti, rezultant un spatiu primitor, cald, activ ce participa atat la iluminarea coridoarelor, cat si la atmosfera plina de viata a spatiului cladirii. Curtea este inconjurata la parter de o suita de arcade trilobate in acolada, sprijinite pe colonete de piatra, impodobite cu ornamente florale realizate din ceramica policroma. Rezulta astfel un “chiostro”.

Compozitia spatiilor interioare impreuna cu plastica decorativa a fatadelor, ainterioarelor, a galeriilor cat si estetica elementelor de detaliu se compun intr-o arhitecturaunitara avand la baza formele traditionale romanesti.

Fatadele sunt compuse din doua registre diferite, separate prin intermediul unui brau orizon-tal de inspiratie romaneasca, aflat la nivelul planseului dintre parter si etaj. Fatada principala este tratata cu bogatie, volumul acesteia frumos proportionat fiind alcatuit din trei elemente diferite: o parte centrala care gazduieste intrarea principala incadrata de alte doua parti mai mici, reprezentate sub forma unor pavilioane de colt, usor decrosate. Aceste pavilioane sunt asezate in prelungirea celor doua aripi laterale ale ansamblului. Aceasta fatada are rolul important de reprezentare, rol ma-terializat prin intermediul axului central vertical dat de portalul dezvoltat doar la nivelul parterului si de cele doua pavilioane decrosate. Se evita monumantalitatea agresiva, caracterul de reprezentare al fatadei fiind realizat foarte fin si discret. Se remarca in fatade profilele si accentele evidentiate prin culoare ce contrasteaza si completeaza liniile simple si suprafetele netede ce compun fatada. Exemple de astfel de decoratii ar fi colonada curtii interioare, medalioanele emblema de la etaj, iar pe fatada principala braul de inspiratie romaneasca, inviorat cu corpuri ceramice colorate. Tot pe fa-tada principala se remarca sub streasina larga cu capriori aparenti o insiruire de arcusoare ce sprijina pe console de teracota smaltuita verde. Toate aceste decoratii discrete sunt de inspiratie traditionala romaneasca.

Golurile de la parter sunt ample pentru a lasa lumina sa patrunda in salile de clasa, iar pe fa-tadele din curtea interioara, acestea predomina in raportul plin-gol. Ferestrele etajului sunt mult mai reduse in dimensiuni, si sunt asezate in numar mai mic, oferind spatiilor de la etaj intimitatea pe care functiunea lor o cereau. Tipurile de goluri de la etaj contrasteaza astfel cu cele de la parter, cre-andu-se un joc de contraste pe fatade.

Plastica arhitecturala a compozitiei spatiilor impreuna cu decoratia fatadelor puternic influ-entata de traditia romaneasca, decoratia interioarelor si estetica elementelor de detaliu se contopesc intr-o arhitectura unitara, noua si originala. Prin intermediul curtii interioare, tratata cu o atentie deosebita si inviorata cu ajutorul decoratiilor viu colorate, Scoala Centrala dispune de un caracter cald, primitor, plin de voiciune tinereasca, foarte apropiat de scara umana si de personalitatea tiner-ilor care intra in contact cu ea.

Romania nu exista inca pe harta cand, la 19 martie 1851, domnitorul Barbu Stirbey hotara infiintarea in Bucuresti a "Pensionatului Domnesc de Fete", devenit Scoala Centrala de Fete. Intr-adevar, scoala, pe care o gasim astazi pe strada Icoanei in cartierul cu acelasi nume, se numara printre cele mai vechi scoli din Bucuresti. Prestigiul scolii era dat de faptul ca ii urmau cursurile fi-

Ion Madalina

Workshop documentatie

icelor marilor demnitari sau boieri ai tarii, elita acelor vremuri. Spre sfarsitul secolului insa, scoala avea sa dobandeasca un alt titlu de noblete care ii va marca durabil destinul: constructia noului sediu de catre arhitectul Ion Mincu (actualmente in curs de restaurare).

Lucrarile au inceput in 1890, asa cum este inscris peste poarta de intrare in curtea interioara. Mincu a inzestrat cladirea Scoalii Centrale cu elementele distinctive pentru stilul neoromanesc, pre-cum briul sculptat din ceramica sau ancadramentele decorate ale ferestrelor. Impresionant este mai ales porticul amplu al curtii interioare. Coloanele de piatra se inchid in bolti trilobate, formand cu-loarele impunatoare ale scolii. Pe acolo paseau odinioara domnitele marilor boieri munteni; astazi au privilegiul de a astepta intrarea la ore in acest cadru somptuos toti elevii Scolii Centrale. Nici in-trarile in clase nu sunt banale, usile inalte fiind incadrate de un chenar sculptat deasupra caruia este indicat numarul clasei in cifre romane pictate. Destinatia claselor s-a mai schimbat, inscriptiile insa sunt aceleasi de 120 de ani! Culoarul principal unde se afla cancelaria, cabinetul directoarei sau sec-retariatul, numit si "holul de onoare", poarta si acum deasupra salilor inscriptiile specifice. Pana si tavanul se incadreaza acestui peisaj arhitectural deosebit, fiind format din panouri de lemn pictat, printre care se remarca un albastru deschis si rosul pompeian.

Pe fatada sunt inscriptionate numele unor mari personaje ale istoriei nationale: Clara Doamna, Doamna Chiajna, Elena Rares, Elena Cuza si Carmen Sylva. Doamne, domnite si insusi pseudonimul Reginei Elisabeta, sotia Regelui Carol I. Galerie simbolica si foarte potrivita pentru a servi drept exemplu domnitelor contemporane, eleve ale scolii.

In curtea interioara in schimb, sunt enumerate pe tot conturul sculptat numele marilor voievozi ai tarilor romane. Aceasta suita de nume ilustre, care parca se revarsa in valuri coplesitoare peste cel care isi roteste privirea de-a lungul colonadei, este destinata sa umple de solemnitate curtea interioara si de respect pe cel care paseste in ea. Curtea interioara este locul ce constituie inima scolii si totodata sanctuarul sau de liniste si de cugetare. Candva accesul in acel loc era oprit elevilor. Astazi, el este permis, insa comportamentul rezervat al acestora demonstreaza semnificatia pe care curtea interioara o pastreaza pentru elevi - ea nu este o curte de joaca, este mult mai mult!

Amenajata in mai multe formule de-a lungul deceniilor (gradina in stil francez, apoi in stil englez), un lucru nu s-a schimbat: in centrul curtii se afla si astazi frasinul centenar plantat in 1890. In muzeul scolii pot fi admirate poze de la inceputul secolului 20 cu copacelul tanar de atunci!

De-a lungul timpului scolii i s-a mai schimbat numele. A purtat numele Maria Brancoveanu in perioada interbelica si Zoia Kosmodemyanskaya, communisme oblige! Zoia a fost o vajnica par-tizana sovietica ce a luptat si murit in al doilea razboi mondial. Dupa Revolutie, traditia ro-maneasca a izbandit iar scoala si-a reluat numele istoric. De asemenea, predarea limbii ruse a fost scoasa.

Chiar daca sub nume diferite, Scoala Centrala a fost intotdeauna o scoala influenta in dome-niul stiintelor umaniste. Este binecunoscuta ca fiind o scoala foarte buna pentru predarea limbilor straine, in special franceza. Scoala Centrala este chiar o fereastra deschisa spre sora noastra latina, fiind predate in liceu istoria, geografia si civilizatia franceze. Institutul Francez, aflat la cateva minute distanta, este a doua biblioteca a elevilor. Scoala Centrala trimite in fiecare an un contingent consistent de elevi la olimpiadele pe tara la aceasta disciplina. Este un lucru firesc, fiind de datoria ei sa mentina prestigiul din trecut si sentimentul de apartenenta pe care l-au avut absolventii sai de-a lungul deceniilor: eleve ale Scolii Centrale au fost personalitati cunoscute precum scriitoarele Zoe-Dumitrescu Busulenga, Lucia Demetrius sau Ana Cartianu, actritele Ana Cartianu si Oana Pellea sau Smaranda Gheorghiu, militanta feminista, poeta si exploratoare care s-a aventurat pana la margina continentului european (Norvegia si Capul Nord).

Patrimoniul arhitectural al unei tari constituie o parte esentiala din identitatea sa culturala, definind comunitatile locale, facandu-le recognoscibile lumii din afara si generand mandrie civica in randul localnicilor. Stilul neoromanesc este singurul ordin arhitectural original aparut in Romania si prin urmare este o parte vitala a patrimoniului si identitatii culturale a natiunii.

Acest stil a fost initiat de catre arhitectul Ion Mincu (1852-1912), odata cu constructia Casei Lahovari (1886) din Bucuresti, urmata de o serie de proiecte si cladiri de o calitate superlativa. Din pacate, creatia lui Mincu a fost de mica amploare prin comparatie cu a altor arhitecti deschizatori de

Ion Madalina

Workshop documentatie

drumuri din Europa sau alte parti ale lumii. Acest lucru s-a datorat situatiei economice relativ sarace din Romania acelei perioade, o tara care-si dobandise de curand independenta si care incepea sa se ridice din ruinele Imperiului Otoman – un mediu nu foarte propice dezvoltarii unei scene arhitec-turale efervescente, si cu o identitate romaneasca moderna aflata inca in curs de cristalizare, preocu-pata mai mult sa urmeze modele occidentale, vazute ca mult mai prestigioase, decat sa-si dezvolte propriul patrimoniu. Mincu a sadit, astfel, primele seminte in campul arhitecturii nationale, din care a rasarit si s-a dezvoltat viguros stilul neoromanesc, devenind foarte popular in  toata tara in urma-toarele cinci decenii, pana la cel de-al doilea razboi mondial.

Primele cladiri in stil neoromanesc, create de Ion Mincu, sunt monumente arhitectonice de o importanta extraordinara pentru patrimoniul national, aflandu-se pe lista registrului de patrimoniu, fiind teoretic protejate prin legislatie si reglementari stricte.

Scoala Centrala de Fete si zona urbana din jurul ei au trecut prin multe vicisitudini de o magnitudine epica in ultimii o suta doua zeci de ani, de cand a fost asezata piatra de temelie, care ar fi pus la grea incercare patrimoniul oricarei alte tari: primul razboi mondial si ocupatia Bucurestiu-lui de catre inamic, cel de-al doilea razboi mondial si raidurile aeriene, atat ale Aliatilor cat si ale fortelor germane, urmate apoi de tavalugul trupelor sovietice, aproape cinci decenii de regim comu-nist dictatorial, o revolutie sangeroasa anticomunista in 1989 si, in fine, douazeci de ani de tranzitie haotica si rapace spre o economie de piata. Ironia trista este ca aceasta scoala si patrimoniul arhitec-tural al Bucurestiului au suferit cel mai mult in ultimele doua decenii de tranzitie spre democratie. Romania a iesit din comunism cu un sistem de invatamant subrezit calitativ, in care istoria si cultura in general sunt tot mai putin pretuite, precum si cu o clasa politica axata mai mult pe propria imbo-gatire. Rezultatele dezastruoase asupra patrimoniului construit se vad acum pretutindeni: casele de epoca sunt intr-un proces de degradare rapida, cazand prada dezvoltatorilor imobiliari lipsiti de scrupule, sub ochii unui public care in mare parte este dezinteresat de propriul patrimoniu, alaturi de o reactie slaba si ineficienta a autoritatilor responsabile cu pastrarea si protejarea acestuia.

Galeria vitrata a scolii este cea mai mare si mai frumoasa structura de acest gen din Roma-nia, fiind o inovatie deosebita la vremea acea, care s-a bazat pe folosirea unor materiale de construc-tie noi pentru epoca, ca fierul forjat pentru ramele ferestrelor si geamurile de productie in masa. Acestea necesita sa fie conservate si salvate intr-o cantitate cat se poate de mare. Inteleg ca gea-murile care probabil provin de la cele cateva renovari/ restaurari care au avut loc in ultimul secol, au fost aruncate si ca s-a discutat chiar si inlocuirea ramelor din fier originale.

Culoarea rosu pompeian in care sunt vopsiti peretii interiori, reprezinta o alta contributie eminenta a lui Ion Mincu la decoratia cladirii, si care va deveni in decadele care au urmat o trasatura esentiala a registrului decorativ din arhitectura neoromanesca.

In cartea sa, Mihail Caffé mentioneaza clar modul in care Ion Mincu a optat pentru tonuri de rosu pompeian in decorarea scolii, observand caracteristicile estetice ale acestuia, precum si scop-urile practice excelente ale unei asemenea optiuni decorative. Aceasta culoare avea sa devina, o tema majora in registrul decorativ al arhitecturii neoromanesti, fiind totodata o trimitere/metafora subtila, prin asociere, la radacinile latine ale poporului român, rezultatul fiind ca multe cladiri inter-belice in acest stil au sectoare si elemente importante de fatada si interior vopsite in  rosu pompeian .

Tencuiala de piatra aparenta/ similipiatra a zidurilor exterioare este un alt subiect controver-sat suscitat de lucrarile de renovare actuale, cauzat de lipsa de supervizare de catre specialisti in cladiri istorice a proiectului. Societatea de constructii a inlocuit deja portiuni mari din vechea ten-cuiala care avea o tenta galbuie care imitata de piatra de calcar, si pe care specialistii restaurarii din perioada comunista au avut grija sa o pastreze. Aceasta este acum inlocuita cu material de tencuiala modern, care nu mai are vechea tenta de piatra de calcar asa cum a intentionat Ion Mincu.              Planul cladirii este simplu, dreptunghiular, compus din patru aripi cu parter si etaj, ordonate simetric in jurul unei curti interioare. Initial, la parter se aflau salile de clasa,iar la etaj – dormi-toarele internatului; in prezent,internatul mai ocupa o suprafata foarte mica, iar mare parte a spatiu-lui de la etaj este alocat salilor de clasa. Deosebirea dintre cele doua tipuri de sali de curs este evi-denta prin dimensiune, cele vechi remarcandu-se ca marime si mod de amenajare.

Ion Madalina

Workshop documentatie

Curtea este elementul central al cladirii,care se impune prin amplasare si dimensiune. Asezata in mijlocul compozitiei, ea aste amenajata ca o gradina, un spatiu de recreere; ea are si rolul de a lumina circulatiile principale, iar aceste lucruri confera o nota deosebita acestei tratari. Astfel, ea este “marginita la parter de o suita continua de arcade trilobate in acolada, sprijinite pe colonete de piatra. Ca si la foisorul «Bufetului», zidul de deasupra arcadelor este tapisat cu ornamente florale realizate din ceramica colorata.”

In contextul actual, Scoala Centrala este considerata a fi unul dintre “cele mai reusite exem-ple de arhit in stil national, reprezentand totodata o solutie inovatoare pentru Romania in rezolvarea temei propuse”. Aceasta originalitate se datoreaza modului in care au fost asamblate, imbinate, in-terpretate elementele preluate din arhitectura veche, modalitatea prin care ele au fost reinventate, si reinvestite cu noi valente. Dupa opinia lui Grigore Ionescu, “studiate cu grija si executate cu acu-rateta. Toate aceste detalii isi gasesc locul potrivit si justificarea in cadrul operei intregi.”

            Valoarea urbanistica este dobandita, mai intai,prin faptul ca reprezinta o functiune impor-tanta si nu des intalnita la sfarsitul secolului XIX, si avea precum corespondent Liceul Sfantul Sava, pentru baieti, iar amplasarea este foarte centrala,chiar si pentru vremea respectiva. Liceul este real-izat cu putin timp inainte de a se incepe punerea in practica a lotizarii si amenajarii zonei parcului Ioanid,, ceea ce este important prin faptul ca evidentiaza modul unitar in care a fost gandita dez-voltarea zonei.

            Importanta creatiilor lui Ion Mincu  si unicitatea lor a fost observata inca din vremea respec-tiva, ca dovada ca Titu Maiorescu, ministrul Cultelor la vremea aceea,i-a incredintat lui aceasta lu-crare. In timpul respectiv, este probabil ca intentiile si creatiile lui Mincu sa fi fost intelese chiar mai bine, prin apropierea existenta inca a oamenilor de cultura traditionala, si de o exaltare a read-ucerii acesteia in actualitate,prin particularizarea arhitecturii,in acest caz.

Istoria Şcolii Centrale coincide cu procesul de modernizare a societăţii româneşti. Dacă în alte domenii structurile noi au intrat în conflict cu cele vechi, în cel cultural mentalitatea românească – cel puţin la nivelul elitelor – s-a racordat la cea europeană rapid, «în mod organic […] prin colaborarea generaţiilor şi respectarea tradiţiei».

La 21 februarie 1847 domnitorul Gh. Bibescu a promulgat legea privitoare la înfiinţarea pesionatului de fete, ale cărui cheltuieli urmau să fie acoperite din veniturile Mănăstirii Sf. Spiridon. Revoluţia de la 1848 şi evenimentele care i-au urmat au împiedicat deschiderea şcolii. Peste trei ani, însă, proiectul avea să se materializeze. Prin «luminata rezoluţie» din 19 martie 1851, domnitorul Barbu Ştirbey aproba propunerea Eforiei Şcoalelor de a se înfiinţa la Bucureşti «Pensionatul Dom-nesc» de fete, ale cărui cursuri urmau să înceapă în toamna aceluiaşi an, pînă atunci trebuind «să se închipuiască statutele pesionatului, programa învăţăturilor şi să se aducă profesorii şi institutricele trebuincioase.» Toate aceste pregătiri, deloc uşoare, au făcut ca deschiderea cursurilor să se amîne pînă în noiembrie 1852.

Preluarea modelului francez de învăţămînt, ca şi concepţia dominantă în epocă, potrivit căreia o soţie trebuia să ştie să ţină casa, să citească, să socotească, să aibă noţiuni elementare de is-torie, geografie, limbi străine, religie, dans, muzică şi eventual desen au influenţat programa de studii. Statutul şcolii însă rămînea hibrid, situîndu-se la graniţa dintre învăţămîntul de stat şi cel pri-vat, iar nivelul studiilor o plasa între ciclul primar şi cel supra-primar. Repetatele intervenţii ale Eforiei şi apoi ale Ministerului de resort au condus la transformarea ei într-o şcoală de stat, în ac-cepţia modernă a termenului.

Ion Madalina

Workshop documentatie

Din 1858 situaţia şcolară a elevelor a fost consemnată în cataloage, iar în 1861 Eforia a aprobat regulamentul de funcţionare a internatului, cu prevederi foarte riguroase. Implicarea statului s-a reflectat simbolic şi în prezenţa Doamnei Elena Cuza, a primului ministru, Nicolae Kretzulescu şi a ministrului de resort, G. Creţeanu, la festivitatea de distribuire a premiilor, la 1 iulie 1862, cînd şcoala împlinea 10 de ani de existenţă.

Potrivit legii instrucţiunii publice din 1864, instituţia devenea şcoală secundară de stat, cu 4 ani de studii «gimnaziale», ceea ce se reflecta şi în denumire – Şcoala Centrală de Fete – apărută în documente înca din septembrie 1862. Prin noua organizare şi programă, absolventele dobîndeau pregătirea necesară ocupării unui post de institutoare, ceea ce răspundea cerinţelor sociale, în condiţiile extinderii învăţămîntului primar, decretat general, gratuit şi obligatoriu.

În 1881 parlamentul a votat «legea Vasile Conta», prin care se înfiinţau externatele secun-dare de fete, acestui tip de şcoală fiindu-i asimilată şi Şcoala Centrală. Totodată, se accentua carac-terul ştiinţific al studiilor în şcolile de fete, apropiindu-le de cele din şcolile de băieţi şi deschizînd astfel drumul spre  învăţămîntul superior. Între primele absolvente ale Şcolii Centrale, care au obţinut diplome şi titluri universitare s-au aflat Maria Cutzarida (Cratunescu) – doctor în medicină la Montpellier în 1884, Chrisanta Christeanu (Romniceanu) – prima femeie licenţiată în ştiinţe fiz-ico-chimice a Universităţii din Bucureşti 1887, Sarmiza Bilcescu (Alimănişteanu) – doctor în drept în 1891.

Legea învăţămîntului primar şi primar normal, iniţiată în 1893 de Take Ionescu, se înscrie în orbita modelului german, transformînd fostele Şcoli Centrale în Şcoli Normale de institutoare. Admiterea şi-a păstrat caracerul selectiv, prin concurs. Tot prin lege, în 1898 Şcoala Centrală deve-nea şcoală secundară de gradul II, în fapt liceu de fete cu opt clase.

Transformarea calitativă a şcolii, ca şi competenţa directoarei Chrisanta Romniceanu au contribuit la selectarea unui corp profesoral valoros, încît în 1906, se putea comunica ministerului că «profesoarele şcoalei posedă aproape toate titluri universitare», obţinue la Bucureşti, dar şi la Paris, Viena, Berlin, Parma, Dresda.

Pînă la primul razboi mondial, şcoala – una din cele trei de acest nivel – şi-a dobîndit un binemeritat prestigiu. Poziţia ei în învăţămîntul feminin era echivalentă celei a Colegiului «Sf. Sava» în cel masculin.

Desăvîrşirea unităţiii politico-teritoariale a românilor în 1918 a fost urmată de un amplu proces de unificare, inclusiv în domeniul cultural-educativ. Începută prin Legea învăţămîntului pri-mar al statului şi normal-primar din 1924, unificarea a continuat cu legea învăţămîntului secundar din 1928. Oficial, şcolile secundare de fete de gradul II, al căror număr sporise considerabil după 1918, deveneau licee de fete. Durata, organizarea, programa, modalităţile de finalizare a studiilor (bacalaureat) erau identice celor ale liceelor de băieţi.

 La 25 noiembrie 1928, Şcoala – numită din 1924 «Marica Brâncoveanu» ca omagiu adus soţiei domnitorului martir – a sărbătorit împlinirea a 76 de ani de activitate. Iniţiativa s-a datorat Elenei Rădulescu-Pogoneanu, care a reuşit să reunească foste directoare (Chrisanta Romniceanu şi Maria Delvrancea), profesoare şi absolvente din succesivele generaţii, între care o elevă din 1864. Manifestarea s-a desfăşurat în prezenţa principesei Elena, mama regelui Mihai I, a principesei Olga a Greciei, a reprezentanţilor primului-ministru şi ministrului Instrucţiunii Publice. Din 1935, în temeiul noii legi a învăţămîntului liceal de 8 clase, şcoala a funcţionat cu 2 serii paralele pentru fiecare clasă, structură menţinută în linii generale pînă la reforma din 1948.

Ion Madalina

Workshop documentatie

Reforma învăţămîntului din 1948 a transpus în România modelul stalinist, înlăturînd bru-tal organizarea precedentă, perturbîndu-i valorile şi afectîndu-i substanţa. Consecinţa imediată a so-vietizării a fost schimbarea denumirii instituţiei în “Liceul de fete nr. 1” devenit din 1953 “Şcoala medie de fete nr. 1”, apoi “Şcoala medie nr. 10”, căreia, prin ordinul Ministerului Învăţămîntului nr. 1999 din 16 octombrie 1956, i s-a adăugat numele “Zoia Kosmodemianskaia”.

Prin hotărîrea Consiliului de Miniştri nr. 3721/971 se înfiinţau licee cu predare în limbile moderne, însă, contrar tradiţiei sale, legată de studiul limbii franceze, Şcoala Centrală devenea Liceu de cultură generală cu predare în limba rusă, profil schimbat în 1977.

Schimbările politice din decembrie 1989 au dat prilejul refacerii stării de normalitate, ceea ce pentru şcoală a însemnat mai întîi redobîndirea denumirii sale: «Şcoala Centrală» şi trans-formarea ei în liceu teoretic cu clase bilingve, româno-franceze. Din 1990, Şcoala Centrală a funcţionat cu 24-26 de clase de liceu, cărora, anual, li s-au adăugat clase de ciclu primar şi gim-nazial, într-un număr tot mai mare. Conţinutul învăţăturii s-a schimbat, pe măsură ce, în procesul de reformare a sistemului, în şcoală s-au introdus discipline de studiu, programe şi manuale noi.

Odată cu creşterea autonomiei sale, şcoala şi-a putut contura oferta educaţională: studii aprofundate de limba franceză în clase intensive şi bilingve, precum şi în domeniul disciplinelor umaniste şi ştiinţifice. Studiul limbii franceze începe cu ciclul primar, continuă în gimnaziu în clase intensive şi apoi la liceu, la profilul uman sau real, în clase bilingve. Admiterea la gimnaziu în clasele cu predarea intensivă a limbii franceze se face în urma unei testări a cunoştinţelor de limba franceză, limba şi literatura română şi matematică, iar la liceu în clasele bilingve, de limba franceză. La absolvirea liceului, elevii acestor clase se pot prezenta la examenul de atestare, dobîndind drep-tul de a preda limba franceză în învăţămîntul primar şi calitatea de traducător cu studii medii.

Folosind elemente brâncoveneşti, arhitectul a realizat o perfectă armonie între funcţionali-tate şi decorativ. Faţada principală se remarcă prin orizontalitate şi simetrie, intrarea fiind marcată de un portal compus dintr-un fronton ce se reazămă pe două coloane de piatră, ce încadrează uşa masivă de stejar. Ancadramentul ferestrelor decorat cu ornamente florale, torsade de frunze, numele istorice scrise cu litere arcuite, toate sînt lucrate în ceramică în nuanţe de la albastru de peruzea, la alb, ocru, verde.

Galeria oferă o privelişte încîntătoare făcînd legătura între clasele austere şi grădina inte-rioară în care verdele se armonizează cu rozul cireşilor japonezi. Ea se desfăşoară pe cele patru la-turi ale curţii interioare descriind o ghirlandă de 48 de arcade trilobate, pe care Ion Mincu le consid-era forma cea mai rafinată la care ajunseseră construcţiile noastre în secolul al XVII- lea. Pe o friză de ceramică sînt înscrise numele domnitorilor. Pereţii interiori sînt vopsiţi în roşu pompeian. Interi-orul şcolii este bine chibzuit. Clasele sînt amplu dimensionate, dormitoarele spaţioase sînt la etaj, iar birourile, izolate în fosta locuinţă a directorului, unde se ajunge printr-o galerie de sticlă. Monu-ment de arhitectură, clădirea reprezintă prima construcţie de proporţii din şcoala iniţiată de Ion Mincu, o zestre naţională.

Ion Madalina