Mihai Eminescu – “Sărmanul Dionis”

1. Elaborare şi apariţie Nuvela “Sărmanul Dinonis” este una dintre cele mai originale creaţii în proză aparţinând

lui Eminescu. Subiectul operei este rezultatul contactului cu filosofia şi literatura europeană din perioada studiilor de la Viena unde a şi fost redactată. Nuvela a fost citită la 1 septembrie 1872 la “Junimea”, fiind primită cu scepticism de junimiti, care nu au prea înţeles-o. Motivul neînţelegerii era structura epică inedită, structură pe care o întâlnim şi în alte pasaje de proză eminesciană (“Geniu pustiu”, “La aniversara”, “Cezara”, “Avatarii faraonului Tla”).

Nuvela a fost publicată în decembrie 1872 şi ianuarie 1873 în revista “Convorbiri literare”.

Acestă operă este prima nuvelă fantastică din literatura română, Eminescu iniţiind un fantastic realizat prin îmbinarea planului real cu cel fantastic.

2. SubiectNuvela începe cu un monolog al eroului principal, monolog rostit într-o noapte ploiosă

pe una din străzile Bucureştului. Întorcîndu-se spre casă într-o seară de toamnă, Dionis, un tînăr visător incurabil, copist modest, neavînd pe nimeni pe lume, meditează asupra teoriei lui Kant despre subiectivitatea spaţiului şi a timpului ca forme ale intuiţiei, ale simţurilor noastre. “Nu există nici timp nici spaţiu”, meditează Dionis, ajungând la concluzia că, dacă lumea cu toate evenimentele nu este decît rodul eului propriu, înseamnă că omul este atotputernic şi poate să caute în sine împlinirea visului său. E posibil deci ca, folosind anumite lucruri mistice desprinse din magie şi astrologie, să ne mişcăm pe orizontala timpului ori pe orizontala spaţiului şi să trăim în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun.

Partea introductivă a nuvelei, care ne familiarizează cu lumea gîndurilor şi a existenţei cotidiene a lui Dionis, continuă cu prezentarea străzii, a cafenelei, a locuinţei lui Dionis, toate sumbre şi neprimitoare. Singurul element feeric este luna care apare dintre norii risipiţi de ploaie

Pasionat de lectura cărţilor de astrologie, Dionis le împrumută de la anticarul Riven. În vis, cuprins de beatitudine (condiţie necesară în ritualul iniţiatic), Dionis face un semn magic şi se trezeşte într-un alt veac; devine călugărul Dan din Iaşi, pe vremea lui Alexanru cel Bun, discipol al dascălului Ruben. Acesta îl învaţă pe Dan cum să se deprindă de propria-i umbră. Dan constată că de fapt sufletul său ar fi trăit cîndva demult în pieptul lui Zoroastru. Îndrăgostit de Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn, călugărul Dan reuşeşte să facă schimb de existenţă cu umbra sa şi să plece împreună cu iubita lui pe lună. Clipa devine veac, iar Pămîntul este prefăcut într-un mărgăritar şi atîrnat în salba iubitei. Luna este imaginată ca un paradis cu peisaje feerice, în care apare o natură romantică şi fantastică în acelaşi timp.

În această natură feerică Dan şi Maria trăiesc într-o veşnică desfătare, într-o sărbătoare continuă. Dan are însă în sine sâmburele răului şi, dorind să ajungă la înţelepciunea supremă, încearcă să descifreze proverbul arab scris desupra triunghiului sacru avînd în centru un ochiul lui Dumnezeu. Văzând că tot ceea ce gândeşte se împlineşte, călugărul are cutezanţa de a presupune este însuşi Dumnezeu. Odată cu rostirea acestui gând se produce o fantastică prăbuşire cosmică în abis. Dan şi Maria sînt proiectaţi în haos şi Pămîntul îşi recapătă dimensiunile iniţiale. Ca dintr-un vis, personajul se trezeşte sub forma reală, a lui Dionis. Trezit din visare, Dionis vede printre perdelele albe de la fereastra casei vecine o fată cu chipul blond care cîntase înainte ca el să adoarmă şi se hotărăşte să-i scrie pentru a-i mărturisi daragostea.

Cînd fata apare la fereastră, cu scrisoarea, Dionis leşină şi se va trezi după un delir, în care se amestecă din nou planurile. La trezire va constata că situaţia lui s-a schimbat radical (răsturnare de situaţie tipică romantic). Se descoperise că tînărul sărac este beneficiarul unei moşteniri suficientă pentru ca tatăl fetei să-l privească altfel. Indiciul fusese tabloul din camera lui care reprezenta chiar pe tatăl său şi cu care dialoga adesea în orele de singurătate. Trezindu-se definitive, Dionis o descoperă lângă el pe Maria, iar scena de dragoste încheie fericit destinul fantastic al lui Dionis pentru a-i deschide perspectiva împlinirii umane alături de Maria.

Într-un post scriptum explicativ, Eminescu încearcă din nou să strecoare îndoiala asupra limitelor dintre realitate şi vis: “Cine este omul adevărat al acestor întâmplări: Dan ori Dionis?(…)Fost-au vis sau nu asta-i întrebarea.” Pentru a-şi susţine ideile, autorul îl citează pe Theophile Gautier care, într-o scirsoare, mărturisea că oraşul Cairo i s-a părut foarte cunoscut şi se întreba cum de nu cunoaşte limba arabă (“Trebuie s-o fi uitat.”)

3. Teme, motive, idei filosofice, simboluri şi semnificaţii. “Sărmanul Dionis” este o nuvelă pe tema transmigraţiei sufletului (a metempsihozei), dar şi

pe tema condiţiei omului de geniu. În prologul cu care începe nuvela sunt prezente principalele idei filosofice în jurul cărora

se contzurează textul. Teoria apriorismului, preluată din filosofia lui I. Kant, afirmă că oamenii se sprijină pe idei anterioare (apriorii), reuşind să cunoască realitatea înconjurătoare pe baza acestor idei. Astfel, timpul şi spaţiul nu există în mod obiectiv, ci sunt reprezentări ale subiectivităţii noastre. Ideile filosofice ale timpului şi spaţiului sunt revelate prin intermediul meşterului Ruben, care-i explică lui Dan „deosebirea între Dumnezeu şi om”: numai „Dumnezeu e vremea însăşi”, pe când “omul ocupă numai un loc în vreme”. Nemărginirea (spaţiul) este „tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit”.

Motivul romantic al vieţii ca vis, prezent în opera lui Calderon de la Barca (“Vita est suenos”), este citat de A. Schopenhauer în cartea sa “Lumea ca voinţă şi reprezentare”. Schopenhauer şterge graniţele dintre vis şi realitate, considerându-le forme ale aceluiaşi fenomen. Aceeaşi idee apare şi în opera lui Eminescu în care visul este calea prin care Dionis se metamorfozează în călugărul Dan („ciudat…el visase”).

Deasemenea, în nuvelă este prezent motivul lumii ca teatru, preluat tot din filosofia lui Schopenhauer.

Principalele motive romantice din text sunt motivul vechii cărţi de astrologie, motivul lunii, motivul umbrei, al dublului dar şi motivul faustic (Ruben este satana, iar Dan face un pact cu acesta, semnificând sacrificiul omului superior în dorinţa de a atinge absolutul, din iubire, prin iubire).

Simbolică este şi folosirea cifrei 7, o cifră mistică, ce are puteri magice: ”pe fila a şaptea a cărţii stau toate formulele ce-ţi trebuie pentru asta. Şi tot la a şaptea filă vei afla ce trebuie să faci mai departe”.

4. Eroul romantic Portretul fizic al lui Dionis şi imaginea camerei sale confirmă atmosfera romantică a

întregii evocări. Dionis e tînăr, palid, melancolic, orfan şi sărac. Povestea însăşi a naşterii lui e neobişnuită ca şi destinul părinţilor, morţi înainte de vreme. El îşi aminteşte cum „văduviţa sa mamă îl crescu cum putu din lucrul mâinilor ei”, singura moştenire care-i rămase de la tatăl său fiind un portret din tinereţe al acestuia, în care copilul se regăseşte adeseori pe sine: ”era el întreg, el, copilul din portret”.

Casa veche unde locuieşte e dărăpănată, ascunsă în mijlocul unei grădini pustii. Camera de la etaj pe care o ocupă Dionis avea pereţii negri de şiroaie de ploaie ce curgeau prin pod şi un mucegai verde se prinsese de var. Mobilierul simplu şi stivele cîtorva sute de cărti vechi completează peisajul. Totul pare a-l izola pe Dionis. Chiar preocupările sale sînt neobişnuite pentru că ele tind să descopere posibilităţile regresiunii în timp şi ale anulării distanţelor cosmice. Dionis este un autodidact atrs de filosofie şi metafizică. El reuneşte cele două porniri eminesciene, spre îngeresc şi spre demonism. Este demonic prin dorinţa de a suprima limitele spaţiului şi ale timpului. Este angelic prin dragostea sa pură şi lipsită de speranţă pentru Maria.

Maria este construită ca un personaj de o frumuseţe idilică, fiind un simbl al feminităţi. Ea este “o jună fată muiată într-o haină albă, are degete “subţiri, lungi şi dulci” şi e văzută ca “un înger în genunchi”.

5. Plan filosofic /vs./ plan fantastic. Noutatea incontestabilă a nuvelei „Sărmanul Dionis” constă în modul original în care

Eminescu îmbină filozofia cu naraţiunea fantastică şi descrierea, transpunând în imagini artistice un orizont ce nu există decât prin puterea imaginaţiei, inexplicabil şi necontrolabil raţional.

Nuvela este filosofică prin interogaţiile de ordin metafizic ale lui Donis. Caracterul fantastic este dat de faptul că firul epic se realizează ca un vis într-un vis, acest

lucru dându-i caracter preponderent imaginar. Planul strict fantastic al nuvelei este delimitat de câteva aspect esenţiale, printre care: desprinderea de reaitate, aspiraţia către valorile trecutului, evadarea în vis şi construirea unei lumi imaginare, ideale, în care eroul descoperă motivul de a trăi. Totodată, de planul fantastic ţine şi crearea alternativă a macrocosmosului şi a microcosmosului, precum şi transpunerea poveştii de iubire dintre Dan şi Maria în cadrul selenar, descris într-un mod fantezist, prin asemănare cu vegetaţia luxuriantă terestră.

Finalul nuvelei marchează revenirea în planul real, această realitate fiind însă îmbogăţită prin experineţa visului şi prin îmbinarea cunoştinţelor dobândite cu aspiraţiile individuale.

6. Concluzii Prin această nuvelă Eminescu reuşeşte să cuprindă într-un singur text o multitudine de ide

filosofice, a căror dezbatere cuprinde planuri multiple, de la realitatea percepută fizic la starea onirică explicată prin realitatea din vis.