Corosan Cristian

Sacrul

(de Rudolf Otto)

Ce ne propune nou Rudolf Otto este o abordare inedită a iraţinalului din sacru. Iar

acest fapt nu este o simplă speculaţie dată de nevoia unei conceptualizări a inteligibilului

ci mai degrabă de dependenţa creatului de a simţi divinul.

Carte de răsunet mondial reuşeşte să sintetizeze experianţa personală a autorului cât şi

cercetătile din călatoriile sale întreprinse în Egipt, Siria, Palestina. Avem deci opinia unui

teolog dublată de cea a unui istoric al religiilor.

Asadar, dacă până acum ne-am obişnuit sa întelegem sacrul prin cuvinte şi sisteme

logice de acum autorul ne propune o serie de sentimente şi trăiri specifice religiosului,

sacrul fiind o categorie de interpretare şi de evaluare ce nu există , ca atare, decât în

domeniul religios. Iraţionalul, din perspectiva autorului nu este inform şi stupid, sau aşa

cum cred filosofii şi logicienii, ca o banală manifestare a instinctualităţii, ci mai curând

un sentiment brut, o manifestare nemijlocită a sufletului în faţa colosalului, iar, în acest

caz, al luminosului.

Mircea Eliade considerã sacrul ca mod al conştiintei de a se raporta la lume şi de a se

descoperi pe sine ca o constiintã religioasã în raport cu ceva „cu totul altul”, sacrul

putând fi descris numai datoritã manifestãrii spatio-temporale. Interpretarea sacrificialã a

sacrului denotă o verticală între sacru si profan, la sacru putându-se ajunge doar printr-un

„sacrificiu”, sau „stare de jertfã”.

Din punct de vedere lingvistic Rudolf Otto indentifică pentru sacru o origine atât

ebraică qadosh, căreia îi corespund una greacă hagios cât şi latinescul sanctus si sacer.

Introduce în dezbatere un nou termen, acela de numinos. Rudolf Otto plaseazã

numinosul în centrul experientei religioase, cãreia i se acordã ca aspecte primare: spaima

cutremurãtoare şi veneratia. Sentimentele generate de numinos scot la ivealã sacrul,

1

evidentiindu-l ca un obiect ce poate fi caracterizat doar indirect, prin analogie, ca o

valoare ce ne lasã sã distingem non-valoarea profanului, şi ca un concept.

Vorbind despre elementele numinosului Rudolf Otto aduce doua obiecţii afirmaţiei

lui Schleiermacher, privind sentimentul de dependenţă faţă de obiectul numinos.

Schleiermacher, nu vede aici decât diferenţa dintre absolut şi relativ,dintre desăvârşire şi

treptele inferioare şi nu o diferenţă calitativă specială. Putem numi acest sentiment ca

fiind unul de dependenţă doar printr-o analogie accesibilă nouă.

A doua obiecţie se referă la definirea conţinutului propriu al sentimentului religios

prin sentimentul de dependenţă, adică prin sentimentul stării de creatură. Această

concepţie este cu totul contrară realităţii sufleteşti. Sentimentul stării de creatură este un

element subiectiv secundar şi un efect, care se leagă, în mod nemijlocit, de un obiect din

afara mea. Acesta este obiectul numinos.

Mysterium tremendum sau al tainei înfricoşătoare, el poate produce de la excitaţii

stranii, la beţie, fascinaţtie şi extaz. Putem însă identifica şi o formă degradată ajungând

să se confunde cu spaima şi cu înfiorarea resimţită în faţa stafiilor. Căutând o expresie

pentru a denumi reacţia sufletească specială provocată de mirum, descoperim şi aici, mai

întâi, doar un nume care trimite la o stare de suflet ”naturală”: este vorba de stupor.

Stupor este net diferit de tremor şi semnifică o uimire care înmărmureşte, starea celui

care ”rămâne cu gura căscată”, uluiala absolută. Mysterium, luat într-un sens general

înseamnă doar ’taină” , în sensul a ceva straniu, neînţeles şi nelămurit.

Teama, spaima, îngrozirea sunt efectele transcendentului nedeterminat şi infinit

asupra creturii care o sesizează. Nimicnicia este următorul produs în faţa

incomensurabilităţii, iar incapacitatea de a înţelege acest aspect naşte frica.

Tendinţa generală a omului este aceea de a prinde în concepte esenţe spre a le

diminua astfel taina unică a fiinţării prin simplul aspect al cunoaşterii. Acest lucru scapă

însă în faţa luminosului şi a manifestării sacrului.

Misterul sau taina este în strânsă legătură cu tremendum, ca taină infricoşătoaredar

ar mai putea fi desemnat si ca mirum. El poate deveni o tăcută şi umilă cutremurare a

creaturii în faţa celui care, în misterul lui inexprimabil, este mai presus de orice creatură.

Autorul aduce aminte de ciudatul nihil al misticilor creştini care este la fel de valabil şi în

2

legătură cu ‚vidul’ şi’vacuitatea’ misticilor budişti care subliniază aspiraţia credincioşilor

buddişti spre’vid’ şi de a ‚deveni vid’ ca şi aspiratia misticilor noştri spre ‚nimic’ si de a

’deveni nimic.’. Conceptual, misterul nu desemnează altceva decât ceea ce este ascuns,

adică ceea ce nu este manifest, nu este conceput şi nici înţeles, ceea ce nu este obişnuit,

ceea ce nu este familiar. Însă prin mister noi înţelegem ceva absolut pozitiv, manifestabil

numai în sentimente.

Fascinantul sau majestas. Omul religios caută să pună stăpânire pe misteriosul

însuşi, caută să se umple de el, ba chiar să se indentifice cu el. Trebuie adaugat totuşi

elementul ”puterii”, al ”superiorităţii absolute” definit prin termenul de majestas. De

acest element al puterii absolute, al lui majestas, este legat ”sentimentul stării de

creatură”, care, prin contrast cu puterea obiectivă, absolută, pe care o simţim, ni se

înfăţişează clar ca un sentiment al pierderii de sine, al aneantizării noastre, al faptului de a

nu fi decât pulbere şi cenuşă.

În acesată abordare, păcatul este redimensionat după criteriile luminosului apărând ca

non-valoarea numinoasă sau antivaloare, iar atunci când aceasta se transmite şi greşelii

morale, abia atunci simpla ”ilegalitate” devine ’’păcat’’, anomia (normalul) devine

hamartia (nelegiuire şi sacrilegiu).

Pentru Rudolph Otto, credinţa este o facultate pnevmatică (a spiritului, de

cunoaştere), un apriori mistic existent în spiritul omului, o recunoaştere a adevărului

suprasensibil ce copleşeşte fiinţa umană. În consonanţă cu Luther, care spunea că:

Dumnezeu nu poate fi conceput, dar poate fi simţit, este şi o opinie a autorului că omul

odată pătruns de acest tremendum ajunge la o unire tainică cu ceea ce sesizează, însă nu

oricine poate avea o astfel de capacitate, ci doar acela care îşi exersează sufletul în acest

sens, ajungând la limita propriei existenţei, recunoscând finalitatea propriei firi,

îngrozindu-se astfel în faţa luminosului.

În concluzie, pentru Rudolf Otto, sacrul nu este neamărat religios, nici non-rational,

ci un sentiment specific care permite manifestarea unor forţe psihice inconştiente în care

se amestecă, într-un fel de alchimie specială, raţionalul şi iraţionalul. Este o impresie

produsă de obictul religios, sentimentul misterului, al alterităţii (”cu totul altfel”),

3

analizată aici în multiplele sale manifestări. Misterul este raţionalizat atunci când este

introdus într-un sistem religios..

Rudolf Otto1860-1937), profesor la Universitatea din Marburg, fiind considerat unul

dintre pionierii gândirii religioase a secolului al XX-lea. În lucrarea sa, el evidenţiază

ideea conform căreia sacrul se manifestã în totalitatea fiintei umane. El aparţine

transconstientului,se manifestã ca valoare, pentru cã „valorile au sensul de itinerare spre

fiintã.”. Sacrul este o valoare ambivalentã, în care se amestecă fascinaţia, admiraţia, cu

oroarea, cutremurarea, devenind o sursã a celorlalte valori sau o formã primitivã a lor.

(Sacrul, Rudolf Otto, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002)

4