1

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „JUSTINIAN PATRIARHUL”

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

RUGĂCIUNEA ISIHASTĂ LA SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA

COORDONATOR: PR. PROF. DR. CONSTANTIN PĂTULEANU

MASTERAND: ADIN DIACONESCU

BUCUREŞTI,

2015

2

Rugăciunea isihastă la Sfântul Grigorie Palama

Părintele Dumitru Stăniloae are o contribuţie magistrală în a face cunoscută viaţa şi opera

acestui sfânt în teologia românească. El este cel care, spre deosebire de majoritatea teologilor

apuseni, care îl consideră pe Grigorie mai mult sau mai puţin eretic, vede în opera acestuia o

importantă sinteză bazată pe Tradiţia Bisericii care face distincţia dintre Fiinţa lui Dumnezeu şi

energiile Sale necreate.1

Sfântul Grigorie Palama s-a născut la Constantinopol la anul 1296 şi a murit la vârsta de

63 de ani, după o perioadă de 12 ani de arhierie, la 14 noiembrie 1359.2 Se naşte într-o familie

aristocrată anatoliană apropiată împăratului Andronic al II-lea. Rămâne orfan de tată la vârsta de

7 ani, dar acest lucru nu-l opreşte de la a primi o educaţie aleasă la Universitatea din

Constantinopol.3

În jurul anului 1316 decide să urmeze calea monahală, influenţat de contactul pe care îl

luase cu remarcanţi monahi pe care îi întâlneşte în Constantinopol. Teolipt al Filadelfiei îl invită

să experimenteze „rugăciunea pură”, în antiteză cu propunerea împăratului Andronic al II-lea

care îi oferea şansa unei strălucite cariere. Grigorie decide să se retragă din lume.4

Este cunoscut în tradiţia creştină ca fiind mitropolit de Salonic, dar mai mult decât atât,

este cunoscut pentru viaţa sa sfântă şi pentru rolul său deosebit de important pe care l-a avut în

impunerea isihasmului in Biserica Răsăriteană. Numele său este legat indisolubil de mişcarea de

reînviere spirituală care îşi are originea în Sfântul Munte, cunoscută sub numele de isihasm,

adică întâlnirea cu Hristos, prin vederea slavei lui Dumnezeu, prin rugăciunea inimii.5

Isihasmul porneşte din Muntele Athos, de la Mănăstirea Marea Lavră, fondată de Sfântul

Athanasie Atonitul în anul 963. Este un mod de trăire mistico-religios, specific vieţii monahale,

1 Adrian AGACHI, The Neo-Palamite Synthesis of Father Dumitru Stăniloae, Cambridge Scholars Publishing, 2013,

p. 6. 2 Dumitru STĂNILOAE, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 9.

3 Robert BENEDETTO, The New Westminster Dictionary of Church History, vol. I, Westminster Knox Press,

Kentucky, 2008, p. 284. 4 John MEYENDORFF, Saint Gregoire Palamas et la Mystique Orthodoxe, Edition du Seuil, Paris, 1959, p. 72.

5 Constantin VOICU, Patrologie şi Literatură postpatristică, vol. III, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, p. 297.

3

întâlnit cu precădere la monahii athoniţi. Aceştia trăiau în asceză aspră şi în tăcere contemplativă.

De la grecescul ἐν ησυχια (en isihia = tăcere) aceştia au fost denumiţi isihaşti.

Adepţii isihasmului susţin că se poate ajunge la vederea luminii dumnezeieşti chiar cu

ochii trupeşti. Pentru a se ajunge la un astfel de nivel de trăire duhovnicească era însă nevoie de

practicarea unei anumite metode: cu ochii deschişi gândul trebuia să se concentreze la rugăciune,

încât privirea rugătorului să nu mai perceapă nimic din stimulii externi, să se cufunde cu totul în

acea stare profundă de contemplare. Toată concentrarea trebuia să se aţintească spre lumina

divină. Mai mult decât atât, se cerea ca bărbia să fie aplecată spre piept, iar privirea să se fixeze

spre un anumit punct al corpului, pe abdomen, timp în care se rosteau aceste cuvinte: „Doamne,

Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.6

Disputele au avut loc în Bizanţul secolului al XIV-lea şi au abordat o serie de teme,

inclusiv formele spiritualităţii monahale. Discuţia a fost, totuşi, una teologică – a fost analizată

metoda de rugăciune isihastă prin prisma tradiţiei anterioare privind cunoaşterea lui Dumnezeu,

hristologia şi antropologia.

În viziunea Sfântului Grigorie Palama, cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu, în

Hristos, este posibilă pentru cei botezaţi şi, de aceea, ea constituie baza reaşă şi criteriul

adevăratei teologii. Cunoaşterea lui Dumnezeu este o trăire dată tuturor creştinilor prin Botez şi

continuată prin participarea la viaţa Trupului lui Hristos în Euharistie.

Această cunoaştere cere angajarea întregului om în rugăciune şi în slujire, prin dragostea

faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Ea devine nu numai o percepere intelectuală a Creatorului la

nivelul minţii, ci se transformă în mult mai mult decât atât, într-o „simţire duhovnicească”,

transiţând o percepţie ce nu mai este nici pur materială, nici pur spirituală. În rugăciune, potrivit

metodei, omul este chemat la părtăşia vieţii dumezeieşti, iar această adevărata cunoaştere de

Dumnezeu. Dumnezeu rămâne inaccesibil în Fiinţa Sa, omul putând să devină dumnezeu numai

prin har sau prin energie.7

Îndumnezeirea reprezintă „participarea credinciosului la viaţa lui Dumnezeu prin

energiile divine necreate, conţinutul ontologic al comuniunii dintre om şi Dumnezeu.

6 Ene BRANIŞTE, Dicţionar encyclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 225.

7 John MEYENDORFF, Teologia Bizantină, Nemira, Bucureşti, 2011, p. 115.

4

Îndumnezeirea este starea de transfigurare a umanului, depăşirea firei create, prin consolidarea ei

în existenţa adevărată şi prin reactualizarea unei posibilităţi ce i-a fost dată de la început.”8

Palama afirmă cu o putere extraordinară concomitenţa între inaccesibiliatea lui

Dumnezeu prin Fiinţa Sa şi părtăşia omului la viaţa lui Dumnezeu, ca scop şi ţintă originară a

existenţei omeneşti, părtăşie la care omul ajunge în urma rugăciunii isihaste.

Adversarul său, Varlaam, insista asupra incognoscibilităţii lui Dumnezeu, afară de

cunoaşterea prin mijloace indirecte, create: Scriptura revelată, deducţia din creaţie sau prin

descoperirile mistice excepţionale.

Într-o a doua etapă a dezbaterii, Varlaam atacă metoda psihosomatică de rugăciune

practicată de isihaşti. Această metodă, deşi considerată o reîntoarcere la originile monahismului,

nu este precizată decât în documente aparţinând secolelor XIII-XIV. Deşi nu este citată oficial în

multe documente, se pare că era cunoscută contemporanilor Sfântului Grigorie, căci acesta îi

numeşte în mod direct ca fiind practicanţi ai acestei metode pe Patriarhul Atanasie I (1289-1293;

1303-1310) şi Teolipt al Filadelfiei ( 1250-1321).9

Metoda de rugăciune promovată de către Grigorie consta în dobândirea atenţiei, aceasta

fiind prima condiţie a rugăciunii autentice, prin adunarea minţii în „inimă”, reţinând fiecare

suflare şi spunând în minte scurta rugăciune „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

miluieşte-mă!”. Invocarea numelui lui Iisus este urmată de manifestarea Lui imediată, căci

numele este o formă a prezenţei. De aceea, arhiereul nu pronunţa decât o singură dată pe an

Numele lui Dumnezeu, cu ocazia sărbătorii Iom-Kippur.10

Isihaştii urmează exemplul Sfântului Apostol Pavel care zice: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I

Tesaloniceni 5, 17), căci rugăciunea este deodată şi izvorul şi forma cea mai intimă a vieţii

noastre. „Intră în cămara ta şi închide uşa, roagă-Te Tatălui tău, Care este în acest loc tainic”

(Matei 6, 6) vrea să spună că trebuie să ne adunăm în noi înşine şi să facem aici un loc de

rugăciune, „locul tainic” fiind însăşi inima omului. În acord cu aceste două îndemnuri se află

întreaga teologie palamită.

8 Ion BRIA, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1994, pp. 217-218.

9 John MEYENDORFF, Defense des saints hesychastes, Spicilegium Sacrum Lovaniense, Louvain, 1959, p. 99.

10 Paul EVDOKIMOV, Vârstele vieţii spirituale, Editura Christiana, Bucureşti, 2003, p. 181.

5

„Iisus, foarte de dimineaţă, sculându-Se a ieşit, S-a dus într-un loc pustiu şi Se ruga

acolo”(Marcu 1, 35). Pentru isihaşti, acest „pustiu” îl reprezintă înteriorizarea şi concentrarea în

rugăciunea lăuntrică în tăcere. La nivelul la care omul ştie să tacă, se plasează adevărata

rugăciune şi fiinţa este vizitată tainic. Paul Claudel frumos afirmă că Logosul – Cuvântul lui

Dumnezeu se face Fiul tăcerii, căci Iosif pe întreagul parcurs al Evangheliilor este menţionat,

însă fără a spune niciun cuvânt. Concluzia isihastă este clară – pentru a-L auzi pe Dumnezeu

trebuie sa înveţi mai întâi să taci.11

Rugăciunea cu adevărat desăvârşită este rugăciunea curată, adică aceea pe care o face

mintea când a ajuns la capacitatea de a alunga uşor şi pentru multă vreme orice gânduri în timp

ce se roagă. Dar la această capacitate ajunge omul numai după ce a dobândit libertatea de patimi.

Pe culmile sale, rugăciunea este curată prin faptul că nu mai are niciun obiect şi nu mai foloseşte

niciun cuvânt, ci mintea adunată din toate este conştientă că se află faţă în faţă cu Dumnezeu, de

aceea se mai numeşte şi rugăciunea minţii.12

Palama apără practica rugăciunii mentale, care se mai numeşte neîntreruptă, internă sau a

inimii. Este vorba despre rugăciunea săvârşită de minte în inimă, rugăciune care ajută să se

întărească în inimă gândul permanent la Iisus Hristos şi care curăţă şi sfinţeşte prin acest gând

toate simţirile şi îndreaptă toată activitatea omului către împlinirea poruncilor divine. Intenţia

acestei rugăciuni este de a aduna mintea în inimă, ca de acolo să se înalţe neîntrerupt. Mintea

este liturghisitorul, iar inima este altarul pe care aduce lui Dumnezeu jerfă tainică prin

rugăciune.13

La atacurile lui Varlaam care afirma că cel care se roagă „trebuie să-şi mortifice deplin

partea pasională a sufletului, aşa încât să nu mai lucreze prin niciuna din puterile ei. La fel toată

lucrarea comună a sufletului şi a trupului. Căci fiecare e piedică pentru rugăciune. Mai ales

întrucât se face cu oarecare silă, sau produce plăcere ori durere, îndeosebi simţului celui mai

material şi mai iraţional: celui prin care luăm cunoştinţă de dispoziţia trupului”, Grigorie Palama

răspunde astfel: „Dar atunci cel care se roagă mintal n-ar trebui să postească, să vegheze, să

11

P. EVDOKIMOV, Vârstele..., pp. 175-176. 12

Dumitru STĂNILOAE, Ascetica şi Mistica Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, pp. 292-293. 13

D. STĂNILOAE, Viaţa..., p. 33.

6

îngenuncheze, să stea mult în picioare, căci toate acestea pun în lucrare simţul despre poziţia

trupului şi tulbură sufletul în rugăciune”. 14

Palama îl atenţionează pe Varlaam că există o diferenţă între lucrările simţurilor produse

din exterior, de stimuli externi şi cele care mişcă simţurile interioare. Cele din exterior îl distrag

pe om de la rugăciune, pe lângă cele interne care au capacitatea de a-l ajuta pe om să se

concentreze mult mai eficient.

După ce omul s-a curăţit şi s-a adunat în sine, urmează „starea cea mai de vârf a

rugăciunii care stă în a ajunge mintea în afară de trup şi de lume, şi a fi cu totul nematerială şi

fără formă în vremea rugăciunii.15

În învăţătura Sfinţilor Părinţi, nepătimirea nu este o stare

negativă, aşa cum este ea înţeleseasă în filosofiile orientale, de exemplu în budism. Este privită

ca o stare de întrebuinţare pozitivă a puterilor sufleteşti. Deşi Sfântul Grigorie Palama consideră

că la nepătimire ajung mai uşor monahii, nu îi exclude pe mireni de la ajungerea la acest stadiu al

desăvârşirii duhovniceşti.

Rugăciunea trebuie privită din punctul de vedere al Sfântului Grigorie Palama ca

modalitate de unire a sufletului cu trupul: „Căci Marele Macarie, învăţaţat de lucrarea harului şi

învăţându-ne pe noi că mintea şi toate gândurile sufletului sunt în inimă ca într-un organ, iar

Nisanul (Grigorie de Nissa) că mintea, ca netrupească, nu e înlăuntrul trupului, noi, adunând într-

una aceste două afimaţii care par să se deosebească şi arătând că nu sunt opuse între ele, spunem

că deşi mintea nu e înăuntru, întrucât e nematerială, este şi înăuntru, dar nu în afara trupului.”16

Din tot ceea ce s-a spus tragem concluzia că această călătorie a omului spre îndumnezeire

trece prin trei etape de desăvârşire duhovnicească: curăţirea inimii, iluminarea minţii şi

îndumnezeirea. Aceasta este trăsătura comună a tuturor Sfinţilor Bisericii care urmează această

metodă şi au realizat ceea ce şi-au dorit.

Această călătorie se realizează cu ajutorul energiilor dumnezeieşti şi prin participarea

omului, întrucât Domnul lucrează şi omul cooperează. Când Harul lui Dumnezeu îl curăţeşte pe

om, se numeşte etapa de curăţire, când îl luminează avem de-a face cu etapa iluminării, iar atunci

14

D. STĂNILOAE, Viaţa..., p. 47. 15

Filocalia, vol. VII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 229. 16

Filocalia, p. 241.

7

când îl îndumnezeieşte, e vorba de ultima fază, cea a îndumnezeirii. Harul lui Dumnezeu nu

este neipostatic, ci enipostatic, şi este dăruit "în Persoana lui Iisus Hristos". Dar este necesar ca

omul să coopereze, să răspundă acestor energii ale lui Dumnezeu.

Căile şi mijloacele care manifestă atât energiile lui Dumnezeu, cât şi sinergia omului sunt

postul, privegherea şi rugăciunea. Acestea trei, dimpreună cu altele, sunt daruri ale lui

Dumnezeu care sunt oferite persoanei care vrea să se mântuiască şi lucrează în acest scop. Prin

post, priveghere şi rugăciune inima este curăţită, mintea se reîntoarce în ea însăşi, latura simţitoare

a sufletului este transfigurată şi în acest fel omul întreg este îndumnezeit. De aceea, toţi sfinţii

iubesc postul, privegherea şi rugăciunea.17

Sfântul Grigorie Palama, aşa după cum am văzut, este un teolog al tradiţiei, întrucât el

aparţine Tradiţiei Ortodoxe, o acceptă şi o exprimă. A experiat-o încă din anii copilăriei în mediul

familial, a întâlnit-o în Sfântul Munte şi şi-a călăuzit fiii duhovniceşti pe această cale. Când omul

urmează această metodă nu poate sfârşi în erezie, ci rămâne pururea mădular al Bisericii

Ortodoxe.

17

Mitropolitul HIEROTHEOS, Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 172.

8

Bibliografie

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, IBMBOR, 2008.

2. *** Filocalia, vol. VII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.

3. AGACHI, Adrian, The Neo-Palamite Synthesis of Father Dumitru Stăniloae, Cambridge

Scholars Publishing, 2013.

4. BENEDETTO, Robert, The New Westminster Dictionary of Church History, vol. I,

Westminster Knox Press, Kentucky, 2008.

5. BRANIŞTE, Ene, Dicţionar encyclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană,

Caransebeş, 2001.

6. BRIA, Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2008.

7. EVDOKIMOV, Paul, Vârstele vieţii spirituale, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.

8. HIEROTHEOS, Mitropolitul, Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, Editura Bunavestire,

Bacău, 2000.

9. MEYENDORFF, John, Defense des saints hesychastes, Spicilegium Sacrum Lovaniense,

Louvain, 1959.

10. MEYENDORFF, John, Teologia Bizantină, Nemira, Bucureşti, 2011.

11. MEYENDORFF, John, Saint Gregoire Palamas et la Mystique Orthodoxe, Edition du Seuil,

Paris, 1959.

12. STĂNILOAE, Dumitru, Ascetica şi Mistica Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 2002.

13. STĂNILOAE, Dumitru, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta,

Bucureşti, 1993.

14. VOICU, Constantin, Patrologie şi Literatură postpatristică, vol. III, Editura Basilica,

Bucureşti, 2010.