sa nu-l rastignim iarasi 2004 - 2.pdf · 2012-02-02 · porunca iubirii 2 / 2004 7 venit,i la mine...

Porunca Iubirii 2 / 20044

Veniti la Mine!

7 Sfânta Lumină de Paşti de la Ierusalim. Invitaţiela pelerinaj - Dr. Martha Bănulescu

17 Cum apare Lumina Sfântă şi când nu apare? 21 „EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI” - PS Daniil Stoenescu 24 Ştefan cel Mare şi Sfânt sau Lumina vie a

unei lumi apuse - Prof. Drd. Eduard Tr. Popescu

Ecumenism - Globalizare - Apostazie

34 Big Brother sau chipul stăpânului acestui veac,împăratul minciunii, satana - teolog C-tin Spiridon

40 Unii se „integrează” în Absolut mai uşor decât în UE!Scandalul MISA - teolog Constantin Spiridon

Dumnezeu este iubire. Rugã si milostenie

43 De la „cunoaşte şi fă ce vrei” la „iubeşte şi fă ce vrei”- Convorbire între PS Serafim (acum ÎPS Serafim)şi Părinţii Rafail Noica şi Simeon

49 Să nu ne temem de duhul lumii acesteia! - dialog cusora Eugenia Vlad (acum monahia Siluana Vlad)şi Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

67 Ne rugăm pentru că iubim şi iubim pentru că ne rugăm - Prof. de Religie Drd. Eduard Traian Popescu

70 Poezii

C u p r i n sPorunca Iubirii apare cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

CALEA

ADEVÃRUL

VIATA

CREDINTÃ

NÃDEJDE

DRAGOSTE

Porunca Iubirii 2 / 2004 7

Veniti la Mine !,

Sfânta Lumină de Paştide la Ierusalim

Invitaţie la pelerinajDr. Martha Bănulescu

“Zece măsuri de frumuseţe i-au fost dăruite lumii, nouă le-aluat Ierusalimului...” spune Talmudul din Babilon: Tratatul Kiddusin.

Ierusalim, Oraşul Sfânt, situat în inima munţilor Iudeii, la ocumpănă de ape, între câmpii fertile şi deşert, capitală a primelor treireligii ale lumii, una din cele mai vechi aşezări de pe pământ cu locuireneîntreruptă (datează de peste 4500 de ani, după cum afirmă arheologii),un paradis al imaginilor nepereche, cetate între cetăţile lumii, căreia,luându-i, cum spune străvechiul text, nouă măsuri din frumuseţe, i-alăsat-o pe a zecea, cu putinţa de a-i contempla, prin milenii, neştirbitede asprimea vremurilor şi a păcatelor oamenilor, toate celelalte nouămăsuri....

Ierusalimul stă în centrul vieţii naţionale şi spirituale a poporuluievreu din anul 1003 î.H., când regele psalmist David şi-a stabilit aicicapitala regatului său. Întâi e aşezare a dinastiei davidiene timp de 400de ani, până la cucerirea regatului de către babilonieni, redevenitcapitală a poporului evreu după întoarcerea din exil (539 î.H.) pentruurmătoarele cinci secole şi jumătate, Ierusalimul îşi va recăpăta acestrang în 1948, o dată cu înfiinţarea statului Israel1. Ierusalim, în limbaebraică, înseamnă “Oraşul Păcii”, iar arabii îl numesc “El Quds” careînseamnă sfânt. Arabii au construit o mare moschee (numită de


musulmani moscheea Kubbet Es Sakhra sau Domul Stâncii) pe loculvestitului Templu iudaic al Ierusalimului (distrus de împăratul Titus în anul70 d.H.), moschee la care difuzoarele ce împânzesc cartierul arab alIerusalimului cheamă la rugăciune zilnic la orele 4:30 a.m. pe toţi arabii:la acea oră foarte matinală, între noapte şi zi, arabii se îndreaptă ca niştefurnici harnice către moscheea lor cu uriaşa ei cupolă poleita în aur, cesare în ochi în orice fotografie panoramică a Ierusalimului.

Tot poleite în aur sunt cupolele bisericii ruşilor albi “MariaMagdalena” din Ghetsimani. Pentru noi, românii, locul cel mai sfânt dinIerusalim este Catedrala Sfântului Mormânt (ale cărei cupole imense,cenuşii, le putem distinge uşor în centrul cetăţii Ierusalimului), construită,încă din secolul al IV-lea, de Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena: clopoteleSfântului Mormânt, unice în lume prin glasul lor de neconfundat, ce-ţivibrează de emoţie sufletul păcătos până în adâncuri, cheamă şi ele decâteva ori pe zi pe creştini la slujbele ortodox-creştine, trezind întregulIerusalim din aparenta sa linişte şi pace. În fiecare noapte StrăjeriiSfântului Mormânt, călugări greci ortodocşi ce păstrează la Ierusalimritualul Bisericii Primare de două milenii, oficiază la miezul nopţii SfântaLiturghie cu uşile închise, Liturghie la care poţi să participi şi tu dacăpătrunzi în Sfântul Mormânt (şi rămâi înăuntru) înainte de orele 21când i se închid porţile. În anumite zile porţile Sfântului Mormânt suntdeschise tuturor şi la miezul nopţii măicuţele românce şi grecoaice seinteresează zilnic când este deschis la miezul nopţii Sfântul Mormânt,pentru a participa şi ele la Sfânta Liturghie de la miezul nopţii pânădimineaţa la orele 4 a.m.

Catedrala Sfântului Mormânt conţine la un loc: Biserica Învierii(cu piatra numită “Buricul Pământului”), Sfântul Altar al Golgotei, PiatraUngerii, Mormântul propriu-zis al Domnului nostru Iisus Hristos şi altealtare sfinte (ca de exemplu cel al Sfintei împărătese Elena, pe loculunde ea, cu ajutor de sus, a descoperit Sfânta Cruce). Este cel maisfânt loc de pe pământ: locul unde Mântuitorul nostru Iisus Hristos,Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Mesia aşteptat încă de evreiiorbi, s-a jertfit din iubire nemăsurată pentru mântuirea întregului neamomenesc, căzut în păcat o dată cu păcatul originar al lui Adam:


Piatra ungerii Domnuluidin Biserica Sfântului Mormânt


nu întâmplător Crucea Golgotei (Golgota se traduce prin “DealulCăpăţânii”) se află situată chiar deasupra craniului lui Adam, iar sângelesfânt al Mântuitorului a spălat efectiv craniul protopărintelui nostruAdam. La Sfântul Mormânt vin cu dor şi dragoste de secole peleriniicreştini, căci aici este locul din lume unde simţi cu certitudine că teîncarci cu energie dumnezeiască.

Imediat, în afara vechilor ziduri igrasioase ale Ierusalimului, veziînşirate mormintele evreilor, arabilor şi creştinilor, care aşteaptă răbdătorisub pietrele dogorite de soare Parusia, a doua venire a Mântuitoruluicare va judeca viii şi morţii. Cetatea Ierusalimului are mai multe porţipe care poţi intra în ea: o singura poartă, Poarta de Aur, a fost zidită încărămidă pentru că pe ea a intrat triumfător Mântuitorul la Florii înIerusalim şi tot pe ea va intra Mântuitorul la Judecarea Lumii.

Mi-am dorit să fiu o dată în viaţă de Sf. Paşti la Sf. Mormânt şiBunul Dumnezeu mi-a ajutat. Procesiunile creştin-ortodoxe încep peMuntele Măslinilor (locul sfânt pe care se odihnea noaptea Mântuitorul)începând cu vinerea de dinaintea Sâmbetei lui Lazăr: în acea vineri seslujeşte Sfânta Liturghie în curtea “Picioruşului”, locul de undeMântuitorul s-a înălţat la cer. Se merge în procesiune la mănăstireaSfânta Pelaghia de peste drum (mama preotului grec Ieronim, care aicia murit ca o martira, ucisă fiind de nişte mascaţi care au dărâmat cubuldozerele biserica mare a acestei mănăstiri, cu câţiva ani în urmă), seîntorc la Picioruş unde slujesc şi în interior (transformat de arabi înmoschee), iar apoi se merge în procesiune la Mica Galilee (locul undeS-a arătat Mântuitorul prin uşile încuiate apostolilor) unde cu toţii primimbinecuvântarea patriarhului grec al Ierusalimului, PF Irineu.

În sâmbăta lui Lazăr, după săvârşirea Sfintei Liturghii la BisericaMartei şi Mariei din Betania, se pleacă în procesiune la Mormântul luiLazăr. În după-amiaza Sâmbetei lui Lazăr are loc şi procesiunea de laBetfaghe, locul unde Mântuitorul s-a suit pe măgăruş şi a plecat ca unîmpărat ce este către Ierusalim, unde a intrat pe Poarta de Aur, aclamat demulţimile ce purtau în mâini crengi de finic.

Procesiunile creştin-ortodoxe sunt de o frumuseţe de nedescris:sunt deschise de turci îmbrăcaţi în costume de epocă ce bat din


bastoanele lor ca să facă ordine, urmează bărbaţii sau seminariştiipurtători de sfinte steaguri, călugării şi călugăriţele pe două coloane,de o parte şi de alta a şoselei, cântăreţii, diaconii, preoţii, episcopii, iarapoi, ultimul, patriarhul grec al Ierusalimului. Circulaţia este întreruptăîn timpul acestor procesiuni, iar vigilenţii poliţişti evrei veghează la bunadesfăşurare a lor.

În fiecare noapte de sâmbătă spre duminică, Sfântul Mormânteste deschis celor ce vor să participe la mereu fascinanta Sfântă Liturghiede la miezul nopţii până la orele 4 dimineaţa, Liturghie care îţi risipeşteoboseala şi îţi dă o odihnă sufletească şi fizică înmiită faţă de somnulde noapte din patul tău.

Ne-am împărtăşit şi noi, pelerinii, cu Sfintele Taine, în faţa SfântuluiMormânt, pe la orele 4 dimineaţa, la sfârşitul Liturghiei de la miezulnopţii, cu care a început Duminica Floriilor. Urmează Sfânta Liturghieslujită de Patriarhul Ierusalimului, dimineaţa pe la orele 9, în DuminicaFloriilor, când soborul şi credincioşii înconjoară Sfântul Mormântcântând “Osana!”, cu ramuri de finic în mâini. Deja trăieşti clipe demare încărcătura spirituală, de nedescris: efectul lor este că-ţi vine să-ţi îmbrăţişezi toţi semenii de lângă tine şi să le spui “fraţilor” (cu lacrimiîn ochi) şi celor ce te urăsc.

În seara Duminicii Floriilor încep Deniile la Sfântul Mormânt:patriarhul Ierusalimului, îmbrăcat în haine negre, slujeşte prima denie înBiserica Învierii care răsună de minunatele cântări ortodoxe: “IatăMirele” şi “Cămara Ta, Mântuitorule”: patriarhul însuşi îndeamnă(şi dirijează) pe pelerinii prezenţi să cânte în cor. La sfârşitul primeidenii, patriarhul Ierusalimului mulţumeşte în greceşte pelerinilor prezenţi,căci, dacă nu ar fi venit ei, ar fi trebuit să slujească într-o bisericăgoală.

În fiecare seară din Săptămâna Patimilor deniile răsună dulce şimişcător în Catedrala Sfântului Mormânt, amintind de PatimileMântuitorului. La începutul Săptămânii Mari se deschide graniţa cuIordania pentru câteva ore şi se merge cu autocarul la sfântul râu alIordanului (singurul râu al Ţării Sfinte, numit de arabi El-Ghor), chiar înlocul unde a fost botezat Mântuitorul de către Sfântul Ioan


Botezătorul (drept în faţa Ierihonului). Pentru creştini, Iordanul este oapă sfântă, fiindcă aici s-a botezat Mântuitorul nostru. Patriarhul coboarăla râul Iordan şi face ceremonialul sfinţirii apelor lui, deşi apa Iordanuluieste sfântă - cu toate că pare tulbure, poţi bea oricând din ea ca dinaghiazmă, fără nici un pericol.

Pe malul celălalt al Iordanului, episcopul grec Benedict alIordaniei, însoţit de doi preoţi, se întreceau pe ei în cântări greceşti,dând replici episcopilor şi cântăreţilor de pe malul unde ne aflăm noi.Un episcop ce ţine locul Patriarhului Ierusalimului, introduce în Iordancrucea împodobită cu busuioc proaspăt, sfinţeşte apa şi stropeşte peînchinători cu ea. Ceva mai la vale, pelerini temerari se dezbracă pânăla cămaşă, care-i nouă şi lungă, şi astfel se aruncă în Iordan, afundându-se de trei ori, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Apoi iesafară, îşi scot cămăşile ude, le pun pe cele obişnuite şi se îmbracă îngrabă. Cămaşa cea udă va fi uscată şi păstrată cu grijă, căci cu ea seva înmormânta evlaviosul închinător, reîntors în patria sa, după vizitareaŢării Sfinte.

După slujba de pe malul Iordanului se săvârşeşte Sfânta Liturghie,într-un cort anume alcătuit. După sfinţirea apei, într-un cazan aşezatsub o copertină, mulţimea de închinători îşi umple sticluţele cu apă dinIordan, pe care o păstrează apoi cu multa veneraţie. În timpul SfinteiLiturghii şi în mijlocul frumoaselor cântări greceşti ce pluteau deasupraapei Iordanului, s-a dat drumul spre cer unui porumbel alb.

În Miercurea Mare se slujeşte Sfântul Maslu (de către soborulepiscopilor) atât la Sfântul Mormânt, cât şi la capela patriarhală aSfinţilor împăraţi Constantin şi Elena (de asemenea, şi la BisericaRomână din Ierusalim, situată în cartierul Mea Sharim al evreilorsupraortodocşi numiţi de români şi “perciunati”). Se fac în MiercureaMare, la Sfântul Maslu, nişte dezlegări şi rugăciuni puternice, ce tevindecă pe loc de toate suferinţele trupeşti şi sufleteşti: la sfârşit,patriarhul Ierusalimului unge în mai multe locuri de pe faţă şi de pemâini cu Sfântul Mir, foarte conştiincios, pe fiecare pelerin în parte.

Urmează Joia Mare, a Spălării Picioarelor, când se slujeşte pe oscenă ridicată special în curtea Sfântului Mormânt: doisprezece


episcopi (ce-şi iau fiecare câte un nume de apostol) stau pe nişte perneiar bunul patriarh, îngenuncheat, asemenea Mântuitorului, le spală şi lesărută câte un picior.

În Vinerea Mare se face Drumul Crucii, de la Pretoriu către Golgota:Patriarhul Ierusalimului (sau unul dintre episcopi) poartă Crucea înprocesiune. La Denia din Vinerea Mare se împodobeşte Sfântul Epitaf,aşezat pe altarul Golgotei cu numeroase petale de flori, şi în timpulslujbei 4 episcopi îl apucă de colţuri, coboară scările Golgotei şi îl aşeazăîn cântări minunate pe Piatra Ungerii. Urmează apoi Prohodul cântat laSfântul Mormânt până la 1-2 noaptea.

De secole se obişnuia ca pelerinii veniţi de Sfintele Paşti laIerusalim, să-şi ocupe încă de vineri seara un loc lângă Sfântul Mormânt,pentru a vedea în Sâmbăta Mare, la prânz, Sfânta Lumină necreată,coborând în Catedrala Sfântului Mormânt. Evreii au evacuat completanul acesta Biserica Sfântului Mormânt, în noaptea de vineri spresâmbătă de dinaintea Sfintei Lumini, lucru nemaiauzit până acum.Sâmbătă, la orele 14, 30, la coborârea Sfintei Lumini, urmau săparticipe numai 200 de invitaţi speciali. Am forţat uşa şi noi, cei mulţi,şi am intrat (fără invitaţii!).

Ceremoniile încep la ora 10.45 a.m. (tinerii arabi creştini danseazăşi strigă tare, chemând Sfânta Lumină) şi culminează cu procesiuneaprincipală de la ora 12.30, care este condusă de grecii ortodocşi. Mulţise dau drept sfinţi când povestesc cum au văzut ei Sfânta Lumină. Euam văzut Sfânta Lumină mai ales în bucuria de nedescris a celor defaţă, care au simţit cu toţii prezenţa dumnezeiască în catedrala SfântuluiMormânt: ruşii de lângă mine ţopăiau de bucurie, strigând: “zveta” (Lu-mina!). Timp de 10 minute şi chiar mai mult, această lumină esteimaterială şi nu te arde (călugării o trec prin barbă). Ea coboară pelespedea Sfântului Mormânt care este în prealabil sigilat cu ceară, astfel:patriarhul grec dezbracă vesmintele strălucitoare rămânând doar custiharul, brâul şi mânecuţele, după care sunt rupte peceţile de pe uşaSfântului Mormânt. Mergând înăuntru, părintele patriarhîngenunchează în faţa lespezii de piatră şi se roagă pentru a primi LU-MINA de Sus. În Biserică se face o linişte de mormânt iar toţi


credincioşii prezenţi ridică mâinile, cu cele 33 de lumânări, pentru a fiaprinse de Lumina care vine de Sus (într-un an, Sfânta Lumina a aprinsşi lumânările maicii Filofteia, ghida de la mănăstirea Pasărea, dreptrăspuns la îndoielile sale lăuntrice anterioare).

Numai după câteva minute de rugăciune Lumina vine de sus şise revarsă peste cupola Sfântului Mormânt şi minunea se săvârşeşte.Peste lespedea Mormântului coboară o rază subţire de foc şi aprindevata presărată pe el, lumânările şi candelele. Fără să ardă, vata aprinsăeste adunată cu mâinile de Părintele Patriarh, care o aşează în douăcupe de aur perforate. Apoi le înmânează diaconilor ortodocşi laorificiile Capelei Îngerului spre a fi duse repede la Altarul Învierii şi laparaclisul patriarhal. După aceea, Patriarhul iese în faţa SfântuluiMormânt, purtând făclii aprinse din focul ceresc şi strigă: ”Veniţi deluaţi Lumină!”. Mulţimile freamătă, clopotele încep să sune. Prin toateferestrele şi mai ales prin orificiul rotund din tavanul catedralei pătrundevizibil Sfânta Lumina, mai intens ca de obicei, Lumină care poate fifilmată cu o cameră video.

Independent de priveliştea unică în lume pe care o vezi cu ochiităi, cei ce iubesc şi cred în Sfântul Mormânt (în condica lui suntconsemnate vindecările miraculoase ce se fac până în zilele noastre) îşideschid fiinţa ca florile la lumina soarelui şi se încarcă spiritual şi fizic deenergiile dumnezeieşti simţite permanent de peste două milenii de absoluttoţi în preajma Sfântului Mormânt, mai ales în Sâmbăta Sfintei Lumini.Aceste ceremonii ortodoxe greceşti se repetă anual de 2000 de ani lafel. Greci, ciprioţi, ruşi, români, americani, pelerinii de pretutindeni, vinanual la Ierusalim să vadă Sfânta Lumină de Paşti. Şi, într-adevăr, laMormântul Domnului coboară în mod suprafiresc Lumina cea Necreatăşi Sfântă, an de an. Şi, deşi este atât de străveche, ceremonia aceastaeste unică pentru fiecare an. În noaptea de Înviere, la Sfântul Mormântîncep la miezul nopţii cântările în toate limbile cu „Hristos a Înviat!”şi „Adevărat a Înviat!”

La A Doua Înviere, duminica la prânz, se împart creştinilor bucăţidin sigiliul de ceară al Sfântului Mormânt (din ziua precedentă), secitesc Evangheliile în mai multe limbi, din diverse colţuri ale


Bisericii Învierii (inclusiv Evanghelia în limba română), creştinii ortodocşiparticipă fericiţi cu o singură lumânare albă în mână, pe care este pictatăÎnvierea. La sfârşitul slujbei de la A Doua Înviere, patriarhul grec alIerusalimului se aşează pe un fotoliu în mijlocul credincioşilor, imediatlângă el se aşează pe scaune, în şir, mai mulţi episcopi greci, iar fiecarecredincios primeşte, în limba sa natală, salutarea pascală din parteapatriarhului şi a fiecărui episcop în parte. Aceşti înalţi prelaţi greci suntfericiţi că pot pronunţa corect în româneşte: “Hristos a Înviat!”. Aceastase datorează şi tinerelor călugăriţe românce care lucrează pentrupatriarhia grecească a Ierusalimului, vorbesc şi cântă în greceşte.Binecuvântările şi mirungerile de care au parte cei prezenţi la ceremoniilede Sfintele Paşti la Ierusalim au o forţă extraordinară.

Vizita la Locurile Sfinte duce la întâlnirea personală cu Iisus şitocmai aceasta este voia Domnului. Creştinii sunt atraşi ca de un uriaşmagnet spiritual de Sfântul Mormânt, dătător de viaţă, al Domnului şiMântuitorului nostru Iisus Hristos de la Ierusalim, unde doresc sămeargă, să cadă în genunchi, să se închine şi să se roage ca să primeascănoi puteri sufleteşti de la Cel ce a zis: “Eu sunt învierea şi viaţa”(Ioan 11, 25). Anual, preoţi, călugări şi călugăriţe din România şi ungrup de români de la Cleveland (Ohaio), parohia Bunei Vestiri, conduşide D-l Ghe. Cornea, vin de Sfintele Paşti la Aşezământul Românescde la Ierusalim, unde sunt primiţi cu dragoste creştinească de bunulPărinte Superior, Arhim. Ieronim Creţu – care îi şi cazează - şi debunul părinte David Pristavu, care îi duce zilnic în pelerinaje (cuautocarul sau cu microbuzele) la toate locurile sfinte din Ţara Sfântă,inclusiv la mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai (Egipt).

Biserica Română din Ierusalim este un aşezământ consacrat debunătate şi Ortodoxie românească din Ţara Sfântă, unde ne simţimmereu că ACASĂ.

Cu mulţumiri Bunului Dumnezeu pentru toată milostivirea sacătre mine, păcătoasa!


Capela îngeruluidin care se intrã în Capela Sfântului Mormânt

(Biserica Sfântului Mormânt)


Veniţi de luaţi lumină!Cum apare Lumina Sfântă

şi când nu apare?

Se ştie că, de-a lungul secolelor, Sfânta Lumină nu se aprindedecât numai la ortodocşi, ca o dovadă sigură că numai ei păstreazădreaptă credinţa apostolică. Iată cea mai puternică dovadă că Ortodoxiaeste credinţa cea adevărată. Această minune evidentă se repetă în fiecarean, de-a lungul a multor veacuri.

De 3 ori Lumina Sfânta nu a apărut• Lumina Sfântă n-a apărut în anul 1101, când clerul grec şi latin au

săvârşit împreună ritul Luminii Sfinte. Istoricii consemnează că, dreptrezultat al participării latinilor, Lumina Sfântă nu a mai apărut înSâmbăta Mare ca de obicei. Lumina Sfântă a apărut doar după cegrecii s-au rugat în lipsa latinilor în Duminica Paştelui, când bisericaAnastasis (a Învierii) s-a umplut de lumină. După aceea, latinii au venitsă ia lumină de la greci. În temeiul acestui fapt, în epoca cruciadelor, ritulLuminii Sfinte rămăsese o celebrare pur grecească.

În secolul al XIII-lea papa Grigorie al IX-lea emite un decretîn care interzice răspicat orice participare la ritul Luminii Sfinte, pecare-l condamnă ca pe o fraudă. Aceasta reprezintă prima condamnareoficială a ceremoniei de către un om al bisericii latine, reflectând poatefaptul că influenţa latină în Ierusalim intrase în declin la jumătateasecolului al XII-lea. Condamnarea ritului de către papă ne semnaleazăde asemenea sfârşitul oricăror reacţii occidentale de simpatie faţă deLumina Sfântă.

• Lumina Sfântă nu s-a pogorât nici în tristul Paşte din anul 1923.În această perioadă patriarhul Rusiei, Tihon, fusese îndepărtat de lacârma Bisericii Ortodoxe Ruse. O fracţiune a ierarhilor aflaţi laconducere (“obnovlenţî”- novostilnicii reformatori) au reuşit să-l atragăde partea lor pe Constantin IV, patriarhul Ierusalimului. Aceste relaţii


au avut cele mai triste urmări pentru acest patriarh: cu toate rugăciunilepatriarhului Constantin IV, Lumina Sfântă nu a apărut iar mulţimeaarabilor exaltaţi, folosindu-se de paza dezordonată a administraţieiturceşti, l-a asasinat pe patriarh.

• În 1580, în timpul patriarhului Sofronie al Ierusalimului, s-aîntâmplat următoarea minune în Sâmbăta mare (descrisa de arhimandritulKallistos): “Lumina Sfântă a ieşit printr-un stâlp (de piatră) despicat,vizibil chiar şi acum lângă uşile bisericii, din următorul motiv: armeniierau în acel timp rău intenţionaţi faţă de ortodocşi. Ei au făgăduit sădea guvernatorului Ierusalimului o sumă importantă de bani ca el săintervină şi să împiedice pe patriarhul ortodox să intre în bisericaAnastasis în sfânta şi marea Sâmbătă. Din cauza lăcomiei, guvernatorula ascultat şi a poruncit să se facă aşa. Astfel numai armenii, cu mareveselie, au intrat în biserică, nădăjduind să primească Lumina Sfântă,în timp ce ortodocşii stăteau cu patriarhul afară în curte şi cuprinşi demâhnire se rugau la Dumnezeu cu inimi pline de căinţă să-şi arate milaîndurării Sale. În timpul rugăciunii lor sus-pomenita coloană s-a despicatşi Lumina Sfântă a ieşit prin ea. Văzând aceasta, patriarhul s-a ridicatrepede şi închinându-se cu evlavie a aprins lumânările pe care le aveaîn mâna sa şi a împărţit lumina ortodocşilor spre sfinţirea lor. Când auvăzut minunea, portarii mahomedani au deschis de îndată porţile bisericii.Patriarhul şi marea mulţime împreună cu el au intrat în biserică,slavoslovind: “Cine este Dumnezeu Mare ca Dumnezeul nostru...” şiastfel a fost slujită Liturghia. Ca urmare a acestei minuni, unul din aceiportari mahomedani a mărturisit cu tărie pe Hristos ca Fiu al luiDumnezeu şi a crezut în EI. Dar când au auzit aceasta foştii săicoreligionari (mahomedanii), s-au umplut de mânie şi l-au ars în curteasfântă, şi în acest fel el a primit moarte de martir.

Cum vine Sfânta Lumină?Sfânta Lumină vine ca un fulger, aşa cum vedem fulgerând pe cer,

pe cupola exterioară a bisericuţei Sfântului Mormânt. El se vede doarcâteva fracţiuni de secundă. Aşa se explica faptul că nu toţi o văd, căcitrebuie să stai tot timpul cu privirea aţintită spre cupolă.


Sfântul Mormântunde coboarã Lumina Sfântã


În mod obişnuit, ea apare aşa cum arunci o cană de apa şi seîmprăştie picăturile peste tot. Se văd picături de foc pe toată cupola.După aceea intră în Sfântul Mormânt. După apar pe cupolă acelepicături de foc, se aprind câteva lumânări şi la unii oameni ce stauîmprejurul bisericii. De obicei, toţi oamenii din biserică au câte unmănunchi de 33 lumânări, după numărul anilor Mântuitorului, şi aşteaptăridicând mâinile în sus, nădăjduind că se vor aprinde şi lumânările lor.Aceasta depinde în primul rând de credinţa lor. Se vede foarte clarcum se aprind lumânările la câţiva credincioşi care stau mai aproapede biserică, sau aprinderea unei candele din exteriorul SfântuluiMormânt.

Este vorba de câteva fracţiuni de secundă când se întâmplătoate acestea. Aşa cum privind pe cer, fulgerul şi trăsnetele dureazăcâteva fracţiuni de secundă, tot aşa se întâmplă şi aici.

După ce focul intră şi în Sfântul Mormânt, patriarhul iese cu unmănunchi de 33 lumânări şi cheamă pe oameni să primească Luminaspunând: “Veniţi de luaţi lumină!”.

Minunea continuă, deoarece focul (pe care patriarhul îl împartela oameni) timp de câteva minute este imaterial, adică nu arde. Oameniicare sunt mai în faţă experimentează acest lucru, iau lumânarea aprinsăo pun pe faţă, o pun în păr (sau barbă) şi acesta nu ia foc; deci foculeste imaterial. După câteva minute devine material, devine foc obişnuit.

Acest foc este asemeni celui care i s-a arătat lui Moise în rug. Totaşa vedea Moise că rugul ardea dar nu mistuia, deci rugul era în flăcări darnu se descompunea, rămânând acelaşi.


„EGO ZENOVIUS VOTUMPOSUI”

PS Daniil Stoenescu

Cei douăzeci şi patru de creştini daco-romani, membri aiordinului zenovienilor, se adunaseră în taină şi în anul acesta, la soroculpotrivit, împrejurul mormântului fără cruce al lui Zenovius cel de demult,unde aşteptau cucernici arătarea şi în această noapte a crucii de luminace se pogora an de an peste mormântul sacru. Crucea de lemn dinveacul al patrulea şi crucea de piatră de mai târziu de la mormântul luiZenovius, fuseseră îngropate de creştini în vremea prigonirilor şinăvălirilor barbare. Din veac în veac şi din neam în neam, puţini eraucei ce ştiau cu adevărat locul mormântului lui Zenovius, marele bărbatcreştin al veacului al patrulea daco-roman din Trans-Silva, trecut laDomnul la adânci bătrâneţe, după ce zidise şi ctitorise mai multe bisericide piatră în frumoasa ţară a Ulpiei-Traiana.

Ucenicii şi urmaşii săi în credinţă, după ce-l îngropaseră într-un loc mai ascuns, nu departe de izvorul pe care el însuşi îl botezase“Lacrima Muntelui”, s-au constituit în acele zbuciumate veacuri creştinede la început de ev mediu, într-un ordin al “zenovienilor”, care avea casimbol monograma Mântuitorului Iisus Hristos înscrisă pe soarele deandezit al calendarului dacic de la Sarmizegetusa Regia, iar devizacreştină a membrilor ordinului era “Ego Zenovius votum posui”,adică “Eu Zenovius am pus vot, făgăduinţă sau dar”, cuvinte pecare fiecare membru le rostea de trei ori pe zi, la sfârşitul rugăciunilorde dimineaţă, de amiază şi de seară. Aceleaşi cuvinte, pe care membriiordinului creştin daco-roman le rosteau deodată cu făgăduinţa saujuruinţa intrării în ordin, într-o poiană a muntelui Kogaion şi într-o searăde Ghetsimani, cu fruntea plecată pe câte o piatră adusă din Râul celMare, au fost descoperite şi în inscripţia de pe potirul cel de aur


al străvechii biserici creştine din Ţara bisericilor de piatră, cea dintâictitorie a lui Zenovius.

Lângă mormântul fără cruce al lui Zenovius, după ce citiră şipomeniră pomelnicele înscrise pe coajă de copac, cei douăzeci şi patrude creştini cântară îngenunchiaţi Prochimenul cel mare al Paştilor,devenit imn al zenovienilor daco-romani: “Cine este Dumnezeu mareca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni!”Răstigniţi în rugăciune precum Moise pe munte, zenovienii cuprindeauîn iubirea, inima şi comuniunea lor întreg neamul românesc depretutindeni, “cel creştinesc şi de Hristos iubitor”, însemnând astfelpomenirea celor trei mari săptămâni luminate: Săptămâna creaţiei saua Facerii lumii, Săptămâna înconjurării Ierihonului pe vremea lui Iosuaşi Săptămâna luminată a Învierii Domnului.

Înspre miezul nopţii, sub strălucirea stelelor şi în tăcereamunţilor, se pogorî şi de această dată crucea de lumină peste mormântullui Zenovius, în mijlocul celor douăzeci şi patru de creştini, după numărulcelor douăzeci şi patru de bătrâni din Apocalipsă. Fiecare îşi aprinselumânarea de ceară din lumina crucii pogorâtă de sus. Cu toţii cântarătroparul Învierii: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moartecălcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!” În lumina cruciili se desluşiseră înţelesurile semnelor timpului din ceata vremurilor. Toţisfinţii Bisericii daco-romane a lui Hristos erau împreună şi alături de ei.Acolo şi atunci se scrisese o nouă pagină şi se întorsese o nouă filă dinEvanghelia neamului. Simţeau apropierea Săptămânii Patimilor pentruneam. De aceea, închinându-se lui Dumnezeu cel în Treime lăudat, ceidouăzeci şi patru de zenovieni se despărţiră îmbrăţişându-se şi coborârăîn zori de pe munte, vegheaţi, însoţiţi şi călăuziţi de spiritul tutelar al luiZenovius şi se risipiră în cele patru zări ale neamului daco-roman,luminaţi şi hotărâţi mai mult ca oricând să sădească în fiecare suflet deromân o întreită şi tainică ramură de finic a virtuţilor teologice, de laIntrarea în Ierusalim şi o ramură de salcie, care a atins cândva harfelebiblice, din Duminica Floriilor şi Parusiei Domnului.

În ochii fiecăruia, “Lacrima Muntelui” devenise LacrimaNeamului. În inima fiecăruia se auzea ecoul însemnării


cuvintelor mistice de pe tăbliţa de bronz: “Ego Zenovius votum posui”.În sufletul fiecăruia, crucea de lumină pogorâtă din cer peste mormântullui Zenovius, ardea cu puterea duhovniceasca a unui rug aprins. Caurmare, după puţină vreme cei mai mulţi dintre daco-romani începurăsă rostească zilnic acasă şi în biserici: “Ego Zenovius votum posui”. Laintrarea în casele creştinilor te întâmpina aceleaşi cuvinte: “Ego Zenoviusvotum posui”. Copiii de curând botezaţi, ca şi cei mai mari, încep săpoarte la îndemnul părinţilor pe lângă cruciuliţa de la gat şi copia tăbliţeide bronz cu cuvintele: “Ego Zenovius votum posui”. În scurtă vreme,din filonul de aur creştin al neamului, aceste cuvinte deveniră identitateanoastră daco-romană. Clopotele bisericilor şi mănăstirilor din Carpaţi,umpleau, sfinţeau şi binecuvântau văzduhul prin dangătul lor, trimiţândpână departe ecoul cuvintelor: “Ego Zenovius votum posui”.

Prin cei douăzeci şi patru de zenovieni, apostoli şi “stâlpi defoc” ai neamului, întregul neam daco-roman deveni poporul luiZenovius, plecat la picioarele lui Hristos. În aşteptarea Învierii celei deApoi, Carpaţii deveniră mormântul transfigurat al lui Zenovius. Un fiorsfânt, ca o adiere de vânt, despre care nu ştii de unde vine şi niciîncotro merge, străbătu întregul neam românesc de pretutindeni.Bisericile se umpleau, casele se sfinţeau, genunchii se plecau, rugăciunilese înălţau, cântările se auzeau, lacrimile se vărsau. Dumnezeu săvârşiseprin zenovieni convertirea neamului. Prologul Evangheliei neamuluiromânesc se pecetlui astfel pentru veşnicie, prin cuvintele: “Ego Zenoviusvotum posui”.

Sub curcubeul carpatin, se văzură atârnând de policandrulcerului cuvintele: “Ego Zenovius votum posui”.


Ştefan cel Mare şi Sfântsau

Lumina vie a unei lumi apuseProf. de Religie Drd. Eduard Traian Popescu

Şc. Gen. Nr. 31 “Theodor Aman” - Craiova

“Slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viaţaomului este vederea lui Dumnezeu”.(Sf. Irineu)

Între luceferii ce împodobesc bolta spiritualităţii noatre creştinortodoxe, întâlnim şi pe Sfântul şi Marele Voievod Ştefan, DomnulMoldovei. Acum, în “anul Ştefanian”, când întreaga suflare româneascăcomemorează 500 de ani de la adormirea întru Domnul a Marelui Voievod,avem datoria creştinească să elogiem personalitatea Domnitorului, celuice s-a arătat “Marele şi Sfântul” Domn al Moldovei. Sfântului Ştefancel Mare al Moldovei, voievodul de neam muşatin, pentru tăria credinţeisale în Hristos, pentru mulţimea faptelor sale creştineşti, pentru măreţiaactelor sale de vitejie, de apărător al Bisericii strămoşeşti şi al hotarelorpatriei, poporul român de pretutindeni i-a înălţat în adâncul conştiinţeisale un altar de preamărire cuvenită, un monument mai trainic decâtorice granit (1). Prin actul solemn al canonizării sale oficiale, Sfântul şiÎndreptătorul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pronunţă recunoaştereaşi mărturisirea sobornicească a faptului de conştiinţă istorică creştină căpoporul nostru a păstrat neîntrerupt vreme de cinci secole candela aprinsăla Putna, locul odihnei veşnice întru slavă a marelui Ştefan, i-a păstratchipul-icoană, într-o lumină limpede totodată strălucirea ei (2). Într-acestsens, marele istoric Nicolae Iorga zicea: “un om minunat, un sfânt cumnu mai poate răsări altul, izvorul a toată vitejia, fântâna tuturordreptăţilor, marea bunătăţilor” (3), iar Al. Husar, având înainte icoanasfinţilor, acelor <<athleta Christi>>, ce au împodobit ogorul Bisericii cuviaţa şi faptele lor, îl numea “sfânt şi împărat al românimii”, al tuturorcelor care “cuminecă” în această limbă (4).


Prin canonizare, în anghiologia ortodoxă, ca şi în Dreptul canonicortodox se înţelege actul prin care Biserica recunoaşte, declară şi aşeazăeroii dreptei credinţe adormiţi întru Domnul, în rândul sfinţilor, în canonulsau catalogul sfinţilor, pe care Biserica Ortodoxă îi venerează pe temeiulînvăţăturii ei dogmatice (5). Pentru a se putea proceda în zilele noastre laacte de canonizare trebuie să fie date următoarele condiţii de fond (6):

a) Ortodoxia neîndoielnică a credinţei celui despre care se tratează,ortodoxie păstrată până la moarte, fie în tot timpul vieţii, fie în timpul dela care a îmbrăţişat credinţa ortodoxă.

b) Proslăvirea lui de către Domnul, cel puţin printr-unul dinurmătoarele daruri sau puteri:

- puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă;- puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru mărturisirea

dreptei credinţe până la moarte;- puterea de a-şi închina eroic viaţa celei mai desăvârşite trăiri

morale şi religioase;- puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte, sau, în fine,- puterea de a apăra sau a sluji cu devotament eroic credinţa şi

Biserica Ortodoxă.c) Răspândirea miresmei de sfinţenie după moartea lui şi confirmarea

acesteia prin cultul spontan pe care il acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii. Cultul acesta poate fi organizat sau difuz, manifestându-seprin cinstire simplă, prin faima sau numele de sfânt. De la îndeplinirea acesteicerinţe pot face excepţii numai mucenicii dreptei credinţe.

Existenţa condiţiilor de fond, şi anume,existenţa neîndoielnică a primei şi a celeide a treia – care poate lipsi numai în cazulmartirilor – ca şi a oricăreia dintre cele enu-merate la cea de-a doua, îndreptăţeşteautoritatea bisericească, Sfântul Sinod, săprocedeze la actul de canonizare (7). IstoriaBisericii ne arată că iniţiativa pentru aşezareaeroilor credinţei creştine în rândul sfinţilor aavut-o întotdeauna poporul dreptcredinciosprin evlavia sa curată şi prin împreună-încuviinţarea clerului şi episcopilor. Evlaviapoporului, ca şi în cazul măritului


Voievod Ştefan, a fost aceea care a identificat pe adevăraţii sfinţi luptătorişi eroi (8).

Preaslăvitul Ştefan Vodă al Moldovei s-a născut dinbinecredincioşii creştini Bogdan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, dinneamul Muşatinilor, şi din doamna Oltea (9), Maria (10), din neamulBasarabilor (11). Ştefan cel Mare şi Sfânt se zice că nu era mare lastatură, ci un om mărunţel, da-i vorba că era mare în cap: mare la minteşi cu chibzuială; era mare în sfat şi în fapte, cum n-a mai fost altul ca elşi... poate nici nu va mai fi vreodată (12). Când era de zece ani, Ştefanse arăta isteţ şi plin de năzbâtii: nu găseai în sat copil netrântit de el. Se dusese vestea în lume că feciorul Măriei sale e voinic şi amarnic, iaradesea îi auzeai zicând: << Ce-a fi el, când va ajunge mare?>> (13).Tradiţia spune că viitorul voievod al Moldovei mergea încă de tânăr laCuviosul David Daniil Sihastru – unele izvoare spun că erau rudeîndepărtate, fapt ce explica şi încrederea pe care o avea Ştefan în sfântulcuvios Daniil, de la care primise deopotrivă învăţătură aleasă şi cea maiînţeleaptă sfătuire duhovnicească (14).

Este uns domn pe dealul “Direptăţii”, la numai 20 de ani,arătându-se, în ciuda tinereţii sale, vrednic de fapte şi acţiuni ce auconsolidat puterea Ţării Moldovei, ameninţată de mulţi duşmani hrăpăreţidin afara hotarelor ei. Sprijinit de mitropoliţii Moldovei, Teoctist şi Gheorghe“cel Bătrân” (15a), de episcopii locului, de clerici şi de întregul popor,Ştefan cel Mare a depus mari strădanii pentru a păstra şi a duce maideparte moştenirea primită, sub raport religios, spiritual, cultural, artistic,dar şi în domeniul politic. Este moştenirea autohtonă, dar şi moştenireade înaltă spiritualitate a Bizanţului, putând spune astfel că prin virtuţile şiharul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei se prefigurau cuvigoare neîndoielnică trăsăturile fundamentale ce au determinat acelgrandios “Bizanţ după Bizanţ” (15b; 15c). Chezăşie în toate nu putea fidecât credinţa fără clintire în Dumnezeu şi datoria sa de slujire a neamului(16). Despre momentul urcării pe tron, istoricul N. Iorga, în studiul său“Apogeul puterii statului român în timpul domniei de 50 de ani ai luiŞtefan cel Mare, Domnul Moldovei”, grăia: “Sprijinit de ofiţerii polonidin vecinătate, precedesorul său, mişelul Petru Aron, un fiu nelegitimal lui Alexandru cel Bun, încerca să se mai menţină, dar nu reuşi. La 1aprilie 1457 era încă la Suceava; imediat după aceasta, la 12 aprilie,Ştefan birui la Doljeşti, în <<Hreasca>>, apoi la Orbic, şi


Petru fugi spre singurul colţişor ce-i sta deschis spre Polonia”, iar,despre domnia lui Ştefan elogia, glăsuind: “…tânăr fiu de domn, caresmulse Moldova din mâinile slabe ale lui Petru Aron, domn minunatprintr-o înţeleaptă cumpănire, ca şi prin lupte curagioase… după oputernică domnie de o jumătate de veac lăsa urmaşilor o ţară neatârnatămare, bogată. Puternicul lui braţ ridica, în sfârşit, sceptrul căzut înţarină al bătrânului Alexandru”.

Prin poziţia sa geografică, Moldova se vedea confruntată, înainteaoricărei alte ţări europene, cu primejdia otomană (17). El s-a doveditcreştin desăvârşit (18). Apărându-şi ţara împotriva turcilor, luptând pentruneatârnarea Moldovei, el apăra Biserica strămoşească şi însăşi credinţaortodoxă (19). Voievodul Moldovei, în vinele căruia curge sânge muşatinşi basarab, a dovedit în fiecare gest şi în fiecare dintre acţiunile saleiubirea de neam şicinstirea străbunilor. Slujirea SfinteiBiserici, alături de cei chemaţi să osăvârşească în sfintele altare, alături deoşteni şi de poporul întreg, era un scopfundamental, era o raţiune a existenţei sale.Nenumărate documente ale Cancelariei domneşti stau mărturie peste veacuri:

“Io Ştefan Voievod, din milalui Dumnezeu, domn alŢării Moldovei, carearzând de dumnezeiascăcredinţă şi iubitor alcuvântului lui Dumnezeufiind… ”

– este menţiunea care adevereşte ctitorirea scrierii unui tom în anul 1475,scriere care cuprindea Cuvintele pustniceşti ale Avvei Dorotei. În 1479,înălţând ziduri puternice de apărare la Cetatea Albă, gândul ctitorului estedăruit de Dumnezeu:

“În zilele binecinstitorului şi de Hristos iubitorului şi deDumnezeu dăruitului şi de toată lauda vrednicului Io Ştefanvoievod…, a început şi a sfârşit acest zid”.

În pisania bisericii mari din mănăstirea Neamţu, din 1497,


citim:“Doamne Hristoase, primeşte biserica aceasta, pe caream zidit-o cu ajutorul Tău, întru slava şi cinstea Sfintei şiSlăvitei Tale Înălţări de la pământ la cer; şi Tu, Stăpâne,acoperă-ne cu mila Ta de acum şi până în veac. Io ŞtefanVoievod…”.

Însemnarea de pe celebrul Tetraevanghel din 1502 glăsuieşte:“Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn ŢăriiMoldovei… şi iubitor al cuvintelor lui Hristos, pentru aCărui dragoste a tânjit şi cu râvnă a dat de s-a scris acestTetraevanghel şi l-a ferecat şi l-a dăruit întru ruga sasieşi… la Sfântul Munte…” (20).

“Dar pentru acea râvnă pe care o avea Ştefan Vodă spre întărireaLegii ce vom zice? Că nu da somn ochilor săi, nici genelor saledormitare. Aceasta gândea, aceasta judeca, către aceasta se nevoia,ca Biserica lui Hristos să se mărească şi să se lăţească…. Însă cene trebuie atâtea cuvinte, ca şi când ar fi vreo îndoială asupracredinţei lui, cu care s-a adăpat din curatele şi neamestecateleizvoare a preavoslavnicei Biserici din copilăria lui? Şi nici eresurilecele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti, ciau rămas întărit pe piatra care este Hristos, pe a Cărui cruce de-apururi îmbrăţişată, la pieptul lui ţinând viaţa sa Lui au închinat-o,nădejde neîncetată printr-însul la Părintele veacurilor având, prinCare pe toţi vrăjmaşii săi au biruit, au înfrânt, au surpat” (21). “Şicu cât mântuirea sufletească îi era dorită, cu atât silinţa lui eraaprinsă şi de-a pururea căuta orice loc, orice vreme i s-ar întâmpla îndemână să n-o lase în deşert să treacă” (22). Ştefan, DomnulMoldovei, era iubit şi sprijinit de toată suflarea românească, “bun domn şi adevărat creştin prin faptă s-a arătat. Ţara a uşurat-o,obiceiurile bune a întărit şi dreapta credinţă a păzit” (23), “cât atrăit volnicia şi fericirea poporului a înflorit şi toate lucrările lui cucredinţa lui Hristos le-a pecetluit” (24). Izvoarele vremii ca şi tradiţiasfântă a poporului, în nenumărate rânduri, preamăresc sfinţenia lui,împreună-glăsuind: “la neputinţele noastre ajungând, slăbiciunile noastre ridicând, cu durere de maică pe acela mustra, pe acestamângâia, pe unii încălzea, pe alţii îi hrănea” (25); “biruitor l-aţi văzut,dar mândru niciodată, atunci când călca cerbicia vrăjmaşului,


ca o apă limpede şi rece pe cei topiţi de arşiţele lipsei răcorea” (26).Paginile de aur ale istoriei noastre de veacuri dau slavă victoriilor

de mare răsunet, ca cele de la Baia (1467), Lipnic (1470) sau CodriiCosminului (1497), care au încununat domnia plină de izbânzi a VoievoduluiMoldovei, duse pentru pace, întregirea Neamului şi slava Sfintei noastreBiserici: “În ziua aceea de joi, înainte de începerea bătăliei (CodriiCosminului, 26 oct 1497 n. n.), când preoţii ce însoţeau oştireaslujiseră Sfânta Liturghie lângă flamura domnescă, lui Ştefan Vodăbiruinţa i s-a arătat în vedenie, deasupra oştenilor lui venindu-iîntr-ajutor Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, călare şi înarmat ca unviteaz, spre izbânda oastei moldovene” (27); “în timpul acestei lupte,Ştefan cel Mare a văzut, în chip minunat, pe Sfântul Mare MucenicProcopie, umblând deasupra războiului călare şi înarmat ca unviteaz fiind într-ajutor lui Ştefan Vodă, dând vâlvă oştirii lui” (28).Ar trebui să vedem că, într-un anumit fel, vremurile lui Ştefan cel Mareşi Sfânt se asemănau cu cele ale Sfântului Împărat Constantin cel Mare,căruia, în chip minunat, i s-a arătat Sfânta Cruce pe cer, înconjurată decuvintele dumnezeiescului îndemn: <<prin acest semn vei învinge!>>.Sfânta Cruce a fost totdeauna arma nebiruită a Voievodului Ştefan (29).Credinţa şi convingerea lui a fost că nici o sabie nu poate apăra fărăajutorul crucii. Acest lucru l-a determinat să dea bisericii de la Pătrăuţi-Suceava hramul <<Înălţarea Sfintei Cruci>>. Aici, în pronaos, pe peretelede apus se remarcă în frescă tema “Aflarea Sfintei Cruci” de cătreSfântul Constantin cel Mare, compoziţie în care cercetătorii artei noastrereligioase văd o transpunere a războaielor lui Ştefan Vodă pentru apărareacreştinătăţii (30). În scena <<Aflarea Sfintei Cruci>> de la Pătrăuţi,sunt înfăţişaţi şaisprezece sfinţi militari pe cai, între care Gheorghe,Dimitrie, Nestor, Procopie, Teodor Tiron, Mercurie, în fruntea lor fiindArhanghelul Mihail. Un personaj principal în această compoziţiepicturală este Sfântul Împărat Constantin cel Mare, ceea ce are un tâlcistoric deosebit. Marele bizantinolog André Grabar a văzut în aceastăcavalcadă un îndemn la cruciadă împotriva turcilor, îndemn pe carepurtătorul de biruinţă Ştefan Voievodul l-a adresat în repetate rânduriîntregii creştinătăţi a vremii. Scena avea drept menire să ţină treazăconştiinţa moldovenilor şi să-i îmbărbăteze în lupta pentru apărarareacredinţei şi a independenţei ţării (31). Marele Voievod a izbândit în 44 din 46 de războaie, bucurându-se de faima de bun


gospodar, iubitor şi ocrotitor de artă şi cultură, şi chiar de prerogativeleunui Mesia, căci moldovenii “din cauza nespusei sale vitejii îl socotescca sfânt” (32), poporul “îl cinstea ca pe un Mesia” (33), “Ştefan,Ştefan, Domnul sfânt,/ Ce nici în ceruri samîn n-are/ Cum n-are samînpe pământ” (34).

Dar viaţa zbuciumată de războaiele de apărare, ca şi podagra,guta şi rana de la picior, pricinuită în luptă, i-au slăbit puterile şi, uşor-uşor, l-au dus spre somn, spre odihnă veşnică. La 2 iulie 1504, în a patraoră a zilei, după 47 de ani şi 3 luni de domnie, Ştefan cel Mare şi Sfântadoarme, având înscrise în inimăcuvintele Apostolului: “Călătoria amsăvârşit şi credinţa am păzit”. “Mărituldomn Ştefan cel Mare, care aşezase ţarape stălpii puternici ai biruinţei sale …,îşi plecase fruntea încoronată de slavăşi cinste înaintea Ziditorului a toatăfăptura …, şi s-a purtat ca părinte şi fratefaţă de toţi cei apăsaţi de silnicii şiîmpresuraţi de primejdii…” (35). Cânda murit Ştefan cel Mare, trei zile şi treinopţi i-a ars o lumânare la mormânt, fărăca s-o fi pus cineva acolo şi nimenea nuputea s-o stingă (36). Din rai, sufletullui Ştefan stăpâneşte toate sufletele câte-s acolo şi în iad; şi mai are puterea de adescoperi şi a omorî pe hoţii, cari facmoarte de om (37). El moare, dar icoana lui rămâne ca “nepieritoareaamintire a marelui Ştefan, zidul creştinătăţii…” (38). După moarte luiŞtefan cel Mare, când mai aveau moldovenii bătălii, el ştia din mormântşi începea să plângă şi cum începea plânsul, îndată încetau bătăliile şi erapace (39). Duhul lui Ştefan Vodă umblă când şi când pe pământ, mai alescând naţia noastră e în cumpănă mare. Aşa, se zice că la ’77, când a fostbătălia cu turcul la Plevna, Ştefan, când a văzut că se strânge lume dinmunţi şi din câmpii şi să pornească la război el s-a sculat din mormânt şiDuhul lui a cârmuit şi a povăţuit oştirea noastră, de a făcut pe turc să maisimtă odată trecând printr-înşi spaima de altă dată (40).

Prin urmare, în panoplia spiritualităţii noastre, Ştefan cel

MânãstireaPutna1473


Mare, prin tot ceea ce a fost expresie a profundei sale religiozităţi, prinviaţa, gândirea şi faptele sale puse în slujba poporului şi, implicit, şi a luiDumnezeu, căci, “slujind oamenilor, slujim lui Dumnezeu”, se prezintăca şi chip plin de sfinţenie, de dăruire, de jertfă şi de iubire. “Luptătoriipentru Biserică sunt luptători pentru Hristos, sunt marii binefăcători aiBisericii şi opera lor, lucrarea lor binecuvântată a fost şi trebuie să fieprivită ca fiind semn al credinţei lor sfinte şi al proslăvirii lor de cătreDomnul cu puteri biruitoare asupra vrăjmaşilor lui” (41). De aceea, ÎnalţiiPrelaţi ai Bisericii noastre strămoşeşti, ca Biserică a Neamului, prin lucrareacea milostivă a lui Dumnezeu, au hotărât statornicirea Marelui Voievod înCeata Sfinţilor, făcând astfel dreptate muceniciei (mărturiei) lui, pe carea adus-o la altarul dumnezeiesc al slujirii de Neam şi de Biserică, făcându-ne pe noi, cei ce primim şi ne bucurâm de acestea, să săltăm şi să strigăm:“Minuanat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” Lumea lui apune, dar elrămâne în conştiinţa noastră, ca “…om nu mare de statu… întregu lafire, neleneşu şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu gândeai acolo îlaflai… ce după moartea lui, până astăzi îi zice sveti (sfântul) ŞtefanVodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu…, ci pentrulucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea dintre domni, nici mai înainte,nici după aceea l-au ajunsu” (42), precum şi ca lumina vie a unei lumiapuse, care atunci, când va învia Ştefan Vodă, are să vadă cum ne-amstăpânit şi ne-am îngrijit bucăţica noastră de pământ, care ne-a lăsat-o mândră şi îmbelşugată şi pentru care s-a bătut el de patruzeci de ori cu vitejie şi dragoste de moşie (43).

NOTE BIBLIOGRAFICE:1- Ştefan cel Mare şi Sfânt, binecredincios domn şi apărător al dreptei creştine, în“Biserica Ortodoxă Română”, LXII(1954), nr. 7, p.741;2- Mitropolit Dr. Nestor Vornicescu, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, în “Antologieaghiografică românească”, tipărită prin stăruinţa şi binecuvântarea Înalt Prea SfinţituluiNestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, p. 145;3- Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare pentru poporul român, Editura Minerva,Bucureşti, 1904, p. 306;4- Al. Husar, Athleta Christi, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LV(1979), nr.7-8, p.5265- Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţiebisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 1990, p. 175;6- Ibidem, p. 182;7- Pr. Prof. Liviu Stan, Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în


“Ortodoxia”, II(1950), p.272-273 şi 278;8- Ibidem, p. 268;9- cf. C. C. Giurescu, Istoria Românilor, II,I, Bucureşti, 1940, p. 95;10- Ibidem;11- Al. Husar, art. cit., p. 504;12- După cele ce a auzit Dl. Ioan Birna, încom. Vaca(Transilvania), de la un bătrân de80 de ani, care a fost în România în tinereţilelui, în Viaţa Sfântului Ştefan cel Mare,Colecţia CRONICA(11), Antologie alcătuităde S. T. Chirileanu, ediţie îngrijită , prefaţăşi note de Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, EdiţiaaIV-a, Editura “Cuget Românesc”, Bârda,1998, p.21;13- Viaţa Sfântului…, p.29;14- Mitropolit Dr. Nestor Vornicescu, art.cit., în rev. cit., p. 146;15a- Art. cit., în rev, cit., p. 718;15b- În Repertoriul monumentelor şiobiectelor de artă din timpul lui Ştefan celMare, lucrare apărută sub conducerea Prof.M. Berza, Bucureşti, 1958;15c- Mitropolit Dr. Nestor Vornicescu, art.cit., în rev. cit., p. 147;16- A. V. Boldur, Biserica în timpul domnieilui Ştefan cel Mare, În “Biserica OrtodoxăRomână”, LXXXII(1964), nr. 7-8, p. 729;17- Al. Husar, art. cit., p. 304;18- A. V. Boldur, art. cit., 725 şi 727;19- Ibidem, p. 724;20- Mitropolit Dr. Nestor Vornicescu, art.cit., în rev. cit., p. 148;21- Cuvântul de îngropare ce se ziceEpitafion, vechiului Ştefan Voievod al V-lea, Domnul Ţării Moldovei, cel ce s-aunumit Mare, pentru marile vrednicii şi vitejiiale sale, publicat recent de N. A. Ursu, în“O bijuterie a literaturii noastre vechi: Cuvântde îngropare vechiului Ştefan Voievod,Domnul Ţării Moldovei, cel ce s-a numitMare”, din “Mitropolia Moldovei şiBucovinei”, LXIV(1990), nr. 4, p.147;22- Ibidem, p. 147;23- v. Cuvântarea P. S. Atanasie,

Episcopul Râmnicului, rostită la serbarea dinRâmnicu-Vâlcea în iulie 1904, în“Sărbătorirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”,din rev. “Biserica Ortodoxă Română”,XXVII(1904), nr.4, p. 457;24- Cuvântul de îngropare…, p. 137;25- Ibidem, p. 140;26- Ibidem, p.147;27- Gh. Ghibănescu, Ştefan cel Mare,Personalitatea lui religioasă (Extras din“Viitorul”), Iaşi, 1904, p.18;28- Repertoriul monumentelor…, p.105;29- Gh. Ghibănescu, op. cit., p.19;30- Repertoriul monumentelor…, p.61;31- Petru Comarnescu, Îndreptar artistic almonumentelor din nordul Moldovei,Suceava, 1961, p.216-218;32- Ibidem, p.454; v. şi Extracte din cronicapolono-litvană a lui M. Strzjkovski, în“Arhiva istorică a României”, tom. II,Bucureşti, p.8;33- Sergiu Victor Cujbă, Viaţa şi luptele luiŞtefan cel Mare, Chişinău, 1922, p.29;34- M. Eminescu, Poezii postume, Anexe,note şi variante, Ediţie critcă îngrijită dePerpessicius, Bucureşti, 1958, p.362;35- Popas la cinci veacuri…, în“Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,XLII(1966), nr. 7-8, p.424-425;36- După cele ce a auzit D-l. I. Bârna, înop. cit., p. 25;37- După cele ce a auzit D-l. Const. Baltăde la un bătrân din Buhalniţa (Neamţ), înop. cit., p. 25;38- Costache Negri, Scrieri social-politic,studiu introductiv, antologie, note şicomentariu de Emil Boldan, Bucureşti, 1978,p. 65;39- După cele ce a auzit D-l. Const. Baltă,în op. cit., p. 25;40- Cuvântul de îngropare…, p. 138-141;41- Pr. Prof. Liviu Stan, art. cit., p.260-262,265;42- Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării

Moldovei, ediţie îngrijită, studiu


introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Ediţia a II-a (revăzută), Bucureşti, 1958, p.120-121;43- Viaţa Sfântului…, p.28.

Scrisoarea–proclamaţie a lui Ştefan cel Mare, prin care la 25ianuarie 1475, aducea la cunoştinţa Europei Victoria de la Podul Înalt(extras): “Prea luminaţilor, prea puternicilor şi aleşilor Domni a toatăcreştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată saude care va fi auzită. Noi Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al ŢăriiMoldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturora, cărora vă scriuşi vă doresc tot binele şi vă spun Domniilor Voastre cănecredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi esteîncă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeştecum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea...Păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să-şi răzbune şi săvie... cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva mea, şi săsupuie ţara noastră, care este poarta creştinătăţii, şi pe careDumnezeu a ferit-o până acum. […] Iar noi, din partea noastră,făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământuldomniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până lamoarte, pentru legea creştinească, noi cu capul nostru”.

Grigorie Ureche scria:„Iară pe Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi

plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jaleera, de plângea toţi ca după un părinte al său că cunoştiia toţi că s-au scăpatu (păgubit n.n.) de mult bine şi de multă apărătură. Cădupă moartea lui, până astăzi îi zicu sveţi (sfântul, n.n.) Ştefan Vodă,nu pentru sufletul, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă a fostuom cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimineadin domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu”.

* * *


Ecumenism

Globalizare

Apostazie

Big Brothersau chipul stãpânului acestui veac,

împãratul minciunii, satanateolog Constantin Spiridon

Toată lumea a auzit, fie şi din întâmplare, despre cunoscutaemisiune (show de televiziune) care se derulează acum la un post deteleviziune şi care a fost şi anul trecut la acelaşi post, dar cu alţiprotagonişti. Ce este Big Brother? Acest gen de emisiune reprezintăprimul format european de reality-show cu impact major. Cu ocazialansării sale în 1999 în Olanda, programul a fost asemuit genuluitelenovelă cu accente de documentar. Adaptările programului de la oţară la alta, de-a lungul sezoanelor, sunt însoţite de o evoluţie generalizatăcătre domeniile divertismentului şi ficţiunii.

Big Brother s-a răspândit în mai puţin de doi ani în nenumărateţări. La bază are un concept simplu: candidaţii sunt închişi într-o locuinţă,fără nici un contact cu lumea de afară, sunt filmaţi 24 de ore din 24, cueliminări progresive. Un lucru trebuie spus: în Olanda şi în Statele Uniteale Americii nu există canal de cablu sau de satelit consacrat acestuiprogram, el putând fi urmărit doar pe Internet. În România, în schimb,există un astfel de canal de televiziune, iar echipa de la Big Brother areîn prezent peste 100 de oameni în departamentul tehnic. Pe o suprafaţăde 140 m pătraţi, cea mai mare regie din România va urmări, în 45 demonitoare, imagini transmise din casă. În încăperile în care locuiesc cei12 concurenţi sunt instalate 27 de camere de filmat şi există 70


de microfoane care nu se vor închide până în ultimul minut al emisiunii.Câştigătorul va primi un premiu de 75.000 de euro. O miză serioasă, nu?

Din cele prezentate nimic nu pare nelalocul lui numai că, înrealitate, lucrurile stau altfel. Această structură de bază a programuluipoate fi manipulată în aşa fel încât caracterul programului să se schimbeaproape în totalitate. S-a constatat că acest lucru ţine mult de calitateaindivizilor (şi nu persoanelor!) introduşi în casă. În acest sens, dacăanul trecut, la Big Brother, a fost selectat un grup oarecum „cuminte”,anul acesta, pentru succesul emisiunii, realizatorii au găsit imperioasămodificarea structurii grupului şi... avem altceva! Aceasta este şiproblema pe care ne-am propus-o spre analiză, mai ales că dindezbaterile care s-au făcut până acum pe această temă ies în evidenţăşi alte aspecte negative ale societăţii româneşti, dacă te întrebi serioscum de este posibil un astfel de „eveniment” la noi.

Încercând să înţeleagă ce se doreşte de fapt cu acestă emisiune,senatorul George Pruteanu, s-a exprimat în stilu-i caracteristic: „Băgăm12 oameni într-o cutie transparentă şi vedem cât rezistă până secuplează, ca nişte şobolani, ca o experienţă pe cobai: «Ia să vedem,când se vor împreuna?», iar unii dintre ei (dintre concurenţi)declarau, hlizindu-se până la pereţii sălilor, că au de gând s-o facărepejor” (Ziua, 18.03.2004). Ca o observaţie generală se remarcăfaptul că protagoniştii, în marea lor majoritate, sunt inculţi şi exhibiţionişti,iar în discuţii revin, cu o recurenţă patologică, la un singur subiect:desfrânarea, care astăzi se numeşte, eufemistic, „sex”. Iată problema.Aceasta se doreşte în esenţă la emisiunea Big Brother de acum, deşirealizatorii neagă acest lucru. Cert este că, la scurt timp de la începereaemisiunii, doi dintre aşa numiţii concurenţi au făcut sex, lucru pe care,emfatic, postul de televiziune l-a anunţat la ştiri. CNA-ul, reacţionândcu promtitudine, a amendat postul, lucru evident insignifiant pe lângărăul moral produs, punându-se serios întrebarea: emisiunea estepornografică sau redă un fragment de realitate? Românii au nevoie deastfel de emisiuni?

Sorin Dumitrescu, artist plastic şi director al Fundaţiei„Anastasia”, şocat, a opinat că acest produs mediatic strică


sufletul. Nu fiindcă mută împreunarea exclusiv în zona fizicului, ci înprimul rând fiindcă face caz de implicaţiile afective pe care le aduce înprim-plan. Mai mult sau mai puţin, toţi se străduiesc să trăiască artificialulca natural. Concurenţii vor trebui să parcurgă probe cât mai complete,aşa încât împreunarea lor să justifice suma. „Dacă ambianţa estemisterul dragostei, lipsa de discreţie jigneşte umanitatea încandoarea ei. Cei care au propus-o s-au jucat cu focul. Mă întreb:ei nu au părinţi, nu au prieteni?”, a spus artistul. (Ziua, 19.04.2004)

La celălalt pol, modul cum realizatorii programului explică„întâmplările” din emisiune este plin de seninătate, chipurile, logic şichiar profund uman. Adela Harnagea, producător executiv „Big Brother”a explicat pentru ziarul Ziua că la cea de a doua ediţie a emisiunii s-auselectat concurenţi diferiţi faţă de primii, pledându-se pentru naturaleţeşi poate, cu un anume grad de exhibiţionism, încercând să se elimineprefăcătoria şi falsa pudoare. Şi cum problema sexuală ocupă un locdominant în epoca actuală, în special în lumea tinerilor, este absolutimposibil ca un grup de tineri aflaţi în condiţii impuse de show să ignoreproblemele sexuale. În acest sens, emisiunea poate fi considerată dedivertisment, cu poveşti de dragoste, cu supravieţuire, cu dramă, darnu de cultură; în cele din urmă s-a afirmat că scopul emisiunii, pentrupostul de televiziune care-l găzduieşte, ar fi creşterea audienţei acestuia.Dar ce s-a întâmplat în celelalte ţări unde acestă emisiune s-a difuzat?Poate românii cred că peste tot ea s-a bucurat de un succes fulminant.Lucrurile însă nu stau deloc aşa.

Date concrete vin să infirme o altă politică a postului caredifuzează emisiunea, cum că s-ar realiza o emancipare a tinerilor prinastfel de programe. Astfel, în Grecia, mii de oameni au ieşit în stradă,emisiunea fiind mutată după ora 12 noaptea, în cele din urmă obţinându-se să nu se difuzeze acte sexuale; în Franţa mii de francezi au ieşit înstradă, au făcut demonstraţii la sediul M6 şi au obţinut ca producătoriisă asigure un loc de intimitate pentru concurenţi fără a fi filmaţi; în Italiapostul lui Berlusconi a fost amendat pentru că s-au difuzat imagini cutentă sexuală; în Belgia emisiunea a fost suspendată; în Ungaria postulde televiziune a fost amendat şi din 2002 şi până acum nu s-au


mai văzut asemenea acte sexuale; în Brazilia a intervenit justiţia, jocul afost mutat după ora zece seara şi s-a dat interdicţia de a difuza scenesexuale, şi în felul acesta lista poate continua.

Un alt aspect al problemei este şi acela că, prin larga mediatizarede care s-a bucurat emisiunea, s-a creat impresia că românii ar fi ahtiaţidupă ea şi doar un grup de potrivnici se găsesc să facă scandal. Putemafirma că, dacă în Olanda programul a avut o audienţă de 51%, la noiaudienţa nu a depăşit 5-6%, condiţii în care nu se poate vorbi de unsucces. Tot în această ordine de idei, nu s-a putut răspunde întrebării:ce criterii de selecţie s-au folosit şi de ce a fost selectată o concurentăcare a avut două tentative de sinucidere? În Suedia o participantă s-asinucis după ce a fost eliminată, ceea ce denotă presiunea la care unastfel de program poate supune o persoanalitate mai slabă.

Cu cât cunoaştem mai bine structura acestei emisiuni, cu atâtni se întăreşte convingerea că aceasta este nocivă sufleteşte şi estedeparte de a exprima o realitate, aşa cum susţin realizatorii. De aici sepot contura unele tendinţe din cadrul societăţii, care relevă chipulvremurilor în care trăim, în care minciuna şi înşelătoria se uzează fărănici o reţinere mai ales când este vorba de profit. Profit al celor carefac emisiuni de acest gen, profit al concurenţilor care urmăresc un premiuşi care sunt gata a renunţa, iată, la ei înşişi – dorind cu goliciunea lorsufletească şi trupească să câştige lumea acesta... de cealaltă nici căpoate fi vorba. Oare nu este aici un pariu faustian, şi atunci când voravea impresia că au câştigat „totul” cel ce-i sprijină, împăratul veaculuiacestuia, să-i părăsească şi ei să se prăbuşească după ce şi-au vândutlui sufletul?

De ce atâta iresponsabilitate!? De ce orice produs mediatictrebuie difuzat!? Nu există nici o raţiune pentru ca tot ceea ce intră înzona mizeriei să fie un obiect oferit la milioane şi milioane de oameni.Este adevărat că Big Brother s-a difuzat în peste 30 de ţări, dar şidrogurile se consumă într-un număr mult mai mare de ţări şi ele audevenit un rău ce nu mai poate fi controlat. Evident că sunt unii oamenicare gustă astfel de programe, de aceea, aceste programe trebuie oferitenumai lor (conform preceptelor democraţiei), nu maselor largi,


mai ales că programul are ca victimă tineretul, care este în formare(prin asemenea emisiuni se poate manipula comportamentul unei anumitecategorii de oameni, îndeosebi a copiilor de 16-17 ani care oricumtrec printr-o criză teribilă).

S-a vorbit mult de această realizare mediatică ca de ceva carereflectă realitatea. La o analiză psihologică serioasă acestă teorie cade.Existând un premiu în joc, însăşi existenţa lui regizând spectacolul. Iarîn condiţiile concursului, a afirmat psihologul Aurora Liiceanu, cenzurade sine (sau autocontrolul) este cu totul eliminată, adică, cel careparticipă trebuie să renunţe la orice formă de a avea control asuprapropriei persoane şi asupra propriului comportament. „Aş încheiaspunând că această spontaneitate este adusă în joc ca o formă derestricţie şi de canalizare a tendinţelor naturale ale naturii umaneîn zone care în viaţa de toate zilele nu se întâmplă”, a conchispsihologul amintit. Iată cum, într-un mod subtil, concurentul este împinsspre desfrânare. În definitiv, ce este desfrânatul? Nu este el acela carenu poate să se abţină, care nu se poate controla? În loc să scoatem ceeste mai bun în om şi să cultivăm binele, noi scoatem şi ne place săvedem mizeria noastră interioară, şi asta arătăm copiilor, aceastănecuviinţă. După La Bruyčre, necuviinţa nu este singură un viciu, ci ease prezintă ca „o sinteză a mai multor vicii: a înfumurării prosteşti,a necunoaşteri îndatoririlor, a trândăviei, a tâmpeniei, a distracţiei,a dispreţuirii altora şi a invidiei”(La Bruyčre, Caracterele, vol I,Ed. Pt. Literatură 1966, p.51). Cred că am reuşit cu aceste remarci săconturăm caracterul „elitiştilor” concurenţi şi ce pot ei să ne transmită.Iar, după cum înţelegea Aristotel problema acestor manifestări vicioase,să ne convingem că „viciul e suficient ca să producă nefericirea,oricâte bunuri exterioare şi corporale i s-ar adăuga”.(DiogenesLaertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, 1963, p. 276).

Un alt argument, cum că Big Brother nu prezintă realitatea,este faptul că în viaţa reală nimeni nu face sex în direct la televizor, însăaici ni se prezintă oameni într-o situaţie experimentală de cobai, închişide bună voie. Trebuie să avem grijă ca, respectând dreptul la libertate,să nu se ajungă la un abuz de libertate: dacă a face sex în di-


rect e o formă a libertăţii de expresie, atunci înseamnă că aceasta s-arputea face şi în staţia de autobuz, şi pe stradă, şi am transforma libertateade expresie în promiscuitate, fiind totodată departe de sensul pe care-l aubărbatul şi femeia împreună, acela de a avea copii şi de a forma o familie.

Dureros este şi faptul că aceste lucruri se întâmplă pe fondul unuivid de legislaţie în domeniu, şi iată cum, cu atâta nonşalanţă, în numelecâştigului cu orice preţ se realizează emisiuni mizere, un amestec de penibil,vulgaritate şi obscenitate, televiziunile uitând sau nerealizând care este rostullor în educaţia maselor. Ar trebui ca autorităţile să le amintească acestlucru, fie că le place sau nu. Ele pot fi mai importante în educarea oamenilordecât şcoala, anturajul, familia sau chiar Biserica. Şi, până la urmă, dacăsuntem aşa de capabili faţă de alte popoare, cum ne place să credem, dece nu ne facem propriile emisiuni în loc să îi tot copiem pe alţii?


Unii se „integrează” înAbsolut mai uşor decât în UE!

Scandalul MISAteolog Constantin Spiridon

Ceea ce a ţinut capul de afiş al publicaţiilor din România, înultima vreme, este cazul MISA (Mişcarea de Integrare Spirituală înAbsolut) cu al ei lider spiritual, Gregorian Bivolaru. Gregorian Bivolarueste protagonistul unor fapte incredibile, săvârşite cu o frecvenţăuluitoare, timp de cel puţin zece ani. A iniţiat şi organizat orgii sexuale lacare au participat zeci şi sute de persoane, între care şi minori. De uniia abuzat. S-a făcut vinovat şi de acte de corupţie sexuală. Împotriva luipresa a publicat în ultimul deceniu sute de dovezi care îl incriminează.Mereu, mass-media a fost nevoită, ca urmare a hărţuirilor la care afost supusă de adepţii „mişcării”, să renunţe temporar la anchete, pentruca, după un timp, să le reia.

Trebuie menţionat faptul că ancheta care l-a scos în evidenţăpe binecunoscutul „maestru”, se desfăşoară în contextul unei anchetemult mai largi, în centrul căreia se află MISA, dar şi alte organizaţiiacuzate de lucruri grave care, aşa cum s-a declarat, ar aduce prejudiciisiguranţei statului. Este cunoscută structura organizatorică a MişcăriiSpirituale de Integrare în Absolut, de tip piramidal, aceasta putânddeveni uşor o grupare paramilitară. Apoi, s-au adus acuzaţii de spălarede bani, trafic de droguri sau trafic de carne vie, o anchetă a Poliţieievidenţiind faptul că 21 de fete racolate de MISA, au fost trimise înJaponia prin intermediul firmei Extaz, la acestea adaugându-se şi reţelelede prostituţie din Malaezia, Singapore, Turcia, Elveţia. Anchetatorii auprecizat că peste 1400 de persoane au fost traficate în acest mod pefiliera MISA, din afacerile cu carne vie liderii mişcării obţinând un profitlunar de peste 1.000.000 de dolari.

Oficiul Naţional pentru Spălarea Banilor lucrează la


identificarea transferurilor bancare, nouă dintre firmele MISA fiindbănuite că ar fi implicate în aceste tranzacţii. La fel, în urma descinderilorfăcute de Poliţie, la multele sedii şi clădiri ale organizaţiei s-au găsitsubstanţe halucinogene, materiale pornografice care, împreună cu altedovezi şi probe ridicate, au însumat câteva tone de materiale ce vor fistudiate. Cercetările sunt departe de a fi finalizate şi, conform sistemuluijuridic românesc, mult tergiversate.

Un lucru este clar: e dureros că în ţara noastră unele lucruri sedesfăşoară aşa, şi un om ca Gregorian Bivolaru poate, ca urmare adeviaţiilor sale comportamentale şi a unei gândiri cu „tendinţe obsesive,schizoide” (Ziua, 27.03.2004), să influenţeze într-un mod grandiosatâta lume. În fond, sub masca „tantrismului”, Bivolaru propovăduieşte„autodescoperirea” potenţelor sexuale, implicând cele mai aberanteforme de manifestare: orgasmul cosmic, orgasmul urinar, orgiile în grupcorelate cu consumul reciproc al urinei şi alte comportamentedegradante pentru fiinţa umană. Trebuie menţionat că în încercarea sade a-şi contura o doctrină, el abordează selectiv creştinismul, medicinanaturistă şi citează selectiv din Guhya-Samaja Tantra: “exceselesexuale sunt permise dacă există controlul divin al acestor stări.Tantricul poate depăşi convienenţele şi prejudecăţile, fiind libersă comită adulterul”, pervertind astfel familia, inocenţa şi iubirea,prin promovarea libertinajului sexual. În acest context nu ar trebui săne mai mire că avem o întreagă literatură pornografică şi o puzderie defilme obscene, bordeluri şi prostituate, din moment ce acelaşi Bivolarususţine că: ”Prin intermediul extazului amoros se poate atinge ostare iluminatorie” şi că “într-o epocă în care sexualitateareprezintă un pol fundamental de focalizare, Tantra Yoga este ex-act ceea ce-i trebuie omului modern”.

Iată că această «maladie a spiritului» s-a dezvoltat curepeziciune la adăpostul unei societăţi mult mai preocupată de nou şide senzaţional decât de esenţial, iar astăzi, un raport al MISA evidenţiazăun număr de 30.000 de membrii (după un raport SRI doar 5.000),care-şi desfăşoară activitatea nestingheriţi deşi au fost atâtea semnalede alarmă. În perioada 1995- 1996, conform afirmaţiilor şefului


Serviciului de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog Covasna,Ioan Bejean, mai mulţi tineri din Covasna (20-25 de tineri), au încercatsă se sinucidă după ce au participat la şedinţele MISA. (Ziua,31.04.2004) Apoi, printre documentele ridicate din ashramurile MISA,au fost unele care au relevat cu certitudine că ziariştii care au publicatmateriale despre organizaţie, au fost monitorizaţi îndeaproape demembrii specializaţi ai acesteia cu privire la viaţa privată şi profesională.

Cert este că, după bănuiala ziariştilor, descoperirile concreteîn acest caz sunt încă minore, Bivolaru putând fi acuzat doar de difuzarede materiale pornografice. S-au găsit casete cu el, dezbrăcat în prezenţaunor tinere aşişderea, precum şi reviste pornografice. Conform LegiiPornografiei aceste fapte sunt, deocamdată, contravenţii, amendatecu sume cuprinse între 50.000.000 şi 250.000.000 de lei. Ele se potînăspri, devenind infracţiuni, condamnate între 1 şi 3 ani de închisoare,când se face dovada că s-au folosit minori.

Mergând în acestă direcţie, cu o legislaţie româneascăîngăduitoare cu practicile imorale şi servilă intereselor Occidentuluipervertit, după ce am dat undă verde homosexualităţii, cedândpresiunilor, vom legaliza bordelurile şi probabil vom face şi alte grozăvii.Trăieşti cu senzaţia că cei aleşi să ne reprezinte interesele au abdicat dela principiile moralei creştine şi ne-au trădat încrederea. Ei au căzut înplasa forţelor oculte care vor să distrugă vlaga poporului românescnăscut creştin ortodox. Părintele profesor Dumitru Stăniloae considerăcă a fi îngăduitor cu practicile sexuale deviante înseamnă a trăi înîngustimea spiritului. Să nu fie aşa, şi poporul român să se deştepteînainte de a se fi distrus complet.


Dumnezeu este iubire.

Dragostea dintâi

De la „cunoaşte şi fă ce vrei”la „iubeşte şi fă ce vrei”

Convorbire între PS Serafim (acum ÎPS Serafim) şi Părinţii Rafail Noica şi Simeon

Iubirea care apropie pe Noica de Noica

PS Serafim: Părinte Rafail să ne spuneţi dacă aţi avea ceva săreproşaţi tatălui dumneavoastră pentru atitudinea domniei sale faţă deBiserica Ortodoxă; şi ceva în legătură cu educaţia religioasă ortodoxăsau mai puţin ortodoxă pe care aţi primit-o?

Părintele Rafail: Am avut în tinereţea mea momente de reproşurişi de răzvrătiri, cum că din cauza aceasta nu ajung eu la nimic fiindcăpărinţii mei nu m-au învăţat, că tatăl meu trebuia să devină călugăr, nufilosof. Vreau să vă spun numai câteva cuvinte: în ultima convorbire amea cu tatăl meu i-am spus chiar reproşul acesta când m-a întrebat el:„Dragul meu, ai tu, cumva, ceva să-mi reproşezi?” Nu aş fi vrutsă-l supăr pentru că între timp îmi trecuseră răzvrătirile mele, dar într-o clipită, aşa, m-am gândit ce să spun şi am simţit că nu pot să spununui om ca el decât adevărul. Am spus: „Tată, da, am un reproş…”şi am luat câteva elemente din viaţă, din scrisorile lui, unde, deşi măbinecuvânta pentru călugăria mea, în care am intrat, totuşi îmi spunea:„Dar poate mai faci puţină cultură, poate încerci să intri launiversitate…”; şi atunci i-am spus reproşul meu. În „Scrisoare cătreRafail” îmi spunea: „De ce te-ai călugărit? Nu cumva te-adezamăgit lumea asta?… Nu- ţi reproşez!”, şi apoi spunea:


„Eu nu sunt un tată ca acela care ar vrea să sacrifice fiul său luiDumnezeu”. Îmi propunea libertatea aceasta de a căuta ceea ce măbucură, şi în definitiv, dacă regăsesc bucuria, dacă mă regăsesc împlinitîn călugăria pe care nu o înţelegea în mod direct, acolo va fi adevărulmeu. Deci mă binecuvânta în felul acesta: «bucură-te şi fă ce vrei».

Preafericitul Augustin spune „iubeşte şi fă ce vrei”, adicăiubirea îţi pune stavilă necesară. Trecând la lumea modernă care, ziceaprofesorul Noica, nu mai e lumea iubirii, ci e lumea cunoştinţei şi ea arzice „cunoaşte şi fă ce vrei”. Dar, zice tot el: „Uite unde ne aducecunoaşterea asta: la distrugerea omului şi a lumii”, dar dacă tegăseşti împlinit, eu zic: „Fii împlinit şi fă ce vrei”. Şi eu i-am spustatălui meu: „Tată, ai spus în scrisoarea aceea că nu eşti un omcare ai sacrifica lui Dumnezeu fiul tău unic, şi totuşi, toată viaţa,de când ai ieşit din închisoare, din 1968 până astăzi, m-ai totîndemnat către cultură deşi ştii că din copilărie te tot întrebam ceeste ăsta filosoful, căci potcovarul acela poate face mai mult decâttine ca filosof. Şi m-ai îndemnat mereu spre cultură, unde însă aivăzut că nu aveam nici menire şi nici tragere. Reproşul meu eacesta: să ştii că lucrul căruia nu eşti gata să sacrifici fiul tăuunul născut, acela îţi este Dumnezeu” Şi tata a deschis braţele ca sămă îmbrăţişeze şi a zis: „A, dragul meu, pe cuvintele acestea ne şiputem despărţi”. I-a plăcut, şi asta am admirat la tată, i-a plăcutîntotdeauna să fie bătut la întrebările şi la capcanele pe care ţi le punea el.

Aş zice că, în general, da, aş putea să reproşez, doar că reproşulnu te împlineşte şi ce ai trăit în viaţa ta nu este din întâmplare, ci estemanifestare voinţei lui Dumnezeu. Ori mi-a dat Dumnezeu atunci cuvântcare m-a apropiat atât de mult de tata, încât cred că din conversaţiaasta a plecat, a fost ultima noastră conversaţie. Apoi am continuat oreşi ore, ca să spună apoi că nu s-a aşteptat ca, deşi având atâţia discipoli,până la urmă să se înţeleagă mai bine tot cu fiul său. În felul acesta, înmod paradoxal, ne-am apropiat şi ne-am găsit înţeleşi.


Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc înviaţa noastră

PS Serafim: Vă rugăm, părinte Rafail, să abordaţi problemaresponsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, faţă de neamul, locul şi timpul încare se naşte creştinul. Cu alte cuvinte să vorbiţi ceva despreautohtonism şi/sau diaspora şi/sau împământenire, deci cât de multsuntem responsabili de timpul, locul şi neamul din care facem parte.

Părintele Rafail: Înainte să ajung eu la călugărie mi-a vorbit unbun prieten de-al tatălui meu din Franţa, câteva ceasuri, tocmai despreresponsabilităţi faţă de neam, de societate, faţă de multe altele. Şi m-ainteresat foarte mult, dar în mine s-au îmbinat toate în responsabilitateafaţă de Dumnezeu, fiindcă nu am simţit energia să mă risipesc înîmpărţirea aceasta: Dumnezeu, om, societate, familie... Eu am avutgândul ăsta că, dacă îmi fac datoria faţă de Dumnezeu, automat toatecelelalte se fac.

Găsesc acum, la bătrâneţe, că am avut dreptate, dar trebuie săprecizez că nu e o reducere prin eliminare a celorlalte elemente, ci ointegrare, o viziune de sinteză pe care o aveam intuitiv atunci şi care s-a adeverit, adică, Dumnezeu a creat şi pe părinţi şi neamul şi locul. ÎnDumnezeu trebuie găsite şi prin Dumnezeu trebuie făcute relaţiile cutoate lucrurile acestea şi atunci într-adevăr răspunderea ta este acolounde trebuie.

Spuneaţi de autohtonism, emigrare şi aşa mai departe. Când amauzit de o icoană făcătoare de minuni în Bucureşti ne-am repezit laBiserica aceia. Acolo m-am rugat împreună cu mama şi sora mea; euchiar am intrat în altar unde era icoana şi m-am rugat să ne dea Dumnezeusă scăpăm, şi în anul acela a primit mama, după 5 ani de formalităţiinutile, permisiunea de a părăsi ţara cu copiii ei. Pe mine mă mângâiefaptul că am primit de la Maica Domnului acea binecuvântare.

Dacă ar fi fost numai gândul meu, aş avea faţă de voi o conştiinţăfoarte încărcată astăzi. Şi o şi am într-un oarecare sens, fiindcă voi aţisuferit, iar eu am aparţinut neamului ăstuia şi l-am trădat oarecum, dardacă am plecat cu binecuvântarea Maicii Domnului nu mă simt trădător,ci poate am împlinit pentru voi ceva acolo, nu ştiu. La fel şi


acum, nespus de mişcătoare a fost primirea pe care ne-aţi făcut-o. Amfost în faţa a nu ştiu câte sute. Dar plecăm, ne ducem altundeva. Odoamnă din biserică a spus: „Să ne iubiţi, să nu ne părăsiţi”, şi amspus: „Vă iubesc şi dacă vrea Domnul mai vin”. Dacă nu vreaDomnul nu e pierdere nici pentru voi nici pentru mine. Dacă vreaDomnul, ştie Domnul ce face şi cum şi dacă mă ascund undeva caSfântul Siluan şi nu mă mai vedeţi niciodată nu e pierdere dacă e înDomnul; dacă e fără Domnul e smintirea minţii mele.

Cât despre diaspora aceasta cu Eliade, Cioran şi aşa mai departe,alt lucru care m-a impresionat la tata a fost acesta: când a ieşit dinînchisoare a încercat să vină să ne vadă; n-a putut în 1968, nici în1969, ci doar în 1972 a venit pentru prima oară să ne viziteze în Angliaşi l-am întrebat: „Nu vrei să rămâi cu noi?”. A spus: „Nu, eu măsimt legat de soarta poporului meu”, şi asta m-a impresionat. Că înloc să facă ce am făcut noi să scăpăm şi să vă lăsăm pe voi îndărăt, ela vrut să împărtăşească soarta voastră şi cuvântul acesta a marcatgândirea mea.

Revin la un lucru. Da, m-aş fi considerat trădător astăzi, darpoate că n-am fost, dacă a fost cu binecuvântarea lui Dumnezeu şidacă a fost aşa, ne poate îmbogăţi Dumnezeu unii prin alţii în feluri încare singur ştie El.

Aspecte ale spiritualităţii ortodoxe

PS Serafim: Părinte Simeon, cum pot mijloci sfinţii pentrunoi?

Părintele Simeon: După cum ştim, mijlocirea sfinţilor este dealt ordin decât mijlocirea lui Hristos. Numai Hristos este Mântuitorulnostru, singur Hristos este Dumnezeu şi om şi putem spune ca numaiprin Hristos a venit mântuirea. Biserica este însă o mare familie; noi nerugăm unii pentru alţii. Este adevărat însă că sfinţii sunt mai aproape deDumnezeu. Deci sfinţii se roagă pentru noi, sfinţii nu sunt mântuitori.Mântuitor este unul singur.


PS Serafim: Care e diferenţa dintre suflet şi duh?Părintele Simeon: Şi în Noul Testament şi în învăţătura Părinţilor

compoziţia omului este abordată în diferite moduri, în diferite maniere.Uneori se vorbeşte de trup şi suflet, uneori se vorbeşte de trup, desuflet şi de duh şi de minte şi cuvântul acesta ocupă un loc foarte im-portant în antropologia creştină. Dacă distingem în mare sufletul deduh am spune că sufletul este partea necorporală îndreptată spre trup,iar duhul este în comuniune cu Dumnezeu, dar, de asemenea, se poatevorbi de duh şi de inimă care se unesc.

PS Serafim: Întreabă cineva dacă în mănăstireadumneavoastră se mănâncă carne şi care este părereadumneavoastră privind regimul naturist?

Părintele Simeon: În mănăstirea noastră noi urmăm tradiţiaathonită, deci nu mâncăm carne, dar la Paşti sunt mulţi pelerini ciprioţicare vin la noi şi tradiţia lor este de a mânca miel de Paşti şi în acestmoment, la Paşti, noi mâncăm din miel. Avem un regim vegetarian, iaracest regim este tradiţional în lumea monastică şi cred că este foartebun pentru sănătatea trupului şi a sufletului.

PS Serafim: Care este limita acceptată de organism pentruun post negru, fără hrană, doar cu apă?

Părintele Simeon: Din punct de vedere fizic aceasta depindede organismul fiecăruia, dar valoare postului nu vine din durata lui,valoarea postului depinde de perspectiva spirituală din care posteşti.Există o povestire a părinţilor din pustie, unde se spune că diavolul seadresează unui pusnic şi-l întreabă: „Ce ai tu mai mult decât noi? Tuposteşti, dar noi nu mâncăm niciodată, tu priveghezi, dar noi nudormim niciodată, deci care e secretul?” şi atunci pusnicul a răspuns:„Eu vă înfrâng prin smerenie”. Toate eforturile ascetice trebuiesubordonate căutării smereniei şi practic prin binecuvântarea părinteluispiritual.

PS Serafim: Poţi să refuzi darul lui Dumnezeu din


smerenie?Părintele Simeon: Dacă eşti cu adevărat smerit nu refuzi darul

lui Dumnezeu, dar există un filosof francez Moris Clavel care a zis înautobiografia sa spirituală un cuvânt teribil: „Eu însumi amexperimentat în viaţa mea că uneori preferi să mori decât să fiismerit.”

PS Serafim: Rolul episcopului în Biserica locală.Părintele Simeon: Nu sunt eu în măsură să răspund la această

întrebare. A fost o perioadă în care episcopii deveniseră prinţi ai Bisericiicu o întreagă curte în jurul lor şi personal cred că aceasta a făcut multrău Bisericii. Eu cred că episcopul trebuie să fie în primul rând proestosulLiturghiei, cel care conduce Liturghia şi trebuie să animeze viaţaduhovnicească a episcopiei sale, dar, totodată, cred că are sarcinidificile în contact cu lumea exterioară, adeseori cu lumea politică,culturală, socială. Deci, el este în acelaşi timp şi în centru şi la periferie,este o situaţie dificilă, dar el trebuie să fie înainte de toate păstorulpoporului său.

PS Serafim: Raportul între spiritualitatea ortodoxăorientală şi spiritualitatea occidentală?

Părintele Simeon: Este un lucru foarte important şi, din păcate,nu se poate discuta pe larg. Aş spune, foarte pe scurt, că spiritualitateaoccidentală îmi pare mai individualistă, fondată pe voinţă, pe afectivitate,în timp ce spiritualitatea ortodoxă îmi pare mult mai ancorată înspiritualitatea sacramentală a Bisericii, ea fiind în acest sens mai eclezială,mai personalistă; şi experienţa Paştilor, experienţa Cincizecimii e maiprezentă în această spiritualitate orientală. Dar toate aceste afirmaţii artrebui dezvoltate foarte pe larg.


Să nu ne temem de

Duhul lumii acesteia!dialog cu: sora Eugenia Vlad (acum monahia

Siluana Vlad) şi Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

Întreruperea de sarcină şi steriletul = crime

Acum 2 zile părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului,spunea la un moment dat că, de la Revoluţie încoace, înRomânia, s-au făcut peste 11 milioane de avorturi, deci, aproapejumate din populaţia ţării. Vorbiţi-ne mai pe larg despre avortpentru că este păcatul care afectează cel mai mult neamulromânesc după Revoluţie.

Sora Eugenia Vlad: Astăzi, de dimineaţă, nu circulau troleele şitrebuia să ajung la biserică, la părintele, şi m-am dus cu un taxi. Şoferula profitat că mă avea lângă el, mi-a pus o întrebare şi am făcut o micăconvorbire duhovnicească: „Ce credeţi măicuţă, o să avem un anmai bun, anul viitor?” M-am gândit şi am zis: „Poate să fie cevabun cu oameni răi?”

Mulţi oameni se plâng că o ducem rău, că e groaznic, dar putemnoi să o ducem bine cu aceste 2 mari păcate pe care le facemascunzându-ne sub neştiinţă. Ne ascundem, nu-i adevărat că nu ştim!Ascundem (în lene şi confort) aceste două mari păcate: înjurătura şiuciderea de prunci. Când înjurăm ne ucidem sufletul nostru, fără nici oscuză. Dar când ucidem un prunc? Cine n-a ştiut, cel puţin acuma ştie căSfinţii Părinţi şi Sfânta Revelaţie ne învaţă că omul e întreg acolo, înpântece. Gândiţi-vă: noi sărbătorim zămislirea Mântuitorului, momentulzămislirii Maicii Domnului, zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul. Şizămislirea mea e un eveniment: atunci am apărut. Şi tot atunci… cinevamă poate ucide.


Eu lucrez cu copiii străzii într-o casă, la Bucureşti. Din grupul acestamajoritatea îşi urau mama pentru că i-a părăsit. I-am întrebat dacă lorle pare bine că sunt, că există. S-au gândit, şi unul mi-a spus: “Mie îmipare bine că sunt când…” şi mi-a dat un exemplu când îi pare luibine. Şi astfel ei au descoperit foarte multe momente din viaţa lor chinuităcând se bucurau că sunt. Pe urmă am făcut inventarul tuturor bunurilorlor. Au conştientizat multe lucruri şi atunci le-am spus: „Ei, toate acestelucruri n-ar fi avut loc (era unul care se bucura când putea săfure ceva mai bun, era bucuria lui!?) dacă mămica ta, în timp ceerai mic, mic de tot, în burtică, te tăia şi te arunca la closet şitrăgea apa. Deci, mama ta e o sfântă pentru că te-a născut. N-aîndrăznit să te omoare”.

Aceşti copii, din clipa aceea, au început să se roage pentru mamelelor. Dumnezeu ştie cât de plăcută trebuie să fie rugăciunea acestornevinovaţi, care însă devin din ce în ce mai vinovaţi, pentru că nu eiubire care să-i vindece. Trebuie multă iubire care să vindece un sufletatât de rănit, dar când omul pricepe că mama i-a dat viaţă într-o lumeîn care se ucide fără scrupule, atunci rana lui sufletească începe să sevindece. Spunea astăzi cineva: „Femeie ucigaşă este cea care aresterilet.” Steriletul nu e decât ucidere de prunc. Şi în timp ce-l ucide,ea intră în biserică! Să-i ajute Dumnezeu să se trezească şi să nu maiucidă! Dumnezeu iubeşte pe oameni până la capăt şi aşteaptă întoarcereapăcătosului. Nu trebuie ca mamele care au făcut aceasta să cadă îndescurajare, dar trebuie, cu timp şi fără timp, să atragem atenţia căeste păcat. Mă doare această propovăduire a avortului, care este opropovăduire a nesimţirii.

La Cristiana, la un simpozion, s-a vorbit despre ce trebuie să facemnoi, creştinii, în faţa acestor metode noi ale medicinii: eutanasia,întreruperea de sarcină motivată (chipurile!). Că, dacă-i motivatăpentru ceva, se va motiva pentru orice. Dacă sunt motivată să ucidpruncul pentru că n-am casă, sunt motivată şi pentru că n-am ochiverzi, că nu-mi plac mie ochii verzi şi decât să fac un copil cu ochiiverzi mai bine nu! Ce m-a îngrozit pe mine a fost această forţă carestăpâneşte la ora actuală în lume: de a spune răului bine.


Păcatul ca virtute şi jertfa ca sminteală

Dacă ai făcut un păcat şi ştii că-i păcat, ai şanse mari să te vindeci;bolnavul care ştie că-i bolnav îşi poate dori să fie sănătos, dar dacăomul care-i bolnav zice că aşa e bine – „Eu sunt sănătos, nu suntbolnav” - atunci e grav. Aici este nenorocirea; nu ne putem vindecade la sine şi este păcat că nu ajutăm pe om să simtă că este păcat ceeace face, că nu-l motivăm în nici un fel. S-a înmulţit această stare la noi,de a zice răului bine şi binelui rău. Auzi tot mai des în jurul tău: „Ce m-am descurcat!” sau „L-am păcălit!”, „M-am aranjat” – în realitatecuvintele-s şi mai urâte! Totul e lăudat acum, răul devine virtute.

În tot acest timp, noi nu trebuie să tăcem. Nu să ţipăm la femeiacare ucide pruncul, ci în primul rând trebuie să stăm de vorbă cu ceicare spun că avortul este o măsură de igienă a societăţii: „Mai bineavortat decât să ajungă să fie handicapat. Ce faci cu un copilhandicapat?” Să afli de la Sfinţii Părinţi, de la Dumnezeu că sufletul nue handicapat. Chipul lui Dumnezeu e întreg acolo şi experienţahandicapatului poate să fie o experienţă sfinţitoare şi care să mământuiască şi pe mine care am avut grijă de el. E atât de mare tainaomului încât nu putem intra acolo.

Duşmanul numărul unu este uitarea: uităm că vom muri, uităm căvom da socoteală, uităm că viaţa nu ne aparţine, că am primit-o în darşi viaţa pruncului nu este viaţa noastră, ci e viaţa lui Dumnezeu, eu ogăzduiesc doar. Copiii vin în lume frumoşi; dacă vine unul, ne jucăm cuel, îl putem iubi, dar iubirea nu este doar această drăgălăşenie exterioară,ci iubirea este jertfă, este cruce, este curaj nebun. Privită din afarăjertfa pare grea, crucea pare imposibilă, nebunie, sminteală. Orice omcare a iubit pe cineva ştie cu câtă bucurie se leapădă de un lucru ca să-l dea celui pe care-l iubeşte. Care mamă simte că suferă când numănâncă ea ciocolata şi o dă copilului? Dimpotrivă, dacă cineva îi dă obomboană, o bagă repede în buzunar şi o dă copilului. Dar Hristos,Care s-a jertfit pentru noi?! Să lăsăm pe Dumnezeu să lucreze! Trebuiesă primim această viaţă ca remediu; necazul pe care-l trăim e şansa pecare ne-o dă Dumnezeu ca să ne întoarcem la El.


În spitalul nostru sunt două „secţii”: o parte e a nevoinţelor devoie, când omul îşi ia crucea de voie şi cu bucurie face voia luiDumnezeu, împlineşte poruncile - e greu, că dacă ar fi uşor, vorbamea, şi caprele s-ar fi făcut oameni şi sfinţi. Cealaltă secţie din spitaleste a nevoinţelor de nevoie: foamete, cutremur, boală, focul care ţi-aars casa, moartea copilului pe care ţi l-ai ales tu din cei pe care voia săţi-i dea Dumnezeu. Şi câte şi mai câte! Toate acestea nu sunt pedepse,pedeapsa va veni la judecată. Acestea sunt iubire, îmbrăţişare maiputernică, să ne trezim, să ne oprim. Aceasta este dragoste, estetratament. Atunci, să primim acest tratament şi vindecându-ne noi, vomvindeca şi pe alţii; dacă mai avem timp reparăm, dacă nu mila luiDumnezeu ne va învăţa ca să ne trezim.

Să nu luptăm cu lumea ci cu duhurile ei

Conform legislaţiei române în vigoare, pentru ca doitineri să se căsătorească este nevoie de o adeverinţă de lacabinetul de planning familial, adică, de la cei care mărturisesccă se opun avortului, dar recomandă contracepţia. Ce puteţi săne spuneţi despre contracepţie şi despre aceste cabinete pentrucă, chiar şi tinerii, viitori preoţi, trebuie să meargă acolo, con-form legislaţiei, altfel nu pot obţine certificatul de căsătorie.

Sora Eugenia Vlad: Foarte bine! Să se ducă, să obţină certificatulacela civil de căsătorie, dar aceea nu este căsătorie. Aceea este lucrarealumii acesteia, suntem obligaţi să o facem, o facem; dar creştineşte,după aceea, mă duc la biserică, mă cunun, adică mă căsătoresc în TainaCununiei şi îmi planific viaţa după harul lui Dumnezeu. Adică mă planificaşa: într-un fel este luni-marţi, altfel este în zi de post, altfel în zi de Paşti,altfel de Crăciun şi îmi planific viaţa după viaţa Sfintei Biserici. E foarteuşor de rezolvat!

Vor veni vremuri şi mai grele când probabil societatea civilă, lumea,vor fi structurate din ce în ce mai mult după modelul democraţiei sau aNew Age-ului. Noi nu trebuie să luptăm împotriva lumii, ci împotrivaduhurilor răutăţii care sunt în noi. Păi, şi ce e dacă iau adeverinţa


de la planning? Iau adeverinţă, mă duc, mă cunun şi gata!Ce facem cu buletinul acela, 666? Întrebaţi-l pe părintele Clem-

ent. Părintele a zis: „Faci cruce pe el şi-l bagi în buzunar”. Păi ce,mă sperie pe mine trei de 6 când Dumnezeu s-a făcut om pentru mine,când mi-a dat Sfânta Cruce (n. ed.: menţionăm că aici maica Siluanaare în vedere faptul că numărul 666 nu e pus - încă – nici pe mână, nicipe frunte, ci în buletin, în ceva exterior nouă; cu altă ocazie ne-a informatcă acelaşi sfat îl are şi de la părintele Rafail Noica; în acelaşi timp însă,ne-a spus că este bine să publicăm despre legătura dintre cardul deidentitate, codul de bare şi 666, probabil pentru că este clar căurmătorul pas va fi punerea lui pe mână şi pe frunte). Sunt vremurile depe urmă, dar n-or fi ultimele zile, şi dacă o fi... Mă întreba un copil: „Şidacă o să fie sfârşitul lumii, o să ne doară?” Şi m-am gândit şi i-amzis: „Cred că o să ne doară, dar aşa, puţin, ca la o injecţie. Dacăeşti grav bolnav este ca la o operaţie. Dacă suntem mai puţinbolnavi e ca o injecţie, ca să ne facem sănătoşi”.

Pe noi nu ne sperie lumea, nu ne sperie nimeni, poate să ne obligeoricine. Ziceau unii: „M-a obligat Securitatea”. Da, m-a obligat, m-a legat, dar nu a putut să mă oblige să nu mă rog în gând. Mi-a zis miecineva: „Da’ ştiţi că există şi spălarea creierului? Aţi citit prin cărţisau prin romane?” Eu atunci nu ştiam că există aşa ceva în realitate şiam zis: „Dacă mi-l spălaţi îmi faceţi un serviciu, că dacă aţi şti câtăbătaie de cap am. Aşa mi-aţi lua orice răspundere, mă duc laDumnezeu curată şi eu nu mai răspund de ce fac, că m-aţi spălatdumneavoastră, dumneavoastră răspundeţi”.

De ce să ne temem noi de lume şi de ce o să ne facă ei? Eu să mătem de mine, cât mă deschid dracului că să lucreze în mine. Să mălepăd de mine, să mă încred în Dumnezeu. Zicea cineva: „Ţine-măDoamne de urechi, că altfel te vând ca Iuda”. Mie, de mine îmi efrică. Pentru că fără mine, fără voia mea nu se întâmplă nimic. Cepoate să-mi facă? Influenţa aceasta este foarte grea, dar e dată deDumnezeu ca un leac mare. Pe de o parte, dacă-i suportabilă îmi dăputere să o suport, iar dacă e insuportabilă mor şi scap. Ce să-mi facămai mult decât să mor? Eu am descoperit un lucru: că tot mori


şi tot te doare. Apoi, să mă doară cu folos! Aşa este şi cu planinng-ul.Facem toate acelea ale lor şi poate că, cine ştie, cel de la cabinetul deplanning, dacă eu am să-i spun părerea mea, el devine creştin.

Noi trebuie să mărturisim cu viaţa noastră. Semnul creştinătăţiimele este bucuria că am scăpat de frica de celelalte. Nu mi-e fricădecât de păcat.

Crucea este suferinţa acceptată cu bucurie

Ce să le spun celor care mă întreabă: „Dacă Dumnezeu ebun, cum îngăduie să se nască copii cu grad de retard psihic?

Sora Eugenia Vlad: Tocmai asta e dovada că Dumnezeu e bun,pentru că, dacă Dumnezeu ar fi rău, ca Hitler, i-ar omorî pe toţi retardaţiişi, ştiu şi eu, dacă eu, în condiţiile astea, aş fi ajuns la Sibiu? Că suntaşa de retardată faţă de ce a pus Dumnezeu în mine prin creaţie.Dumnezeu m-a gândit genială şi pe dumneavoastră la fel. Eu sunt obăbuţă, când sclipitoare, când prostuţă. Bunătatea asta e: că îngăduie.Păi, dacă ăsta este omul, care-i bunătatea lui Dumnezeu, că la el nucontează handicapul. La El contează lucrarea omului cu Dumnezeu,deschiderea omului către Dumnezeu. S-ar putea ca retardatul ăla să fiemai deschis ca mine. Că e retardat la rele şi mai deschis la bune. Că eusunt mai bună când mă doare ceva decât atunci când nu mă doare nimic.Aceasta este dovada bunătăţii.

Sunt într-adevăr lucruri grave pentru că noi privim suferinţa dinafară, dar oricine a făcut experienţa suferinţei îşi dă seama că e altceva.Când sunt mamă şi mă gândesc că s-ar putea să-mi moară copilul nunumai că îndur - nu este durere mai mare! -, dar sunt şi zile, dupăaceea, când zâmbesc, când mă bucur. Ce e aceasta? Sigur e taina cămoartea nu-i ceea ce pare. Suferinţa nu e ceea ce pare. Suferinţaasumată e minunea minunilor. Dumnezeu nu e mincinos, zice: «Luaţijugul meu că este bun şi povara mea că este uşoară!». Dacă ţi-adat Dumnezeu un jug ca acesta, dacă-l primeşti e bucurie, dacă-l refuzie tristeţe. Încercaţi aceasta cu durerile cele mici ca să vă obişnuiţi cucele mari. Încearcă o dată să te bucuri că te doare coloana şi să


vedeţi… „Doamne, câte rele am făcut eu cu coloana aceasta şiunde nu m-am dus şi unde nu m-am aplecat şi acum, uite că Tumi-ai dat această bucurie”. Revolta, care e de la demon, sporeştesuferinţa pentru că o face străină, o scoate din cruce. Când ţi-o asumidevine cruce, devine jugul lui Hristos şi devine bună şi uşoară. Asta e!Sunt momente de punere la încercare când omul se simte părăsit. Maretaină! Dumnezeu nu-i părăseşte pe cei slabi, numai pe cei „puternici”.Niciodată nu ne încearcă mai mult decât putem duce. Asta e sigur!

Să spunem răului rău, dar să ne rugăm pentru bineSă urâm păcatul, dar să iubim pe păcătos

Aş dori să comentaţi dumneavoastră şi părintele profesordouă păcate pe care actuala coaliţie guvernamentală vrea să lelegifereze: homosexualitatea şi prostituţia.

Sora Eugenia Vlad: Ele sunt „legiferate”, căci, deşi nu sunt pehârtie, ele se practică în ochii tuturor şi nimeni nu face nimic. Acestedouă păcate care vor fi, probabil, instituţionalizate, trebuie să le privimcu doi ochi. Unu: să le spunem celor care fac legea că e o lege criminală;e datoria noastră, a creştinilor, să spunem lucrurilor pe nume: eu nu potsă te oblig, nu voi face nici greva foamei, nici demonstraţie în stradă,nici nu ies cu puşca să fac o Revoluţie. Nu pot să fac binele cu rău, prinforţă, dar îţi spun şi mărturisesc că este rău. Celălalt ochi e ochiul milei,ochiul rugăciunii, ochiul care plânge: aceşti oameni sunt victimelepăcatului, victimele răului. E un rău atât de mare, e o boală atât degravă, încât numai o iubire nebună îi poate vindeca. Atunci noi, pe de oparte luptăm împotriva răului prin mărturisirea binelui, şi în mod ascuns,cum nu pot ei lucra, prin rugăciune.

Câţi dintre noi ne rugăm pentru homosexuali? Eu cunosc unul. Mise rupe inima. Mi-a spus, mi-a povestit, mi s-a plâns, se justifica,explica, vorbea. Nu am să pot niciodată să nu mă rog pentru el, pentrucă privit pe dinafară e un copil ca dumneavoastră, şi el aşa s-a trezitsau aşa a devenit. Şi a rânduit Dumnezeu ca el să-mi spună. Trebuiesă-i spun că Dumnezeu îl iubeşte şi că îl aşteaptă să se


vindece. Păcatul lui poate să fie la fel de mic ca păcatul meu de a minţisau la fel de mare pentru că, dacă el îl face, nu are puterea să sestăpânească. Eu de ce mint? Că nu am puterea să mă stăpânesc. Putereacare mi-ar trebui mie ca să nu spun o minciună este aceea care i-artrebui lui să nu facă acest păcat.

Eu trebuie să înţeleg că sunt sclav - şi eu şi el , dar trebuie să-ispun că-i păcat, trebuie să-i spun că are şanse să se mântuiască şi căaşa nu ajunge la Dumnezeu. Vine vremea când el se va gândi la cuvintelemele. Cine ştie? Mai vine vreo Sida, mai vine ceva, poate se trezeşte.Şansa noastră este să smulgem cât mai mulţi din victimeleinstituţionalizării, din victimele „drepturilor omului” şi să aducem dreptullui Dumnezeu în sufletul lor. Aceasta este misiunea creştinului, paralelăcu aceea de a mărturisi şi de a lupta pe căi duhovniceşti şi ca instituţieşi ca persoană.

Pr. Vasile Mihoc: Aş avea ceva de adăugat, ceva special. În Franţaeste o mare bătălie (apropó de lege): Guvernul vrea să impună o legeîmpotriva căsătoriei, împotriva familiei de fapt. Se consideră familie şiun cuplu de homosexuali, cu toate drepturile: de a avea copii, de aadopta copii, de moştenire şi aşa mai departe. Au ieşit în stradă catolici,diferite asociaţii; au ieşit cu sutele de mii în stradă. Lupta este foartemare, dar, cum spunea şi măicuţa, sunt lucruri foarte bune, dar mereu amimpresia că în catolicism lucrurile sunt văzute prea mult numai exterior.

Şi noi putem folosi toate aceste mijloace şi trebuie să le folosim.Dacă ei folosesc din plin mass-media trebuie să folosim şi noi mass-media. Ei creează instituţii. Vorbeam despre cabinetele de planningfamilial. Putem crea şi noi instituţii. Normal ar trebui să avem mai multăatenţie, şi la nivelul fiecărei parohii să existe un fel de instituţie, săspunem, de consiliere în preajma căsătoriei pentru tineri. Sigur căduhovnicul conştient face acest lucru. Nenorocirea, însă, este alta, căacolo legea îl obligă să meargă la planning familial. Aici, la noi, când 2tineri vor să se căsătorească vine de obicei o bunică să vorbească cupreotul: „Părinte, ştiţi, avem cununie pe data de cutare”. Întrebeu: „Vă căsătoriţi dumneavoastră?” Zice: „Nu, nepoata mea”;„Păi, nepoata de ce nu vine ea la mine?”; „Păi, ea nu are


timp”; „Păi, să vină ea la mine (unii nu vor să vină şi dacă nu vor săvină eu nu-i cunun)”; „Păi, atunci mergem la alt preot”; „Mergeţila alt preot”.

Am deja experienţă: sunt de 10 luni în parohia aceasta şi am dat lamai mulţi în scris să meargă la alţi preoţi să-i cunune, pentru că nuacceptă condiţia aceasta minimă de a veni tinerii să se spovedească şisă intre în canon. Unii sunt în concubinaj şi eu nu-i cunun chiar aşa:trăiesc concubini până azi şi azi îi şi cunun. Cununia e o Sfântă Taină!Trebuie o pocăinţă, trebuie o îndreptare ca să te poţi cununa. Şi atunciei caută soluţii facile.

Trebuie să creăm şi noi instituţii. Dacă sunt instituţii ale păcatului,Biserica este marea instituţie a vindecării şi ea poate avea tot felul destructuri ale vindecării. Dar, constatăm că nu are destule! De pildăASCOR-ul este o astfel de instituţie. Vedem că se întâmplă ceva prinASCOR, ar putea fi şi alte instituţii în care oamenii pot să fie ajutaţi.

Sora Eugenia Vlad: …Şi de mare ajutor nouă, că e foarte greu.Am auzit pe cineva că spunea: „Toleranţa mea ar îngădui să-l privescpe un homosexual, dar stomacul meu nu cred că ar îngădui”.Pentru că gândul la ce înseamnă acest lucru, sigur că trezeşte o revoltăfizică în noi, fiziologică, dar întotdeauna să ne ajutăm de gândul laDumnezeu ca să putem să privim oamenii în păcat. Dumnezeu ne ceresă urâm păcatul şi să iubim pe păcătos. Atunci zic: „Doamne, iartă-mă că nu pot să-l iubesc, că se ridică ceva în mine”. Atunci, El măajută, că sunt handicapată, şi zice: „Ia gândeşte-te tu la ăsta pe patulmorţii, în spital... şi atunci avem puterea să-l privim total” Ştiţicum sunt oamenii? Sunt ca nişte copii. Trebuie să-l vedem ori copil,când era mic şi întindea mânuţele şi te lua de gât, ori când e pe patul demoarte şi e bolnav şi neputincios. Omul nu este ce vedem noi atunci.Acela poate să fie un accident, să treacă.

Gândiţi-vă că şi heterosexualii fac uneori nişte lucruri de te apucăgroaza. Vezi nişte tineri în staţia de autobuz că se iubesc. Acolo i-aapucat! Iubirea e o apucare! Dacă i-a apucat, ei se iubesc. Nimicîmpotrivă, că de - Doamne apără-mă! - te apucă, te apucă, dar ceurâtă e iubirea asta apucată aşa! Ce-i urât? Nu că se sărută, că


oamenii sunt frumoşi când se sărută. Nu că se ţin în braţe, că ce frumoşisunt oamenii când se ţin în braţe, dar se ţin urât. El ţine ţigara într-oparte, aşa, şi se uită la călătorii din autobuz pe partea asta, şi cu gura…şi ea săraca stă. Am zis: „Ce bolnavi sunt bieţii oameni dacăconsideră că asta e iubire”. E adevărat, nu-i iubire!

Dacă te întâlneşti cu ei peste o săptămână zic că le-a trecut, adicăa fost, aşa, ca o infecţie intestinală: le-a trecut! Apoi, iubirea le e cammoartă, iubirea nu-i aşa: când te apucă îţi vine, şi după aceea îţi trece.Noi ne gândim la ei şi zicem aşa: „Doamne, adu-i, Tu, la Tine în faţaSfântului Altar, adu-i Tu şi-i vindecă”. Aceiaşi oameni devin frumoşi.Pentru că ei sunt frumoşi pe dinăuntru, au doar un strat de mizerie pedeasupra.

Am simţit prima dată ce înseamnă să iubeşti păcătosul şi să urăştipăcatul când un medic chirurg îmi opera un furuncul. Când a băgatcuţitul a ieşit mizeria aceea pe el. Mie personal îmi era silă de ce amvăzut şi aşteptam să văd şi pe faţa lui silă, dar cu blândeţe zice: „V-adurut?” Am zis: „Ia uite, că nu mă confundă cu furunculul meu”.E ca la Dumnezeu. Dumnezeu nu mă confundă cu păcatul. El zice: „Tedoare?” Nu i-a zis aşa sfântului Pavel: „Greu trebuie să-ţi fie să daicu piciorul în ţepuşă”. La piciorul lui se gândeşte. Aceasta este tainaiubirii. Noi trebuie să ne gândim cât de greu trebuie să le fie tinerilorăstora ca să nu le fie ruşine. Greu trebuie să-i fie unei fetiţe frumoasecare se închină cu fundul gol.

Eram într-un compartiment de tren cu o tânără cu fustiţă: o bucăţicăde pânză mică-mică-mică, aşa, destul de mare cât să nu-i văd chiloţeii.Şi stătea aşa. Când a pornit trenul eu m-am închinat şi s-a închinat şi eaşi am zis: „Slavă Ţie Doamne, poate creşte şi fusta” - am zis îngând. Ştiţi. Şi la un moment dat, parcă mi-a citit gândul, o văd că tragede fustă. Şi tot trăgea şi tot trăgea şi atuncea i-am zis: „Fetiţa mea, nuaşa se lungeşte fusta. Dacă ţi-a venit să o lungeşti, ţi-a venit bine.”Aţi văzut, numai o dată s-a închinat şi a şi început să tragă de fustă. Aşacă, să învăţăm copiii să se închine şi să credem că chipul lui Dumnezeudin noi e acolo. Nu ne trebuie decât câte o zgâlţâială. Am văzut oamenicare nu se închină şi zic: „Eu nu umblu cu chestii din acestea


folclorice. Eu am credinţa mea.” Când a pus frână tare autobuzul şia intrat într-o maşină şi a zis: „Doamne apără!” i-a trecut folclorul….Mai e un cutremur, mai e o boală, îţi mai aduci aminte de Dumnezeu.

Eu folosesc asta cu folclorul că a fost replica unui prieten, tot filozofca mine, care zicea: „Eu te înţeleg că ai ajuns credincioasă. Într-adevăr, cât ai fi de prost, tot pricepi că e Dumnezeu, că merită să-I dai o atenţie, da, aşa, să cazi în folclor şi să te duci cu băbuţele labiserică?” Mie îmi place să cad în folclorul acesta care te ridică laDumnezeu.

Aceasta este taina iubirii! Aceasta este iubirea!

Ce părere aveţi de femeile care nu au copii şi se injecteazăpe cale artificială pentru a avea copii?

Sora Eugenia Vlad: În general nu prea am păreri. Ştiţi că unadintre vindecările pe care mi le-a dat Dumnezeu e că mă stăpânesc,cât pot, să îmi mai fac păreri. Am o mare milă şi mă gândesc căDumnezeu ştie (poate că e mai bine aşa, poate că în felul acesta o săcunoască iubirea), eu nu ştiu, dar în acelaşi timp, dacă aş întâlni-o, i-aşpovesti tot ce înseamnă aceasta. Sunt lucruri greu de judecat, dar trebuiesă spunem lucrurilor pe nume dacă avem ocazia să vorbim faţă cătrefaţă. Dacă această întrebare este pusă de o persoană care doreşteacest lucru, atunci să mă caute şi să stăm de vorbă. Consider că e unlucru mult prea complicat ca să-i dăm răspuns într-o conferinţă. Efoarte delicat, şi lucrurile delicate trebuiesc tratate într-un mod special.

Personal nu am dreptul să judec pentru că eu nu ştiu cum e să-ţidoreşti foarte mult un copil şi să nu îl ai. Eu ştiu ce înseamnă să-ţidoreşti foarte mult o carte şi să nu ai bani s-o cumperi. Am furat de laun prieten din bibliotecă. M-am bucurat de cartea aceea până am aflatcă e păcat să furi. Atunci, mă gândesc… darmite să-ţi doreşti să ai uncopil. Trebuie multă delicateţe. Mult ajutor pentru sufletul acela şiaceasta se rezolvă, cum spuneam, într-un „laborator” mai restrâns.


În România, după un sondaj recent, 70% din familiisuferă de violenţă domestică, în cadrul familiei. Ce spuneBiserica despre violenţa domestică, mai ales că şi poliţia a iniţiatun program pe care aş dori să-l aduc în atenţia Arhiepiscopieişi al Patriarhiei?

Sora Eugenia Vlad: Este foarte grăitor acest lucru. Spuneamadineaori că mânia mea în faţa episcopului aproape că nu se vede.Când rămân cu cineva mai mic ca mine se arată. Aceasta este explicaţiacă toată violenţa pe care o trăim noi se manifestă acolo unde contămpe celălalt, pe iubirea lui, pe înţelegerea lui, acolo ne descărcăm ura.De ce se întâmplă acolo mai mult? E locul unde toţi diavolii pe care i-am chemat în timpul zilei ne aşteaptă: acasă. Tot timpul zicem: „Fir-aş…, Fire-ai…, Lua-te-ar….” Tot timpul zicem acest lucru. Îl alungămpe Dumnezeu prin înjurături, îl chemăm pe diavolul prin înjurături, neblestemăm şi după aceea ne mirăm că ne-a bătut Dumnezeu. Diavolulcredeţi că stă degeaba? De foarte multe ori nu femeia ţipă, ci diavolul.Nu bărbatul bate, ci diavolul. Pe diavol cine l-a chemat? Diavolul estelegat, nu muşcă dacă nu ne apropiem de el; e ca şi câinele - noi neapropiem de el.

Există şi cazuri în care femeile sunt martire. Acelea sunt situaţiispeciale. Ce putem face noi? Să ne rugăm în sfânta biserică pentrupacea tuturor. Să ne rugăm ca şi când ar fi în casă la mine acest lucru şisă-i învăţăm pe oameni să vină să-şi vindece sufletul, să se lepede dediavol, şi atunci în casa lor va fi bucurie. Dumnezeu aduce bucurie.Icoana, agheasma, binecuvântarea din casă, spovedania, lepădareade rele, Sfânta Cruce, toate aceste sunt arme, dar nu le folosim. De ce? Pentru că vrem să ne desfăşurăm, să fim „violenţi”. Când e dragoste,lucrurile se schimbă. Îmi spunea o dată o doamnă: „Mie îmi pare binecând bărbatul meu mă ceartă, mai strigă la mine şi mă gândesc:Doamne bine că l-a apucat acasă, că dacă zicea la serviciu, îldădeau afară, rămâneam fără bani. Dar aşa, eu mă mai rog, mainu ştiu ce, şi nu-i desfac şefii contractul de muncă şi uite aşa trăimîn continuare.”

Să mai gândim şi aşa. Să avem îngăduinţă şi să ne purtăm


crucea unul altuia. Suntem slabi. Ce înseamnă să ne purtăm poverile?Înseamnă să ne purtăm sacoşa când venim de la piaţă? Nu, aceea-ialtă povară. Înseamnă să sufăr când ţipă pe nedrept la mine şi să mărog. O altă doamnă îmi zicea (aceea este iubire!): „Vă spun drept,măicuţă, că dacă nu-l iubeam eu nu-l lua nimeni, dar mai ales nu-l ţinea nimeni. Nici eu nu l-aş ţine dacă nu l-aş iubi.” Aceasta etaina iubirii! Aceasta este iubirea!

Aici, cred că parohiile ar trebui să facă mult. De ce să nu avem oevidenţă a familiilor în care se întâmplă acest lucru şi să încercăm să-iajutăm. Consider că ASCOR-ul ar putea să fie o şcoală pentru lucrareala parohii, pentru că lucrarea lui Dumnezeu este să fim una, să ne ajutămunii pe alţii cunoscându-ne. Acolo, la parohie, trebuie să ne cunoaştem,acolo să-i ajutăm pe oamenii care au nevoie. Sunt copii dezbrăcaţi?Dacă avem o haină în plus, ştim cui să i-o dăm! Avem oameni înînchisoare? Să aflăm cum îi cheamă pe cei din închisoare şi să ne rugămpentru ei! Avem oameni în spital? Să facem la fel. Băbuţele ca mine cesă facă în biserică? În loc să şuşotească: „Uite pe doamna preoteasăcum s-a îmbrăcat azi…” să zică: „Ce-o fi făcând băiatul lu’ cutare,că era la puşcărie. Hai să facem o Psaltire.” Facem grupuri dePsaltire, ne rugăm pentru cei din închisoare, ne rugăm pentru cei caresunt la secte. Să vedeţi atunci ce lucrare!

Sunt multe parohii, sunt mari, e greu, dar cred că s-ar putea faceceva. De ce toată inteligenţa unui consilier să se epuizeze în a sta covoruldrept. E bine să stea covorul drept, dar când eşti consilier al Bisericii înparohie trebuie să vezi ce se întâmplă cu fiii acelei parohii. Cred căaceasta este o cale.

Pr. Vasile Mihoc. În ce priveşte violenţa, noi suntem deformaţi şide o tradiţie prea îndelungată de violenţă. Cred că aţi auzit cu toţii dePravila Mare de la Govora. Era o carte de legi inspirată din dreptulbizantin unde legile bisericeşti sunt puse alături cu legile de stat. Acoloexistă un capitol intitulat aşa: „Despre cum, când şi în ce chip îşi vabate bărbatul pe muierea sa.” Legea dorea să stabilească de unde şipână unde situaţia devine caz penal. Răspunsul era că devine vinovatnumai când o bătea „cu vrăjmăşie”. Apropó... spunea


maica de iubire. După acea pravilă, dacă nu o bate cu vrăjmăşie nu e grav,în sensul că nu devine caz penal. Dacă o bătea cu palma sau cu pumnul nuînsemna că o bătea cu vrăjmăşie. Numai de o bătea cu lemnul şi mai alesdacă se rupea lemnul, aceasta era o dovadă în faţa judecătorului.

Există o lungă tradiţie. Vă spuneam că aceste legi sunt inspirate dinlegile bizantine, creştine. Bizanţul a adoptat un astfel de sistem care ainfluenţat şi legislaţia românească. Vă daţi seama că într-o tradiţie (aşspune-o, în sens negativ!) atât de îndelungată, este greu de făcut ceva.Societatea modernă descoperă din ce în ce mai mult aceste situaţii,această dramă care trebuie vindecată. Apropó de copii: nu cu legease va rezolva problema acestora. Faptul că a apărut o lege care-iapără pe copii, e foarte bine asta şi e necesară pentru că sunt familii încare copiii şi soţiile sunt victime (uneori şi bărbaţii sunt victimele soţiilor).Mijloacele duhovniceşti sunt însă cele mai aducătoare la scop. Suntmulte cazuri, în fiecare parohie, în care femeile poartă în spinare unbărbat beţiv şi rău. În fine, ele duc familia şi el nu aduce nimic în casă,ba dimpotrivă, când s-au terminat banii de băut o bate pe soţie şi maiia şi bănişorii ei ca să meargă să-i bea. Sunt cazuri, destul de multe, şinu se întâmplă, să ştiţi, numai în case de neintelectuali, ci şi în case deintelectuali, iar situaţia este reală şi gravă.

Sora Eugenia Vlad: Adevărul este, însă, şi de partea cealaltă.Eu ştiu ce înseamnă violenţa casnică, că tata o bătea pe mama -Dumnezeu să-l odihnească şi să-l ierte! - şi cea mai mare groază a meaera aceasta. Dar am văzut o dată, pe stradă, cum şi când poate fibătută o femeie?! Două persoane se certau pe stradă; bietul om, fiindpe stradă, nu îndrăznea să-i facă ce i-ar fi făcut în casă - ea profita deasta. El îi tot zicea: „Taci, femeie!” Ea nu numai că nu tăcea, zicea şimai tare. Am simţit că dacă nu tace…. Ea nu a simţit şi nu a tăcut. Aluat-o! El i-a dat un pumn şi a plecat mai departe şi ea a început să urlecă a bătut-o. M-am apropiat de ea şi i-am spus: „Eu eram în spateledumitale, dacă tăceai, scăpai.” Ea îmi răspunde: ”Da ce, eu suntmai proastă?” Apăi, aşa deşteptăciune!

O altă poveste cu un cuplu. Doi tineri au venit la mine. A venit întâifata şi-mi spunea că ea divorţează pentru că bărbatul ei


a bătut-o. Şi mi s-a părut într-adevăr foarte grav. La fel cum a spuspărintele, am zis să avem răbdare, e o tradiţie, trebuie să luptăm şi noişi nu ştiu ce... „Nu, nu, că m-a bătut!”; „Spune, fetiţa mea, când te-abătut ce făceai, dormeai?” Zice: „Nu.”; „Făceai mâncare?”; „Nu.”„Îi spuneai că-l iubeşti?”; „Nu.”; „Dar ce făceai?” „Ţipam.”, „Tare?”;„Da.”; „De mult?”; „Da.”; „Şi el ce a făcut?”; „Mi-a dat o palmă.”;„Ei, păi nu te-a bătut; după aceea ai tăcut?”; „Da..”; „Pur şi simplute-a făcut să taci. Nu a găsit repede altă metodă să te facă să taci.”

Am trimis-o acasă să citească rugăciunea pentru soţ din cartea derugăciuni şi să se gândească că a murit bărbatul ei. Am trimis vorbă şi luişi am zis: „Uite, stai departe de ea şi las-o, şi gândeşte-te că a murit,şi că ai scăpat de ea.” Au venit peste trei zile împreună şi au zis că ei seiubesc foarte tare şi că sunt aşa de bucuroşi că nu au murit. Lucruriletrebuiesc nuanţate, dar să nu ne prefacem că aceasta nu e o problemă.

De vreo doi ani au loc şi în România operaţii şi de schimbarede sex. Ce spune Biserica despre acest lucru, pentru că este oştire de primă mână, ar spune cei de la televiziune.

Sora Eugenia Vlad: Păi, sigur că Biserica nu poate să spunădecât ce zice Dumnezeu pentru că Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare, şinoi nu trebuie să schimbăm ce a făcut el, dar gândiţi-vă cât de gravăeste această boală. Ei, de fapt, se mint când consideră că se iubesc,bărbat cu bărbat. De fapt este o pervertire a bărbăţiei. Am văzut odemonstraţie de-a lor când unul din bărbaţi era îmbrăcat în femeie. Defapt, ce îşi doreşte el este să fie femeie, nu să se iubească bărbat cubărbat. Dacă îşi schimbă sexul se împotriveşte lui Dumnezeu că l-a făcutcum l-a făcut. Nu are curajul să-L întrebe pe Dumnezeu de ce l-a făcutaşa. Şi eu aş fi preferat să fiu băiat: când eram tânără mă tundeam foartescurt, umblam în pantaloni, eram atee. Pentru că vroiam să fiu băiat,vroiam să fiu puternică. Acum, mulţumesc lui Dumnezeu că sunt femeie.E minunat să fii ce te-a făcut Dumnezeu, dar pentru asta trebuie să teîntâlneşti cu Dumnezeu, ori aceşti oameni vor merge şi mai departedecât ne putem noi imagina. Răul depăşeşte puterea noastră de imaginaţie,până unde vor putea ei să meargă cu răutatea. Dar acesta e semnul cât


de gravă e boala şi câtă nevoie au de vindecare şi de doctor acum.Dumnezeu să ne dea nouă atâta minte, atâta înţelepciune şi atâta

iubire, să mergem în pas cu ei, să găsim metode de vindecare, destopare a răului, de salvare mai ales a copiilor care ar putea să intre înasemenea situaţie. Dacă Dumnezeu nu-l trăzneşte pe masa de operaţieam să-l omor eu? Nu. Îl lăsăm, ne rugăm, plângem, explicăm. Îl lăsămacolo pe mâna lui Dumnezeu şi pe mâna propriei sale răutăţi. Dacă eloptează să rămână pe mâna diavolului până la sfârşit, Dumnezeu îirespectă această libertate, această opţiune, dar trebuie să-l ajutăm săconştientizeze, să nu zică că nu a ştiut, dacă avem ocazia, dacă nu, înrugăciune. Doamne ai milă de toţi!

Ce ne puteţi spune despre bioenergie. Cineva întreabă despreDesanca de la Arad.

Sora Eugenia Vlad: Nu o cunosc pe Desanca. Despre bioenergieştiu pe mine că este energia cu care m-a înzestrat pe mine Dumnezeufăcându-mă om. Însă, vedeţi, aş vrea să fac o mică paranteză, nu e unreproş. Mă bucur că vă preocupă asemenea treburi, că problemelevremii noastre sunt grave şi ne preocupă. Dar sunt spectaculoase, suntîn afară şi nu cad în misiunea mea, ca să vă dau eu soluţia, ci eu aş vreasă ne întrebăm: Ce fac eu cu mine? Cum ajung eu la fericire, cum măvindec eu pe mine? În felul acesta, dacă eu mă vindec, homosexualulacela va fi mai aproape de vindecare. Dacă eu mă vindec, mai puţinefemei vor avorta. Dacă eu mă vindec, mai puţini oameni se vor duce labioenergie pentru că eu mă voi ruga mai mult pentru toţi. Omul sănătosmerge spre sfinţenie, sfântul lucrează pentru toată lumea.

Aş vrea să vă mutaţi puţin interesul (dar să nu devenim neştiutori!)şi pe această dimensiune: Ce fac eu, acum, cu sufletul meu? De-abiaatunci, la aceste probleme vor veni răspunsurile deodată. Dumnezeune dă soluţii şi răspunsuri pentru toate, soluţii adevărate, făcătoare deminuni, dar trebuie să le primim în noi, să vindecăm întâi sufletulnostru. Important e ca noi să ne deschidem, ca Dumnezeu să lucrezeprin noi, în noi. Atunci el va răspunde în fiecare situaţie concret şi latoate problemele. Şi răspunde repede.


Cum vedeţi iubirea dintre un băiat şi o fată? Cum îţi daiseama dacă respectivul nu e bun pentru tine? Se poate realiza ocomuniune trainică între oameni? Cei proveniţi din familii carese duşmănesc au şanse de căsătorie?

Sora Eugenia Vlad: Cu cât doi tineri sunt mai nepotriviţi, cu atâte mai bine să se iubească. Gândiţi-vă dumneavoastră, dacă s-ar potrivila toate ar fi clonare. Eu m-aş plictisi îngrozitor dacă dumneavoastrăaţi fi la fel cu mine. Ce ar fi? Aşa a vrut diavolul, să ne facă la fel pe toţi,aşa vrea diavolul şi acum: arată care-i moda şi toată lumea îşi crapăfusta până aici. Suntem toate la fel. Dar faţa noastră e total diferită,chipul e altul. Haina e prelungirea chipului, îmi exprimă personalitatea.Da, la măicuţe e la fel, dar asta e altceva, e altă taină. Atunci, cu câtsunt mai nepotriviţi, cu atât e mai mare lucrarea lui Dumnezeu. Noitrebuie să fim diferiţi, Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare unici. Desprepotrivirea aceea intimă (ferească Dumnezeu!), să nu vă gândiţi la aşaceva. Numai diavolul zice că nu există potrivire. Dacă mi-e sete, beauapă. Trebuie să-mi spună cineva cum să înghit? Nu! Ne vom potrividacă ne vom dori. Trebuie să ne dorim unul pe altul.

Dar să te doresc pe tine ca persoană, nu picioruşele tale şi casa, numaşina, nu salariul tău. Uneori oamenii s-au căsătorit fără să se iubească,fără acea atracţie fulgerătoare, pentru că erau obligaţi. S-au căsătoritcuminţi. S-au dus la Sfânta Taină a Cununiei şi au descoperit iubireaaceea care se naşte prin descoperirea tainei celuilalt.

După fiecare nuntă basmele tac. Au făcut o nuntă mare şi au tăcut…Ce au făcut zmeii până la nuntă e nimic faţă de ce-ţi face bărbatul saunevasta după nuntă. Aici este marea încercare, aici să vedem cine treceprin probleme acelea astfel ca la adânci bătrâneţe să se ţină de mână şisă moară unul după celălalt pentru că nu ştiu să trăiască unul fără celălalt.

Acest lucru se face cu jertfă. După ce trece iubirea asta dedeasupra care e «pentru că…» („Te iubesc pentru că ai ochii albaştri,te iubesc pentru că eşti frumoasă…”), vine decepţia: „I-a uite, nu-s ochii albaştri, îşi punea picături nu ştiu de care, că are lentile decontact. Vai de mine că nu e aşa de blândă, să vezi cum face cânde furioasă.” Cineva îmi spunea: “E îngrozitor, nu încap


în pat, eu aveam un pat dublu singură şi acum am un pat mic şi cuăsta lângă mine… şi sforăie, se întoarce cu spatele la mine. Cândne iubeam şi mă privea în ochii era altfel”. Aşa e! Pe vremea aceeaera altfel, acum e altfel: sforăie şi îi dai un ghiont să se trezească - vineura. Nu mai tace ca să adorm şi eu; apoi vine iubirea: săracul că eobosit, să nu cumva să-l trezesc, ce dacă sforăie. Te apuci şi sforăi şitu lângă el. Iubirea-i lucru mare, nu se împiedică în lucrurile acestea.

Nu potrivirea trebuie să ne intereseze, deşi trebuie să avem intereseîn comun. Dacă interesul meu e spre literatură, spre artă, spre frumossigur că, dacă mă voi căsători cu cineva care e foarte interesat decârnăciori, s-ar putea să avem conflicte mari. Dar şi atunci se poate.Mai mănânci şi tu un cârnăcior, mai citeşte şi el o carte şi se face. Undee dragoste totul e posibil. Totul e să cerem dragoste.

Când te pomeneşti că ai greşit, faci ca omul acela care s-a dus laMuntele Athos să întrebe cum să se mântuiască şi părintele i-a zis:“Să-l iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele”. Zice: ”Păi, nu potasta, am încercat şi nu pot. Pe Dumnezeu nu-L iubesc deloc, mi-efrică de El, dar nu-L iubesc, iar pe aproape nu pot să-l sufăr. Trebuiesă fie altă tehnică, ceva mătănii, ceva rugăciuni, ceva trebuie săfie, post.” S-a dus la altul, tot asta i-a spus şi după vreo zece şi-a datseama că nu are nici o şansă şi zice: “Ce mă fac? A, ştiu ce am fac!Am să mă port de parcă l-aş iubi pe Dumnezeu şi pe aproapeletimp de 15 ani” – e o poveste spusă de părintele Sofronie, dar care eadevărată. După 15 ani i-a dat Dumnezeu harul iubirii. Mai încercaţi-oşi pe asta: ia să mă port eu de parcă l-aş iubi pe soţul meu. Sunt uniicare spun: „Dacă aş simţi credinţă către Dumnezeu.” Ce ai face?Fă acum ce ai face dacă ai simţi. Ce ar fi? Şi atunci se vindecă nesimţirea.

Referitor la a doua întrebare cu ura aceea dintre două familii, euzic că e şansă mare asta, ca să-i fac să se iubească. Dacă noi ne iubim,imposibil să nu se iubească şi ei până la urmă. Rugăciunea schimbătotul. Iubirea schimbă totul. Iubirea e mai puternică decât moartea,darmite decât ura care e o simplă boală. Convertirea sentimentelor elucru mare! (13 decembrie 1998, Sibiu)


Ne rugăm pentru că iubimşi iubim pentru că ne rugăm

Prof. de Religie Drd. Eduard Traian PopescuŞc. Gen. Nr. 31 “Theodor Aman” - Craiova

Creştinismul înseamnă Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şiOm adevărat, «Calea, Adevărul şi Viaţa», de aceea se prezintă caformă perfectă de credinţă în Dumnezeu - Cel unul în fiinţă şi întreit înpersoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Creştinismul are origine divină,fiind revelat în scripturile Vechiului şi Noului Testament, precum şi încele ale scriitorilor patristici, motiv pentru care, cel ce este creştin şivrea ca această identitate să-i fie recunoscută, trebuie să vieţuiască «înDuh şi în Adevăr», adică în credinţa cea adevărată, care nu este altcevadecât mărturisirea adevărului suprem că “Dumnezeu este iubire”.

Cel ce vieţuieşte în iubire, vieţuieşte în Dumnezeu, iar cel cevieţuieşte în Dumnezeu, vieţuieşte în duhul teologiei Sale, iar cel cevieţuieşte în duhul teologiei Sale primeşte roada Duhului Său şi poatefi, în sens restrâns sau larg, un teolog. Cineva zicea: “Dacă vrei să fiiteolog, roagă-te cu adevărat şi, dacă te rogi cu adevărat, eştiteolog”.

Potrivit învăţăturii noastre de credinţă, nu orice creştin poatefi un sacerdot (preot), pentru că nimeni nu-şi ia cinstea aceasta de la el,ci numai cel care se învredniceşte a o primi de la Dumnezeu, dar tot creştinul poate fi un teolog, dacă el caută să se identifice în simţirea sareligioasă, în cuvânt şi în faptă cu Cel ce este Teologul Suprem, prinexcelenţă. Iar modalităţile prin care o poate face sunt infinite, una dinele fiind rugăciunea.

Se spune, ca o definiţie, că rugăciunea este vorbirea saudialogul liber şi conştient, personal şi intim, particular şi public cuDumnezeu. Perfect adevărat! Dar, până la urmă, ce este rugăciunea?...Privind din interior, pentru că e dialog, înseamnă că rugăciunea


este iubire, iubirea cea adevărată. Niciodată dialogul n-a existat acolounde n-a existat iubirea. Mama comunică sau dialoghează cu fiul eipentru că-l iubeşte, iar fiul îi răspunde mamei pentru că o iubeşte; soţiicomunică între ei pentru că se iubesc; mădularele Bisericii comunicăîntre ele pentru că se iubesc; toţi se roagă unul pentru altul pentru că seiubesc şi răspund unul altuia la rugăciune pentru că se iubesc.

Iubirea este cea care dă naştere la viaţă, la rugăciunea caretrăieşte cât timp există viaţă. Când a dispărut viaţa sau iubirea, atuncirugăciunea dispare şi se naşte moartea - sufletească sau trupească -,se naşte divorţul, ura, fărădelegea, păcatul, iadul, “singurătatea cea degheaţă”. De aceea, în cultul şi viaţa Bisericii noastre, rugăciunea esteîntâlnită la tot pasul. Creştinul, ca entitate religioasă, cu raţiune de a fi,chemată spre comuniune şi dialog prin iubire, se roagă la începutul, întimpul şi la sfârşitul zilei. Este datoria lui de creştin, este o poruncădivină: “Privegheaţi şi vă rugaţi…” sau “Rugaţi-vă neîncetat!”.

A te ruga nu înseamnă a te umili, ci înseamnă a te deşerta petine însuţi prin iubire pentru a-l umple de iubire pe cel pentru care terogi. Când spunem că sfinţii se roagă pentru noi, aceasta înseamnă căei îşi îndreaptă privirea către Iubirea Supremă şi, primind din izvorul eicel nesecat, ne împărtăşesc nouă iubirea, iar dacă ne deschidem inimileşi ne rugăm, primim ajutorul Milostivirii celei Atotiubitoare, şi atuncirugăciunea noastră, cea lucrătoare prin iubire devine activă. O audeDumnezeu, iar demonul moare, şi ea - rugăciunea - intră în sălaşulIubirii celei Atotiubitoare.

Aceasta este rugăciunea. Ea nu e numai o înşiruirenesfârşită de cuvinte mistice sau o neîncetată bolboroseală, ciea e iubire, ea e Hristos, ea e Dumnezeu: Tatăl şi Fiul şi SfântulDuh, iar, când rugăciunea noastră va fi iubire, atunci şi întreaganoastră viaţă va fi iubire, iar toţi cei din jurul nostru vor fi iubiţişi iubitori.

De aceea, sensul rugăciunii este intim fiinţei noastre, avândo finalitate precisă: mântuirea sufletului şi a trupului nostru care înseamnăcomuniune cu Dumnezeu cel viu, ca expresie a eternei existenţe fericite,în rugăciune, prin iubire, “căci acum rămân acestea trei:


credinţa, nădejdea şi iubirea, iar mai mare între acestea iubireaeste”.

Iubirea – esenţa raţiunii de a fi Raţiunea reprezintă treapta cunoaşterii, numită şi treapta raţionalăsau treapta gândirii abstracte, caracterizată prin faptul că operează cunoţiuni, judecăţi şi raţionamente. La nivelul ei, se sesizează esenţaobiectelor şi proceselor din natură şi din societate, se descoperă cauzeleşi legile acestora. Iar esenţa nu este altceva decât raţiunea de a fi. Prinraţiunea de a fi, omul se defineşte ca fiinţă religioasă, ca entitatechemată spre comuniune şi dialog cu sine însuşi, cu Cel ce-i poartă degrijă şi cu mediul înconjurător. Această raţiune de a fi i-a fost datăomului încă din starea paradisiacă. Negăsind răspunsul la strigătul raţiunii de a fi, se îndepărteazăde esenţa ei şi cade din treapta gândirii abstracte sau treapta raţionalăşi se înstrăinează de starea de comuniune şi dialog. Dar toate lereprimeşte prin Iisus Hristos, ca dar, prin Jertfa Sa, care nu este altcevadecât oglindirea aspectului văzut al treptei raţionale hristice, care, defapt, este treapta raţiunii divine. Odată recâştigată - cel puţin virtual - starea raţiunii de a fi, omulare datoria să o păstreze prin perpetuarea în veşnicie a stării decomuniune şi dialog cu sine însuşi, cu Proniatorul său şi cu mediulînconjurător. Iar aceasta n-o poate face decât prin iubire, “corolarulvirtuţilor creştine”, “doctoria nemuririi” sau esenţa raţiunii de a fi. Iubirea este cea care naşte ambianţă cu tot ce-i în jur, cu tot ce-i interior şi exterior fiinţei umane. Ea este esenţa obiectelor şi proceselordin natură şi societate. De aceea, omul - ca fiinţă raţională - pentru a-şi împlini chemarea sa, trebuie să păstreze şi să desăvârşească ambianţacu sine însuşi, cu Proniatorul său şi cu mediul înconjurător, ambianţăcare constă în păstrarea conştientă şi plenară a raţiunii de a fi.


TAINA BUNEIVESTIRI

Îngerul alb trimis de susS-a închinat de frumuseţea ta răpusŞi tăinuita veste ţi-a încredinţat:Fiul cel Sfânt al Celui Prea ÎnaltÎn sânul tău avea să se pogoareCa roua dimineţii pe o floare.

În frumuseţea ta cereascăTe-ai tulburat - dar nu de îndoială:Era îngrijorarea crinului curatCe vrea ca veşnic să rămână nepătat.De-aceea când Arhanghelul ţi-a spusCă rodul se va zămisli de Sus,Petalele, tu, albă, preacurată floareŢi le-ai deschis în sfântă ascultare.

Şi cerurile s-au plecat,În pântecele tău s-au deşertatŞi-n sânul tău neprihănitCuvântul Sfânt s-a zămislit.Cuvântul carne s-a făcutEra-ntre noi!Cu noi de-atunci a petrecut.

Cui? Cum să spui această Taină?Că sânul delicat, de crin...ardeaCu foc nestins şi nu se mistuia,Că pântecele trandafir curatCu Dumnezeu s-a-nmiresmat.Cui? Să-nţeleagă...Cum să-i spui?

Şi totuşi nu puteai închide în tăcereAtâta frumuseţe, atâta mângâiere,Atâta har nepreţuit, văzut,Atâta Cer ce-n tine a-ncăput

IIDoar ei, femeii sterpe ce devenise mamăPuteai să-i spui, fără ispită, fără teamă,Şi ea, dovadă, ţi s-a închinatCând rodul cel târziu, în sânbătrân, a tresăltat.

Şi-atunci în cântec de iubireAi mulţumit de sfânta ta rodire.Ştiai că Cerul, acum te-a binecuvântatCă-n tine s-a-mplinit vis nevisat,Că secole de aşteptare şi dorinţăSe prefăcuseră în blândă biruinţă!

Poezii


ÎNVIEREA

E noapte! Poporul în alb îmbrăcat,E o cale lactee pe ceru-nstelat,Pluteşte spre noi cu candele-aprinseAduc pe Pământ bucurii necuprinse.

Poporu-mbrăcat în alb îngerescSunt strămoşii iubiţi din lăcaşul ceresc,Cântă în ceruri “ Hristos a înviat!”Pogorând bucuria în gândul curat.

Strămoşii au straiul în sânge spălat,În cristelniţa veacului s-au botezat,Răstigniţi, înviaţi, de păcat curăţiţi,Strămoşii din ceruri se-nchină smeriţi

Un popor de strămoşi se roagă la cer,Pentru fraţii de jos ne-nviaţi care pier:„Doamne, Tu care pe toţi îi iubeşti, Ajută-i, Părinte! Tu poţi să-i trezeşti!”

Tainică înviere

Astăzi a înviat pământu-n zori,Lumina l-a scăldat aşa divin,Că pomii s-au trezit dintr-un suspin,Plecaţi sub parfumatele ninsori.

Mireasma trece-acum prin toate lin...Şi-n anotimp de muguri şi culori,Mi se trezesc din inimă fiori,Mi-e sufletul ca cerul de senin.

În piept simt tainic mugurii cum cresc,Cum bat zvâcnind în poartă şi zăvor,Şi-apoi, dintr-un suspin, prin poartă izbucnesc..Şi-n toate e ceva nemuritorÎn cimitir şi morţii înfloresc,Chiar dac-aş vrea, acum nu pot să mor!

Preot Florin Moldovan(RODNA, BISTRIŢA –NĂSĂUD)


Unde eşti iubire?

Unde eşti Iubire, lege de-nceput?Bucuria vieţii care ne-a -ncăput.Tu ai croit ceruri, ai făcut Pământul,Ai zidit natura numai cu Cuvântul.Tu ai pus pe ceruri mari luminători,Ne-ai iubit ţărâna culeasă dintre flori.

Unde eşti Iubire, lege de-nceput?Rătăcind cărarea, omul te-a pierdut,Am uitat urcuşul, nu Te mai găsim,Doar un ceas de vreme să ne mai iubim.Am rămas în lume umbră dezbrăcată,Ne-a pătruns răceala, teama disperată,Nu mai este milă, nu mai e iertare,Doar dezamăgire, ură şi teroare!

HRISTOS A ÎNVIAT!

Mai caldă-mi pare casa şi mai plină,E cerul mai albastru, mai curat,Râd florile buchete în grădinăIisus Hristos în lume-a înviat!

Urcuşul e de-acuma mai uşor,Că drumul este drept şi luminat,Eu nu mai sunt un biet rătăcitor,Că şi în mine Tu ai înviat!

ION DUŢĂ NOVACI


Cerul e aproape, dar departe-mi este!

Cerul e aproape, dar departe-mi este,Că-l visez cu stele, cu porţi de azur,Cu o cale largă printre lumi celeste,Cu izvoare limpezi şi cu brazi în jur,

Răcoros ca roua, aşternut cu tihnă,Plin de candelabre cu lumină lină,Împrejmuit cu haruri, pace şi odihnăŞi-o casă modestă pe-o sfântă colină.

Când inima-mi zboară şi spre Tine suie,Ditirambi cu aripi caută cuvinteSă îmi cânt iubirea peste cărăruieAplecat pe liră, Bunule Părinte!

Însă, visu-acesta vis e şi departe,Drumul către Tine strâmt e, cum ai spus,E urcat cu trudă, cu teamă de moarte,Nu se-ajunge lesne pân’ la Tine Sus!

N-ating umilinţa, îmi deplâng menirea,Am în mine patimi grele de pământÎţi slăvesc mărirea şi nemărginirea,Cu nevrednicia din al meu cuvânt.

Dar, Te rog pe Tine, Cel ce eşti tărie,Cel ce eşti viaţa, calea şi-adevărul,Fi-mi şi mie reazem în călătorie,Mi se poticneşte-n drumul Tău piciorul!

Poate aşa şi Cerul se va da aproape,Căile lui fi-vor uşoare şi line,Din pământu’ minţii-un cer să mă dezgroapeSă găsesc Cărarea, ajutat de Tine!

ION DUŢĂ NOVACI( NOVACI – GORJ)


CONCURSUL DE POEZIE “ CER NOU - PĂMÂNT NOU”

Anul 2004 este al treilea an, în care revista noastră organizeazăpentru cititorii - poeţi, concursul de poezie “ CER NOU - PĂMÂNTNOU”. Aceia care doresc să participe la concurs ne pot trimite creaţiilelor pe tot parcursul anului. Termenul final pentru primirea scrisoriloreste data de 18 noiembrie 2004. Aşteptăm poeziile dumneavoastră peadresa redacţiei cu menţiunea pe plic pentru concursul de poezie “CER NOU - PĂMÂNT NOU” sau la adresa: Prof. GABOR MARIA,505200 - FĂGĂRAŞ, str. TRANDAFIRILOR nr. 61.

Rubrică ealizată de prof. Maria Gabor

Mă rog, Iisuse, Ţie!

Mă rog, Iisuse, Ţie, Iubirea infinită,Găseşte penei mele măsura cuvenită,Ca să rămână-o urmă din tot ce pot şi eu,Să pot spori-n iubirea de Tatăl Dumnezeu,Dă-mi harul care vede păcatele din mine,Să îmi smeresc cuvântul, trufiile din rime,Să-mi slobozesc iubirea închisă-n al meu gând,Când mă închin la Tine în fiecare rând,Şi să mă chemi la Tine cum îi chemi pe copii,Să simt că eu sunt pană, dar Tu în mine scrii!

Maria Gabor

sa nu-l rastignim iarasi 2004 - 2.pdf · 2012-02-02 · porunca iubirii 2 / 2004 7 venit,i la mine...

Documents