RotacismRotacismul sau rotacizarea este o schimbare fonetică ce constă în transformarea unui fonem în [r].

În unele limbi rotacismul se manifestă în flexiune. Este cazul, de exemplu, în limba latină, al substantivelor de declinarea a

treia, la care [s] se schimbă în [r]: nominativ flos „floare”, genitiv floris.

În alte limbi rotacismul constituie o evoluție fonetică în raport cu limba de origine. În limba română, aceasta constă în

transformarea lui [l] intervocalic din latină în [r]: solem > soare, caelum > cer, molam > moară.

În limba română veche este atestat și rotacismul lui [n] intervocalic din latină, în așa-numitele texte rotacizante (Codicele

Voronoțean,Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Scheiană și Psaltirea Hurmuzaki).

În limba română modernă, rotacizarea lui [n] se întâlnește în graiul din Țara Moților: găiră „găină”, lură „lună”.

Rotacismul lui [n] este caracteristic limbii istroromâne: bire „bine”, rumâri „români”.

Psaltirea Hurmuzaki

Psaltirea Hurmuzaki este un vechi manuscris românesc, care cuprinde o traducere a psalmilor din secolul al XVI-lea.

Generalități

Alături de Codicele Voronețean, Psaltirea Scheiană și Psaltirea Voronețeană, face parte dintre textele rotacizante. Se păstrează în Biblioteca Academiei Române, sub cota ms. rom. 3077, fiind denumită astfel după donatorul ei, Eudoxiu Hurmuzaki. Este un manuscris de 134 de foi, care cuprinde cea mai veche versiune românească a psalmilor, pe primele 125 de file, și un tipic al evangheliilor în slavonă, pe ultimele nouă file. Textul a fost editat critic de Ion Gheție și Mirela Teodorescu în 2005.

Manuscrisul - copie sau original?

O opinie care s-a acreditat mult timp este aceea a lui I.-A. Candrea, care susținea în 1916 că Psaltirea Hurmuzaki nu este copia unui manuscris anterior, ci chiar autograful traducătorului din slavonă. Alți lingviști (G. Pascu, Al. Procopovici, O. Densusianu, Andrei Avram, Ion Gheție) au demonstrat ulterior că textul este o copie executată după o psaltire slavo-română.

Datare și localizare

Studiind filigranul de tip „ancoră” care apare pe filele din caietele 15-18 ale manuscrisului, I.-A. Candrea a ajuns la concluzia că hârtia este de proveniență venețiană și poate fi datată în intervalul 1500-1520. La fel, P. P. Panaitescu înclina să plaseze redactarea psaltirii între anii 1500-1515.. Precauți, alți filologi au acceptat ulterior că textul aparține primei jumătăți a secolului al XVI-lea. Recent, Alexandru Mareș, după cercetări filigranologice făcute în arhivele venețiene, a demonstrat că manuscrisul poate fi datat între anii1491-1516, mai probabil în primul deceniu al secolului al XVI-lea. Textul copiei a fost localizat în Moldova, iar originalul în zona Banat-Hunedoara.

Particularități lingvistice Rotacizarea lui n intervocalic în cuvintele de origine latină sau autohtonă.

Exemple: bătrâru, înrima, luminrarea, margirile, omenrești, rugăciurea.

Lexicul păstrează o serie de cuvinte dispărute din limba literară actuală sau mai puțin cunoscute (folosite regional

sau în vorbirea populară):

de origine latină: arinră „nisip”, a se dupleca „a se clătina, a se apleca”, giunre „tânăr”, încări „a

încălzi”, measer „sărac”, vipt „hrană, grâne”;

de origine slavă: aspidă „viperă”, beseadă „cuvânt, vorbă”, conob „vas”, mâzdă „mită,

ciubuc”, plesa „a bate din palme”, ustnă „buză”, zlac „iarbă, pajiște”;

de origine maghiară: adămană „camătă”, bănat „supărare, necaz”, băsău „mânie, răzbunare”, celui „a

înșela”, giloșag „ură”, viciui „a murmura, a cârti”;

de origine obscură: bicil „rămășiță”, sclăncini „ a se clătina”, sinrecu „bătrân”.

Psaltirea VoronețeanăPsaltirea Voronețeană este un manuscris românesc din secolul al XVI-lea, care conține copia unei traduceri parțiale a psalmilor, în paralel cu textul slavon corespunzător.

Generalități

Manuscrisul face parte dintre textele rotacizante, alături de Codicele Voronețean, Psaltirea Scheiană și Psaltirea Hurmuzaki. A fost descoperit, în 1882, la mănăstirea Voroneț, fiind donat apoi Academiei Române (ms. rom. 693). Cuprinde 73 de file, lipsindu-i începutul (până la psalmul LXXVII) și mai multe porțiuni din restul psaltirii. Textul bilingv a fost editat de George Giuglea (1910-1911) și de C. Gălușcă (1913).

Datare și localizare

Manuscrisul a fost datat aproximativ în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de Ovid Densusianu și P. P. Panaitescu, între 1552-1570 de I.-A. Candrea, iar mai recent între anii 1551-1558 de Al. Mareș. Tot pe baza examenului filigranologic s-a impus și ideea copierii textului în Moldova. Traducerea originală a psalmilor a fost realizată în sfertul sud-vestic al Dacoromaniei, respectiv în zona Banat-Hunedoara.

Particularități lingvistice Fonetice: iubăscu, cuiubul, giudecii, scădzură, pâre „pâine”, sunrară, viru „vinu”, dzâsa;

Morfologice: mârulor „mâinilor”, semu „suntem”;

Lexicale: auă „strugure”, cet „liniște“, mărat „sărac”, nari „nas”, șumăn „cherchelit”.

Psaltirea Scheiană

Psaltirea Scheiană este un manuscris românesc din secolul al XVI-lea, care face parte dintre cele trei culegeri rotacizanteale psalmilor, alături de Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Hurmuzaki.

Generalități

Manuscrisul a aparținut lui Dimitrie C. Sturdza-Scheianu, care l-a dăruit Academiei Române în 1884 (ms. rom. 449). Are 265 de file și este o copie realizată de trei scribi a unei traduceri din slavonă în limba română a psalmilor lui David, la care se adaugă zece cântări scriptuare (8 cântari ale lui Moise în care se cuprind: Rugăciunea Anei, mama proorocului Samuel, Cântarea lui Isaia proorocul, Rugăciunea lui Iona Proorocul, Cântarea Prea Sfintei de Dumnezeu Născatoare, după care urmează Rugăciunea proorocului Zaharia [1]), precum și Simbolul atanasian al credinței. La sfârșitul psalmului 151 se află o criptogramă care a fost descifrată în diferite moduri. Textul a fost editat, în facsimil, de Ioan Bianu (1889) și de I.-A. Candrea(1916).

Datare și localizare

Opiniile asupra datării manuscrisului sunt diverse, propunându-se fie sfârșitul secolului al XV-lea (Aron Densușianu), fie anul 1515 (Sextil Pușcariu, P. P. Panaitescu) sau intervalul 1563-1570 (I.-A. Candrea). Mai recent, pe baza analizei hârtiei de proveniență sileziană, având ca filigran „mistrețul“, G. Blücher a datat textul între anii 1573-1574, iarAlexandru Mareș între anii 1573-1578. Multă vreme s-a încetățenit ideea localizării Psaltirii, la fel ca a celorlalte texte rotacizante, în Maramureș. Cercetările asupra limbii textului

întreprinse de Ion Gheție au stabilit că manuscrisul a fost copiat în Moldova, unde s-a descoperit, de altfel, și unde a circulat tipul de hârtie respectiv. Traducerea originală s-a efectuat însă în colțul sud-vestic al Dacoromaniei, adică în Banat-Hunedoara și zonele limitrofe.

Particularități lingvistice Fonetice: rumpe, frâmt, dzise, ledzea „legea”, câri „câini”, oamirilor;

Morfologice: mârule „mâinile”, sem „suntem”, seți „sunteți”;

Lexicale: agru „câmp”, apuți „a mirosi”, auă „strugure”, beseadă „vorbă”, inie „zăpadă,

brumă”, îmă „mamă”, mărit „mire”, pobedi „a învinge”.

Codicele VoronețeanCodicele Voronețean este un manuscris datând din secolul al XVI-lea, care se păstrează la Biblioteca Academiei Române din București, sub cota ms. rom. 448, și face parte dintre cele mai vechi texte românești scrise în grai rotacizant.

Generalități

A fost descoperit de Grigore Crețu, în 1871, la Mănăstirea Voroneț din Bucovina. Manuscrisul, în format in-8º, conține 85 de file întregi și o încă filă din care s-a conservat doar colțul superior stâng. Cuprinde un fragment din Faptele apostolilor, de la capitolul 18, versetul 14, până la sfârșit, epistola lui Iacob, prima epistolă a lui Petru, în întregime, și a doua epistolă a lui Petru până la capitolul 2, versetul 9. Textul este o copie, iar nu autograful traducătorului. Manuscrisul a fost editat de I. G. Sbiera (1885) și de Mariana Costinescu (1981).

Datare

S-au vehiculat, începând din 1885, diferite opinii privitoare la datarea textului: secolul al XV-lea (Aron Densușianu), cca 1500 (G. Pascu), începutul secolului al XVI-lea (Alexandru Philippide), prima jumătate a secolului al XVI-lea (Al. Procopovici, I.-A. Candrea), a doua jumătate a secolului al XVI-lea (O. Densusianu, P. P. Panaitescu). Primul editor al manuscrisului, I. G. Sbiera, data manuscrisul în cca 1423-1550, după grafie, și în cca 1505-1525, după filigran. Pe baza unui examen riguros al filigranelor hârtiei, în care marca mistrețului se regăsește în 7 variante, Alexandru Mareș a dedus, mai recent, că manuscrisul a fost copiat în intervalul 1563-1583.

Filiație și localizare

Traducerea s-a efectuat după un original slavon, aparținând redacției a patra a Apostolului. Versiunea românească urmează un model de redacție mediobulgară. Nu este exclusă, pentru unele soluții de traducere, nici folosirea parțială a unui izvor latin. Mult timp s-a acreditat ideea, susținută de Nicolae Iorga, I.-A. Candrea, Alexandru Rosetti, P. P. Panaitescu, că Apostolul voronețean a fost scris, alături de celelalte texte rotacizante (Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Hurmuzaki), în Maramureș și în nordul Ardealului. Cercetările din ultimele decenii, întreprinse de către Ion Gheție și de către alți lingviști, au abandonat teoria maramureșeană și au stabilit că traducerea a fost alcătuită în partea sud-vestică a țării, iar copia a fost efectuată în Moldova.

Particularități lingvistice Principala trăsătură fonetică a textului este rotacizarea lui n intervocalic, în situația în care provine dintr-

un n latin simplu și nu este urmat de e sau i în hiat. Exemple:binre, bunru, demânreața, demâreața, verirul.

Lexicul Codicelui prezintă o serie de cuvinte dispărute din limba actuală, puțin cunoscute sau dialectale:

de origine latină: adăsta „a aștepta”, agru „câmp, pământ

cultivat”, fur „hoț”, lucoare „strălucire”, vărgură „fecioară”, vie „a trăi, a locui”;

de origine slavă: besedui „a sta de vorbă”, dosădi „a insulta”, hlipi „a

suspina”, podobnic „imitaror”, prișlet „peregrin”, sicareu „ucigaș plătit”, zboriște „loc de întrunire,

teatru”;

de origine maghiară: feleleat „mărturie, răspuns”, fuglu „prizonier”, tar „încărcătură”.

Biblia de la Bucure tiș

Biblia de la București (cunoscută și sub denumirea de Biblia Cantacuzino) a fost prima traducere completă a Bibliei în limba română, fiind publicată la București în 1688.

Scrisă cu caractere chirilice, titlul ei complet era Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament. Traducerea s-a bazat pe versiunea lui Nicolae Milescu a Septuaginta, revăzută de „oamenii locului”, cu aportul fraților Greceanu (Radu și Șerban), fiind tipărită în Țara Românească cu ajutorul principelui Șerban Cantacuzino (1678-1688). Această Biblie a pus o piatră de temelie la dezvoltarea limbii române scrise, pentru mult timp ea fiind Biblia standard folosită de către Biserica Ortodoxă Română

Biblia de la București

Stema Țării Românești, de pe prima pagină a Bibliei

Autor Radu și Șerban Greceanu

Traducător Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament

Țara de apariție

Țara Românească

Limbă Română

Editura Șerban Cantacuzino

Data apariției 1688

Tip media Tipăritură