12.02.2016 Romani, franci și „bizantini” – partea II | PEMPTOUSIA

http://www.pemptousia.ro/2014/02/romani­franci­si­bizantini­partea­ii/ 1/6

Articole / Istorie bizantină Clark Carlton

Romani, franci și „bizantini” – partea II6 February 2014

Franci, romani, ţărani

În acest punct, e posibil să te întrebi ce legătură au toate acestea cu relaţiile dintre ortodocşi şiromano­catolici. Însă relevanţa lor se află în influenţa pe care Imperiul Franc a exercitat­o asupra

12.02.2016 Romani, franci și „bizantini” – partea II | PEMPTOUSIA

http://www.pemptousia.ro/2014/02/romani­franci­si­bizantini­partea­ii/ 2/6

romano­catolici. Însă relevanţa lor se află în influenţa pe care Imperiul Franc a exercitat­o asupraBisericii Romei, o influenţă care a dus, în cele din urmă, la schisma dintre Roma şi BisericileOrtodoxe din Răsărit.

Deşi el însuşi abia ştia ceva carte, lui Carol cel Mare îi plăcea să se considere patron al artelor şiînvăţământului, adunându­şi la curte un grup de învăţaţi[1]. Însă, în materie de teologie, curtea francăşi teologii săi erau extrem de incompetenţi[2]. Această incompetenţă avea să se dovedească fatalăpentru unitatea Bisericii. Să analizăm două exemple din programul teologic franc.

În timpul secolelor al VIII­lea şi al IX­lea, Imperiul Roman de Răsărit a fost zguduit de controversaiconoclastă. Cinstirea icoanelor a fost condamnată drept idolatrie. În 787, a fost ţinut un sinod laConstantinopol, în care s­a declarat că cinstirea icoanelor nu numai că este permisă, dar, mai mult, eaeste necesară pentru a înţelege corect hristologia. Astfel, icoanele au fost considerate a fi martori, dinpunct de vedere teologic, ai faptului că, în Hristos, Dumnezeul cel nevăzut S­a făcut văzut. Părinţiifăceau o distincţie clară între venerarea relativă (proskinesis) acordată icoanelor (cinstea care trece lapersoana pictată) şi adorarea (latreia) care este oferită doar lui Dumnezeu.

Deşi chestiunea nu a fost pe deplin reglementată până în secolul al IX­lea, acest sinod a fostrecunoscut pretutindeni, atât în Răsărit cât şi în Apus, drept al Şaptelea Sinod Ecumenic; pretutindeni,cu excepţia Imperiului Franc. În 792, Carol cel Mare a trimis Papei lucrarea Libri Carolini – oficialscrisă de el, dar, mai mult ca sigur, întocmită de o altă persoană. Cărţile caroline conţineaurespingerea celui de­al Şaptelea Sinod Ecumenic de către franci. Într­o uluitoare demonstraţie deignoranţă, autorul chiar îi acuza pe „greci” că ar fi autorizat adorarea sau „venerarea superstiţioasă” aicoanelor[3].

O chestiune cu mult mai importantă decât bizara interpretare la controversa iconoclastă o constituieadăugirea lor cea mai renumită, aceea făcută la Crezul niceean: Filioque. Acest cuvânt, însemnând „şide la Fiul”, a fost introdus în articolul despre Duhul Sfânt, afirmând că Duhul Sfânt purcede de la aDoua Persoană a Treimii, întocmai precum de la Tatăl. Vom discuta în detaliu mai jos Filioque şidogma trinitară. Să notăm, pentru moment, faptul că teologii franci au devenit principalii promotori aiacestei adăugiri[4].

Ceea ce este cu adevărat amuzant este faptul că teologii lui Carol cel Mare, care şi­au demonstratignoranţa atât de strălucit cu declaraţiile lor despre al Şaptelea Sinod Ecumenic, s­au depăşit pe eiînşişi în privinţa lui Filioque: chiar îi acuzau pe „greci” că ar fi îndepărtat cuvântul nou din Crezuloriginal! Aici trebuie să subliniem faptul că acest Crez de la Niceea – ca şi Noul Testament – fusesescris în limba greacă. Greaca, şi nu latina, a fost dintru început limba în care dogma creştină a fostformulată[5]. Toate sinoadele ecumenice s­au desfăşurat în Răsărit. Deliberările, ca şi deciziile lor, aufost trasate în greacă. Chiar şi când scrisori ale papei circulau prin Răsărit, ele erau citite în traduceregreacă, translatorii permiţându­şi să­şi ia anumite libertăţi faţă de text[6].

Insist pe această temă pentru a reliefa faptul că Roma nu a fost niciodată centrul redactării expresieiteologice creştine. Prin aceasta nu sugerez că papii şi teologii romani nu au jucat nici un rol înformularea doctrinei, ci subliniez faptul că nu au avut un rol principal. Chiar şi Tomosul lui Leon, atâtde influent pentru Sinodul de la Calcedon, a fost interpretat în lumina teologiei Sfântului Chiril alAlexandriei, care a fost un criteriu/standard pentru Părinţii de la acel sinod[7].

Prin urmare, teologii franci au înţeles complet pe dos problema Filioque. Nu au fost romanii răsăriteni– ai căror înaintaşi au scris Crezul în greacă – cei care au schimbat textul Crezului, ci, mai degrabă,francii au fost cei care au promovat o noutate scrisă în limba latină. În mod semnificativ, papii s­auopus acestei adăugiri până în secolul al XI­lea. De exemplu, în 809, Papa Leon al III­lea a refuzatcererea lui Carol cel Mare de a cânta Filioque în Crez[8]. Leon chiar a gravat pe plăci de argintCrezul fără Filioque.

Papii, în mare majoritate, au arbitrat între Imperiul Franc şi cel Roman de Răsărit, între Biserici. În

12.02.2016 Romani, franci și „bizantini” – partea II | PEMPTOUSIA

http://www.pemptousia.ro/2014/02/romani­franci­si­bizantini­partea­ii/ 3/6

orice caz, papa Nicolae I (858­867) a decis să profite de pe urma disensiunilor politice dintre franci,dar şi de instabilitatea de la curtea romană din Răsărit, pentru a­şi impune pretenţiile la jurisdicţiauniversală. Ceea ce a urmat a fost o dihonie de durată între Roma şi Constantinopol, cunoscută înistorie sub numele de „schisma fotiană”. În timpul acestei controverse, Papii Nicolae I şi Adrian al II­lea s­au contrazis cu Fotie, Patriarhul Constantinopolului, în privinţa lui Filioque şi a naturii autorităţiiBisericii Romane[9].

Schisma a fost aplanată în timpul unui sinod la Constantinopol, în 879, când legaţii Papei Ioan al VIII­lea (872­882) au semnat condamnarea oricăror „adăugiri” la Crezul niceean şi a oricărei persoane carear fi negat legitimitatea Sinodului al VII­lea Ecumenic şi a hotărârilor sale în privinţa icoanelor. Maimult, s­a decis ca nici una din Biserici să nu se amestece în problemele eparhiale ale celeilalte. PapaIoan al VIII­lea a ratificat actele acestui sinod, care a fost considerat atât de Roma cât şi deConstantinopol drept al Optulea Sinod Ecumenic… până în secolul al XI­lea.

Sinodul din 879 este de o importanţă covârşitoare: nu numai că a încheiat „schisma fotiană”, dar a pusbazele politicii papale oficiale în privinţa problemelor divergente cu Răsăritul. Mai întâi, adăugarealui Filioque a fost condamnată în mod categoric. În al doilea rând, recunoaşterea celui de­al ŞapteleaSinod Ecumenic se adresa teologilor franci care respinseseră hotărârile sinodului. În final, prinpromisiunea de a nu se amesteca în problemele interne ale patriarhiei de la Constantinopol, papa arenunțat tacit la orice pretenţie de jurisdicţie universală. Astfel, la sfârşitul secolului al IX­lea,comuniunea dintre Roma şi Constantinopol a fost refăcută, în condiţiile în care Roma a respinscategoric inovaţiile teologice şi pretențiile jurisdicţionale care vor duce la despărţirea Bisericilor… însecolul al XI­lea[10].

Schimbarea din secolul al XI­lea

Una dintre cele mai importante urmări ale hegemoniei francilor în Europa de Vest a fost completaabsorbţie a Bisericii occidentale în sistemul feudal german. Biserici şi mănăstiri au devenitproprietatea celor care le fondau şi nu a Bisericii, iar stăpânitorii civili au împământenit regula de ainvesti clerici cu însemnele conducerii şi privilegii patrimoniale asupra pământului care decurgeau dinfuncţie. Nu mai este nevoie să spunem că simonia – practica de a cumpăra funcţii bisericeşti cu bani –a devenit răspândită. Drept rezultat al acestei situaţii, starea morală a clerului a decăzut, iar, odată cuaceasta, ignorarea celibatului a devenit o obişnuinţă pentru clerici[11].

Să spunem lucrurilor pe nume: pe la sfârşitul secolului al X­lea, Biserica Romano­Catolică era îndezordine. În secolul al XI­lea, scaunul papal a fost ocupat de o serie de papi reformatori, care au ţintitspre restaurarea ordinii morale şi ecleziastice în Biserică. În timp ce înlăturarea abuzurilor nu poate fidecât apreciată, reformele gregoriene, cum au rămas cunoscute în istorie, au mers mai departe dereglementarea problemelor canonice ivite datorită absorbţiei Bisericii în sistemul feudal[12].

Ca o ironie a sorții, aceşti papi reformatori nu erau romani ci, aproape fără excepţie, franci (germani).Ei au adus din Renania nu doar dorinţa de a pune capăt corupţiei care îmbolnăvise Biserica, dar,totodată, şi devotamentul pentru programul teologic franc[13].

În 962, într­o reeditare a urcării pe tron a lui Carol cel Mare din 800, Papa Ioan al XII­lea l­aîncoronat pe Otto I ca împărat. Otto a declarat răspicat că toţi viitorii papi, înainte să­şi intre înatribuţii, vor trebui să jure loialitate faţă de coroana germană. Consecinţa acestui lucru a fostdeschiderea perspectivei pentru clericii germani de a accede la scaunul papal. Aristeides Papadakisafirmă:

„Deşi acţiunea germană din 962 a avut în întregime un caracter politic, nu a durat mult până ce a intratîn scenă şi teologia. Confiscarea papalităţii de forţele germane marchează, de asemenea, renaştereagraduală a influenţei teologiei germane la curtea papală. Acest fapt este cel mai evident în cazul luiFilioque, sau doctrina dublei purcederi. Acceptată fiind, ea s­a răspândit pe întreg cuprinsul Europeide Nord şi a fost adăugată în Crez înainte de secolul al X­lea. Pe de altă parte, acest lucru s­a realizat

12.02.2016 Romani, franci și „bizantini” – partea II | PEMPTOUSIA

http://www.pemptousia.ro/2014/02/romani­franci­si­bizantini­partea­ii/ 4/6

fără încuviinţare sau autorizare papală. Roma condamnase mai mult decât o dată această expresie; înApus a fost chiar principalul ei oponent de când sfătuitorii lui Carol cel Mare au socotit de cuviinţă săse pronunţe asupra ortodoxiei sale. Cu toate acestea, după 962, papalitatea a început să şovăie înaceastă problemă, iar după încoronarea împăratului german Henric al II­lea, formula a fost introdusă,de asemenea, şi la Roma (1014). A fost un exemplu bun al triumfului teologiei germane la sud de Alpidupă încoronarea lui Otto, deşi nu a fost şi singurul. Imediat vom vedea că mare parte din agenţiireformei gregoriene erau de origine germană sau proveniţi din mediul episcopal german. De fapt,ideologia reformei va fi iniţial implementată aproape în întregime de un cerc restrâns de nordici ne­romani, chiar renani[14]”.

Ca parte a programului lor de reformă, papii germani au început să demonteze în mod sistematicprogramul teologic al papilor anteriori. Prin introducerea la Roma a lui Filioque în Crez, ei au încălcatîn mod deliberat decizia celui de­al Optulea Sinod Ecumenic din 879. Într­adevăr, începând cu secolulal XI­lea, acest sinod a fost îndepărtat din colecţiile canonice romane şi înlocuit cu Sinodul anti­fotiandin 869 – un sinod care fusese repudiat de Ioan al VIII­lea şi de succesorii săi imediaţi[15].

De asemenea, pe lângă introducerea lui Filioque, papii germani au început să afirme pretenţia lajurisdicţie universală, pretenţie care fusese anterior repudiată (sinodul din 879). Dictatus papae al luiGrigorie al VII­lea a stabilit cu claritate tonul pentru programul papal. Între cele 27 de articole aleacestui Dictatus se regăseau[16]:

2. doar pontiful roman are dreptul de a fi numit universal.

3. doar el singur poate depune sau repune episcopi.

12. doar el poate depune împăraţi.

19. doar el nu poate fi judecat de nimeni.

22. Biserica Romană nu a greşit vreodată şi, prin mărturia Scripturii, nu va greşi în vecie[17].

Deşi nu toate aceste idei erau noi în secolul al XI­lea, nouă era aplicarea lor sistematică. Rezultatul nua fost altul decât transformarea naturii papalităţii[18]. Noua teologie papală nu numai că a dus laschismă cu Răsăritul, dar a transformat relaţia dintre papă şi episcopii apuseni, care au devenit maimult decât vicari ai acestuia[19].

Prin urmare, până la sfârşitul secolului al XI­lea, papalitatea încape în mâinile etnicilor germani, careimpun în toată Biserica Apuseană programul teologic german (franc). Al Optulea Sinod Ecumenic,recunoscut de Papa Ioan al VIII­lea şi acceptat ca legitim din secolul al XI­lea, a fost respins.Filioque, respins de papii precedenţi şi condamnat de Ioan al VIII­lea, a fost introdus în Crezul Romeişi a devenit dogmă. Mai mult, papii au început să pretindă dreptul de a conduce întreaga Biserică –Răsărit şi Apus – o pretenţie care nu a fost niciodată recunoscută în Răsărit şi care fusese repudiată deînsuşi papa în 879.

Astfel, în secolul al XI­lea, Biserica Romano­Catolică a încetat să mai fie romană şi catolică. Cupapalitatea aflată sub controlul clericilor germani, Crezul niceean cel de neschimbat a fost schimbat,vechiul sistem de conducere bisericesc a fost răsturnat, iar unitatea de o mie de ani a Bisericii a fostsfâşiată. Aceasta nu mai era Biserica lui Leon I, Grigorie I (cel Mare), sau Ioan al VIII­lea. Era obiserică nouă şi diferită – o formă nouă şi diferită de creştinism.

[1] „Eminenţa intelectuală a regimului său este o mărturie în privinţa platitudinii din restulteritoriului; cu toate acestea, intelectuali din toată Europa se adăposteau la curtea sa de la Aix­la­Chapelle”, Gay, Webb, p. 28.

12.02.2016 Romani, franci și „bizantini” – partea II | PEMPTOUSIA

http://www.pemptousia.ro/2014/02/romani­franci­si­bizantini­partea­ii/ 5/6

[2] „Cea mai importantă consecinţă a naşterii imperiului carolingian a fost apariţia în Occident a unuinou tip de creştinism, o realizare a celor veniţi din părţile „barbare” din Nordul Europei, care eraufoarte puţin familiarizaţi cu atmosfera intelectuală a lumii romano­bizantine, în care trăiseră PărinţiiBisericii şi unde s­au ţinut vechile sinoade”, John Meyendorff, The Orthodox Church: Its Past and ItsRole in the World Today (Crestwood, NY: SVS Press, 1981), p. 43.

[3] Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition: A History of the Development of Doctrine, Vol. 2, TheSpirit of the Eastern Christendom (600­1700) (Chicago: University of Chicago Press, 1977), p. 156.

[4] Filioque este, de asemenea, un subiect important în Libri Carolini. Cf. Meyendorff, OrthodoxChurch, p. 42.

[5] De fapt, greaca era limba originală a Bisericii Romane. Cel mai vechi document papal, Întâiaepistolă a lui Clement (c. 96 AD), a fost redactat în greacă. Într­adevăr, de abia în secolul al III­lea adevenit latina limba folosită de papi şi de teologii romani. Cf. Johannes Quasten, Patrology, Vol. 2,The Ante­Nicene Literature After Irenaeus (Westminster, MD: Christian Classics, Inc., 1986), p. 153.Mulţi vorbitori de greacă susţineau că latina nu era capabilă de subtilităţi teologice şi de gândirefilozofică. Împăratul Mihai al III­lea, spre exemplu, considera latina o limbă „barbară”, „scită”. Deşiar putea să pară pretenţioase sau provinciale, există o oarecare justificare în aceste aprecieri. Până lanaşterea filozofiei creştine cu Fericitul Augustin şi Boethius, extrem de puţină filozofie s­a scris înlimba latină. Cicero s­a bălăcit în filozofie, dar originalitatea sa este pusă în discuţie la modul cel maiserios. Împăratul Marcus Aurelius, cel mai abil filozof al vremii sale, a scris în limba greacă.

[6] Cf. Pelikan, Spirit, p. 155.

[7] Cf. John Meyendorff, Imperial Unity and Christian Divisions: The Church 450­680 A.D.(Crestwood, NY: SVS Press, 1989), pp. 171­178.

[8] J. Pelikan, Spirit, pp. 186­187. Leon a afirmat că el nu avea nimic împotriva Filioque, dar nu puteasă schimbe unilateral Crezul niceean.

[9] Pentru o prezentare rezumativă a evenimentelor, a se consulta Meyendorff, Orthodox Church,p. 39. Pentru un studiu mai detaliat, a se vedea Francis Dvornik, The Photian Schism: History andLegend (Cambridge, Cambridge University Press, 1984).

[10] Desigur, Roma şi­a reafirmat prerogativa sa tradiţională din cadrul Bisericii universale, darRăsăritul nu a negat niciodatată aceasta; a negat doar pretenţia la jurisdicţia universală.

[11] Pentru o excelentă prezentare, a se consulta Aristeides Papadakis, The Christian East and theRise of the Papacy: The Church 1071­1453 A.D. (Crestwood, NY: SVS Press, 1994), p. 17. Deasemenea, vezi Dvornik, Byzantium, p. 128.

[12] „Reformatorii nu au socotit un tratament mai bun pentru eliberarea Bisericii de sub influenţasufocantă a puterii seculare decât restaurarea puterii şi influenţei papale. La baza sa, principiul erabun… Din nefericire, aceşti reformatori nu au ţinut cont de situaţia specială a Bisericilor din Răsărit,ei dorind să extindă pretutindeni dreptul intervenţiei neîngrădite a papalităţii – chiar şi în Răsărit, undeBisericile se bucurau de o autonomie suficientă pentru a­şi conduce treburile interne conform obi­ceiurilor locale”. Dvornik, Byzantium, p. 129.

[13] Cf. Dvornik, Byzantium, pp. 126­127.

[14] Papadakis, Christian East, p. 29.

[15] Sinodul din 869 este încă numărat drept al Optulea Sinod Ecumenic de către Biserica Romano­Catolică.

12.02.2016 Romani, franci și „bizantini” – partea II | PEMPTOUSIA

http://www.pemptousia.ro/2014/02/romani­franci­si­bizantini­partea­ii/ 6/6

[16] Papadakis, Christian East, pp. 47.

[17] Prin aceasta se ignoră cu lejeritate faptul că papa Honorius a fost condamnat de al Şaselea SinodEcumenic pentru sprijinul dat ereticilor şi că acest sinod, cu tot cu anatemizarea lui Honorius, a fostconfirmat de către toţi papii la încoronarea lor… până în secolul al XI­lea.

[18] Dvornik descrie Dictatus­ul ca proferând „o nouă ideologie politică”. Byzantium, p. 137.

[19] Papadakis, Christian East, pp. 50­51.