RusiaDe la Wikipedia, enciclopedia liberăSalt la: Navigare, căutare

Federația RusăРоссийская Федерация

Drapel Stemă

Imn: Государственный гимн Российской Федерации

(Română: Imnul Național al Federației Rusiei)

Capitală

(și cel mai mare oraș)Moscova

55°45′N 37°37′E 55.750°N 37.617°E

Limbi oficiale Rusă (și altele în republicile federale)

Sistem politic Republică federală semi-prezidențială

 -  Președinte Vladimir Putin

 -  Prim-Ministru Dimitri Medvedev

Independență

 -  12 iunie 1990  

Suprafață

 -  Total 17,101 081 km² (locul 1)

 -  Apă (% ) 0,5%

Populație

 -  Estimare 2014 145.433.700 (locul 7)

 -  Densitate 8,4 loc/km² 

PIB (PPC) estimări 2009

 -  Total 2.145,764 miliarde$ [1]  

 - Pe cap de

locuitor 15.176$ [1]  

Monedă Rublă

Prefix telefonic 7

Domeniu Internet .ru .рф

Fus orar UTC de la +3 la +12

 -  Ora de vară (ODV )

Începand cu data de 27 martie 2011,

Rusia nu mai are oră de vară

Diviziuni administrative=22 republici; 7 ținuturi; 49 regiuni; două orașe federale; o

regiune autonomă; 9 districte autonome.

modifică  

Rusia (în rusă Росси�я / Rossia), oficial Federația Rusă (Росси�йская Федера�ция / Rosiiskaia Federația), este o țară care se întinde pe un teritoriu vast în Europa și Asia. Cu o suprafață de 17.101 081 km², Rusia este cea mai întinsă țară din lume, aproape de două ori mai mare decât teritoriul celei de-a doua țări ca întindere, Canada. În ciuda întinderii sale, Rusia este doar a opta țară din punct de vedere al numărului de locuitori. Rusia are frontiere terestre cu următorii vecini (în sensul trigonometric, de la nord-vest la sud-est): Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan,

Kazahstan, China, Mongolia și Coreea de Nord. De asemenea, se află foarte aproape de Statele Unite ale Americii, Canada, Armenia, Iran, Turcia și Japonia. SUA se află la o depărtare de numai 3 km în Insulele Diomede, (una sub controlul Rusiei, cealaltă sub controlul SUA), iar Japonia (Hokkaido) se află la o depărtare de 20 km de Insulele Kurile.

În timpul Uniunii Sovietice, Rusia era republica dominantă a uniunii. În zilele noastre, Rusia este o țară independentă și un membru cu o mare influență în Comunitatea Statelor Independente. Până în 1991, țara s-a numit, în mod oficial, Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă, iar după prăbușirea URSS este considerată succesoarea de drept în problemele internaționale ale desființatei URSS.

Cea mai mare parte a teritoriului, populației și producției industriale ale Uniunii Sovietice - una dintre cele două superputeri ale lumii, a rămas în Rusia. După prăbușirea URSS, rolul a Rusiei pe scena lumii a fost diminuat mult în comparație cu cel al URSS. În octombrie 2005, statisticile oficiale arătau că populația a scăzut cu mai mult de o jumătate de milion de cetățeni, ajungând la un număr de 145 de milioane de oameni.

Cuprins

 [ascunde]  1 Etimologie 2 Istorie

o 2.1 Vechii rusi o 2.2 Cnezatul Moscovei o 2.3 Imperiul Rus o 2.4 Rusia ca parte a Uniunii Sovietice

3 Împărțirea administrativă 4 Geografia și clima

o 4.1 Frontiere 5 Economie 6 Demografie

o 6.1 Limbă o 6.2 Religie o 6.3 Cele mai mari orașe din Rusia

7 Cultură 8 Note

o 8.1 Bibliografie o 8.2 Referințe

9 Vezi și 10 Legături externe

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Etimologia numelui rus și a derivatelui lui.

Rusii au fost un popor medieval care, în conformitate cu cele mai populare teorii, dar neacceptate de toată lumea, și-au luat numele de la clasa nobilimii războinice de origine scandinavă. Rusii au fost predecesorii ai națiunilor belaruse, ruse și ucrainene. Rădăcina rusi se găsește în cuvinte precum rus, rusin și rutean.

Originea clasei nobilimii rusilor este controversată. Deși mulți istorici occidentali consideră valabilă "teoria normandă", numeroși savanți slavi se îndoiesc de valabilitatea acestei ipoteze și emit teorii ale unor origini alternative. Astfel, se consideră că este vorba, mai degrabă, de denumirea unei ocupații specifice (negustor/pirat/mercenar) anumitor popoare scandinave (vikingi, normanzi, varegi), la început, iar mai apoi ale slavilor.

Până la urmă, miza acestei controverse este culturală și de moștenire istorică. Problema este dacă civilizația slavilor de răsărit are la origine elemente scandinave ale războinicilor nordici din secolele al IX-lea și al XI-lea, așa cum susține teoria normandă, sau dacă această civilizație se bazează exclusiv pe fundații slave.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria Rusiei.

Vechii rusi[modificare | modificare sursă]

Teritoriile întinse ale Rusiei de azi au fost locuite între secolele al III-lea și al VI-lea de triburi diferite, cucerite, pe rând, de invadatori precum goții, hunii și avarii turcici. Sciții iranieni au populat stepele sudice, iar poporul turcic al hazarilor a stăpânit partea de vest a acestui teritoriu în secolul al VIII-lea. Ei au fost alungați de grupul scandinav al varegilor, care și-au stabilit capitala în orașul slav Novgorod și s-au amestecat treptat cu pătura conducătorilor militari slavi. Slavii au constituit majoritatea populației începând din secolul al VIII-lea, reușind să asimileze, treptat, atât pe cuceritorii scandinavi, cât și populația fino-ugrică băștinașă

O hartă aproximativă a culturilor în Rusia europeană în momentul sosirii varegilor.

Dinastia varegă a durat mai multe secole, în care timp ei au stabilit legături trainice cu Imperiul Bizantin și biserica ortodoxă și și-au mutat capitala la Kiev, în 1169. În acest timp, populației varege și, prin extensie, celei slave care populau regiunea i se spunea "rhos", "rus", sau "rusi (iar mai târziu rusini)". Între secolele al al X-lea și al XI-lea, statul cunoscut ca Rusia Kieveană era cel mai întins din Europa, prosperitatea lui datorându-se comerțului dintre Europa și Asia și dintre nordul continentului și Orientul Apropiat.

Poporul turcic nomad kipciak (polovții) a cucerit sudul Rusiei de azi la sfârșitul secolului al XI-lea și a format un stat de-a lungul țărmului nordic al Mării Negre. (Desht-e-Kipchak).

În secolul al XIII-lea, zona a fost frământată de dispute interne și a fost devastată de invadatorii păgâni mongoli din Hoarda de Aur și de nomazii turcici musulmani care au jefuit cnezatele rusești pentru mai bine de trei secole. Cunoscuți și cu numele generic de tătari, acești cuceritori au stăpânit zonele sudice și centrale ale Rusiei de azi. În același timp, zonele vestice ale teritoriilor rusești fuseseră încorporate în statul lituaniano-polonez. Disoluția politică a Rusiei Kievene a dus la separarea rușilor din nord de belarușii (rușii albi) și ucrainienii în vest.

Partea de nord a Rusiei, inclusiv Novgorodul, a reușit să-și mențină un anumit statut de independență în timpul numit și al jugului mongol și de aceea a fost scutită de atrocitățile și exploatatea care a afectat restul țării. De asemenea, regiunile rusești semi-independente au trebuit să lupte și împotriva cruciaților germanici, care au încercat să colonizeze regiunea.

La fel cum s-a întâmplat în Balcani și în Asia Mică, stăpânirea nomadă a întârziat dezvoltarea socială și economică a regiunii. Influențele autocratice asiatice au degradat numeroase instituții politice ale statului și i-au afectat cultura și economia într-un mod negativ.

În ciuda tuturor acestor fapte, spre deosebire de liderul spiritual al lumii est-europene, Imperiul Bizantin, Rusia a putut renaște din propria cenușă, pornind un război de recucerire și reușind, astfel, să-și subjuge foștii cuceritori și să le anexeze teritoriile. După căderea Constantinopolului, 1453, Rusia a rămas singura țară creștină suficient de puternică la extremitatea estică a Europei Răsăritene, ceea ce i-a permis, mai târziu, să se pretindă ca unică moștenitoare a Imperiului Roman de Răsărit, adică A Treia Romă.

Cnezatul Moscovei[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Cnezatul Moscovei.

Deși sub suzeranitatea mongolilor, Cnezatul Moscovei a început să-și afirme influența în zonă, iar, la sfârșitul secolului al XIV-lea, a devenit suficient de puternic pentru a se scutura de jugul invadatorilor.

Statul rus era controlat de Hanatul Crimeii, statul succesor al Hoardei de Aur. Rușii capturați în raidurile nomazilor erau vânduți în piețele de sclavi din Crimeea. În 1571, hanul Devlet-Girei, în fruntea unei hoarde de 120.000 de călăreți, a devastat Moscova. În fiecare an, mii de ruși erau victime ale atacurilor nomazilor. Zeci de mii de soldați trebuiau menținuți pe linia frontierei de sud, o povară care a încetinit mult dezvoltarea socială și economică a Rusiei.

La începutul secolului al XVI-lea, statul rus și-a stabilit ca ținte ale politicii naționale recucerirea teritoriilor acaparate în timpul invaziilor mongole și protejarea frontierelor împotriva unor noi atacuri. Boierii (aristocrația militară) au început să fie împroprietăriți de către suverani cu feude în schimbul serviciului în armată. Sistemul împroprietăririi cu pământuri în schimbul serviciului militar a fost baza creării uneia dintre cele mai importante armate de cavaleriști a evului mediu.

Ivan cel Mare a fost primul care și-a luat titlul de "Mare Cneaz (Duce) al tuturor rușilor", după ce s-a căsătorit, în 1469, cu Sofia Paleologu, o prințesă bizantină (nepoată a fostului împărat bizantin). Marele Cneaz a consolidat dominația Moscovei în zonele înconjurătoare, cucerind cnezatele mai mici sau obligând principii locali să-i recunoască suzeranitatea. În 1574, nepotul lui Ivan cel Mare, Ivan cel Groaznic, a fost, la numai 16 ani, încoronat în mod

oficial Țar al Rusiei (forma slavizată a termenului roman Caesar). La sfârșitul secolului al XVI-lea, cazacii au înființat primele așezări în Siberia de vest. La jumătatea secolului al XVII-lea, așezările căzăcești fuseseră înființate în Siberia răsăriteană, în Ciukotka, de-a lungul râului Amur și pe coasta Pacificului.

Imperiul Rus[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Imperiul Rus.

În 1648, cazacul Semion Dejnev a descoperit Strâmtoarea Bering care desparte Asia de America de Nord. Marele Imperiu Rus, care avea să se afle pentru aproape trei secole într-o continuă expansiune, se născuse.

Trei generaţii ale unei familii ruseşti, (aproximativ 1910).

Controlul moscovit al noii națiuni asupra zonelor de azi ale Rusiei a continuat după intervenția poloneză din anii 1605-1612, Rusia fiind condusă din 1613 de dinastia Romanov, (primul țar al acestei noi dinastii fiind Mihail Romanov). Petru cel Mare, care a domnit între 1689 – 1725, a fost cel care a reușit în acțiunea de aducere în țară a ideilor și culturii din Europa Occidentală în scopul modernizării Rusiei. Ecaterina cea Mare, care a domnit între 1762 – 1796, a continuat acest efort de occidentalizare a țării, transformând Rusia nu doar într-o putere asiatică, ci și într-o putere europeană egală cu Anglia, Franța și Germania. Ea a reușit să mărească teritoriul imperiului prin dezmembrarea Poloniei. În momentul în care Rusia a început să stăpânească părți din Polonia, sub coroana imperială au ajuns teritorii cu populație de etnie ucraineană și belarusă, foste provincii ale Rusiei Kievene. Ca rezultat al războaielor ruso-turce victorioase, granițele imperiului au ajuns să atingă țărmurile Mării Negre, iar noul țel pe care și l-au propus țarii a fost acela al protejării populației creștine balcanice, aflate încă sub jugul otoman. În 1783, Rusia și Regatul Georgiei, (care fusese aproape total devastat de atacurile persane și otomane), au semnat Tratatul de la Georgievsk, prin care Georgia a primit protecția Rusiei.

După Petru cel Mare, Imperiul Rus s-a afirmat definitiv pe scena politică europeană ca o superputere. Astfel, imperiul s-a implicat în războiul pentru succesiunea poloneză și în războiul de șapte ani.

În 1812, după ce a reușit să unească sub un singur stindard aproape o jumătate de milion de soldați din Franța și din statele cucerite în Europa, Napoleon a invadat Rusia și, după o serie

de succese de început, a fost forțat să se retragă în vestul continentului. Aproape 90% din totalul forțelor invadatoare au pierit în luptele cu armata regulată rusă, cu trupele de partizani, dar și datorită foamei și iernii rusești. În 1813, armata rusă și a aliaților austrieci și prusaci i-a învins pe francezi în bătălia de la Leipzig. Rusia a fost înfrântă în războiul Crimeii din 1853-1856 de către Imperiul Otoman, sprijinit de Anglia și Franța. Țarul Alexandru al II-lea a desființat printr-un decret imperial din 1861 iobăgia din Rusia.

Rusia a continuat războaiele antiturcești și, după războiul ruso-româno-turc din 1877 – 1878, a forțat Imperiul Otoman să recunoască independența României, Serbiei și Muntenegrului și să acorde autonomie Bulgariei.

Revoltele țărănești și înăbușirea tendințelor revoluționare ale intelectualilor cu vederi liberale au fost probleme care nu și-au găsit rezolvarea. La sfârșitul Primului Război Mondial, soarta țarului Nicolae al II-lea și a dinastiei Romanovilor a fost definitiv pecetluită de înfrângerile repetate ale armatei rusești, de deteriorarea stării economice, de numeroasele dezordini publice din marile orașe, provocate de lipsurile alimentare. Țarul a fost detronat în 1917, în urma unei mișcări revoluționare.

La sfârșitul Revoluției din 1917, fracțiunea marxistă a bolșevicilor condusă de Vladimir Ilici Lenin a cucerit puterea în Petrograd și în Moscova. Partidul Bolșevic și-a schimbat numele în Partidul Comunist. A urmat un război civil, care a opus Armata Roșie comunistă unei confederații de forțe antisocialiste, monarhiste și naționaliste, cunoscute sub numele de Armata Albă. După victoria Armatei Roșii, în 1922, s-a proclamat Uniunea Sovietică, Rusia fiind cea mai importantă țară a noii federații.

Rusia ca parte a Uniunii Sovietice[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Istoria Uniunii Sovietice și RSFS Rusă.

Catedrala Sf. Vasile din Piața Roșie din Moscova.

Uniunea Sovietică ar fi trebuit să fie un stat transnațional al muncitorilor eliberați de naționalism. Conceptul Rusiei ca entitate națională separată nu a fost de aceea accentuată la

începutul existenței Uniunii Sovietice. Deși instituțiile și orașele rusești rămăseseră dominante, mulți neruși au participat la noile organe de conducere de la toate nivelurile.

Unul dintre acești neruși a fost georgianul Iosif Vissarionovici Stalin (Djugashvili). După moartea lui Lenin (1924) a avut loc o scurtă luptă pentru putere. Stalin a reușit să îndepărteze toți pretendenții la puterea supremă în stat și să distrugă toate limitările și balanțele puterii stabilite în sistemul politic sovietic, până la sfârșitul deceniului fiind capabil să-și asume puteri dictatoriale. Lev Troțki și aproape toți veteranii bolșevici au fost fie exilați, fie executați. La începutul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, Stalin a lansat Marea Epurare, o serie de represiuni politice la o scară nemaivăzută. Milioane de oameni pe care Stalin sau organele locale ale puterii le-au suspectat de lipsă de loialitate au fost executate sau deportate în lagărele de muncă ale Gulagului din cele mai îndepărtate zone ale Siberiei.

Stalin a fost inițiatorul industrializării forțate a unei țări care fusese până în acel moment, în principal, o societate rurală, precum și colectivizării agriculturii ruse. În 1928, Stalin a introdus "primul plan cincinal" menit să modernizeze economia sovietică. Cele mai multe resurse economice au fost îndreptate către dezvoltarea industriei grele. Pe lângă modernizarea industriilor civile, au fost înființate numeroase intreprinderi pentru producerea armamentului și munițiilor. Într-o oarecare măsură, planul a funcționat, Uniunea Sovietică reușind să se transforme rapid dintr-o economie agrară într-o superputere industrială, totul într-un ritm neașteptat de rapid, cu prețul unor mari pierderi umane datorate foametei generate de colectivizare, a planificării riscante și a goanei după îndeplinirea cu orice preț a sarcinilor propuse, ca și a proastei politici in domeniul securității muncii.

În 1936, Uniunea Sovietică se afla într-un conflict mocnit cu Germania Nazistă, sprijinind republicanii în războiul civil din Spania, care luptau împotriva naționaliștilor (sprijiniți de germani și de italieni). În cele din urmă, Germania și restul marilor puteri europene (Anglia, Franța, Italia) au semnat Tratatul de la München (29-30 septembrie 1938), prin care Cehoslovacia a fost obligată să cedeze Germaniei regiunea sudetă. Apoi, la 15 martie 1939, Germania a împărțit Cehoslovacia cu Polonia și Ungaria, Uniunea Sovietică, legată printr-un tratat de asistență militară reciprocă de Praga, neîndeplinindu-și în nici un fel obligațiile asumate prin respectiva alianță. Mai mult, temându-se de un eventual atac german împotriva Rusiei, URSS a început manevrele diplomatice, care să o pună la adăpost de un viitor conflict. În 1939, după ce Polonia a refuzat participarea la orice măsuri colective de securitate alături de sovietici, URSS a semnat Pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania nazistă. Prin prevederile secrete ale acestui pact, Polonia avea să fie ștearsă de pe harta politică a lumii, Rusia urmând să ocupe și țările baltice și Basarabia. La 17 septembrie 1939, când Wehrmachtul era la aproximativ 150 km de granițele apusene ale URSS, Armata Roșie a invadat zona de est a Poloniei, populată, în parte, de etnici belaruși și ucrainieni.

În anul următor, Uniunea Sovietică a atacat Finlanda, (care fusese într-o anumită perioadă parte a Imperiului Rus), în încercarea de a îndepărta o presupusă amenințare asupra Leningradului. URSS încerca să împiedice și un posibil atac al Germaniei prin Finlanda, deși cele două țări se aflau în acel moment în relații bune. Conflictul, care astăzi este cunoscut ca războiul de iarnă, a avut rezultate dezamăgitoare, finlandezii reușind să se apere cu succes pe câmpurile de luptă, dar pierzând la masa tratativelor Karelia. Mai mult, acest conflict a dezvăluit lumii întregi slăbiciunile armatei (în special ale corpului ofițeresc), răvășite după epurările staliniste.

La 17 iunie 1940, Armata Roșie o ocupat țările baltice – Estonia, Letonia și Lituania și a instalat aici guverne noi, prosovietice. După alegerile care s-au ținut în cele trei țări, în timpul cărora li s-a permis participarea la campania electorală și candidaților procomuniști, noile parlamente alese au cerut în mod oficial, în august 1940, ca țările lor să fie admise în Uniunea Sovietică.

La 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a prezentat un ultimatum guvernului României prin care pretindea cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, regiuni pe care le-a ocupat patru zile mai târziu, după retragerea în pripă a armatei și administrației românești.

Germania și aliații săi europeni din Axă (Italia, România, Ungaria, Croația, Finlanda și Slovacia) au invadat Uniunea Sovietică în 22 iunie 1941. Deși Wehrmachtul a avut o serie de succese răsunătoare la începutul războiului antisovietic, armatele germane au fost respinse din fața Moscovei, pentru ca, mai apoi, ofensiva germană să fie stopată în 1943 și în Stalingrad, unde Armata Roșie a obținut o victorie zdrobitoare. Bătălia de la Stalingrad s-a dovedit a fi punctul de cotitură al războiului din URSS. Din acest moment, sovieticii nu au mai pierdut inițiativa strategică în timpul războiului, împingându-i pe germani înapoi prin toată Europa Răsăriteană și Centrală până la Berlin, pe care Armata Roșie l-a cucerit în mai 1945. În timpul războiului, Uniunea Sovietică a pierdut aproximativ 27 de milioane de cetățeni, inclusiv 18 milioane de civili, cea mai mare parte a lor fiind etnici ruși.

Deși devastată de război, Uniunea Sovietică a reușit să devină, după încheierea conflictului mondial, a doua superputere mondială. Armata Roșie a ocupat Europa Răsăriteană după război, inclusiv jumătatea răsăriteană a Germaniei și o parte a orașului Berlin. Stalin a instalat guverne loiale comuniste prosovietice în toate statele satelit.

În perioada imediat următoare încheierii războiului, Uniunea Sovietică, mai întâi, și-a refăcut economia și, mai apoi, a continuat dezvoltarea economiei printr-un proces controlat exclusiv de la centru, din Moscova. Sovieticii au pretins și au primit importante despăgubiri de război din Germania răsăriteană, cât și din partea altor țări, precum Ungaria, Finlanda, Italia sau România. URSS și-a consolidat controlul asupra așa-numitului bloc răsăritean. Statele Unite, în schimb, au ajutat la reinstaurarea regimurilor democratice în Europa Occidentală, (înclusiv în Germania Apuseană), și a participat la refacerea economică a zonei. Cele două superputeri au început o luptă pentru dominarea din punct de vedere economic, politic și ideologic a lumii a treia, într-un conflict care a devenit cunoscut ca Războiul rece, care a transformat în inamici pe foștii aliați din cel de-Al Doilea Război Mondial.

Stalin a murit la începutul anului 1953, după câte s-ar părea fără să lase instrucțiuni în ceea ce privește persoana care ar fi trebuit să-i succeadă în fruntea statului și partidului. Apropiații fostului dictator au hotărât să conducă uniunea prin organe politice colective, în timp ce șeful poliție secrete, Lavrenti Beria, ar fi încercat să obțină un control dictatorial. Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov, și alți câțiva politicieni de frunte au organizat o alianță anti-Beria, reușind arestarea șefului poliției secrete, judecarea lui în iunie 1953 și executarea, mai târziu, a acestuia, în același an. În acest fel, Hrușciov a devenit liderul de necontestat al statului sovietic.

Iuri Gagarin, primul om în spațiu.

În timpul lui Nikita Hrușciov, Uniunea Sovietică a lansat cu succes primul satelit artificial al Pământului, Sputnik 1, și primul om în spațiu, Iuri Gagarin. Reformele lui Hrușciov din agricultură și din administrație s-au dovedit neproductive, iar politica externă, în special în ceea ce privește China și Statele Unite ale Americii, s-a dovedit a fi o serie de opțiuni greșite, (cele mai notabile fiind Ruptura chino-sovietică și Criza rachetelor din Cuba). După mai multe ieșiri furioase, nediplomatice, la Organizația Națiunilor Unite, colegii de partid au început să-l considere tot mai mult pe Hrușciov ca un individ agresiv, bădăran și periculos pentru URSS. Conducerea sovietică l-a îndepărtat pe Hrușciov de la putere în 1964.

După îndepărtarea de la putere a lui Hrușciov, a urmat o nouă perioadă de conducere colectivă până la începutul celui de-al optulea deceniu al secolului trecut, când Leonid Brejnev a ajuns figura centrală a politicii sovietice. Noul lider sovietic este deseori ridiculizat de istorici pentru ceea ce azi se numește stagnarea brejnevistă. Prin contrast cu entuziasmul revoluționar care a acompaniat nașterea Uniunii Sovietice, starea de spirit preponderentă a conducerii uniunii din momentul morții lui Brejnev, în 1982, era una de aversiune la orice fel de schimbare.

După scurtele perioade în care au fost la putere Andropov și Cernenko, în fruntea statului sovietic a venit reformistul Mihail Gorbaciov. El a introdus politicile de referință a glasnostului (transparenței) și a perestroikăi (restructurării), într-o încercare disperată de modernizare a comunismului sovietic. Glasnostul era destinat reformării cadrului foarte restrictiv în care trebuia să se manifeste libertatea cuvântului. Cenzura, care fusese o caracteristică predominantă a vieții în Uniunea Sovietică încă de la înființarea ei, a fost desființată, iar discursul politic liber și criticile aduse guvernării au devenit din nou posibile. Perestroika trebuia să asigure descentralizarea planificării rigide a economiei sovietice. Aceste reforme au trezit însă resentimente puternice printre elementele conservatoare ale regimului, ducând în cele din urmă la o tentativă de lovitură militară de stat, prin care s-a încercat îndepărtarea lui Gorbaciov, dar care a dus, în schimb, la prăbușirea Uniunii Sovietice. Boris Elțîn a fost personajul care a ajuns la putere în Rusia, fiind cel care a proclamat sfârșitul domniei politice exclusive a comuniștilor și unul dintre cei care au provocat dizolvarea, în decembrie 1991, a Uniunii Sovietice. (Vezi și: Istoria Uniunii Sovietice (1985-1991)).

Începând cu momentul proclamării independenței, Rusia a depus eforturi neîncetate pentru edificarea unui sistem politic democratic și a unei economii de piață, pentru înlocuirea sistemului controlului centralizat din domeniile social, politic și economic din era sovietică.

Împărțirea administrativă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Împărțirea administrativă a Rusiei.

Federația Rusă este compusă din mai multe entități federale – un total de 88 de componente constituente. Acestea sunt:

22 de republici federale, care se bucură de un mare grad de autonomie, în interiorul federației, în cele mai multe probleme ale politicii interne și care corespund în general minorităților etnice ale Rusiei;

48 de regiuni (oblast'uri); 7 ținuturi (kraine); 9 districte autonome; o regiune autonomă.

În plus, mai există două orașe federale – Moscova și Sankt Petersburg. De curând au mai fost adăugate șapte districte federale extinse, patru în Europa și trei în Asia, între diviziunile de mai sus și nivelul național.

Rusia este formată din 88 de subiecte (în rusă: субъеqкт(ы) - subiekt(î)). Aceste subiecte au drepturi federale egale, în sensul că au reprezentare egală – câte doi delegați fiecare – în Sovietul Federației Ruse (camera superioară a parlamentului rus). Totuși, subiectele se bucură de grade diferite de autonomie. Districtele autonome, deși sunt subiecte federale de drept, sunt, de asemenea, parte a altor subiecte federale. Districtul autonom Ciukotka este singura excepție a acestei reguli.

Conform datelor de la recensământul din 2010, în total, în Federația Rusă, sunt 155.510 localități.

Geografia și clima[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Geografia Rusiei.

Siberia

Vârful vulcanului Avacinski, Kamciatka

Federația Rusă se întinde de-a lungul a celei mai mari părți nordice a supercontinentului euroasiatic. Deși în acest teritoriu se află o bună parte a zonelor arctice și subarctice, aici este mai puțină populație, activitate economică și varietate fizică decât în alte țări. Marile întinderi din partea de sud a acestor regiuni cuprind o mare varietate de priveliști și tipuri climatice. Cea mai mare parte a pământurilor rusești din această zonă are climat continental și arctic. Rusia este cea mai rece țară din lume. Temperatura medie anuală este de −5,5 °C (22°F). Pentru comparație, temperatura medie anuală din Islanda este de 1,2 °C (34 °F), iar cea corespunzătoare din Suedia este de 4 °C (39 °F), deși mai trebuie spus că marea varietate a climatelor din Rusia face aceste comparații mai puțin edificatoare.

Cea mai mare parte a țării este formată din câmpii vaste, atât în partea europeană cât și în cea asiatică, aceasta din urmă fiind cunoscută cu numele generic de Siberia. Aceste câmpii sunt, în mod predominant, stepe în sud, iar în nord sunt câmpii acoperite cu păduri și cu tundră pe coasta nordică. Permafrostul (zone din Siberia și Orientul Îndepărtat) ocupă mai mult de jumătate din teritoriul Rusiei. Lanțurile muntoase sunt întâlnite de-a lungul frontierelor de sud, așa cum sunt: Munții Caucaz (cu Muntele Elbrus, 5.633m, cel mai înalt vârf din Rusia și Europa); Munții Altai; Munții Verhoiansk și vulcanii din Peninsula Kamceatka. În zona centrală se află Munții Ural, un lanț muntos care se întinde de la nord la sud și care împarte în mod convențional Eurasia în două continente, cel european și asiatic.

Rusia are un litoral foarte extins, de peste 37.000 km de-a lungul Oceanului Arctic și a celui Pacific, ca și de-a lungul unor mări închise sau semiînchise, precum Marea Baltică, Marea Neagră sau Marea Caspică. Cele mai importante insule rusești sunt Novaia Zemlia și Teritoriul Franz Jozef, Insulele Novosibirsk, Insula Wrangel, Insulele Kurile și Sahalin. (Vezi și Lista insulelor rusești ).

În Rusia se află câteva dintre cele mai mari râuri, ca lungime și/sau ca debit din lume. Pentru mai multe amănunte vezi și Râurile Rusiei.

Printre cele mai importante lacuri din Rusia se numără Lacul Baikal (lacul cel mai adânc, cu cel mai mare volum de apă dulce din lume), Lacul Ladoga și Lacul Onega. (Vezi și Lista lacurilor rusești ).

Frontiere[modificare | modificare sursă]

Harta Federaţiei Ruse

Cea mai simplă descriere a Rusiei este aceea de mare întindere continentală, cu litoral vast și cu un număr de insule adiacente și o exclavă (în colțul sud-estic al Mării Baltice).

Frontierele și litoralul, începând din nord-est, în sens trigonometric, sunt:

frontierele cu Norvegia și Finlanda; un litoral scurt la Marea Baltică, cu portul Sankt Petersburg, din Finlanda până în

Estonia; frontierele cu Estonia, Letonia, Belarus și Ucraina; litoralul Mării Negre, din Ucraina până în Georgia; frontierele cu Georgia și Azerbaidjan; litoralul Mării Caspice, din Azerbaidjan până în Kazahstan; frontierele cu Kazahstan, China, Mongolia, din nou cu China și Coreea de Nord.

Litoralul foarte întins permite accesul Rusiei la toate mările lumii și legături cu toate națiunile maritime și la toate strâmtorile:

prin nordul Pacificului: o la Marea Japoniei (cu țărmul de vest al Sahalinului),o la Marea Ohoțk (cu țărmul estic al Sahalinului și cu Insulele Kurile șio la Marea Bering.

prin Strâmtoarea Bering (unde mica insulă rusească Ratmanov (Micul Diomede) este separată de numai câțiva kilometri de apă de insula Marele Diomede aparținând statului Alaska din SUA),

o la Oceanul Arctic, care include: Marea Ciukci (cu Insula Wrangel), Marea Siberiei Răsăritene (cu Insulele Novosibirsk), Marea Laptev , Marea Kara (cu insulele Novaia Zemlia), Marea Barenț (cu insulele Teritoriul Franz-Josef, portul Murmansk,

unde Marea Albă înaintează adânc în continent).

Enclava este constituită de Regiunea Kaliningrad și are frontiere cu:

Polonia la sud și Lituania la nord și est și are litoral la Marea Baltică .

Porturile litoralului rusesc al Mării Baltice și Mării Negre au acces mai restrâns la alte mări decât în cazul Oceanului Pacific și Arctic, dar aceasta nu le scade importanța. Marea Baltică asigură un acces imediat la porturile altor nouă țări și între Rusia continentală și exclava Kaliningrad. Prin strâmtorile dintre Danemarca și Suedia, Marea Baltică este legată de Marea Nordului și oceanele din nordul și vestul acesteia din urmă. Marea Neagră oferă posibilitatea accesului imediat la porturile altor cinci țări și, prin strâmtorile Dardanele și Bosfor și portul Istanbul, asigură legătura cu Marea Mediterană, iar mai departe, prin Canalul Suez și Strâmtoarea Gibraltar, către oceanele Indian și Atlantic. Marea Caspică, cel mai întins lac cu apă sărată, este o mare închisă, fără acces la Oceanul Planetar.

Federația Rusă se întinde pe nouă fuse orare.

Economie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Economia Rusiei.