1

I. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor Romanitatea – element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român.

Romanitatea include mai multe idei:

- descendenţa romană a românilor,

- continuitatea elementului romanic în Dacia după retragerea aureliană,

- unitatea de neam a românilor,

- latinitatea limbii române

- esenţa romană a unor obiceiuri şi datini populare

- conştiinţa românilor despre originea lor romană.

Procesul etnogenezei românești s-a desfășurat, în principal, la nord de Dunăre, dar și la sud, încheindu-

se spre sfârșitul secolului al VIII-lea. El include formarea poporului român și a limbii române.

Limba română

Asemeni altor popoare ale Europei – italieni, francezi, spanioli, portughezi – românii vorbesc o limbă

romanică, formată pe baza latinei vorbite în Imperiul Roman. Procesul de romanizare lingvistică şi

culturală din sec. II – III d.Hr., când o mare parte a teritoriului României de azi era cuprins în provinciile

romane Dacia şi Moesia, a fost foarte intens, astfel că limba latină a pătruns foarte repede nu numai în

zonele urbane dar şi la sate, în comunităţile de agricultori şi de păstori care ocupau cea mai mare parte a

teritoriului.

Un mic număr de cuvinte (150 – 180) din limba traco-dacă s-au transmis limbii române formând

substratul acesteia.. Stratul limbii române est latin. Aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte

provine din limba latină; structura gramaticală a limbii române este de origine latină ca şi vocabularul

creştin de bază.

Când în secolul al III-lea d.Hr., împăratul Aurelian a renunţat să mai administreze provincia Dacia,

idiomul latin era predominant. Acesta a continuat să evolueze în contact cu provinciile latinofone de la

sudul Dunării. După instalarea slavilor în nordul Peninsulei Balcanice şi fragmentarea romanităţii

orientale, fiecare parte a romanităţii a dezvoltat fondul latin originar. De aceea astăzi există dialecte ale

limbii române: daco-român (vorbit în România, Republica Moldova, în comunităţile româneşti din

Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria), aromân, istro-român, megleno-român (vorbite la sudul Dunării). Ca

şi în cazul celorlalte limbi romanice, fondului latin i s-au adăugat cuvinte împrumutate din limbile

popoarelor migratoare, care au format adstratul. In cazul limbii române adstratul este slav. Procesul de

formare a limbii române s-a încheiat în linii mari în secolul al VIII-lea. Influenţa sud – slavă s-a

exercitat asupra limbii române dar nu i-a schimbat caracterul romanic. In secolele IX – X limba slavă

veche (slavonă) a devenit limbă liturgică şi apoi limbă de cancelarie.

Românii văzuţi de Orientali

Procesul etnogenezei românești s-a desfășurat, în principal, la nord de Dunăre, dar și la sud,

încheindu-se spre sfârșitul secolului al VIII-lea. El include formarea poporului român și a limbii române.

Caracterul latin al limbii vorbite pe ambele maluri ale Dunării şi în interiorul arcului carpatic a fost

recunoscut de popoarele vecine.

Noua realitate etnică s-a fixat în conştiinţa contemporanilor şi a fost surprinsă şi în documentele

bizantine din epocă. Primii cronicari care au scris despre romanitatea românilor au fost cronicarii

bizantini.

Astfel, cea dintâi atestare a elementului romanic la nord de Dunăre datează din secolul al

VII-lea şi este menţionată într-un tratat militar bizantin, Strategikon,(scris de împăratul bizantin

Mauricius) populaţia fiind desemnată cu termenul de romani.

In izvoarele medievale românii au fost numiţi vlahi, valahi, blachi....

Neamurile germanice i-au numit w(a)lach aşa cum îi numeau pe toţi vorbitorii de idiomuri latine.

Slavii au preluat de la germanici această denumire. Termenul a cunoscut apoi mai multe variante:

2

bizantinii și slavii sudici îi numeau vlahi, slavii răsăriteni îi numeau volohi, ungurii îi numeau blachi –

olahi, valahus îi numea lumea catolică apuseană. Apariţia acestui nume dat românilor de către străini în

evul mediu marchează sfârşitul etnogenezei românilor şi el exprimă caracterul romanic al poporului

român, conţinul de bază al expresiei fiind cel etnic.

1. Cronicarii bizantini – secolele IX - XII

Cronicarii bizantini au acordat atenţie teritoriilor locuite de români ca urmare a politicii promovate

de Imperiul Bizantin la Dunărea de Jos (bizantinii și-au dorit să stăpânească aceste teritorii pentru că

Imperiul Bizantin era continuatorul Imperiului Roman de Răsărit iar aceste teritorii aparținuseră în

antichitate ImperiuluiRoman; dealtfel, Dobrogea a și făcut parte din Imperiul Bizantin - între 971 și

1204 Dobrogea a fost organizată ca themă, adică unitate administrativă a Imperiului Bizantin) şi ale

incursiunilor populaţiilor migratoare în Imperiul Bizantin.

Pentru secolul al IX-lea, geografia armeană a lui Moise Chorenati aminteşte „ţara necunoscută

ce-i zic Balak” (Valahia), iar cronica turcă, Ogüzname, scrie despre o ţară a vlahilor (Ulak-ili).

La începutul secolului al X-lea, împăratul bizantin Constantin al VII –lea Porfirogenetul (912

– 959) înfăţişa în lucrarea „Despre administrarea imperiului” întrepătrunderea lumii slave cu cea

românească veche. Populaţia românească veche o desemnează cu termenul de romani (pe bizantini îi

numeşte romei) specificând că „aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă

acest nume până în ziua de astăzi”.

Intr-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (980) românii sunt numiţi

vlahi.

In „Sfaturile şi povestirile”lui Kekaumenos (secolul al XI – lea) sunt amintiţi vlahii (românii)

sud-dunăreni care trăiau în apropierea Dunării şi pe Saos (Sava). Tot din sec. al XI –lea datează tratatul

geografului persan Gardizi, „Podoaba istoriilor”. In acest tratat scrie că românii sunt aşezaţi între slavi

(bulgari), ruşi şi unguri, într-un spaţiu cuprins între Dunăre şi un „munte mare”, probabil Munţii Carpaţi.

Ioan Kynnamos (sec. XII), secretar al împăratului bizantin Manuel Comnenul, a descris o

campanie a bizantinilor împotriva ungurilor (care a avut loc în 1167). Despre vlahi (care au participat şi

ei la campanie facând parte din armata bizantină) el scria: „se zice că sunt coloni veniţi de demult din

Italia”.

2. Cronicarii maghiari – secolele XII - XIII

Anonymus şi Simon de Keza

– au scris înainte de întemeierea statelor medievale româneşti

– când încă regatul maghiar nu suprimase autonomiile locale din Transilvania

– când românii din Transilvania nu erau excluşi de la exercitarea drepturilor

Prin urmare în scrierile lor nu întâlnim vreun ton de ostilitate faţă de români.

Cronica lui Anonymus – sf. sec. XII, sec. XIII – („Gesta Hungarorum”) „Faptele ungurilor” –

furnizează cea mai bogată şi mai completă relatare medievală despre stările găsite de unguri la

pătrunderea lor în teritoriile locuite de români. Relatând venirea ungurilor în Pannonia, notarul regelui

Bela al Ungariei, aminteşte faptul că aceştia au găsit o populaţie numeroasă alcătuită din mai multe

neamuri, printre care şi românii. „Că această ţară [Pannonia] o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică

păstorii romanilor. Fiindcă după moartea regelui Attila, pământul Pannoniei romanii ziceau că este

păşune, fiindcă turmele lor păşteau în Ţara Pannoniei. Şi cu drept cuvânt se spunea că pământul

Pannoniei ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei.”

Cronica lui Simon de Keza – scrisă la sfârşitul secolului al XIII-lea („Gesta Hunnorum et

Hungarorum”) „Faptele hunilor şi ungurilor” – românii erau în Pannonia la venirea hunilor, iar în

vremea lui Attila (sec. V), romanii, locuitori ai oraşelor (civitates), s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii,

care au fost păstorii şi agricultorii acestora, au rămas de bunăvoie în Pannonia”.

3

Românii văzuţi de Occidentali

In secolul al XIII-lea ideea romanităţii românilor apare şi în corespondenţa dintre papa

Inocenţiu al III-lea şi Ioniţă cel Frumos.

In secolul al XIV-lea romanitatea nord – dunăreană s-a dezvoltat într-un cadru politic propriu,

statele medievale Ţara Românească şi Moldova. Chiar denumirea de Ţară Românească este sugestivă

pentru conştiinţa romanităţii poporului nostru.

3. Romanitatea românilor este afirmată de umaniştii veacurilor al XV-lea – al XVI-lea (Flavio

Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Francesco della Valle, Antonio Bonfinius). Intr-o perioadă în care

occidentalii erau preocupaţi să stăvilească ofensiva otomană care ameninţa Europa, umaniştii au

încercat să explice existenţa insulelor de romanitate din Europa răsăriteană şi să cunoască poporul

român care dăduse luptători pentru apărarea civilizaţiei creştine în faţa expansiunii otomane, precum

Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţtepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul.

In acelaşi timp umaniştii erau interesaţi de moştenirea civilizaţiei antichităţii clasice (vestigii materiale,

populaţii, limbi de origine antică). Astfel, ei au susţinut descendenţa românilor din „coloniile

romanilor”, autohtonia românilor, latinitatea limbii române.Un argument important al romanităţii şi

autohtoniei românilor este numele de „romani” pe care românii înşişi şi-l dau.

Poggio Bracciolini (1380 – 1459)– a fost printre primii umanişti italieni care au afirmat originea

romană a poporului român. El a susţinut continuitatea elementului roman în Ţările Române (ţările erau

locuite de o populaţie romană de la Traian încoace, o populaţie care nu şi-a pierdut uzul limbii latine

transformată în limba română). Era pentru prima dată când s-a argumentat latinitatea limbii române cu

probe culese direct din spaţiul românesc de cunoscători ai limbii latine. A constatat că limba latină şi

limba română se aseamănă pentru că au numeroase elemente comune. A constatat la românii nord-

dunăreni existenţa unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian. Prin

urmare el folosește argumente lingvistice și istorice.

Contemporanul său, Flavio Biondo, afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că

„invocau cu mândrie originea lor romană”. Susține, prin urmare, romanitatea românilor aducând ca

argument originea lor romană, origine cunoscută și asumată de români.

Enea Silvio Piccolomini (1405 – 1464) – papă sub numele de Pius al II-lea (1458 – 1464) şi-a

cules informaţiile de la misionarii dominicani şi franciscani. A influenţat ca nici un alt istoric, opiniile

despre originile romane ale poporului român. Românii sunt urmaşii coloniştilor romani. „...acest popor

are un grai roman”... Folosește argumente linvistice pentru a susține romanitatea românilor.

In preajma căderii Constantinopolului (1453), Laonic Chalcocondil, grec stabilit în Italia,

cunoştea originea comună a românilor, numindu-i „daci” pe cei din nordul Dunării şi „vlahi” pe cei de la

sudul Dunării. Deci, el susține romanitatea românilor și aduce ca argument originea lor comună.

Antonio Bonfini (1434 – 1503)– umanist care a trăit ultimii ani ai vieţii la curtea maghiară a lui

Matei Corvin. A scris o istorie a ungurilor, „Decadele”. El scria că românii sunt urmaşi ai coloniilor şi

legiunilor romane din Dacia. Acest adevăr e dovedit „de limba lor romană” pentru care românii s-au

luptat ţinând la ea ca la propria fiinţă. Și acest umanist folosește argumente lingvistice și istorice

(originea romană).

Francesco della Valle îi cunoștea pe români.

-a fost primul cărturar care a reprodus o propoziție în limba

română „Sti Rominest” (Știi românește?) – redă numele pe care poporul român și-l

dădeau sieși și limbii sale.

4

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spaţiul românesc

Umaniştii

Nicolaus Olahus (1493 – 1568)

- umanist de origine română;

- „Hungaria” (1536);

- primul cărturar din spaţiul românesc care a scris despre originea romanică a românilor, despre

unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor, fie că locuiau în Transilvania, Ţara

Românească sau Moldova. Dovada că românii sunt „nişte colonii ale romanilor” este „faptul că au

multe puncte comune cu vorbirea romană”. Umanistul aduce astfel un argument lingvistic pentru a

susţine originea romană a românilor, precum și argumentul unității de neam, limbă, obiceiuri,

religie.

Johannes Honterus, umanist sas originar din Braşov – înscrie pe harta sa (1542) numele Dacia

pe întreg teritoriul locuit de români.

Pentru istoria culturii medievale româneşti secolul al XVII-lea înseamnă desprinderea de

slavonism şi de tiparele bizantine. Influenţată de Renaştere cultura românească s-a deschis spre

Occident. Mulţi tineri şi-au făcut studiile în Italia sau Polonia.

Grigore Ureche – sec. XVII (?1590 – 1647) în „Letopiseţul Ţării Moldovei” afirmă şi

demonstrează romanitatea românilor şi latinitatea limbii lor. Observă asemănarea dintre cuvintele

româneşti şi cele latineşti şi, ca urmare, afirmă originea comună, romanică a românilor din Transilvania

şi Moldova care se trag toţi „de la Râm”. Argumentele folosite de el sunt lingvistic și al originii comune.

Miron Costin (1633 – 1691) – cronicar moldovean preocupat de originea românilor despre care

a scris mai multe lucrări, de ex. „De neamul moldovenilor”.

Scria că istoria românilor începea cu cea a dacilor antici cuceriţi de romanii lui Traian, considerat

descălecătorul cel dintâi. După retragerea romanilor din Dacia, la nordul Dunării a rămas pe loc multă

populaţie care a rezistat năvălirilor barbare. Din această populaţie s-a născut poporul român.

Romanitatea românilor este dovedită de:

- numele pe care şi l-au dat ei înşişi şi străinii,

- latinitatea limbii

- urmele lăsate de romani în Dacia.

Stolnicul Constantin Cantacuzino (?1640 – 1714) – „Istoria Ţării Româneşti”

Românii cred că sunt urmaşi ai romanilor şi se mândresc cu această descendenţă glorioasă.

Dimitrie Cantemir (1673 – 1723)

„Hronicul romano-moldo-vlahilor” – cea mai întinsă lucrare de analiză a originii românilor.

Idei:

- descendenţa pur romană a românilor, din Traian („săditorul şi răsăditorul nostru”),

- stăruinţa neîntreruptă şi unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-dunărean,

- dăinuirea (continuitatea) elementului roman în Dacia şi după retragerea aureliană.

In secolele al XVII-lea şi al XVIII –lea cărturarii saşi din Transilvania au afirmat autohtonia şi

originea latină a românilor din spaţiul carpato – dunărean. Ei afirmă că românii „atât cei de dincolo de

Carpaţi, cât şi cei din Transilvania, îşi trag originea şi numele, ba chiar şi limba română, din coloniştii

aduşi de Traian”. (David Hermann). Istoricul braşovean Martin Schmeitzel a contribuit la răspândirea

teoriei originii romane a românilor în străinătate. A predat ani la rând un curs de istoria Transilvaniei la

5

Universitatea din Halle şi a răspândit opiniile sale despre romanitatea românilor şi prin lucrările tipărite

în străinătate.

Johann Tröster – autor al unei lucrări despre Dacia în care afirmă că „românii de azi ce trăiesc în

Ţara Românească, Moldova şi munţii Transilvaniei nu sunt decât urmaşii legiunilor romane”, prin

urmare „cei mai vechi locuitori ai acestei ţări”.

Cărturarii maghiari

István Szamosközy – sfârşitul sec. XVI - începutul sec. al XVII-lea – deşi iniţial a

susţinut că românii sunt urmaşii coloniştilor romani (într-o lucrare din 1593), după stăpânirea lui Mihai

Viteazul în Transilvania, el îşi exprimă neîncrederea faţă de teoria originii romane a românilor şi a

autohtoniei lor. Susţine că românii nu pot fi urmaşii coloniştilor romani pentru că aceştia au fost mutaţi

la sudul Dunării în vremea împăratului Gallienus.

Istoricul Andras Huszti – mijlocul secolului al XVIII-lea - susţine teoria descendenţei

românilor din romani.

- 1791- „Nicio naţiune nu are limba atât de apropiată de acea veche romană ca naţiunea

valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor

colonii romane”.

Benkö Iozsef – (1778) – „Transilvania sive magnus Transilvaniae Principatus” – la

abandonarea provinciei traiane „mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc”.

Politizarea ideii de romanitate a românilor

Secolul al XVI-lea

Veacul al XVI-lea este unul important din perspectiva politizării ideii romanităţii românilor. In

acest veac apar primele scrieri în limba română. Dar ideea de romanitate a românilor devine parte a unei

ideologii a epocii, fie că e vorba despre ideologia papală sau de ideologia imperială, mai devreme.

Apartenenţa Daciei antice la Imperiul Roman trebuia să justifice şi pretenţiile împăratului bizantin dar şi

pe ale papei de stăpânire a acestui spaţiu locuit de o populaţie de origine romanică.

La finalul secolului al XVI-lea victoriile lui Mihai Viteazul împotriva oştilor turco-tătare i-a

făcut cunoscuţi pe români în întreaga Europă. Ideea originii lor romane iese acum din cercul restrâns al

umaniştilor pentru a se răspândi la nivelul societăţii. Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania a

nemulţumit însă nobilimea maghiară. Astfel, István Szamosközy afirma iniţial originea romană a

românilor şi că limba vorbită de ei provine din limba latină. După moartea lui Mihai Viteazul cronicarul

îşi schimbă atitudinea pretinzând că românii nu mai sunt nici înrudiţi şi nici urmaşii romanilor.

In a doua jumătate a secolului al XVII-lea rivalitatea austro-otomană se reflectă şi în mărturiile

despre români.In acest context apare şi cronica lui Ioan Lucius în 1666 la Amsterdam. Autorul a urmărit

istoria Croaţiei şi Dalmaţiei dar a făcut şi consideraţii asupra vecinilor, Ultimul capitol a fost consacrat

discutării originii romane a românilor . Autorul nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia

traiană dar a susţinut că el a fost sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud la nord de

Dunăre.

Secolul al XVIII-lea

Evoluţia politică de la sf. sec. XVII şi din sec. XVIII a dus la înrăutăţirea situaţiei populaţiei

româneşti. Transilvania a intrat sub dominaţia Imperiului Habsburgic iar în Moldova şi Ţara

Românească domniile pământene au fost înlocuite cu cele fanariote.

6

In Transilvania, românii, majoritari, nu aveau drepturi politice. La sinoadele din 1697 şi 1701 o

parte a ortodocşilor a recunoscut unirea cu Biserica Romano Catolică. A apărut astfel posibilitatea pt.

unii tineri români de a studia la Roma şi Viena. Episcopul unit primeşte un loc în dieta Transilvaniei.

De pe această poziţie, Inochentie Micu iniţiază în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, mişcarea de

emancipare naţională. In acest context, ideea romanităţii românilor (incluzându-le pe cele ale vechimii

şi continuităţii) a devenit o armă politică în revendicările naţionale.

In 1781 împăratul Iosif al II-lea emitea Edictul de toleranţă prin care era proclamată egalitatea

românilor cu celelalte „naţiuni” din imperiu.

Pe scurt: în secolul al XVIII-lea politizarea ideii de romanitate a românilor este legată de

începutul mișcării de emancipare națională a românilor din Transilvania. Românii folosesc ideea

originii lor romane ca pe un argument în lupta lor pentru drepturi politice și civile. Cei care nu

vroiau să acorde românilor drepturi politice și civile neagă ideea de romanitate a românilor.

Astfel, în sec. al XVIII-lea, în condiţiile luptei românilor din Transilvania pt. afirmare

naţională, a fost lansată şi dezvoltată teoria imigraţionistă care nega romanitatea românilor şi

continuitatea lor pe teritoriul provinciei Dacia întemeiată de Traian. A dezvoltat această teorie Franz

Joseph Sulzer, primul istoric care a negat romanitatea și continuitatea românilor, în „Geschichte

das transalpinischen Daciens” publicată în trei volume la Viena între 1781-1782. Argumentele lui:

românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia pt. că provincia a fost părăsită;

românii s-ar fi format ca popor la sud de Dunăre, în Peninsula Balcanică unde au primit

influenţa slavă şi au adoptat ortodoxia;

românii ar fi trecut la nordul Dunării, în două etape: la sf. secolului al XII-lea ( când au

fost atacaţi de împăratul bizantin Isaac Anghelos); apoi, în secolul al XIII-lea (după

marea invazie tătaro-mongolă – 1241), deci după ce maghiarii, sașii și secuii au ajuns în

Transilvania.

Scopul teoriei: -anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din

Transilvania și

-justificarea - privilegiilor deținute de maghiari, sași și secui

- statutului de tolerați atribuit românilor.

= chestiunea continuității – caracter politic.

Teoria a fost combătută de reprezentanții Școlii Ardelene.

Ideile lui au fost susţinute şi de alţi istorici perecum I.C.Eder, Bolla Marton, I.Ch.Engel. Ei identificau

absenţa surselor scrise despre români în timpul migraţiilor cu absenţa însăşi a românilor. Adică ei

considerau că dacă din timpul migraţiilor nu există surse scrise despre români atunci românii nu locuiau

în aceste teritorii în care trăiesc azi).

In replică învăţatul sas Michael Lebrecht scria chiar în timpul răscoalei lui Horea (1784) că românii ca

urmaşi ai romanilor, sunt „cei mai vechi locuitori ai acestei regiuni”. In 1787 istoricul englez Eduard

Gibbon, autor al unei istorii a Imperiului Roman, scria că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas „o

parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul got”. De

la aceşti locuitori au deprins migratorii „agricultura şi plăcerile lumii civilizate”.

I.Ch.Engel – istoric austriac; şi- a publicat lucrările la Viena în 1794 şi la Halle în 1797;

A susţinut că nemaiputând sa apere Dacia, Aurelian a mutat pe romani la sudul Dunării unde urmaşii

romanilor au preluat influenţa slavonă şi au ajuns sub stăpânirea bulgarilor de la Volga (de la care şi-au

luat şi numele). Când stăpânirea bulgară s-a extins la nord de Dunăre, în vremea hanului Krum, acesta a

trecut la nord de Dunăre mulţi locuitori de origine romană, prin 811 – 813 (idee preluată de la I. Lucius

şi modificată parţial).

7

Continuând în a doua jumătate a sec. al XVIII –lea şi începutul sec. al XIX-lea mişcarea

iniţiată de Inochentie Micu, reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Ghe. Şincai, Petru Maior,

I.Budai Deleanu, etc. au folosit ca argument în lupta pentru drepturi politice, ideea de romanitate a

românilor. Românii aveau o origine nobilă, pur romană şi erau cei mai vechi locuitori ai ţării. Pentru a

demonstra originea nobilă, romană, a românilor istoricii Şcolii Ardelene, continuându-l pe Dimitrie

Cantemir, au susţinut originea pur romană a românilor şi, în acest sens, exterminarea dacilor în urma

războaielor daco-romane. Argumentele lor au fost sintetizate în Supplex Libellus Valachorum, primul

program politic modern al românilor din Transilvania, înaintat împăratului austriac la 1791. In lucrările

lor (Gh.Şincai, 1808, Hronica românilor şi a mai multor neamuri, Petru Maior, 1780, Elementa linguae

daco-romanae sive valachicae, etc. ), reprezentanţii Şcolii Ardelene au respins cu argumente istorice

teoria imigraţionistă. Au afirmat pe lângă originea pur romană a românilor şi continuitatea

elementului romanic pe teritoriul vechii Dacii.

In Principate în secolul fanariot (XVIII) s-a manifestat influenţa greacă. Istoricii greci stabiliţi

aici: Daniel Philiphide, Dionisie Fotino, istoricii români, Ienăchiţă Văcărescu, Naum Râmniceanu

abordau ca pe un fenomen natural fuziunea daco-romană.

Secolul al XIX-lea

In secolul al XIX-lea Şcoala Latinistă s-a extins în Principate pentru că mulţi ardeleni ocupau

poziţii importante în sistemul cultural de aici. Ea a fost reprezentată de August Treboniu Laurian.

August Treboniu Laurian :

- a susţinut că istoria românilor începe de la fondarea Romei,

- urmărea „purificarea” limbii române pentru a o apropia cât mai mult de limba latină originară (între

1871 – 1876 a scos „Dicţionarul limbii române” în care sunt eliminate elementele nelatine); a fost

în fapt o tentativă de a crea o limbă artificială, care a discreditat Şcoala latinistă.

Reprezentanţii romantismului au evidenţiat curajul şi spiritul de sacrificiu al dacilor – în celebrul

discurs din 1843, Mihail Kogălniceanu a făcut apologia lui Decebal.

Odată cu formarea statului naţional român modern (1859) şi dobândirea independenţei (1877 –

1878), cu impunerea curentului pozitivist în cercetarea istorică, istoricii români şi-au dat seama că nu

mai putea fi susţinută teza originii pur latine a poporului român.

Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838 – 1907)

– scriitor, filolog, folclorist, istoric român

– a subliniat rolul dacilor în formarea poporului român

– a susţinut continuitatea daco-romanilor şi apoi a românilor la nord de Dunăre,

– 1860 – lucrarea „Pierit-au dacii?” – demonstrează că Şcoala Ardeleană şi urmaşii ei au

interpretat forţat izvoarele antice referitoare la exterminarea dacilor şi la colonizarea

Daciei cu romani puri. Dacii nu au pierit iar colonizarea Daciei s-a făcut cu romani de

diverse origini. Prin urmare poporul român s-a format din câteva elemente din care nici

unul nu a fost predominant,

– A formulat teoria circulaţiei cuvintelor; structura unei limbi este dată de circulaţia

cuvintelor şi nu de numărul lor; a demonstrat că slavismele din limba română, chiar dacă

nu sunt puţine, în circulaţia lor, ele se pierd în faţa latinismelor.

Teoria roesleriană (imigraţionistă)

După ce în 1867, s-a relizat dualismul austro-ungar, care îngloba Transilvania, Banatul şi

Bucovina în monarhia bicefală (Austro-Ungară), teoria imigraţionistă a fost reluată de către Robert

8

Roesler, în lucrarea „Studii româneşti. Cercetări cu privire la istoria veche a României”, tipărită la

Leipzig în 1871. Idei:

dacii ar fi fost exterminaţi ca popor

vechea toponimie (nume de locuri) dacică a dispărut

romanizarea nu s-a putut realiza în cei 165 de ani de stăpânire romană

toţi locuitorii Daciei au părăsit provincia prin retragerea aureliană

poporul român şi limba română s-au format la sud de dunăre: lipsesc din limba lor elementele

germanice; există elemente lexicale comune în limbile română şi albaneză; asemănarea dintre

dialectele daco-român şi macedoromân; influenţa slavă a fost posibilă numai la sud de Dunăre

unde românii devin ortodocşi şi preiau limba slavonă în cult

românii sunt un popor de păstori nomazi

nu există izoare istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre înainte de sec. al

XIII-lea

maghiarii au găsit la venirea lor în Transilvania o „terra deserta”.

Concluzia sa: românii s-au format ca popor la sud de Dunăre, de unde în sec. XIII au migrat la

nord de Dunăre în teritoriul care fusese deja ocupat de unguri şi saşi. Teoria lui a fost

combătută cu argumente ştiinţifice de numeroşi istorici români (A.D.Xenopol, B.P.Hașdeu, D.

Onciul, A.D.Xenopol, N. Iorga, V. Pârvan, etc) şi străini (Th.Mommsen, Paul Mackendrick).

A.D.Xenopol (1847-1920) – istoric, economist, filosof

- a dat cea mai sistematică şi viguroasă replică imigraţioniştilor bazându-se pe argumente solide

- 1884 – „Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”- a susţinut

autohtonia şi continuitatea românilor.

- el a sistematizat dovezile continuităţii; a folosit argumente istorice, lingvistice, logice pentru a

demonstra romanitatea și continuitatea românilor la nordul Dunării;

Idei esenţiale referitoare la etnogeneza românilor:

- Elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român,

- Peste această bază se suprapune elementul roman,

- Migraţiile barbarilor au împins populaţia daco-romană spre munţi,

- Prezenţa termenilor creştini de origine latină se explică prin permanentele legături

între populaţia romanizată din dreapta Dunării cu cea din stânga ei,

- Arheologia, toponimia, hidronimia aduc dovezi incontestabile ale continuităţii

dacilor şi daco-romanilor,

- Dintre migratori, slavii au avut o influenţă mai puternică asupra poporului român şi

limbii române,

- Poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman şi slav din care cel roman

este predominant şi fundamental şi „dă poporului nostru caracterul unei naţionalităţi

romanice” (A.D.Xenopol)

Secolul al XX-lea

Nicolae Iorga (1871-1940)- istoric, scriitor, publicist

a susţinut romanitatea şi continuitatea românilor pe baza unei vaste documentaţii;

„Am rămas români – spunea el – pentru că nu ne-am putut despărți de amintirea Romei”.

Vasile Pârvan

- a susţinut latinitatea poporului român bazându-se pe argumente arheologice

9

C.C.Giurescu -1935 – majoritatea locuitorilor Daciei romane erau daci, dar romanismul a biruit

în Dacia fiindcă el a câştigat pe autohtoni.

Gheorghe Brătianu – 1937 – „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”

- a demonstrat că romanitatea şi continuitatea românilor lor sunt procese reale și nu

miracole;

- a avut o viziune europeană asupra istoriei poporului român

- în monografia „Marea Neagră”, apărută postum, istoricul a scos în evidenţă rolul

Mării Negre în istoria românilor şi a Europei. Alți istorici și filologi români aduc dovezi arheologice și istorice ce susțin romanitatea și

continuitatea: Aurelian Sacerdoțeanu, C-tin C. Giurescu,

David Prodan,

C-tin Daicoviciu, Sextil Pușcariu.

Românii au avut conștiința originii comune,

a unității de neam,

a vechimii,

a continuității și

originii latine ceea ce a stat la formarea conștiinței naționale și

făuririi statului român modern.

După al doilea război mondial România, alături de alte state din Europa Răsăriteană,

intra în sfera de influenţă sovietică. In manualul de istorie din 1947, Mihail Roller şi

colaboratorii lui exagerau rolul elementului slav în etnogeneza românilor fără să nege

romanitatea românilor. După 1965 a fost reevaluată contribuţia limbii latine şi a civilizaţiei

romane la formarea civilizaţiei vechi româneşti. Dar repede istoriografia românească a devenit

dominată teorii care minimalizau aportul factorului roman în favoarea civilizaţiei locale geto-

dacilor. Continuitatea şi unitatea acestei civilizaţii erau obsesiv afirmate.

După 1989 problema romanităţii românilor a continuat să fie în centrul preocupărilor

istoricilor. S-au editat lucrări în care tema a fost abordată cu mai multă obiectivitate – spre

exemplu: Adolf Armbruster, „Romanitatea românilor. Istoria unei idei”. Istoricul Lucian Boia –

„Istorie şi mit în conştiinţa românească”:

- singura raportare incontestabilă la origini este oferită de limbă

- esenţa romanică a limbii române, la care se adaugă numele de român, înclină

balanţa spre romani.

.

Afirmarea romanităţii românilor a depăşit mereu un cadru strict ştiinţific în măsura în

care a reprezentat şi un semn al asumării unei identităţi europene.

Astăzi, când România şi statele vecine, Ungaria şi Bulgaria, fac parte din Uniunea Europeană

argumentul întâietăţii istorice nu mai are valoare politică. Reconstituirea trecutului nu mai are

consecinţe pentru drepturile inalienabile ale cetăţenilor şi comunităţilor din această regiune. Prin

urmare, romanitatea românilor nu mai trebuie să fie demonstrată, nu mai are de ce să fie

contestată, poate fi recunoscută ca un fapt istoric cert. Dezbaterea ştiinţifică poate progresa spre

o mai bună înţelegere a căilor şi etapelor prin care identitatea românească s-a format şi s-a

transmis din generaţie în generaţie. Dealtfel, istoria este un domeniu al dialogului care trebuie

să-i unească pe oameni şi nu să-i dezbine.

10

Ce trebuie să știți la această temă?

- ce înseamnă romanitatea românilor

- în ce perioadă a fost abordată această problemă (sec. IX, XII, XIII, XIV-XVI,

XVIII, XIX, XX),

- ce istorici (exemple) au abordat-o și din ce cauze, au susținut-o sau au negat-o,

- ce argumente au folosit ei, - de ce ar trebui să fie studiată această problemă a romanității românilor.

Subiectele din Romanitatea românilor la bacalaureatul din 2009

I. (V 23) Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre ideea romanităţii românilor în

viziunea istoricilor, având în vedere:

- precizarea unei epoci istorice în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;

- prezentarea unui motiv pentru care, în abordarea acestei idei, s-au implicat istoricii;

- numirea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor;

- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;

- formularea unui punct de vedere referitor la necesitatea studierii romanităţii românilor şi

susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! (valabilă la toate subiectele)Se punctează şi utilizarea limbajului istoric

adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui

punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate

prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprimă

cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice

şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

II . (V 31) Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre romanitatea românilor în

viziunea istoricilor, având în vedere:

- precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;

- prezentarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanităţii românilor;

- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;

- menţionarea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor;

- formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanităţii românilor în scrierile

istoricilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

III. (V 57) Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre implicarea istoricilor în

abordarea romanităţii românilor, având în vedere:

- numirea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor şi precizarea unui secol în

care au apărut scrieri referitoare la ideea romanităţii românilor;

- prezentarea unui motiv pentru care s-au implicat istoricii în abordarea romanităţii românilor;

- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;

- formularea unui punct de vedere referitor la implicarea istoricilor în abordarea romanităţii

românilor şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

IV (V 91) Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre ideea romanităţii românilor,

având în vedere:

- menţionarea a două epoci istorice în care a fost studiată ideea romanităţii românilor;

11

- numirea unui istoric şi prezentarea unei cauze pentru care acesta a abordat ideea romanităţii

românilor;

- menţionarea a două idei formulate pentru susţinerea ideii romanităţii românilor;

- formularea unui punct de vedere referitor la semnificaţia studierii romanităţii românilor şi

susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Romanitatea românilor – posibile încheieri (dar voi, cu mintea voastră tânără şi proaspătă puteţi avea idei cu

mult mai bune decât acestea!)

Se poate dezvolta oricare dintre următoarele idei:

Intre secolele al XVIII-lea –al XX-lea abordarea romanităţii românilor în scrieri a depăşit adesea

un cadru strict ştiinţific fiind folosită pentru a justifica o teorie sau alta.

Astfel, romanitatea românilor a fost negată pentru a argumenta dreptul istoric al austriecilor (după

1699) sau maghiarilor în Transilvania (în secolul al XVIII-lea Jh.Sulzer formula toria imigraţionistă

dezvoltată de R.Roesler după instaurarea dualismului austro-ungar în Transilvania, 1867) şi afirmată

pentru a argumenta drepturile (revendicările) românilor din Transilvania care, în secolul al XVIII-lea

au iniţiat mişcarea de emancipare naţională (Inochentie Micu, Şcoala Ardeleană).

In secolul al XIX-lea, istoricul A.D.Xenopol desfăşoară o întreagă argumentare a romanităţii

românilor pentru a demonstra netemeinicia şi lipsa de caracter ştiinţific a teoriei roesleriene.

Se poate extinde atât cât e necesar oricare dintre ideile notate între paranteze sau în afara lor.

Observăm că, în scrierile lor, istoricii fie au afirmat, fie au negat romanitatea românilor.

Dar de ce istoricii au abordat în scrieri romanitatea românilor?

- Interesul pentru trecutul unui popor cu origine antică şi care a contribuit la apărarea civilizaţiei

creştine – umaniştii

- Pentru a susţine sau combate o teorie (teoria imigraţionistă lansată de Sulzer şi dezvoltată de

Roesler, teoria autohtonistă dezvoltată de istoricul AD.Xenopol ca răspuns la teoria roesleriană)

care justifica o anumită stare de lucruri (stăpânirea austriacă sau maghiară în Transilvania)

In secolul XX s-au scris lucrări care au abordat cu mai multă obiectivitate problema romanităţii

românilor: Gheorghe Brătianu în perioada interbelică, Adolf Armbruster, Lucian Boia (după

1989).

De ce este necesară studierea romanităţii românilor?

Pentru că este un element al identităţii etnice. Astăzi România este membră a Uniunii Europene a

cărei deviză este „unitate în diversitate”. Astfel, nemaifiind necesară pentru a argumenta o

situaţie politică, studierea romanităţii românilor e importantă ca un aspect al identităţii româneşti.

Astfel, după căderea comunismului istoricul Lucian Boia publica lucrarea „Istorie şi mit în

conştiinţa românească” în care scrie că singura raportare incontestabilă la origini este oferită de

limbă şi că esenţa romanică a limbii române, la care se adaugă numele de român, înclină balanţa

spre romani. Astăzi dezbaterea ştiinţifică poate progresa spre o mai bună înţelegere a căilor şi

etapelor prin care identitatea românească s-a format şi s-a transmis din generaţie în generaţie.

Dealtfel, istoria este un domeniu al dialogului care trebuie să-i unească pe oameni şi nu să-i

dezbine.