„Ion”, de Liviu Rebreanu(roman interbelic realist, obiectiv)

Romanul “Ion”, publicat în 1920, aduce o imagine nouă, autentică, obiectivă asupra realităţii rurale, respingând orice intenţie de idilizare, de înfrumuseţare. Tocmai de aceea, Eugen Lovinescu considera că această operă rezprezintă o adevărată revoluţie faţă de lirismul sămănătorist şi atitudinea

poporanistă. Se poate afirma că „Ion”este prima capodoperă din creaţia lui Liviu Rebreanu, reprezentând un punct de referinţă în evoluţia romanului românesc.

Geneza romanului are la bază o serie de întâmplări reale, pe care autorul le-a transfigurat artistic. În primul rând, romancierul mărturiseşte cã a fost impresionat de o scenă surprinsã la hotarul satului Prislop, când a văzut un ţăran sărutând cu patimă pământul. Scena i s-a întipărit în minte, contribuind la desfăşurarea epică a romanului. O altă întâmplare este aflată de la sora sa, Livia. Aceasta îi povestete cum un ţăran înstărit şi-a bătut unica fiicã, pentru că a păcătuit cu cel mai sărac şi leneş flăcău din sat. Tatăl era înspăimântat de idea că un “bicisnic” va pune mâna pe pământurile lui. Această întâmplare i-a inspirit nuvela “Ruşinea”, în care tânăra Rodovica este văzută ca o victim a iubirii neîmpărtăşite. De asemenea, Liviu Rebreanu a stat de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, dar foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului. Acesta îi povesteşte că , oricât de mult ar munci, nu reuşeşte să se ridice din sărăcie pentru că nu are pământ. Unind această întâmplare cu cele de dinainte autorul trasează o schiţă de roman intitulată “Zestrea”. Abia răscoala din 1907 îl face să înţeleagă semnificaţia pământului pentru ţăranul roman.Între timp, se ivise o altă intrigă narativă, inspirată din viaţa surorii sale, Livia. Aceasta se logodise la insistenţele părinţilor cu un viitor preot, dar după câteva luni rupe logodna întrucât nu-l iubea. Se naşte astfel firul narativ care priveşte latura intelectualilor din Transilvania. Cele două planuri, cel al ţărănimii şi cel al intelectualilor, sunt prezentate prin tehnica contrapunctului.

“Ion” este un roman interbelic realist şi obiectiv, de observaţie socială. Romanul are o structurã complexă, urmărind destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu tradiţiile şi obicieiurile sale. Încă din acest roman Liviu Rebreanu este adeptul construcţiei sferice: romanul începe şi se sfârşeşte cu aceeaşi imagine. Drumul care duce spre Pripas este în acelaşi timp drumul de la realitatea vieţii la ficţiunea operei artistice: Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga […], se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bãtrân de lemn, apoi coteşte brusc pe sub Râpile Dracului ca să dea busna în Pripas… Aceeaşi imagine apare la sfâşitul romanului, readucând citirorul din lumea romanului în realitatea concretă şi oferind operei o închidere circulară.

Acţiunea romanului, structurat în două cărţi, “Glasul pământului” şi “Glasul iubirii”, se petrece în spaţiul transilvănean de la începutul secolului XX. Titlurile celor două cărţi nu sunt întâmplătoare. Toate personajele ascultă de un glas: Ion de al pământului, apoi de al iubirii, Titu de al iubirii şi al creativităţii, Belciug de al urii şi al credinţei etc.

Timpul este, în general, chronologic, autorul făcând apel atât la repere istorice (alegerile pentru camera deputaţilor de la Budapesta din 1906, serbările Astrei, din 1909), cât şi la repere ce ţin de calendarul tradiţional al satului (calendarul muncilor agreste, sărbătorile creştine: Crăciunul, Boboteaza). Există şi un indice biologic, reprezentat de cele 9 luni de sarcină ale Anei. În roman apar şi retrospective temporale prin care autorul prezintă istoria familiei Herdelea, a lui Glanetaşu sau a lui Belciug.

Acţiunea înaintează, în paralel, pe două planuri: unul care îl are în centru pe Ion, prezentat în contextul satului transilvănean surprins în toată complexitatea sa, iar celălalt care urmăreşte viaţa intelectualilor, având în centru familia Herdelea.

În construcţia romanului se remarcă o anumită simetrie. Opera începe cu cinci secvenţe epice care vor fi reluate la sfârşit în sens invers: drumul spre satul Pripas, crucea înfăţişând un Hristos răstignit, hora, cearta dintre preot şi Vasile Baciu, bătaia dintre George şi Ion. Simetria se reia şi la nivelul personajelor: Titu şi Ion acţionează împinşi de pasiune, Vasile Baciu şi Zaharia Herdelea pierd valori materiale (pământurile şi, respectiv, slujba) din cauza lui Ion, Ghighi repetă experienţa sentimentală a Laurei. La nivelul secvenţelor epice simetria este evidentă prin hora din ograda Todosiei, care are drept corespndent balul intelectualulor din Armandia. Totodată, nunta Anei se reia la un alt nivel prin nunta Laurei.

Naratorul se caracterizează prin ubicuitate şi omniscienţă. Ubcuitatea este însuşirea pe care şi-o atribuie naratorul de a fi prezent pretutindeni şi în acelaşi timp. De exemplu, Rebreanu povesteşte întâmplări care se petrec simultan: Ion se ceartă cu Vasile Baciu, în vreme ce Titu îşi continuă peripeţiile, iar preotul Belciug visează la noua biserică.

Prin omniscienţă, naratorul îşi atribuie o cunoaştere absolută.Nararea la persoana a III-a şi folosirea dialogului şi a descrierii obiective devin mărci ale omniscienţei. Naratorul se comportă ca un Dumnezeu absolut care ştie tot ce s-a întâmplat cu personajele sale, toate evenimentele în care sunt implicate în prezent şi le anticipează chiar viitorul. Cu toate acestea, Rebreanu are intuiţia de a nu mai povesti evnimentele, aşa cum făcuseră predecesorii săi. Cel mai adesea el apelează la dramatizare şi reprezentare, limitând relatarea la acele informaţii pe care cititorul nu le poate afla altfel. Lui Ion, personajului principal, îi face o biografie succintă pentru a oferi cititorului o imagine completă şi o explicaţie a tipologiei lui. Ion îşi doreşte pământ pentru că tatăl său l-a pierdut şi se simte nedreptăţit. El este un flăcău harnic şi isteţ, mai răsărit decât ceilalţi, dovadă că a mers la şcoală şi ar fi putut urma chiar şi liceul. Treptat, eroul înţelege că toate calităţile sale nu sunt suficiente pentru a-şi schimba statutul. De aceea renunţă la dragostea pentru Florica, fata săracă pe care o iubea şi recurge la un vicleşug ( o lasă însărcinată pe Ana) pentru a-l determina pe Vasile Baciu să-l accepte ca ginere şi să obţină astfel pământul mult dorit. Deşi la începutul romanului Ion este prezentat cu multe calităţi, dorinţa de avea pământ îl dezumanizează treptat, apropiind personajul de ariviştii Dinu Păturică (“Ciocoii vehi şi noi”, de Nicolae Filimon) şi Tănase Scatiu (“Ciclul Comăneştenilr”, de Duiliu Zamfirescu), pentru care femeia reprezintă doar un mijloc de parvenire. În conturarea personajului, alături de procedeele realiste apar şi procedee moderne, cum ar fi introspecţia, monologul interior şi relativizarea perspectivei asupra eroului. Astfel, portretul lui Ion se conturează nu numai din prezentarea naratorului, ci şi din părerile celorlalte personaje despre el: după George, Ion este “arţăgos ca un lup nemâncat”, Vasile Baciu îl consideră “un hoţ” iar Herdelea crede că Ion este un flăcău mai răsărit decât ceilalţi.

În cea mai mare parte, conflictele înfăţişate sunt exterioare şi îl au în centru pe Ion surprins în relaţie cu celelalte personaje. Un conflict familial apare şi în familia lui Herdelea şi cea a lui Vasile Baciu. Pe lângă lupta pentru pământ (conflictul social central), în roman este sugerat şi un conflict etnic (vizând relaţiile dintre români şi unguri) şi un conflict politic (surprins în momentul alegerilor).

O altă trăsătură a povestirii omnisciente o reprezintă tehnica înlănţuirii cauzale a evenimentelor. Întâmplările decurg unele din altele după principiul cauză-efect. Fiecare detaliu are un rol bne stability la nivelul întregului. De exemplu, faptul că Ion intră cu plugul în brazda lui Simion Lungu va avea consecinţa atât asupra destinului său cât şi asupra destinului lui Zaharia Herdelea.

Rebreanu reuşeşte astfel să creeze un roman în care perspectiva omniscientă şi descrierea realistă crează imaginea unei lumi verosimile, constituind punctual de plecare pentru romanul romanânesc modern.