Existentialismul este un umanismFilosofia existentialista, aparuta in Franta prin operele lui Kierkegaard, se dezvolta prin

saltul de la filosofia naturii la cea a omului, de la concept catre subiectivitate. Este reprezentata de

scriitori francezi precum Albert Camus, Gabriel Marcel, Simone de Beauvoir, Jean Paul Sartre, dar

si de existentialistii germani precum Martin Heidegger sau Karl Jaspers.

Prin existentialism intrebarile kantiene ce trebuie să fac?, ce pot să ştiu?, ce-mi este permis

să sper? se indreapta asupra omului, considerand ca acestea pot fi valide numai in prezenta unui

subiect care sa le conceapa. Omul este creator, dar nu asemeni lui Dumnezeu, care este respins de

existentialisti, ci asemeni artistului care nu isi concepe un plan inainte de a picta. Conceptul

heideggerian de Dasein devine in existentialism existenta-pentru-sine, in comparatie cu existenta-

intru-sine, moarta, a naturii.

Este deschis fenomenologiei de catre operele lui Sartre, romane, Greata, Zidul, teatru,

Mustele, Cu usile inchise sau opere filosofice, Fiinta si neantul, Existentialismul este un umanism.

Lucrarile lui aduc noua filosofie in atentia publicului, facand-o sa fie citita, desi greu de inteles.

În 1946 ţine la Sorbona o celebră conferinţă intitulată „Existenţialismul este un umanism”, în

care expune filozofia şi morala existenţialistă, punând capăt unor speculaţii naive asupra acestei

doctrine filozofice. Printre acestea se numara si reprosul chietismului sau negarea realitatii,

imposibilitatea de a judeca oamenii sau negarea valorilor. Acestora Sartre le raspunde prin

asemanarea existentialismului cu un umanism, dar cu unanismul care pune omul in centrul

universului si pe care il preaslaveste, caci departe de ei aceasta conceptie. Sensul secundar al

umanismului, acela ca “omul este intotdeauna situat in afara lui insusi”, este cel vizat de filosofia

existentialista.

Prin abolirea Dumnezeului creator, artizan superior care ne modeleaza pe fiecare cu un

anume scop sau cu o anume intrebuintare, intocmai cum olar creeaza oale pentru lapte sau pentru

ciorba, dispare precedarea esentei umane inainte de existenta. Omul este prin desavarsire fiinta care

exista mai inainte de a fi ceva. Este acel Dasein, este subiectivitate, prin aceasta intelegandu-se ca

“omul nu este nimic altceva decat ceea ce se face din el”. Astfel se explica afirmatia de baza a

existentialismului: “omul mai intai exista, ia cunostinta de el, survine in lume – si abia dupa aceea se

defineste”.

Din acest principiu decurg anumite consecinte: omul, desi nu se creeaza pe sine, se naste in

libertate, prin urmare este deplin responsabil de faptele sale. El are posibilitatea de alegere si devine

ceva numai in masura in care actioneaza. Astfel, existentialismul este tocmai opusul chietismului

intrucat este o doctrina a actiunii. Datorita alegerii libere si lipsa unei divinitati care sa ne spuna ce e

bine sau rau, dar si lipsa unei naturi umane preconcepute prin care sa ne explicam ratarile, apare

angoasa, abandonul si disperarea.

Subiectivitatea omului devine subiectivitatea umanitatii in sensul ca nimeni nu poate trece

inainte ei. Atunci cand omul alege dintr-o lista de posibilitati, el alege ca si cum ar face pentru orice

alt om. Cand omul se defineste, se defineste in raport cu toti ceilalti, ca si cum si ei ar face la el, ca si

cum ne-a judeca, nu din prisma unei alegeri morale, ci a uneia corecte sau false. Angoasa devine

astfel sentimentul care il cuprinde pe om atunci cand se afla in fata drumului ales, complet

responsabil pentru ceea ce decide. Abandonul este lipsa Dumnezeului care sa ne ofere valorile si

speranta unei vieti dupa moarte, a unei iertari, a unei alte sanse de a indrepta ceea ce s-a sau nu s-a

facut. Omul este libertatea si responsabilitatea absoluta. Noi ne hotaram existenta si o data cu

abandonul vine si angoasa. Disperarea ne cuprinde in fata posibilitatilor: atunci cand alegem,

selectam din virtualitati pe aceea care ne face mai actuali, dar trebuie sa o facem fara speranta. E

disperarea, intrucat aceasta alegere ne elimina sansa de a mai schimba ceva. Daca acum decidem ca

sunt ceea ce ne alegem, nu putem regreta, nu putem schimba si nu putem spera. Omul este portretul

pe care si-l deseneaza si nu se poate desprinde de el.

Aplicand aceasta doctrina peste suprafata conceptuala romaneasca, putem sa vorbim despre

romanul care traieste in virtual, care refuza sa devina actualitate, asa cum Mircea Vulcanescu in

studiul “Dimensiunea romaneasca a existentei”, studiind structurile gramaticale ale limbii, ca pe un

om care se sustrage din fata disperarii. El, refuzand sa aleaga, sa decida, refuza sa se defineasca, sa

devina om. El nu mai traieste, caci viata sa nu este definita de promisiuni sau de cuvinte, ci de suma

actiunilor sale. Omul roman, definit de Vulcanescu, este cel ce reflecteaza asupra tuturor

posibilitatilor, se intreaba ce ar fi fost daca, se complace chietismului, in timp ce omul ca fiinta,

definit de Sartre, este cel care traieste in functie de deciziile sale.

Ce suntem noi astfel? Daca ar fi sa ne privim viata ca pe un film, urmarind care sunt

actiunile care au dus concret la implinirea noastra, putem fi dezamagiti de ceea ce vedem. Romanul

traieste intr-o lume de basm, in care totul e posibil si nimic nu e constrangator. Pentru el nu exista

angoasa, nu exista disperarea. Un Sartre i-ar raspunde ca angoasa il cuprinde si pe el, numai ca se

minte si se ascunde foarte bine in ea. Exemplul in avem in persoana lui Emil Cioran, reprezentat al

existentialismului romanesc, cel care cere actiune acum, schimbare la fata, acceptarea suferintei si

desconsiderarea fericirii ca scop al vietii omenesti.

Dumnezeu nu ne mai poate salva, omul trebuie sa se regaseasca si sa caute in sine solutia.

Asta ne-a spune atat Sartre, cat si Cioran. Cat despre Vulcanescu, el ar spune sa asteptam momentul

kairotic, momentul in care nu se mai poate. Dar nu este acest tocmai angoasa, abandonul si

disperarea?